Month: October 2014

Stadiile schimbării personalităţii (potrivit terapiei centrate pe persoană)

On By emailioanaIn Autocunoaștere și dezvoltare personală, Psihoterapie3 Comments

stadiile schimbariiÎn drumul nostru către schimbarea de sine, de la fixitate la flexibilitate, de la rigiditate la deschiderea spre experienţă, de la deresponsabilizare la asumarea responsabilităţii, de la frica de trăiri afective la acceptarea şi exprimarea acestora, de la judecarea celorlalţi la acceptarea lor, de la frica de intimitate la căutarea intimităţii parcurgem mai multe etape. C. Rogers este cel care a descris 7 stadii ale schimbării personalităţii. Ele pot fi descrise ca fiind separate, dar reprezintă de fapt aspecte ale unui  proces continuu.

  1. Persoanele care aparţin primului stadiu au următoarele caracteristici:
  • experienţa persoanlă nu se întrepătrunde decât foarte puţin cu structura eului;
  • convingerile sunt puternice şi rigide;
  • contactul cu trăirile emoţionale este redus;
  • există o teamă inconştientă de dezvoltarea unor relaţii intime;
  • comunică doar despre aspecte externe;
  • nu simt nevoia de schimbare;
  • nu consideră că au probleme;
  • nu sunt motivate pentru consiliere;
  • nu-şi asumă responsabilitatea pentru ceea ce li se întâmplă.

2. Caracteristicile persoanelor din al 2-lea stadiu sunt:

  • au convingeri personale rigide;
  • contactul cu emoţiile este în continuare redus;
  • sunt mai comunicative decât în primul stadiu, dar vorbesc tot despre aspecte externe personalităţii lor;
  • acceptă că au unele probleme, dar nu consideră că responsabilitatea pentru acestea le aparţine;
  • starea lor emoţională persistentă este frustrarea;
  • dacă vin la terapie, vor să-i schimbe pe ceilalţi;
  • au o nevoie foarte mare de a fi acceptaţi, dar nu pot experimenta actul de a primi;
  • dacă încep terapia, reacţionează de obicei negativ.

Nici Rogers, nici apropiaţii lui nu au obţinut rezultate pozitive în terapie cu persoanele aparţinând stadiilor 1 şi 2 ale schimbării.

  1. Caracteristicile persoanelor din al 3-lea stadiu sunt:
  • sunt mai conştiente de trăirile emoţionale, dar pe unele le percep ca fiind de neacceptat;
  • comunicativitatea personală creşte, dar persoanele sunt centrate pe evenimente trecute şi pe lucruri care se întâmplă în afara cabinetului;
  • sunt dornice să afle cum sunt percepute de ceilalţi.
  1. Caracteristicile persoanelor din al 4-lea stadiu sunt:
  • încep să accepte şi punctele de vedere ale celorlalţi;
  • convingerile personale încep să fie puse sub semnul întrebării;
  • încep să ia în considerare responsabilitatea persoanlă pentru ceea ce li se întâmplă;
  • sunt mai în contact cu emoţiile şi devin dispoibile să le şi descrie; totuşi, există o oarecare teamă faţă de acestea şi, prin urmare, au un timp de latenţă între momentul exprimării emoţionale şi cel al explorării;
  • devin conştiente de diferenţele dintre structura eului şi experienţă.
  1. Caracteristicile persoanelor din al 5-lea stadiu sunt:
  • îşi simt emoţiile şi le exprimă, chiar şi pe acelea din prezent şi mai dificile;
  • se tem încă de sentimente care pot apărea la suprafaţa conştiinţei pe neaşteptate;
  • acceptă că ceilalţi pot să aibă şi alte puncte de vedere şi devin capabile să tolereze conflictele şi incertitudinea;
  • au o dorinţă mare de a se cunoaşte pe sine.
  1. Caracteristicile persoanelor din al 6-lea stadiu sunt:
  • realitatea nu mai este percepută în termeni de probleme, ci de experimentare;
  • contactul cu propriile emoţii este bun şi persoana nu se mai teme nici de sentimentele care apar brusc;
  • sunt relaxate corporal;
  • îţi asumă responsabilitatea pentru trăirile şi comportamentele proprii;
  • nu mai caută vinovaţi, ci doresc să-i înţeleagă pe ceilalţi.
  1. Caracteristicile persoanelor din al 7-lea stadiu sunt:
  • experimentează abundent trăiri emoţionale;
  • sunt conectate cu propria experienţă şi îşi modifică setările mentale odată cu aceasta;
  • trăiesc cu intensitate crescută şi durerile şi bucuriile;
  • se exprimă emoţional şi nu acumulează ranchiune;
  • îţi asum responsabilitatea pentru trăirile, emoţiile şi evenimentele personale.
 Bibliografie:
Tolan, Janet, Psihoterapie şi consiliere centrată pe persoană, Editura Herald, Bucureşti, 2003

