Abilităţile sociale ale copiilor


abilitati socialeUnii copii se descurcă mai bine decât alţii printre cei de aceeaşi vârstă. Despre aceştia spunem că au abilităţi sociale mai dezvoltate.

Abilităţile sociale, de interacţiune cu ceilalţi copii, presupun multe subabilităţi pentru că tot ceea ce înseamnă interacţiune umană este complex, iar uneori chiar complicat. Cum ne dăm seama dacă copiii noştri sunt pe drumul cel bun în privinţa gestionării aspectelor de interacţiune cu alţii? Cea mai bună modalitate este să fim atenţi când se joacă cu alţi copii şi să observăm ce fac în anumite circumstanţe şi care este şi conduita celorlalţi, în aceleaşi situaţii.

Un copil cu abilităţi sociale se comportă astfel:

  • îndrăzneşte să spună: ”Vrei să ne jucăm?” sau ”Vrei să fim prieteni?” cu un ton de invitaţie, nici umil, nici agresiv;
  • când vorbeşte, o face suficient de tare încât să fie auzit;
  • se uită în ochii celui cu care vorbeşte;
  • este atent când face diverse invitaţii de interacţiune, identificând momentele propice pentru acestea (fie plictiseala unui alt copil, fie disponibilitatea);
  • utilizează adecvat ”cârlige” de interacţiune, spunând de exemplu: ”Am o jucărie frumoasă. Vrei să ne jucăm?” sau ”Ai chef să ne jucăm împreună de-a v-aţi ascunselea?”
  • este asertiv: spune ce doreşte, ce-i place şi ce nu;
  • ştie să facă faţă agresivităţii: îşi susţine punctul de vedere, îţi face aliaţi printre alţi copii, nu se arată exagerat de afectat, răspunde cu aceeaşi strategie când este cazul;
  • are iniţiativă şi este apreciat de ceilalţi copii pentru ideile sale;
  • se simte bine în pielea lui, cu ceilalţi copii amplificându-şi starea de bine;
  • reuşeşte să-i mobilizeze pe ceilalţi copii;
  • are suficientă încredere în sine încât atunci când este respins, găseşte resurse şi modalităţi de-a se simţi din nou bine;
  • are principii clare legate cu interacţiunea cu ceilalţi copii, pe care le şi verbalizează, de exemplu: ”Dacă este jucăria mea, eu stabilesc ce fac cu ea”, sau ”Trebuie să-mi ceri jucăria, nu să mi-o iei din mână” etc.
  • intuieşte când e momentul să se apropie şi când e nevoie sa se retragă, într-o interacţiune;
  • poate să treacă peste ”frecuşurile” inerente vieţii sociale.

Copiii îşi dezvoltă abilităţile sociale dacă sunt lăsaţi să interacţioneze cu cei de aceeaşi vârstă, dacă părinţii nu au traume de respingere sau abandon neintegrate care să-i conducă la transmiterea către propriii copii a unei hipersensibilităţi la respingere, dacă sunt susţinuţi să-şi formeze o imagine de sine pozitivă, dacă sunt încurajaţi când au îndoieli şi frici şi alinaţi când sunt răniţi.

Parentajul prin joc. Hârjoneala cu copiii


harjonealaHârjoneala părinţilor cu copiii este un joc activ şi raţional care este diferit de luptele între copii şi agresivitatea autentică. Este activ pentru că presupune contact corporal şi raţional pentru că se realizează prin respectarea unui set de reguli instituit de părinte astfel încât să aducă multiple beneficii copilului:

  • descărcarea şi controlul agresivităţii
  • explorarea forţei fizice
  • dezvoltarea încrederii în sine
  • creşterea asertivităţii.

Un exemplu de astfel de joc este acela în care copilul trebuie să ajungă într-un punct al camerei, iar adultul îl blochează corporal. Sau altul, în care copilul luptă să-l doboare pe părinte.

În continuare voi prezenta regulile care ne ajută să realizăm acest joc într-o manieră constructivă atât pentru copil, cât şi pentru relaţia lui cu părintele.

Realizarea unei protecţii elementare: prin asigurarea unui cadru securizant (să nu existe obiecte contondente în preajmă, pe jos să fie o saltea sau nişte covoare moi); prin stabilirea şi respectarea unor reguli ale ”luptei” (fără muşcături, lovituri, gâdilături, fără imobilizarea capului; e voie să blocăm cu braţele); prin stabilirea unor cuvinte care să oprească jocul când devine supărător (”Gata!” sau ”Stop joc!”).

Părintele nu are voie să umilească sau să tachineze copilul, pentru că jocul are ca scop creşterea încrederii în sine a copilului, nu descărcarea frustrărilor parentale.

Părintele trebuie să-şi folosească doar o parte din forţa fizică pentru că acest joc nu este unul între egali, ci îl folosim pentru facilitarea intrării în contact a copilului cu forţa sa. Copiii care au fost victime ale violenţei au nevoie să lupte dezlănţuit, în deplină siguranţă, iar părinţii trebuie să le asigure acest cadru.

Jocul trebuie presărat cu momente de stabilire a unui contact emoţional, iar părintele va introduce din când în când îmbrăţişările, pentru a restabili contactul emoţional cu copilul şi, implicit, a-i oferi o bază de încredere şi suport.

Părintele este şi luptător şi antrenor, deci va fi prezent în lupta-joacă atât ca parte activă, dar şi ca antrenor, suporter, prin fraze de genul ”Bravo!”, ”Ce puternic eşti!”, pentru a-i încuraja încrederea în sine a copilului.

Rezistenţa opusă de părinte este adaptată puterilor copilului şi desfăşurării jocului. În acest tip de joc părintele trebuie să fie atent pentru a constitui un real obstacol pentru copil, în anumite momente, cu scopul de a-l ajuta pe acesta să-şi folosească puterile la nivel maxim, dar, în altele, va opune mai puţină rezistenţă, pentru a-i da încredere copilului. Părintele va opune exact atâta rezistenţă încât să-l mobilizeze pe copil, fără a-l frustra, enerva, demobiliza sau descuraja.

Părintele trebuie să fie foarte atent. Când copilul dă semne că nu se simte bine, jocul trebuie întrerupt sau, dacă este oportun, poate fi introdus ceva caraghios, pentru destinderea atmosferei.

Părintele are nevoie să ştie că, în timpul acestui tip de joc, pot apărea reale descărcări de furie ale copilului, mai ales dacă acesta s-a confruntat cu dificultăţi, frustrări, umilinţe în viaţa de zi cu zi. Acestea sunt normale, nu sunt semne că e ceva în neregulă cu copilul, ci reprezintă modalităţi de-a normaliza trăirile emoţionale negative.

În majoritatea cazurilor copilul trebuie să câştige, pentru a-i întări încrederea în sine.

Propriile sentimente ale părintelui – furie, neputinţă – , trăite în copilărie, pot fi trezite de acest joc. E nevoie să fie controlate, iar dacă părintele nu poate, jocul trebuie oprit. Un părinte care nu se poate controla emoţional nu mai este securizant pentru copil şi nu mai poate conduce jocul pentru beneficiile acestuia.

Respectând toate aceste reguli, joaca-luptă are toate şansele să conducă la multiple efecte pozitive pentru copil, într-o deplină siguranţă atât pentru el, cât şi pentru părinte.

 Bibliografie:
Cohen, L., Reţete de jocuri, Ed. Trei, Bucureşti, 2012

Jocuri pentru fete şi jocuri pentru băieţi


joaca 2Feminitatea, în cultura noastră, presupune blândeţe, tact, delicateţe, receptivitate. Este motivul pentru care, în jocurile ”clasice” pentru fetiţe, se promovează aceste caracteristici. Jocurile băieţilor privilegiază, în schimb, curajul, puterea, competivitatea, agresivitatea, pentru că acestea sunt atribute ale masculinităţii. Aceste tipuri de jocuri întăresc apartenenţa la un sex, dar este important să dezvoltăm şi aspecte de forţă şi putere fetiţelor şi abilităţi de contact şi emoţionale băieţilor, chiar dacă nu rezonează cu caracteristicile de rol-sex acceptate în societate.