Advertisement

Teoria paradoxală a schimbării

On By emailioanaIn Autocunoaștere și dezvoltare personală, Psihoterapie1 Comment

schimbare paradoxalaSchimbarea nu se produce atunci când te străduieşti să te transformi într-un anumit fel, ci atunci când te accepţi aşa cum eşti, cu gândurile, trăirile emoţionale, nevoile, valorile tale. ”Schimbarea apare când cineva devine ceea ce este nu atunci când încearcă să fie ceea ce nu este.” (Beisser, 1970, p. 77)

Mulţi dintre noi, când vrem să ne schimbăm, ne propunem în ce direcţie să aibă loc schimbarea, ne facem un plan şi trecem la acţiune. Teoria paradoxală a schimbării susţine ca, în locul efortului de schimbare, să aşezăm efortul de-a intra în contact cu ceea ce suntem şi să devenim conştienţi de cât mai multe aspecte ale experienţei noastre. Odată ce realizăm acest lucru, schimbarea se va produce firesc.

Teoria paradoxală a schimbării afirmă de fapt că, în loc să încercăm să ne schimbăm, e necesar să facilităm procesul natural de creştere şi schimbare prin intermediul conştientizării. Potrivit acestei teorii, schimbarea nu este ceva forţat, ci un proces de evoluţie firească spre ceea ce suntem cu adevărat, spre împlinirea potenţialului nostru.

 Bibliografie:
Beisser, A.R. (1970), The paradoxical theory of change, in J. Fagan and I. Shephard (eds), Gestalt Therapy Now, Palo Alto

A dărui pentru a primi

On By emailioanaIn Autocunoaștere și dezvoltare personală, Psihologia cupluluiLeave a comment

dar-y-recibirA dărui pentru a primi nu e deloc o socoteală bună. Nu, din mai multe motive. Când dai pentru a primi, dai şi ceri în acelaşi timp, oferi şi pretinzi (poate foarte subtil, dar aşteptarea există!) concomitent. Iar cel care primeşte, nu o face cu sufletul deschis, pentru că dincolo de dar se zăreşte şi o notă de plată! Apoi, când dăruieşti pentru a primi ceea ce este evident este doar oferta! Cererea se subînţelege! Dar nu e clar exprimată, nu e explicită, e doar voalată, strecurată printre rânduri. Dacă cerinţa ar fi clară, persoana căreia i se adresează ar fi liberă să accepte sau nu. Dacă cerinţa e în subtext, practic aceasta e ”forţată” să o accepte odată ce primeşte darul. Iar cineva în astfel de poziţie poate simţi multă frustrare, pentru că e incomod să nu fii liber şi cu sufletul împăcat în deciziile tale.

A dărui pentru a primi este o modalitate în care se spune: ”Iubeşte-mă pentru ce-ţi dau. Eu nu merit să fiu iubit altfel!” Acesta e o faţă a medaliei. Cealaltă poartă inscripţionat pe ea un alt mesaj, de acestă dată negativ vis-a-vis de cel care primeşte: ”Şi tu eşti la fel ca toţi ceilalţi. Trebuie să-ţi dau ca să primesc ceva de la tine!”. Cel care primeşte de la cel care dă condiţionat nu simte prea mare bucurie, pentru că intuieşte cumva ambele mesaje ataşate darului.

Când dăruieşti pentru a primi poate să însemne şi că nici nu ştii să iubeşti autentic, ci doar ataşant şi dependent.

Dacă dai frecvent pentru a primi ceva în schimb, încrederea în propria persoană şi valoarea pe care ţi-o ataşezi sunt subiecte la care e nevoie să meditezi profund!

Dacă dai pentru a primi vei ajunge şi să dai prea mult şi ce nu ţi-a fost cerut! Şi cel mai probabil vei primi reacţii exact contrarii celor aşteptate!

A dărui prea mult dezechilibrează balanţa dintr-o relaţie şi-l împovărează pe cel care primeşte. Nu e de mirare că, dacă nu se găseşte o modalitate de a reechilibra relaţia, celălalt va alege să plece. Şi aşa fraza ”Am făcut atâtea pentru el/ea şi m-a părăsit!” capătă foarte mult înţeles!

Cine oferă pentru a primi o face dintr-un gol, nu dintr-un prea plin, iar ceilalţi nu sunt atraşi de acest sunet!

Superofertanţii nu dau naştere unor mari pasiuni în relaţiile de cuplu, ei sunt cei care oferă, par că se mulţumesc cu puţin, nu deranjează, nu incită, nu trezesc orgoliul de-a cuceri. Ei sunt acolo şi oferă constant, aşa că de multe ori ajung să nu mai fie luaţi în calcul. Poate doar în momentul când se trezesc din scenariul ofertei şi încep să-şi ofere lor, iar nu altora!

A oferi pentru a primi neagă de fapt esenţa actului de-a da, căci oferta autentică este una care eliberează, nu condiţionează!

Superofertanţi, e momentul să vă treziţi!

Educaţia, între libertate şi constrângere

On By emailioanaIn Psihologia copilului şi a familieiLeave a comment

educatie”Nu ai voie să pui mâna e aragaz”, exprimă o constrângere necesară. Nu poţi să-i spui unui copil foarte mic doar: ”Dacă pui mâna pe aragaz, o să te arzi. Este însă alegerea ta ce vei face!” . A prezenta alternative, împreună cu consecinţele derivate şi a lăsa copilul să aleagă este o variantă educativă care îţi are rostul în momentul în care acesta poate cântări alternativele şi lua o decizie care să nu-i afecteze siguranţa.

Multe constrângeri au legătură cu siguranţa fizică şi psihică şi sunt specifice etapelor de vârstă în care copilul poate să facă lucruri care să-i afecteze major siguranţa. Însă, în momentul în care siguranţa copilului nu mai este în pericol, constrângerile ar trebui să fie eliminate sau înlocuite cu altele mai permisive, pentru a face loc libertăţii de alegere a acestuia.

În privinţa comportamentelor potenţial periculoase este destul de clar ce limite, ce constrângeri să punem şi când e nevoie să se renunţe la acestea. Când discutăm însă de valori, a educa cu libertate sau constrângere poate fi un subiect de dezbatere. De exemplu, unii părinţi pot să aibă convingeri despre o anumită categorie socială. Copilul lor însă poate să experimenteze situaţii plăcute în interacţiunea cu copiii din categoria respectivă. Ce ar trebui părinţii să facă? Să-şi impună convingerile, gândind că au mai multă înţelepciune, experienţă de viaţă? Sau să-i ofere copilului libertatea de a-şi forma propriile convingeri? Aceleaşi întrebări sunt valabile pentru foarte multe valori şi convingeri de toate felurile pe care părinţii le au şi vor să le cultive şi copiilor lor.

Reprezentanţii consilierii şi psihoterapiei centrate pe persoană afirmă că este importantă experienţa directă: un om sănătos are o structură a eului flexibilă, în care experienţa este asimilată, ca apoi să fie restructurată când condiţiile experienţiale o cer. Potrivit acestui curent, o abordare educativă sănătoasă este a ajuta copilul să-şi formeze propriile convingeri şi valori derivate din experienţa sa de viaţă. Dar câţi părinţi sunt dispuşi să relaxeze controlul şi să nu impună cu forţa autorităţii valorile familiale? Câţi părinţi ştiu sau pot să fie alături de copii pentru a-i ghida în procesul formării de sine?!

Diferenţa dintre cum te înţelege un prieten şi cum te înţelege un psihoterapeut

On By emailioanaIn PsihoterapieLeave a comment

cerc coloratUn prieten, când te înţelege, îţi dă dreptate. El poate spune ceva de genul: ”Da, ai dreptate să gândeşti aşa…” sau ”Şi eu în locul tău aş fi gândit, simţit, făcut la fel!”.

Un psihoterapeut îţi înţelege starea şi ţi-o validează prin acceptare. El nu pactează cu tine pe nici o dimensiune, ci pe toate pe care le manifeşti. El nu-ţi dă dreptate, căci o ai deja. Acceptă fiecare stare iar, prin acceptare, aspectul respectiv îţi găseşte firesc locul în structura psihică individuală. Orice aspect care este acceptat, iar nu judecat prin acordarea/neacordarea de dreptate permite şi altor aspecte să intre în câmpul conştiinţei individuale.

Prietenul te validează pe anumite dimensiuni, cele cu care e de acord, cu care rezonează, similare cu ale lui. Psihoterapeutul îţi acceptă în totalitate experienţa, cu toate dimensiunile ei. El nu pactează în mod special cu nici un aspect particular al experienţei, ci în totalitate cu tot ceea ce trăieşti, cât de contradictoriu ar fi.