Jocurile care presupun dezvoltarea abilităţilor fizice şi stimulează cutezanţa promovează puterea fetiţelor fără a le ştirbi din feminitate, iar jocurile care încurajează contactul emoţional (de exemplu cele de comunicare) dezvoltă abilităţile emoţionale fără a afecta masculinitatea băieţilor.

Jocurile complementare celor ”clasice” sunt o necesitate pentru cucerirea unui echilibru necesar dezvoltării unei identităţi de sex-rol integrate, coerente. Noi toţi conţinem şi aspecte masculine şi feminine, ele sunt contrarii care se opun, dar se şi susţin reciproc (receptivitatea alimentează activismul, forţa dă putere blândeţii, exprimarea afectivă contribuie la creşterea autocontrolului etc.). Lipsind anumite aspecte sau dezvoltându-le deficitar, pentru că ”trebuie” să aparţină celuilalt sex, personalitatea îşi pierde din capacitatea de adaptare, iar – pentru a compensa această lipsă – se dezvoltă şi mai mult aspectele specifice propriului sex. Se creează o feminizare şi masculinizare cu note exagerate, dezechilibrante. La aceasta contribuie şi componentele de marketing şi publicitate, pentru a forma consumatori fideli ai anumitor produse. Rezultatul nu îl reprezintă persoanele (băieţi/bărbaţi, fete/femei) echilibrate şi împăcate cu sine, ci extreme feminine şi masculine ”incomplete”, mereu în căutarea a ceva care să le facă să se simtă mai bine.

Deci, chiar dacă este bine ca, prin joc şi joacă, să dezvoltăm predominant copiilor caracteristicile psihologice specifice apartenenţei sexuale, să nu-i privăm de alte aspecte absolut necesare unei identităţi ehilibrate.

Bibliografie:
Cohen, L., Reţete de jocuri, Editura Trei, Bucureşti, 2012

Despre a fi băiat și a deveni bărbat


baiat barbatPe fundamentul biologic al apartenenței la un sex și sub influența factorilor de mediu și educație se construiește și apartenența psihică sexuală. Nu este suficient să fim fată sau băiat din punct de vedere biologic, ci e nevoie să devenim psihic fete sau băieți, adică să ne apropiem, să interiorizăm caracteristici psihice specifice fiecărui sex și să ne comportăm în rezonanță cu acestea.

Formarea caracteristicilor biopsihosexuale constituie esența dezvoltării identității sexuale. Identitatea psihosexuală masculină sau masculinitatea presupune dezvoltarea, în cazul băieților, a o serie de caracteristice masculine: fermitatea, hotărârea, responsabilitatea, inițiativa, activismul, îndrăzneala, afirmarea de sine, spiritul combativ. Nu trebuie pus semnul egal între duritate, violență, agresivitate și masculinitate. Acestea sunt exacerbări masculine, măști suprapuse peste vulnerabilități ascunse. Un bărbat violent ascunde temeri adânc înrădăcinate în sufletul său, pe care le compensează prin masca unei durități extreme.

Masculinitatea înseamnă integrarea activismului și agresivității specifice construcției biologice în structura psihică și comportamentală a bărbaților. Când aceste două sunt bine așezate în cadrul personalității, ele dau o coloratură de forță, energie, putere și activism tuturor aspectelor psihocomportamentale. Prost integrate, sunt sursă de conflict și dezechilibru, constituindu-se în elemente ”nesudate” de ansamblu, ce par să aibă un fel de autonomie, care mai mult dezechilibrează persoana, decât o ajută să se integreze și afirme.

Cum pot fi dobândite caracteristicile psihice masculine de către băieți? Din păcate, în educația acestora ne confruntăm cu o situație paradoxală: vrem să dezvoltăm trăsături masculine, dar o mare parte din educație se realizează de către femei, care privilegiază, întăresc și valorizează aspectele feminine din comportamentul copiilor. Aceasta, pe de o parte. Pe de altă parte, o serie de comportamente care nu au gen (conduita civilizată, activitatea mentală, muzica, arta, poezia, moralitatea), fiind stimulte în principal de către educatori femei sunt recepționate de către băieți ca fiind feminine. Deci, pare dificil să dezvoltăm masculinitatea într-un mediu educativ dominat de femei, cu activități nu neapărat feminine, dar percepute ca aparținând acestui pol. Soluția trebuie s-o căutăm în relația băiatului cu tatăl său. Dacă există o relație armonioasă a tatălui cu fiul său în care să regăsim joacă, activități realizate împreună, limite clare care să-l securizeze pe copil, precum și un model masculin pozitiv în persoana tatălui, atunci identitatea masculină a băiatului se dezvoltă într-o manieră pozitivă.

Indicatorii dezvoltării sănătoase a masculinității, pentru un băiat de vârsta școlară, sunt:

  • existența unei relații pozitive cu tatăl său
  • băiatul realizează jocuri masculine cu ceilalți băieți de vârsta lui
  • tatăl său este perceput de către băiat ca un model: îl admiră, este mândru de el, vrea să devină asemenea lui
  • nu există o rivalitate extremă cu fetele.

Chiar dacă construcția identității este un proces, nelinear de multe ori, prezența acestor indicatori la vârsta școlară relevă faptul că traseul evoluției masculine este unul pozitiv și, chiar dacă vor mai exista sincope la pubertate, adolescență sau chiar tinerețe, băiatul are șanse mari să devină un bărbat care se acceptă, se valorizează și se comportă într-o manieră masculină. Iar aceste aspecte, atunci când sunt prezente, derivă într-o mare măsură, din relația băiatului cu tatăl său.

Bibliografie:
Fraiberg, Selma, Anii magici. Cum să înțelegem și să rezolvăm problemele copiilor, Ed. Trei, București, 2009
Corneau, G., Există iubiri fericite? Psihologia relaţiei de cuplu, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2006

Despre a fi fată și a deveni femeie


fata aspirand spre femeieNe naștem cu o determinare sexuală biologică clară (cei mai mulți dintre noi). Este ceea ce se cheamă sexul biologic. Pentru a ne simți însă bine ca fată sau băiat și implicit a ne comporta ca atare este nevoie să ne formăm o atitudine pozitivă față de apartenența noastră sexuală. Dezvoltarea acestui tip de atitudine, precum și învățarea modalităților de comportament asociate celor două sexe se realizează în principal prin relația constituită cu părintele de același sex.

Dacă fata este apropiată de mamă, dacă se simte iubită și apreciată de aceasta și, în plus, mama este mulțumită că este mamă și că are o fetiță, atunci se creează fundamentele unei identificări pozitive a fetei cu mama. Prin identificare, fata vrea să fie ca mama ei, să învețe ceea ce aceasta știe să facă, să dea viață unor copii, să devină femeie, cu alte cuvinte.

La vârsta școlară, semnele unei atitudini pozitive a fetiței față de propria feminitate pot fi considerate următoarele:

  • armonia dintre mamă și fiică
  • sentimentele pozitive ale fetiței pentru mama ei
  • lipsa unei rivalități puternice cu băieții
  • dorința de a se juca împreună cu alte fete jocuri feminine (cu păpușile, de-a prințesele, de-a mama și de-a tata etc.)
  • aspirațiile fetei pentru activități și comportamente asociate sexului feminin (dorința de-a se îngriji, cochetăria, aspirația de-a avea copii, dorința de-a ști să realizeze treburi gospodărești, dorința de-a se căsători etc.).

Când fetița se simte bine ca fetiță, când se bucură că aparține sexului feminin și-și dorește să crească pentru a fi femeie, atunci există o atitudine pozitivă față de feminitate, ceea ce constituie însăși fundamentul unei evoluții firești și armonioase a identității feminine. Iar tot acest proces este legat organic de relația pe care mama o construiește cu fiica ei.

 
Bibliografie:
Fraiberg, Selma, Anii magici. Cum să înțelegem și să rezolvăm problemele copiilor, Ed. Trei, București, 2009
Corneau, G., Există iubiri fericite? Psihologia relaţiei de cuplu, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2006

Comunicarea constructivă cu copiii


comunicare constructivaNu este suficient să ne iubim copiii pentru a-i crește frumos și a-i ajuta să devină persoane autonome și responsabile. Cel mai important factor educativ pentru copii este de fapt relația pe care o construim cu ei – adaptată vârstei și nevoilor lor, constructivă, care să-i ajute să-și formeze o imagine pozitivă și realistă despre ei înșiși, să devină personalități armonioase capabile de independență și responsabilitate.

Cum construim o relație sănătoasă cu copiii? Printr-o comunicare nontoxică, conștientă, care să-i ajute să crească în conformitate cu propriile nevoi.

Reperele pentru o comunicare constructivă cu copiii sunt destul de asemănătoare cu cele valabile pentru orice tip de relație: de cuplu, de familie, de prietenie, profesională. Sintetic, acestea sunt:

  • Înlocuirea comenzilor și directivelor (trebuie să …) cu cereri personalizate: ”Își cer să-ți faci lecțiile pentru că am stabilit împreună ca, de la ora 14, să te ocupi de teme” sau ”Îți cer să vii la masă pentru că e ora prânzului”. De asemenea, poate fi și ”Îți cer să mai ai puțină răbdare, pentru că o să plecăm în 10 minute”.
  • Transformarea amenințărilor și șantajului în cerințe clar formulate. ”Dacă nu-ți faci temele, nu ai voie să te joci la calcuator” poate deveni ”E momentul să-ți faci temele. Dacă vei începe mai târziu, îți va rămâne puțin timp pentru distracție”. Iar mesajul șantajist, de genul, ”Dacă nu mă asculți, o să mă supăr” e mai indicat să fie spus sub forma ”Îți cer să te comporți frumos. Nu-mi place când e nevoie să-ți fac observație”.
  • Etichetările, pozitive și negative, conduc fie la angoasă (în pofida a ceea ce se crede, copiii suportă greu presiunea admirației), fie la o imagine negativă de sine. Ele pot fi înlocuite cu valorizarea rezultatelor. Astfel, ”Bravo, ești deștept!”, devine ”Bravo, soluția pe care ai găsit-o este interesantă!”. Iar frazele de genul ”Nu te descurci deloc. Ești un pămpălău” e musai să dispară și să fie înlocuite cu suportul acordat pentru depășirea dificultăților: ”Haide să vedem ce poți face pentru a obține rezultate mai bune”.
  • Comparațiile nu fac nici un serviciu nimănui, nici celui care e defavorizat (pentru că va înțelege că reperele de valoare sunt întotdeauna în afară, nu în interior), nici celui favorizat (pe de o parte pentru că, prin empatie, copiii se pot identifica cu cel blamat chiar dacă sunt poziționați la polul ”superior” al comparației iar, pe de altă parte, pentru că e solicitant să devii etalon, acesta obligă constant, e ca o presiune care se cere îndeplinită). Prin urmare, cel mai bine e să valorizăm fără a compara.
  • Mesajele culpabilizante (”Mă faci să sufăr” sau ”Mă omori cu zile” – da, din păcate, se spune și așa ceva) conduc la a-l determina pe copil să se responsabilizeze pentru capătul părintelui de relație, care – trimițând astfel de mesaje – se deresponsabilizează de ceea ce simte și gândește. Acest tip de mesaje creează vinovăție în copil, disconfort în relația cu părinții și așează fundamentul unei personalități dependente, copilul preluând modelul de neasumare a responsabilității personale. Ele pot fi înlocuite cu o exprimare sinceră a gândurilor și trăirilor afective: ”Mă simt …, când tu te comporți … .”
  • Pedepsele e necesar să fie înlocuite cu mesaje care vorbesc despre consecințele logice și naturale ale unui comportament indezirabil. Astfel, ”Nu îți mai cumpăr jucărie pentru că nu ai făcut curat în cameră” poate deveni ”Îți cer să-ți faci ordine în cameră. Vom cumpăra o nouă jucărie când celelalte vor fi puse la locul lor.”
  • Abuzul de ordine: ”Fă-ți lecțiile!”, ”Vino acasă!”, ”Pleacă de acolo!” structurează o relație foarte inegală în care părintele dictează iar copilul ori se supune, ori se revoltă. Nu este o relație care să-i permită acestuia să-și spună punctul de vedere, să fie ascultat, să se țină cont și de părerea lui. Deși uneori e necesar să fim și imperativi, cred că de multe ori exagerăm gratuit. Multe mesaje de acest gen pot fi transformate în cereri din partea adultului, cereri față de care copilul se poate poziționa sau în afirmații prin care să transmitem informații sau să reamintim reguli. De exemplu, ”Vino acasă!” poate fi spus sub forma ”E momentul să vii acasă”. Ordinul ”Pleacă de acolo!” înseamnă de fapt ”E periculos să te apropii de … . Îndepărtează-te, te rog!” și poate fi exprimat chiar în această formă.

 Comunicarea cu copiii în care respectăm aceste repere, adică nu abuzăm de comenzi și directive, cerem clar ceea ce dorim, nu etichetăm, apreciem rezultatele, nu devalorizăm, nu facem comparații, nu culpabilizăm, nu pedepsim, ci aplicăm consecințele logice și naturale, contribuie la realizarea unor relații cu aceștia, favorabile dezvoltării unor personalități echilibrate. Chiar dacă a pune în practică aceste aspecte înseamnă efort suplimentar din partea părinților și educatorilor, cred că merită încercat. De fapt, efortul se va resimți mai acut la început, atunci când vom înlocui vechile deprinderi de comunicare cu comportamente comunicaționale mai sănătoase. Pe măsură ce le vom exersa, ele vor deveni la rândul lor, deprinderi. Ce vor structura o comunicare constructivă cu copiii.

Bibliografie:

Andreescu, Daniela, Conversații cu tine, Editura Herald, București, 2013
Salome, J., Mami, tati, mă auziți?, Ed. Curtea Veche, Bucureşti, 2003

Când copilul e fixat într-un rol


roluri copiiNevoia de-a da sens, specifică ființei umane, ne face să integrăm în categorii și să acordăm semnificații evenimentelor, aspectelor de viață, persoanelor cu care interacționăm.

Uneori însă categorisirea este cam grăbită, ca în cazul copiilor. Din nevoia de-a structura, începem să spunem încă de la naștere că bebelușul seamănă cu mama sau cu tata, că are ochii bunicii și temperamentul mătușii. Mai târziu comportamentele copiilor vor avea parte și ele de categorii. Ne vine să spunem că un copil e agitat, deși s-ar putea să nu fie întotdeauna așa, că un altul e cuminte, deși este absolut normal și nu poate să fie tot timpul cuminte, că unul dintre frați este artistul sau sensibilul, iar celălalt este inteligentul familiei. Încet, încet fixăm copiii în imagini, le atribuim roluri, așa cum i-am îmbrăca. Dar, așa cum hainele nu sunt potrivite pentru orice anotimp și orice temperatură (nu mai vorbesc de faptul că rămân mici când copiii cresc), nici rolurile nu au cum să acopere toată varietatea comportamentală într-o manieră corectă. Și totuși copilul se trezește, cu timpul, încorsetat în roluri din care e greu să iasă.