Prietenul este susţinător, dar şi blocant pentru aspectele cu care nu rezonează, nu le simte, nu le acceptă, nu le valorizează. Psihoterapeutul este susţinător şi eliberator.

Oricât de conţinător ar fi un prieten, el nu poate şi nici nu trebuie să fie un psihoterapeut. La fel, oricât de eliberator ar fi un psihoterapeut el nu trebuie să înlocuiască prietenii. Fiecare cu rolul lui.

Nevoia de-a avea încredere în experienţa noastră

On By emailioanaIn Autocunoaștere și dezvoltare personală1 Comment

cercCând părinţii îi spun copilului ceva ce contravine experienţei sale directe, copilul – din fidelitate – va începe să nege ceea ce gândeşte şi simte în respectiva situaţie. În timp va ajunge, pentru aspectele care se corelează cu convingeri introiectate, să nu mai aibă încredere în propria experienţă, deci, într-o formă sau alta, să nu o mai ia în calcul. Drumul către noi se construieşte prin refacerea contactului cu propria experienţă, de la nivelul mai simplu al percepţiilor, până la alte nivele mai complexe, ca gândurile şi emoţiile trezite de aceasta.

Toţi conţinem convingeri introiectate, toţi avem unele trasee personale uşor obturate de ceea ce am asimilat de la alţii. Un exerciţiu simplu care poate fi realizat pentru refacerea contactului cu noi este următorul:

”Imaginaţi-vă că trasaţi un cerc în jurul vostru care vă va delimita atât de persoanele din prezent, cât şi de cele din trecut. Cercul rezultat sunteţi voi, cu propria experienţă. Apoi, în diverse contexte, fiţi atenţi, la conţinutul acestui cerc: ce percepeţi, ce gândiţi, ce simţiţi”. Practicând atenţia asupra a ceea ce trăim, asupra a ceea ce producem singuri, prin propriile procese psihice vom ajunge să avem mai multă încredere în propria persoană şi, de asemenea, să avem o imagine mai realistă şi pozitivă despre noi înşine.

Cum să gestionăm comportamentele problematice ale copiilor

On By emailioanaIn Psihologia copilului şi a familieiLeave a comment

comportam problemMetodele utilizate cel mai frecvent pentru managementul comportamentelor problematice, acasă sau la şcoală, conform Bogdana Bursuc şi Alina Popescu (2007) sunt: întărirea, întărirea diferenţiată, extincţia, consecinţele logice şi naturale.

1. Întărirea: încurajarea comportamentelor dezirabile. Uneori însă întărim pozitiv, fără să vrem, comportamente nedorite: cumpărăm jucăria pentru care copilul face o criză de plâns în magazin… şi acelaşi comportament apare şi data următoare când intrăm în magazinul cu jucării.

Reguli de folosire a întăririlor pozitive:

  • Întărirea se aplică de fiecare dată când apare comportamentul, măcar în etapa de învăţare (când copilul achiziţionează un nou comportament).
  • Întăriri este prin raportare la un comportament ţintă. Întăririle sunt contingente cu comportamentul pentru care sunt oferite – copilului i se explică pentru ce primeşte întărirea şi i se oferă doar după ce a făcut comportamentul (nu înainte de a face comportamentul sau în alte condiţii independente de comportament).
  • Întăririle se oferă imediat – la 3-5 secunde după ce comportamentul a apărut, pentru a fi eficiente. O pauză mai mare de 30 de secunde le face nefolositoare, le scade foarte mult eficienţa.
  • Se utilizează o gamă largă de întăriri: laude, diverse beneficii. Dacă o întărire este folosită prea mult apare saţietatea. Un stimul (activitate, obiect) îşi pierde valoarea de întărire dacă copilul a avut acces substanţial sau a primit deja o cantitate substanţială din acel stimul. Exemplu: Un film pe care tocmai l-am văzut sau pe care l-am văzut de mai multe ori îşi pierde valoarea de întărire pentru noi, chiar dacă este filmul nostru preferat. Analog, mersul cu bicicleta îşi va pierde valoarea de întărire dacă i s-a oferit copilului succesiv această întărire, deoarece apare efectul de saţietate.
  • Să ne asigurăm că copilul/elevul nu obţine întăririle şi prin alte comportamente decât cele pe care le vizăm noi. Dacă copilul/elevul are acces la întărirea pe care noi o oferim şi prin alte comportamente decât cel vizat de noi, atunci efectul ei asupra comportamentului poate scădea.