Odată intrat într-un rol, ceilalți se așteaptă să te comporți în consecință și, în plus, cu timpul, începi să crezi în ceea ce se spune despre tine, adică te identifici cu rolul. Deși pentru adulți e aparent mai confortabil să introducă categorii în structurarea realității, pentru copii identificarea cu rolul blochează dezvoltarea pe multiple dimensiuni. Cum ar putea artistul familiei să-și imagineze că i-ar plăcea matematica, sau fizica, de vreme ce acestea reclamă abilități care nu se subsumează rolului pe care îl joacă? Cum ar putea adolescenta ”dură” să-și arate partea sensibilă fără să fie ridicolă în ochii celorlalți sau disonantă în forul interior?

Noi ne structurăm personalitatea în interacțiunea cu ceilalți, dar etichetarea, fixarea într-unul sau altul dintre roluri nu este modalitatea cea mai fericită de ne dezvolta cât mai în consonanță cu potențialul nostru. Categorisirile trebuie lăsate copiilor. Noi putem păstra o oglindire cât mai nuanțată a realității, descriind ce fac copiii și apreciind punctual rezultatele eforturilor lor, astfel încât aceștia să extragă cele mai bune și corecte imagini despre ei înșiși. Dacă un copil desenează bine, nu e musai să fie considerat talentatul familiei. Dacă altui copil îi place să rezolve probleme la matematică, nu trebuie să fie matematicianul familiei, că poate, cine știe, o să-i placă și literatura mai târziu și ar fi păcat ca rolul de matematician să nu-l lase să se dezvolte și în acest domeniu.

S-ar putea ca, prin ceea ce susțin, să pară că vin în contradicție cu ideea educativă de-a identifica aptitudinile fiecărui copil. Eu susțin însă să nu ne grăbim, să lăsăm copiii să trăiască, să experimenteze, să descopere, să fie spontani și creativi fără a-i introduce în roluri rigide. Numai astfel vor avea șansa să-și descopere cât mai multe aptitudini.

 

 

Noneducația îmbrăcată cu haine educative


fraze noneducativeÎn educația copiilor folosim uneori fraze care sunt complet noneducative. Unele vin parcă din noi, din adâncurile noastre, unde au fost implantate de părinții, bunicii, profesorii noștri. Le utilizăm de multe ori automat, când nu mai știm ce să spunem, fără a fi pe deplin conștienți de impactul lor negativ asupra copiilor. Voi enumera câteva dintre acestea în continuare și voi căuta să găsesc câte un înlocuitor mai sănătos pentru fiecare. Nu înseamnă însă că este singura variantă posibilă. Vă invit să vă folosiți creativitatea și să găsiți și alte fraze mai sănătoase din punct de vedere educativ care să le înlocuiască pe cele noneducative.

Principiile după care m-am ghidat în elaborarea frazelor recomandabile sunt cele ale unei educații autentice: respectul față de copil; acceptarea sentimentelor și gândurilor copilului; sentimentele se acceptă, comportamentul indezirabil trebuie modificat; punerea copilului în situații de a alege și a-și asuma responsabilitatea; reflectarea corectă a comportamentului copilului.

Fraze noneducative De ce? Fraze educative De ce?
Dacă nu înveți, o să ajungi măturător! Induce ideea de incompetență; devalorizează o profesie; nu are efect motivant. Ceea ce înveți, o să-ți folosească în viață. Se corelează pozitiv cunoștințele acumulate cu ideea de reușită în viață, de unde efectul ei motivant.
Eu te-am făcut, eu te omor! Frază abuzivă, care induce ideea falsă că părintele este proprietarul copilului. Realitatea este că părintele are responsabilitatea creșterii copilului, nu drepturi abuzive asupra lui. Este responsabilitatea mea de părinte să… Aduce în discuție responsabilitățile reale ale părinților.
Eu știu mai bine, că sunt părintele tău (că sunt mai în vârstă)! Părinții nu știu întotdeauna mai bine decât copiii lor. Ei pot oferi alternative, pot povesti despre experiența lor de viață, dar nu trebuie să impună soluții care e posibil să nu se potrivească cu situațiile pe care le traversează copilul. În situația asta, eu văd lucrurile astfel: … .Poate punctul meu de vedere te va ajuta în problema cu care te confrunți. Părintele oferă o altă perspectivă, dar nu impune o soluție.
Când ți-oi arde una, o să vezi tu! Induce frica. Nu are nici o conotație educativă. Mă deranjează comportamentul tău. Părintele (educatorul) își exprimă nemulțumirea punctual.
Pune-te cu burta pe carte, ca să ajungi cineva! Frază de lemn, care pare că spune multe, dar nu comunică de fapt nimic. E important să înveți sistematic, să ai deprinderi de muncă intelectuală independentă, să-ți formezi un stil de învățare, etc. Fraze nuanțate, ce oferă indicatori educativi.
Nu mă contrazici tu pe mine! Induce ideea unei autorități abuzive. Nu-mi place cînd mă contrazici, însă e dreptul tău să ai propria opinie. Adultul își exprimă nemulțunirea, dar respectă dreptul copilului de a avea propria opinie.
Mănâncă tot, ca să te faci mare! Copilul este condiționat să mănânce în funcție de preceptele adulților. Utilizată pe termen lung, copilul pierde contactul cu propria senzație de sațietate. Mănâncă cât poți. Copilului i se dă posibilitatea să fie în contact cu nevoia lui de hrană și să știe când îi e foame și cât e nevoie să mănânce.
Dacă nu ești cuminte, te ia bau-bau, îți taie popa limba, îți face doamna doctor injecție! Amenințări care induc frici diverse. Copilul nu înțelege de ce ar trebui să se comporte într-un fel anume. Nu ai voie să vorbești urât, pentru că nimănui nu-i place să i se vorbească nepoliticos. Frază care punctează ce nu este bine, argumentat.
Leneșule, prostule, mămăligă, mână stângă etc.! Etichete devalorizante, cu impact negativ asupra încrederii în sine și a dezvoltării unor aptitudini specifice. Nu te-ai străduit suficient.E nevoie să studiezi mai mult.

Dacă ai exersa mai mult, … .

Fraze care reflectă realitatea copilului și-i oferă și modalități de remediere.
Taci din gură când vorbesc eu! Este percepută latura abuzivă a adultului. Vreau să mă lași să termin ce am de spus și apoi o să vorbești tu. Copilul devine conștient de o regulă civilizată de comunicare.
Brânză bună în burduf de oaie. Sintagmă devalorizantă, ironică, agresivă. Poți mai mult, dar e nevoie să: … . Se stimulează potențialul copilului, fără a-l jigni.
Ești un copil rău. Etichetare negativă, scade încrederea în sine a copilului. Nu e bine cum te comporți. Facem distincția dintre comportament și personalitatea copilului.
Dacă nu vii acum, te las aici. Creează sentimentul de abandon copilului. Mai stăm 5 minute și apoi vom pleca. Copilul se obișnuiește cu ideea plecării și va fi mai compliant.
M-am sacrificat pentru tine! Induce sentimentul de vinovăție și, pe termen lung, se deteriorează relația cu adultul. Copilul se simte presat, manipulat  emoțional chiar să intre în tiparele cerute de adult. Este responsabilitatea mea de părinte să… A fi părinte este o responsabilitate, iar nu un sacrificiu (am întâlnit tineri care vedeau rolul de părinte din perspectiva sacrificiului și nici nu bănuiau imensele satisfacții asociate acestui rol, pentru că fuseseră ”educați” în spiritul acesta).
Mi-ai mâncat sufletul! Induce în copil sentimentul de neputință, de victimizare al părintelui. Trezește sentimente de vinovăție și abandon în copil. Mă superi atunci când… Copilul înțelege punctual ce nu-i convine părintelui, fără a-i fi afectată imaginea sa despre sine.

Ar mai fi de spus multe fraze noneducative, nu-i așa?! Identificați-le și schimbați-le! Pentru o educație autentică!

În loc să pedepsim copiii, putem să rezolvăm problemele împreună


rezolvarea impreuna a problemelorAm scris într-un articol precedent despre consecințele naturale și logice, ca o alternativă viabilă la bine cunoscuta și frecvent utilizata pedeapsă. O altă modalitate care poate înlocui pedeapsa, în anumite situații conflictuale cu copiii, este rezolvarea împreună a problemelor.

De ce se utilizează pedeapsa? Din multiple motive: copiii să învețe ce e bine și ce e rău, ce este permis, ce este periculos, ce se poate și ce nu. Se utilizează pedeapsa pentru că e la îndemână, pentru că toată lumea o cunoaște din propria experiență de viață, pentru că uneori nu știm să facem altceva. Dar, dacă ne-am gândi cu sinceritate, câte dintre pedepsele aplicate copiilor i-au ajutat pe aceștia să învețe lucruri benefice pentru dezvoltarea lor, ne-am opri din a pedepsi. Pentru că, prin intermediul pedepselor nu facem decât să stăpânim pe moment comportamenul indezirabil, să înfricoșăm copilul, să deteriorăm relația cu acesta și, cam atât.

Modalitățile alternative la pedepse consumă mai mult timp, energie și disponibilitate. Dar, sunt mult mai productive. Haideți să vedem cum rezolvăm împreună cu copiii problemele care se creează în interacțiunea noastră educativă cu ei.

Pașii standard pentru a rezolva o problemă împreună cu copilul sunt:

  • Enunțarea situației din punctul de vedere al adultului.
  • Ascultarea copilului cu privire la această situație: ascultarea presupune a fi acolo, a fi în contact cu copilul, a încerca să-l înțelegi. Ea trebuie realizată fără grabă pentru că oferă posibilitatea adultului să vadă ce este în mintea și sufletul copilului. Această etapă se poate realiza însă numai dacă există cât de cât o relație de apropiere cu copilul. Dacă acestuia îi este frică de consecințele sincerității lui, nu va spune cum vede el problema.

A asculta presupune a-l ajuta pe copil să-și exprime nu numai gândurile, dar și emoțiile și sentimentele legate de situația problematică.

A asculta înseamnă a nu evalua, a critica, a contracara sau a te apăra. A asculta presupune străduința de-a înțelege cât mai exact ce gândește și simte copilul.

  • Exprimarea sentimentelor adultului în legătură cu comportamentul copilului: dacă în faza ”enunțarea problemei” a fost descrisă situația asupra căreia să se discute, în această etapă adultul își exprimă nemulțumirile și sentimentele lui. Acesta însă nu trebuie să țină un discurs moralizator, acuzator sau revendicativ. E nevoie ca sentimentele și nemulțumirile corelate cu situația discutată, nu cu comportamentul copilului în general, să fie prezentate concis și fără patos suplimentar.
  • Găsirea împreună a soluțiilor: este important să notăm toate ideile în ordinea în care sunt spuse. Va începe să furnizeze soluții copilul pentru a nu-i fi inhibată cretivitatea de ideile mature ale adultului. Nici o idee exprimată nu se critică sau invalidează, pe motivul că nu ar fi potrivită.

De-abia după ce toate ideile au fost notate, se analizează, se negociază și se iau soluții legate de cele mai bune soluții. Să nu ne fie frică că va exista tendința copilului de-a alege idei, soluții care să-l favorizeze excesiv sau inadecvate pentru că, atunci când copiilor li se acordă încredere, se comportă la înălțimea acesteia. Vin cu idei pertinente, înțeleg situații (chiar complicate) și pot să fie cooperanți.

  • Elaborarea unui plan de implementare a deciziei: se stabilesc aspectele care trebuie realizate și responsabilitatea fiecăruia, a părintelui și a adultului. Dacă planul nu funcționează bine din prima, discuția cu copilul se reia pentru a vedea cum poate fi îndreptat ce nu a funcționat.

Voi da în continuare un exemplu concret pentru rezolvarea de probleme:

  • Enunțarea problemei: ”Vreau să discutăm despre făcutul lecților. Am observat că apar frecvent conflicte între noi legate de acest subiect. Spune-mi, te rog, cum vezi tu această sarcină! ”
  • Ascultatul copilului, cu privire la situație (idei, emoții, nevoi). Copilul ar putea spune ceva de genul: ”Nu-mi place să-mi fac lecțiile pentru că sunt obosit; aș vrea să mă joc decât să-mi fac lecțiile; sunt prea multe teme și sunt deja obosit de la școală; la anumite teme nu mă descurc și tu și mama îmi spuneți că nu știți atunci când vă întreb ceva; nu am un loc al meu liniștit unde să-mi fac temele”.

E important ca părintele să reflecteze ceea ce a înțeles din ceea ce a spus copilul, de exemplu: ”Ești deja obosit de la școală și acasă ai prefera să te joci în loc să-ți faci temele. În plus ți-ai dori un loc liniștit unde să-ți faci temele și să ai cu cine să te consulți atunci când nu știi ceva”.

  • Exprimarea sentimentelor și gândurilor adultului: ”Pe mine mă deranjează că începi foarte târziu să-ți faci temele, te culci târziu și a două zi ești obosit. Mă îngrijorează oboseala ta și mă gândesc frecvent că nu o să mai poți să fii atent la școală sau chiar să te îmbolnăvești.”
  • Găsirea împreună a soluțiilor: ”Acum că ne-am spus fiecare părerea, haide să găsim împreună soluții pentru această problemă. Spune-mi cum vezi tu depășirea acestei probleme”.

Copilul poate spune: ”Vreau să nu mă mai cicălești; îmi doresc să fie liniște când îmi fac tema; vreau să discutați cu mine când nu înțeleg ceva; nu vreau să-mi fac temele imediat ce vin de la școală.”

Părintele ar putea avea următoarele idei: ”Fă-ți temele imediat ce vii acasă; fă-ți temele mai ușoare imediat ce vii acasă și lasă temele mai dificile pentru mai târziu; haide să construim un plan de repartizare a timpului de joacă și teme, convenabil pentru amândoi.”

  • Construirea planului: planul va cuprinde ideile cu care amândoi sunt de acord, ca de exemplu: ”părintele nu va mai cicăli; după școală copilul va avea un interval de joacă de două ore; în casă va fi amenajat un loc liniștit pentru teme; după programul de joacă va urma un interval de realizare a temelor; exercițiile mai dificile vor fi discutate cu unul dintre părinți; dacă rămâne timp, la finalul zilei, copilul se mai poate juca până la momentul somnului”.

Planul descris poate părea elaborat și poate fi considerat complicat pentru părinții care s-au obșnuit ”să ardă o palmă” și să-și vadă de ale lor. Realitatea este însă că întotdeauna, pentru a fi funcționale, aspectele vieții noastre au nevoie de timp și disponibilitate. Nu putem să facem performanță la job dacă nu muncim bine; nu vom avea o relație de cuplu satisfăcătoare, dacă o lăsăm să crească ca pe-o buruiană, mai dă o ploaie, mai iese soarele, se descurcă și ea cum poate. La fel, nu putem să creștem copii frumoși și sănătoși la minte și suflet dacă nu petrecem timp de calitate cu aceștia, dacă nu încercăm să găsim cele mai bune soluții pentru dezvoltarea lor. Nu e suficient să muncim și să facem bani ca să le satisfacem nevoile materiale. E nevoie să fim alături de ei pentru a găsi împreună soluții pentru nevoile lor emoționale.

Bibliografie:

Faber, Adele, Mazlish, Alaine, Comunicarea eficientă cu copiii, Ed. Curtea Veche, București, 2010

Ce poate fi un tată pentru fiul lui


relatia tata fiuIndiferent de ce fel de tată e și indiferent de tipul de relație pe care îl stabilește cu fiul lui, un tată este pentru acesta:

  • bărbatul fără de care el nu ar fi fost conceput;
  • primul model de bărbat: de la el învață, mai bine sau mai rău, ce înseamnă un bărbat și cum este să fii bărbat.