2. Extincţia. Metoda extincţiei porneşte de la principiul că, dacă am identificat ce întărire menţine un comportament, lipsa acesteia va avea ca rezultat diminuarea sau stoparea comportamentului. Extincţia constă deci în retragerea întăririlor care menţin comportamentul problematic.

De exemplu: când copilul primeşte atenţie atunci când nu se comportă frumos, retragerea atenţiei va fi urmată de modificarea comportamentului. Crizele din magazinele de jucării sunt de multe ori o consecinţă a faptului că părinţii cumpără jucăriile cerute în urma  acestora. A nu mai cumpăra jucăria pentru cumpărarea căreia a apărut criza de plâns conduce în timp la o diminuare a crizelor.

Paşii necesari când folosim extincţia:

  • Înainte de folosirea acestei metode, identificăm întărirea care menţine comportamentul. Este foarte important ca acest prim pas să fie realizat foarte specific: ce comportamente fac cei din jurul copilului imediat după sau chiar în timp ce apare comportamentul problematic şi îl menţin. De exemplu: de fiecare dată când un elev spune cuvinte indecente, învăţătorul opreşte lecţia, se uită la elev, se încruntă, îi spune să înceteze, repetă instrucţiunile etc. Ceilalţi colegi râd, se înghiontesc, se uită la elevul respectiv etc. Toate aceste comportamente oferă atenţia pe care o caută elevul, iar comportamentul lui se va repeta pentru a obţine acelaşi efect.
  • Eliminarea întăririi de fiecare dată când apare comportamentul problematic. Odată ce ştim ce comportamente proprii reprezintă întăriri pentru acel comportament, în acel context, este important să ne reţinem în a le mai face atunci când copilul face comportamentul problematic.
  • Întărirea comportamentului alternativ (vezi întărirea diferenţiată). Este important să oferim întărirea de care are nevoie copilul dar în alte situaţii – adică atunci când face comportamente dorite, astfel încât copilul să înveţe mesajul că doar atunci poate obţine beneficiile de care are nevoie.

3. Întărirea diferenţiată. Întărirea diferenţiată este o metodă de management comportamental folosită pentru a creşte frecvenţa comportamentelor dezirabile şi pentru a reduce frecvenţa comportamentelor nedezirabile. Comportamentul dorit este întărit de fiecare dată când el apare. Întărirea sistematică creşte probabilitatea ca respectivul comportament să apară în viitor. În acelaşi timp orice comportament nedorit care interferează cu comportamentul dorit nu este întărit. Lipsa acordării întăririlor scade probabilitatea apariţiei viitoare a comportamentului nedorit. Această metodă combină acordarea întăririlor (pentru comportamentul dorit) cu retragerea întăririlor sau extincţia (pentru comportamentele nedorite). De aceea poartă denumirea de întărire diferenţiată.

Pentru consecinţele logice sau naturale vezi articolul ”O alternativă viabilă a pedepselor: consecinţele logice şi naturale”.

 
Bibliografie:
Bogdana, Bursuc, Alina, Popescu, Managementul clasei: Ghid pentru profesori şi învăţători, Buzău, Alpha MDN, 2007
Fraiberg, Selma, Anii magici. Cum să înțelegem și să rezolvăm problemele copiilor, Editura Trei, București, 2009

Acceptarea pozitivă necondiţionată

On By emailioanaIn PsihoterapieLeave a comment

acceptarea neconditionataAcceptarea pozitivă necondiţionată, concept specific terapiei centrate pe persoană, înseamnă şi valorizarea persoanei. A valoriza nu trebuie confundat însă cu a lăuda. A lăuda pe cineva poate avea acelaşi efect ca şi critica, mai ales atunci cînd acesta nu crede despre sine ceea ce i-am spus prin laudă. De fapt, primim mai uşor critica cu care suntem de acord decît lauda ce intră în contradicţie cu structura eului.

Scopul, în terapia centrată pe persoană, nu este să-i creem noi o imagine pozitivă clientului, ci să-ţi construiască singur respectiva imagine prin structurarea unor convingeri, valori, principii extrase din propria experienţă.

A evidenţia ceva pozitiv despre o persoană, dacă ea nu are acea convingere în structura eului său, conduce la activarea mecanismelor sale de apărare şi la rigidizarea eului său.

Pozitivarea clientului, valorizarea lui, în terapia centrată pe client presupune acceptarea acestuia cu ceea ce este, chiar şi cu imaginea sa negativă şi de multe ori nerealistă despre sine.