Dacă tatăl este prezent fizic și psihic în familie, atunci el poate fi pentru fiul lui și:

  • bărbatul care-l poate ajuta să se separe de mamă (mamele au tendința de-a fuziona cu propriii copii și de aceea un tată prezent poate să o sprijine pe mamă pentru a se deschide și spre alte roluri ale ei, în afara celui de mamă, copilul primind astfel libertatea de care are nevoie pentru a se deschide spre exterior);
  • bărbatul care o ajută pe mamă să fie disponibilă emoțional (o mamă insecurizată emoțional și frustrată sexual nu poate fi cu adevărat disponibilă pentru copilul ei; ea va încerca să-și satisfacă nevoile emoționale prin relația cu copiii ei).

Dacă tatăl are o relație pozitivă cu fiul lui, atunci acesta poate fi și: bărbatul care-i dă încredere în sine, care îi dezvoltă curiozitatea față de lume, care-l susține să fie responsabil și independent.

Dacă tatăl are o imagine pozitivă despre sine și o relație bună cu fiul lui, atunci el poate transmite acestuia principiile universal-masculine: curajul, responsabilitatea, inițiativa, creativitatea, puterea.

Tipul de relație pe care tatăl o dezvoltă cu fiul lui depinde de el (de felul lui de-a fi, de implicarea în familie și educația copiilor), dar și de mama copilului. Mama este cea care îl poate conecta pe tată cu fiul său. Iar dacă ea nu-și dorește aceasta – conștient sau inconștient – datorită resentimentelor cumulate față de partener sau modelului parental învățat de acasă, are toate mijloacele pentru a-l ține deoparte de fiul său: devalorizare în fața copiilor, critică directă, îndepărtare de la creșterea și educația copiilor sub masca solicitudinii (”de copii mă ocup eu, tu ai alte trebuiri”; ”lasă că mă descurc singură” etc.).

Pentru că tatăl este așa important pentru fiul lui, dacă fiul nu poate să-l accepte așa cum e, se va simți întotdeauna incomplet ca bărbat.

O alternativă viabilă a pedepselor: consecinţele logice şi naturale


consecinte logiceDiscutam odată cu studenții, la un seminar, despre ce nu este indicat să facem în educația copiilor și totuși utilizăm foarte frecvent:

  • nu este recomandat să pedepsim: pentru că se deteriorează relația cu copilul, iar acesta nu are echilibrul emoțional necesar (din cauza fricii asociate cu pedeapsa) pentru găsirea împreună a unor soluții alternative
  • nu este recomandat să lăudăm copiii făcând referiri la personalitatea lor: ”Ești inteligent”, ”Ești cel mai grozav”, ”Ești foarte harnic”, pentru că aceste afirmații sunt în sine niște generalizări ale unor fapte punctuale
  • nu este recomandat să criticăm, pentru că distrugem încrederea în sine a copiilor
  • nu e bine să amenințăm: ”Dacă nu ești cuminte, plecăm imediat”, pentru că lezăm demnitatea copiilor, iar aceștia, în virtutea spiritului de autonomie, vor tinde să facă contrariul
  • nu e recomandat să promitem, pentru că relația cu copiii trebuie să se bazeze pe încredere; dacă părintele are nevoie să promită, înseamnă că e necesară o întărire suplimentară pe care să i-o dea copilului.

Acum că am negat cele mai multe modalități educaționale, vă veți întreba, așa cum s-au întrebat și studenții respectivi : ”Atunci, ce modalități ne mai rămân pentru educație ?” Din fericire, gama mijloacelor educative este mult mai largă. În acest articol vreau să vă vorbesc despre o modalităte alternativă la pedeapsă, consecințele naturale și logice, pentru că, deși pedepsele sunt cele mai nocive pentru dezvoltarea personalității, ele sunt cele mai utilizate.

Consecinţele naturale sunt consecinţe neplanificate care apar ca o urmare firească a unui comportament. Datorită apariției lor, comportamentul deranjant se modifică.

Exemple: Dacă te aşezi la masă pe locul altcuiva, apare ca şi consecinţa naturală exprimarea nemulţumirii celui căruia i-ai luat locul. Dacă nu plec de acasă pănă la o anumită oră, filmul va începe înainte ca eu să ajung la cinema. Dacă întârzii la o întâlnire, posibil să se supere cel cu care mă întâlnesc sau chiar să plece (depinde cât întârzii).

Deşi sunt foarte eficiente în modificarea comportamentului, nu putem prezice apariţia lor decât în unele situaţii (dacă nu folosesc umbrela când plouă, o să fiu udat). Pentru situaţiile în care nu apar consecinţe naturale în mod constant şi predictibil, se recomandă folosirea consecinţelor logice ca metodă de modificare a comportamentelor. Spre deosebire de consecinţele naturale, consecinţele logice pot fi planificate sau controlate de către părinte sau alt adult astfel încât să devină predictibile şi contingente cu comportamentul.

Consecinţele logice sunt acțiuni introduse de către adult ca urmare a unui comportament indezirabil al copilului cu scopul prevenirii acestuia. Ele au legătură cu comportamentul problematic, dar nu derivă natural din acesta.

Deși consecințele logice ar putea să semene cu pedepsele, ele sunt totuși diferite. O pedeapsă tipică se exprimă prin fraze de genul: ”Pentru că nu ți-ai făcut lecțiile, nu ai voie să te uiți la desene, ”Pentru că nu ai fost cuminte, nu mai primești desert la masă”. Ambele sunt pedepse pentru că:

  • implică penalizări introduse de către părinte, mai mult sau mai puțin arbitrare (în aceste situații sunt arbitrare, fără o legătură cu comportamentul problematic și, din acest motiv, par mai degrabă răzbunări ale părintelui);
  • copilului nu i se oferă oportunitatea de a alege și de a învăța responsabilitatea comportamentului său.

În exemplele anterioare, consecințele logice ale faptului că un copil nu-și face lecțiile la timp ar putea fi: copilul poate să primească notă mică la școală, nu aprofundează anumite cunoștințe, își reduce timpul pentru alte activătăți. Consecințele logice pentru a nu fi cuminte sunt diferite în funcție de ceea ce subsumează expresia respectivă: de exemplu, dacă lovesc copiii în parc, consecința este că aceștia nu se mai joacă cu mine.

Consecinţele logice, spre deosebire de pedepse, nu sunt folosite pentru a penaliza, a ameninţa sau pentru a intimida copilul. Ele sunt prezentate copilului ca o alegere, ca o alternativă pentru care el poate opta dacă doreşte. Cum se formulează o consecință logică? Pentru situația anterioară, cea cu temele, putem spune: ”Ai la dispoziție o oră pentru a-ți face temele. Dacă nu le faci în acest timp, timpul de care ai nevoie va fi luat din cel alocat desenelor. Dacă te încadrezi în acest timp, vei avea timp să te uiți o jumătate de oră la desene.” Diferența față de o pedeapsă este următoarea: copilului i se prezintă o situație de alegere, precum și consecințele logice (acțiuni care, repet, au legătură cu comportametul) fiecărui comportament: al celui dezirabil și al celui indezirabil. El trebuie apoi să aleagă, deci are libertatea de a opta, precum și oportunitatea de a învăța să fie responsabil.

Pentru a face și mai clară diferența dintre o consecință logică și o pedeapsă, haideți să mai analizăm o altă situație. O fetiță are o stare de agitație pentru că nu a putut să meargă afară în parc (ploua) și deranjează toți membrii familiei prin comportamentul ei. Tata îi poate spune, pedepsind-o: ”Du-te în camera ta și stai acolo până la cină” sau poate să utilizeze consecințele logice: ”Dacă nu poți să-ți stăpânești comportamentul, mergi în camera ta până te calmezi. Dacă te vei controla, poți rămâne în continuare cu noi în această cameră.”

Copiii acceptă confruntarea cu consecinţele logice când înțeleg că acestea sunt opţiuni şi nu pedepse sau sancţiuni. Prin consecinţele logice copiii învaţă că comportamentele lor au consecinţe – pozitive sau negative- , iar ei le pot controla, prin modalitatea în care aleg. În acest fel, copiii învaţă să îşi asume responsabilitatea propriilor acţiuni şi comportamente.

Consecințele logice nu pot fi însă aplicate în toate situațiile problematice, pentru că nu orice comportament deranjant are consecințe logice care pot fi utilizate educativ. Însă, acolo unde putem găsi consecințe logice care pot fi un suport educativ, folosirea acestora în locul pedepselor este infinit mai productivă: atât pentru dezvoltarea copilului, cât și pentru relația părinte-copil.

Bibliografie:

  1. Bogdana, Bursuc, Alina, Popescu, Managementul clasei: Ghid pentru profesori şi învăţători, Buzău, Alpha MDN, 2007
  2. Fraiberg, Selma, Anii magici. Cum să înțelegem și să rezolvăm problemele copiilor, Editura Trei, București, 2009

Educația cu palma. Ce mesaj transmitem copilului?


educatia cu palmaEram într-un parc. Un copil (cam de 3 ani) se supără și-l împinge de câteva ori pe un altul, puțin mai mic. Fără ca acesta să-i facă ceva anume, doar pentru că se apropia de spațiul său.

Privesc pentru a identifica de unde a învățat să lovească și soluția apare. Mama primului, nervoasă foc de ceea ce a făcut copilul ei, vine și – fără a spune nimic – îi dă două palme acestuia. Intenția ei era – binențeles – să-l învețe să nu mai lovească copiii. Care credeți însă că este mesajul pe care l-a transmis copilului său? Sunt două situații de analizat aici:

  1. copilul sesizează că mama este supărată, dar nu face legătura cu incidentul anterior și înțelege ceva de genul: ”când ești supărat, nu se știe din ce motiv, poți să-i lovești pe cei mai mici decât tine” sau ”mama m-a lovit pentru că sunt un copil rău” (nu-și spune, ca un adult, ”nu știu de ce m-a lovit mama, nu avea dreptate să facă ceea ce a făcut!”);
  2. copilul sesizează că mama este supărată și face corelația dintre supărarea ei și ceea ce a făcut anterior și înțelege: ”când te supără cineva, lovește-l, mai ales dacă e mai mic decât tine”.

Deci, mama, prin comportamentul ei, nu a făcut decât să întărească mesajul transmis, cu siguranță și altă dată, în alte ocazii, cu alte palme. Reacția copilului a fost deci reafirmată. Palmele primite l-au învățat că bătaia este soluția princeps în situația în care cineva te enervează și, în plus, au pus o cărămidă la fundamentul imaginii negative de sine, aceea de copil rău, care, ați ghicit, îi lovește pe ceilalți.

Haideți să devenim conștienți de ceea ce comunicăm cu adevărat copiilor noștri, dincolo de ceea ce dorim să transmitem!

Conexiuni


conexiune mama copilO mamă nu poate să fie cu adevărat conectată cu copilul ei dacă nu se conectează cu tatăl copilului, adică cu bărbatul ei, pentru că o femeie devine mamă doar prin întâlnirea cu un bărbat.

O femeie nu poate să se conecteze cu un bărbat dacă ea nu e conectată la rândul ei cu energia ei feminină, care vine de la mama ei.

Pentru ca o mamă să poată să fie cu adevărat mamă pentru copilul ei e nevoie să fie conectată cu mama ei, așa cum e aceasta în realitate.

Dacă părinții mei ar fi fost altfel!


copil ganditorAm întâlnit deseori, în ședințele de terapie sau în viața de zi cu zi, oameni care și-ar fi dorit ca viața lor să fi fost altfel dintr-un anumit punct de vedere. Acest altfel apărea, destul de frecvent, ca fiind legat de familia de origine: ”Dacă în familia mea s-ar fi comunicat mai mult, …!”, ”Dacă părinții mei m-ar fi pregătit mai mult pentru viață, …!”, ”Dacă părinții mei mi-ar fi dăruit mai multe, …!”, ”Dacă părinții mei s-ar fi certat mai puțin, …!”, ”Dacă părinții mei ar fi știut cum să mă îndrume, …!”, ”Dacă părinții mei m-ar fi criticat mai puțin, …!”, ”Dacă părinții mei ar fi avut o origine mai puțin modestă, …!”, ”Dacă părinții mei ar fi fost mai atenți cu mine, …!” etc. Dacă acestea și multe altele s-ar fi întâmplat, viața mea ar fi fost mai bună. Deci, mi-aș fi dorit ca părinții mei să fi fost altfel. Și nefiind altfel, eu am azi diverse probleme. Care derivă din acest fapt și, care – concluzie logică – nu pot fi rezolvate, pentru că nu am cum să-mi schimb părinții. Și, ne-am blocat. Ce putem face?!

Haideți să presupunem că părinții ar fi fost altfel (mai buni, evident!). Atunci și copiii lor ar fi fost altfel, adică ALȚII. Fiecare dintre noi, așa cum suntem, suntem produsul părinților noștri, așa cum sunt și așa cum au fost. Dacă ei ar fi fost alcineva decât au fost, noi nu am mai fi existat, în forma noastră de personalitate. Și aici aș putea să închei, dar, totuși, voi continua.

Cârcotații ar putea spune: ”Cu părinți mai buni și noi am putea fi mai buni, o variantă îmbunătățită!”. Ce vă face să fiți așa siguri? Realitatea exterioară este una (care o fi ea!). Ceea ce percepe copilul este ceea ce filtrează, conform grilelor personale, din acea realitate. Dar să presupunem că acel copil ar primi, în forul subiectiv, o variantă mai bună a părinților. De unde știm noi siguri cum s-ar structura ca personalitate? Ar fi mai echilibrat emoțional? Mai performant la școală? Cu o personalitate mai complexă? Mai leneș? Mai harnic? Mai competitiv? Mai motivat? Mai bogat? Mai abil social? Mai fericit? Putem răspunde sigur la toate aceste întrebări și la multe altele? Răspunsul este: NU. Noi suntem ceea ce suntem pentru că ne-am construit la intersecția a trei factori (binecunoscuții ereditate, mediu, educație), dar rămâne încă un mister construcția concretă a fiecărei persoane umane. Nu e obligatoriu ca, dacă punem ”x” ingredient, să obținem ”y” rezultat. Uneori se poate întâmpla așa, alteori nu. Pentru că sunt atât de multe influențe, filtrate constant de ceea ce suntem la momentul respectiv! Iar ceea ce rezultă poate fi poziționat pe o axă de la previzibil la neașteptat. Și această axă este practic infinită!

Da, părinții noștri sunt imperfecți. De fapt, cine este perfect?! Dar, dacă ar exista niște părinți perfecți, cum ar fi oare copilul lor? Noi ne structurăm ca personalitate și confruntându-ne cu diverse provocări, frustrări, blocaje venite din mediul de viață. Cum s-ar construi o personalitate căreia mediul de viață nu i-ar oferi nici un obstacol de depășit? Știu copii care au învățat târziu să vorbească pentru că părinții au fost tot timpul la dispoziția lor și le-au oferit înainte ca ei să ceară. Atunci, de ce să mai vorbească?!

Da, părinții noștri sunt imperfecți, general vorbind. Dar fiecare dintre noi avem părinții perfecți pentru noi, adică singurii care se potrivesc cu ceea ce suntem în acest moment. Orice schimbare în aceștia ar fi urmată de dispariția noastră, în forma în care suntem. În locul nostru ar fi fost alcineva. Și nu avem garanția că ar fi fost mai bun.