A-l accepta pe client cu tot ceea ce este conduce la reevaluarea convingerilor despre sine şi la restructurarea acestora în conformitate cu propria experienţă. Un client acceptat va ajunge să-şi îmbunătăşească imaginea de sine singur, în timp, pe măsură ce-i creşte siguranţa de a se raporta liber la sine.

Bubliografie:
Tolan, Janet, Psihoterapie şi consiliere centrată pe persoană, Editura Herald, Bucureşti, 2011

Recunoştinţa eliberatoare

On By emailioanaIn Autocunoaștere și dezvoltare personală, Psihologia copilului şi a familiei, PsihoterapieLeave a comment

multumescDacă, într-o formă sau alta, ţi-a fost inoculată ideea de datorie faţă de părinţii tăi, e destul de probabil să te simţi şi vinovat. Căci vinovăţia este şi sentimentul celui care a primit mai mult decât poate să dea înapoi. Cum e firesc, părinţii dau, copiii primesc. Ei nu au cum să returneze ceea ce au primit pentru a echilibra balanţa dintre a primi şi a oferi. Nici chiar copiii parentificaţi ce, pe anumite dimensiuni, se comportă ca şi cum ei ar fi părinţii nu ajung să poată returna echivalentul a ceea ce au primit. În primul rând pentru că inversiunea această de roluri, împotriva legilor firii, conduce la o ofertă de dragoste, atenţie, suport, sprijin dinspre copii înspre părinţi dublată de neplăcere, frustrare, poate chiar furie.

Copiii nu au cum să dea înapoi părinţilor ceea ce au primit şi nici nu este recomandat. Atunci cum să scapi de sentimentul de datorie pe care îl ai, mai ales dacă ţi s-a tot vorbit de sacrificiu sau doar ţi s-a dat de înţeles? Să scapi pentru că a te simţi dator nu rămâne fără ecou nici în planul relaţiilor cu familia, nici cu alţii care pot să-ţi amintească de persoanele din familie.

Eliberarea de datorie se poate face printr-o recunoştinţă sinceră, din suflet, matură, pentru tot ceea ce ai primit de la părinţii tăi. A mulţumi din suflet părinţilor este profund eliberator. Mulţumind şi simţind recunoştinţă faţă de părinţi, îţi exprimi respectul pentru ceea ce înseamnă aceştia: cei care au ales să-ţi dea viaţă, care te-au înscris în acest circuit miraculos care se cheamă circuitul vieţii. Ei, alături de bunicii, străbunicii şi toţi stămoşii tăi, merită respect şi recunoştinţă. Iar pentru a duce mai departe ceea ce ai primit, anume viaţa, poţi face pentru copiii tăi ceea ce părinţii au făcut pentru tine. Simte-te ”dator” să dăruieşti copiilor tăi, fără a le cere ceva în schimb sau a aştepta ceva de la ei, dând mai departe ceea ce ai primit, conform scurgerii continue a vieţii.

O dată ce vei mulţumi din suflet părinţilor, vei închide nu numai poarta vinovăţiei, dar şi a altor sentimente, valori, principii legate de tine şi de lume pe care le-ai primit de-a gata, le-ai preluat din fidelitate faţă de cei care au făcut atâtea pentru tine. Astfel, mulţumind, vei putea returna poate lipsa de valoare pe care ai introiectat-o, convingerea că nu meriţi să fii bogat, neîncrederea în bărbaţi sau în femei, imaginea negativă despre sexualitate şi multe altele de acest gen.

Închizând poarta datoriei şi vinovăţiei, te vei putea simţi liber să gândeşti, să simţi, să te comporţi şi să te afli pe tine, aşa cum eşti. Să te valorizezi, să-ţi alegi experienţa de viaţă care te reprezintă, relaţiile care să te împlinească, profesia în consonanţă cu propriile tale nevoi şi interese. Astfel vei fi liber să fii tu şi să-ţi trăieşti viaţa ta!

Conceptia lui S. Freud asupra aparatului psihic

On By emailioanaIn Autocunoaștere și dezvoltare personală, PsihoterapieLeave a comment

apartul psihic freudFreud structurează aparatul psihic în trei compartimente: sinele, eul şi supraeul.

Sinele. Sinele este zona cea mai veche din punct de vedere ontogenetic. El conţine ceea ce este ereditar, adică instinctele. Freud recunoaşte două clase de instinct: ale vieţii (libido) şi ale morţii (thanatos). Printre acestea, de o importanţă deosebită este instinctul sexual.

Sinele nu cunoaşte realitatea externă, este centrat pe impulsurile instinctuale şi operează după “principiul plăcerii” căutând doar satisfacerea instinctelor. El are doar două instrumente pentru a obţine plăcerea: acţiunea reflexă (reflexele) şi procesul primar (realizarea dorinţelor în vise sau prin intermediul imaginaţiei). Din sine se diferenţiază celelalte componente ale psihicului.

Eul. Sub acţiunea influenţelor externe, din sine ia naştere o noua porţiune: eul. Eul are o dublă funcţie – pe de o parte, de a se adapta lumii externe şi, pe de altă parte, de a controla instinctele sinelui, luând decizii în legătură cu satisfacerea acestora. Eul apare de timpuriu în viaţă şi operează raţional, după principiul adaptării la realitate. Sarcina eului este dificilă, el mediază între cerinţele sinelui şi solicitările externe. Când nu poate realiza aceasta, apare anxietatea. Anxietatea, prelungită şi nerezolvată, conduce la comportament nevrotic.

Eul, pe lângă funcţia de mediere între sine şi mediul social trebuie să ţină cont şi de un al treilea – supraeul.

Supraeul. Supraeul este o componentă formată în perioada copilăriei, prin care se prelungeşte influenţa maternă şi paternă, a întregii familii, a tradiţiilor, precum şi cerinţele mediului social cel mai apropiat. Supraeul conţine eul ideal şi conştiinţa morală.

Dacă sinele şi supraeul intră în zona inconştientului, eul aparţine conştiinţei. Între conştient şi inconştient se află preconştientul. Inconştientul a fost comparat de Freud cu o cameră spaţioasă, “plină” cu pulsiuni psihice, între care cele sexuale au un rol primordial. Această cameră s-ar afla în vecinătatea uneia mai strâmte – conştiinţa. La intrarea in salonul conştiinţei se află un gardian care cercetează fiecare tendinţă psihică, cu scopul de a vedea dacă poate s-o lase să iasă din inconştient. Dacă pulsiunea a reuşit să treacă de cenzura gardianului, ea pătrunde într-o altă zonă – preconştientul – şi devine conştientă doar dacă reuşeşte să atragă privirea conştiinţei.

Bibliografie:
Freud, S., Introducere în psihopatologia vieţii cotidiene, Bucureşti, Ed. Didactică şi Pedagogică, 1991

Graniţele sau limitele eului

On By emailioanaIn Autocunoaștere și dezvoltare personală, Psihologia cuplului1 Comment

graniteAşa cum corpul ocupă un spaţiu fizic şi eul poate fi reprezentat într-un spaţiu psihic. Corpul este delimitat de epidermă, ca şi limită palpabilă, iar eul este circumscris de limite (graniţe) psihice. Acestea sunt un fel de linii invizibile care ne separă, ne delimitează, ne asigură individualitatea dar ne şi permit să interacţionăm cu ceilalţi. Graniţele au funcţia atât de a ne diferenţia, dar şi de a ne permite conexiunea cu alte persoane, separate de noi. Pentru a putea realiza aceste funcţii ele trebuie să fie atât suficient de ferme, dar şi flexibile şi permeabile. Numai cu astfel de graniţe noi ne putem exprima liber gândurile, emoţiile, valorile, fără riscul contopirii cu identităţile altor persoane.

Limitele corpului nostru sunt vizibile prin percepţii, în timp ce graniţele psihice pot fi doar deduse din comportamentele noastre.

Pentru a identifica corect caracteristicile propriilor limite (graniţe) ale eului, voi realiza în continuare descrieri ale persoanelor care experimentează diverse tipuri de limite.

Persoanele cu limite ferme şi flexibile:

  • Se autodezvăluie adecvat celor cu care au relaţii de încredere;
  • Acordă selectiv încrederea;
  • Sunt empatice;
  • În cuplu, trăiesc intimitatea deopotrivă ca una emoţională şi sexuală;
  • Au un contact bun cu propriiile emoţii, pe care le exprimă adecvat;
  • Se respectă pe sine şi nu acceptă ceea ce nu le convine, nu le place sau contravine principiilor şi valorilor pe care le deţin;
  • Pot spune ”nu”;
  • Sesizează când ceilalţi vor să le încalce graniţele;
  • Ştiu să-i împiedice pe ceilalţi să le violeze intimitatea;
  • Sunt deschise către relaţii interpersonale armonioase;
  • Nu rămân în relaţii abuzive;
  • Acceptă contactele sexuale dacă îţi doresc şi sunt implicate emoţional;
  • Pot face compromisuri;
  • Au o gândire nuanţată.