A ne dori ca părinții să fi fost altfel, spune de fapt că nu ne place așa cum suntem. Haideți să vedem împreună ce s-ar întâmpla dacă ne-am spune, în interiorul nostru, că părinții noștri sunt singurii părinți posibili! Perfecți pentru noi!

Educația oscilantă și identitatea de sine


osilatiiSunt părinți care au constant o atitudine oscilantă față de propriii copii. Cînd oscilația îmbracă două extreme, anume critica excesivă/laudă excesivă, nerealistă, efectele în planul formării imaginii de sine și identității de sine pot fi foarte negative. Copilul confruntat atît cu două etichete total opuse: incapabil și geniu, dar și cu două atitudini contrarii față de propriul comportament, căci fie i se permite prea mult, fie nu i se permite nimic, își va forma o imagine de sine foarte difuză, oscilând între Dumnezeu și nimic, între geniu și nătâng. Acest copil are o identitate fără limite clare, e ca și cum ar fi un recipient fără pereți. Prin urmare, va avea atât dificultăți emoționale, căci emoțiile se nasc prin raportare la niște nevoi clar circumscrise, cât și de învățare pentru că se consideră prea deștept să învețe de la alții, dar și prea prost ca să se descurce singur. Acest copil poate experimenta frecvent situații de blocaj: emoțional, cognitiv, volitiv-acțional.

Odată devenit adult va avea nevoie, pentru adaptarea la tot ceea ce înseamnă viață matură și responsabilă, de un efort de conștientizare a propriei persoane pentru reconstrucția identității de sine în niște limite mai clare și, implicit, mai sănătoase.

Haideți să fim niște oglinzi corecte pentru copiii noștri!


ochi

Cum ar putea părinții să-și ajute copiii să aibă niște imagini corecte despre ei înșiși?

Răspuns: Oglindindu-i corect.

Adică:

  • Dacă copilul face ceva demn de laudă, recomandat este să-l lăudăm, accentuând realizarea și efortul depus pentru aceasta.
  • A  face generalizări despre personalitatea copilului pornind de la fapte concrete,  bune sau rele, reprezintă o modaliate de a-i reflecta deformat imaginea, căci exagerăm. Cineva care strică o jucărie poate foarte bine să nu fie prost, iar cineva care spune o vorbă urâtă poate să nu fie rău.
  •  Etichetele despre propria persoană este cel mai bine să fie atașate de către copil și el poate să facă asta dacă reflectăm corect realitatea lui.  Dacă un copil rezolvă bine o problemă, putem să-i spunem: Bravo, te-ai străduit și ai rezolvat bine această problemă! Sunt mândru de tine!  Și el va înțelege că este un copil valoros, căci părinții lui sunt mândri de el. Dacă îi spunem însă: Ești extraordinar, un băiat super deștept, el s-ar putea să-și amintească momentele cînd nu a fost așa, pe de o parte și, pe de altă parte, să-i fie teamă să nu dezamăgească așteptările mari care derivă din aceste etichete.
  • Cînd copiii greșesc, critica pe care le-a adresăm nu-i ajută prea mult, nici la rezolvarea problemei, nici la construirea unei imagini de sine corecte. Mai bine i-am ajuta să rezolve problema și ar înțelege, realist vorbind, că toți greșim, că toți putem fi iertați și că, de foarte multe ori, cele mai multe probleme au soluții.

Principii ale unei interacțiuni sănătoase părinți-copii



intalnire

(extrase din cartea Între părinți și copii, de Haim Ginott)

Într-o educație de calitate părinții pot: 

  • să disciplineze fără să umilească
  • să aprecieze fără să judece
  • să exprime furia fără să jignească
  • să confirme -în loc să combată- sentimentele, percepțiile și opiniile copiilor
  • să se comporte astfel încât copiii să învețe să reacționeze în realitatea lor lăuntrică și să-și dezvolte încrederea în sine

În comunicarea cu copiii:

  • Mesajul părintelui este indicat să păstreze intact respecul de sine atât al copilului cât și pe al său.
  • Afirmațiile dovedind înțelegerea să fie anterioare afirmațiilor conținând sfaturi sau instrucțiuni.
  • Atunci când copiii se află în vârtejul unor emoții puternice, ei nu mai pot asculta pe nimeni. Vor să fie înțeleși, fără a da prea multe detalii. Ca părinte trebuie să te adresezi mai întâi sentimentelor – abia după aceea poate fi îmbunătățit comportamentul.
  • Sentimentele intense nu pier dacă sunt interzise, dar se atenuează dacă ascultătorul le acceptă cu simpatie și înțelegere.
  • Copiii ne iubesc și nu ne pot suferi în același timp. Ei au sentimente contradictorii față de părinți, profesori și față de toți cei cu autoritate asupra lor.
  • Nu putem controla sentimentele care se nasc în noi, dar putem să alegem cum și când le exprimăm – cu condiția să știm ce sunt. Copiii învață despre înfățișarea lor emoțională auzindu-și reflectate propriile sentimente.
  • Nu este recomandat să judecăm sentimentele și să cenzurăm fantezia.
  • Recomandabil: lauda să se refere la eforturile și realizările copiilor, nu la caracterul și personalitatea acestora.
  • Lauda trebuie astfel formulată așa încât copiii să extragă concluzii realiste despre ei înșiși.
  • Copiii au nevoie de îndrumare, adică de formularea problemei și a unei posibile soluții.
  • Copiii au nevoie să învețe de la părinți distincția dintre evenimentele doar neplăcute și sâcâitoare și cele tragice sau catastrofice.
  • Criticile părintești nu sunt de ajutor. Provoacă furie și resentimente. Copiii criticați continuu se vor minimiza pe sine și vor fi bănuitori cu alții.
  • Copiii au nevoie de o reacție congruentă din partea părinților: de cuvinte care să oglindească sentimentele reale ale părinților.
  • Furia trebuie exprimată în așa fel încât să aducă un pic de alinare părintelui și un plus de înțelegere copilului, fără să producă nici unuia dintre ei efecte secundare.
  • Sentimentele de furie trebuie exprimate fără a leza personalitatea copilului.
  • Un avertisment reprezintă o provocare pentru autonomia copilului. Dacă acesta are un  dram de autorespect, trebuie să greșească din nou, ca să-și demonstreze sieși și să le arate celorlalți că nu-i e frică să răspundă la o sfidare.
  • Promisiunile n-ar trebui nici făcute, nici cerute copiilor. Pentru că relațiile cu copiii ar trebui să se bazeze pe încredere.
  • Autoritatea presupune concizie și tăcere la momentul potrivit.
  • Când copiii mint, nu trebuie să facem pe procurorii ori să cerem mărturisiri, dar trebuie să spunem lucrurilor pe nume.
  • Copilul mic poate fi călăuzit cu demnitate pe calea corectitudinii.
  • Când știm răspunsul, e mai bine să nu mai punem întrebarea.

Despre responsabilitate și limite:

  • Responsabilitatea nu se poate impune cu forța. Ea poate veni doar din interior, hrănită și orientată de valorile absorbite acasă și în comunitate.
  • Dacă copiii trăiesc într-o atmosferă de critică, nu învață responsabilitatea.  Învață să se condamne pe ei înșiși și să le găsească defecte altora.
  • Copiii capătă simțul responsabilității prin propriile eforturi și propria experiență.
  • Îngăduință (acceptarea copilăriei copilului) conduce la încredere în sine.
  • Ultraîngăduință (acceptarea unor acte nedorite) conduce la anxietate și la pretenții tot mai mari.
  • Limitele opresc comportamentul periculos, dar și securizează: ”N-am să te las să mergi mai departe. Ești în siguranță”.
  • Limitele spun care este comportamentul inacceptabil și oferă o alternativă acceptabilă de comportament.
  • Limitele trebuie să fie totale, nu parțiale.
  • Limitele trebuie impuse fără furie și resentimente.
  • Resentimentele față de limite trebuie înțelese.
  • Limitele e mai bine să fie formulate impersonal.