Persoanele cu limite slabe (conform Schaeffer, Brenda, 2009):

  • Au discuţii intime cu persoane cu care nu sunt în relaţii de încredere;
  • Se îndrăgostesc nediferenţiat, de orice persoană de sex opus care le acordă atenţie;
  • Acceptă contactele sexuale pentru a satisface nevoile şi dorinţele celuilalt;
  • Nu-şi respectă valorile, convingerile şi principiile personale, pentru a fi pe placul altora;
  • Acceptă comportamente sau lucruri nedorite (mâncare, sex, atingeri);
  • Sunt incapabile să sesizeze când există riscul încălcării graniţelor personale;
  • Nu-i pot împiedica pe ceilalţi să le violeze graniţele;
  • Spun ”da” când ar vrea să spună ”nu”;
  • Rămân în relaţii abuzive;
  • Au încredere neselectiv în ceilalţi;
  • Sunt dispuse să-i admire nediscriminatoriu pe ceilalţi.

Persoanele cu limite rigide (conform Schaeffer, Brenda, 2009):

  • Au o neîncredere generalizată în oameni;
  • Gîndirea le este rigidă, fără nuanţe;
  • Se caracterizează prin lipsa absolută a oricăror compromisuri;
  • Nu se dezvăluie, ci se retrag în sine;
  • Nu sunt empatice;
  • Se izolează de alţi oameni;
  • Intimitatea în cuplu poate fi trăită doar prin sex;
  • Resping ideea de vulnerabilitate personală;
  • Emoţiile sunt mai degrabă simulate decât autentice;
  • Evită iubirea;
  • Evită ideea ca ceilalţi să aibă grijă de ele;
  • Au o viaţă secretă;
  • În viaţă, preferă postura de observator;
  • Au atitudini rigide.
Bibliografie:
Schaeffer, Brenda, Dragoste sau dependenţă? Cum să recunoşti iubirea sănătoasă, Editura Trei, Bucureşti, 2009

Relaţii sănătoase/relaţii dependente

On By emailioanaIn Psihologia cupluluiLeave a comment

cuplu ursuletiSchaeffer, Brenda (2009), psiholog şi psihoterapeut specializat în tratamentul adicţiilor şi în comunicare, face diferenţa între relaţiile de cuplu sănătoase şi cele adictive, descriind caracteristicile persoanelor în aceste două tipuri de relaţii. Conform acestei autoare, oamenii implicaţi în relaţii sănătoase:

  • permit afirmarea individualităţii
  • trăiesc un sentiment de contopire, dar şi de separare faţă de ceilalţi
  • aduc la suprafaţă ceea ce este mai bun în ei şi în ceilalţi
  • acceptă ideea sfârşitului unei relaţii
  • sunt receptivi la nou şi la schimbări
  • stimulează dezvoltarea celorlalţi
  • sunt capabili de a trăi intimitatea adevărată
  • se simt liberi să ceară în mod deschis ceea ce doresc
  • dăruiesc şi primesc
  • evită să-i domine sau să-i controleze pe ceilalţi
  • încurajează autonomia celorlalţi
  • îşi acceptă propriile limite, ca şi pe cele ale celorlalţi
  • învaţă să nu caute iubirea necondiţionată
  • acceptă şi respectă implicarea
  • au o stimă de sine ridicată
  • au încredere în amintirea celor iubiţi; le place solitudinea
  • îţi exprimă sentimentele în mod spontan
  • sunt dornici de apropiere şi dispuşi să rişte să devină vulnerabili
  • iubesc cu detaşare
  • îşi afirmă puterea personală şi egalitatea faţă de sine şi ceilalţi.

Pe de altă parte, oamenii implicaţi în relaţii adictive/dependente:

  • se simt adesea contopiţi cu celălalt
  • au dificultăţi în a stabili şi a menţine graniţe personale
  • au tendinţe masochiste
  • renunţă cu greu, chiar dacă relaţia are multiple dezavantaje
  • se tem de riscuri, schimbări, necunoscut
  • nu sunt atenţi la dezvoltarea lor personală
  • nu se simt confortabil într-o intimitate reală
  • joacă jocuri psihologice
  • dau pentru a primi ceva în schimb
  • încearcă să-i schimbe pe ceilalţi
  • sunt dependenţi de prezenţa celorlalţi
  • caută soluţii de la alţii pentru propriile probleme
  • pretind dragoste necondiţionată în timp ce oferă condiţionat (dar de multe ori nu sunt conştienţi de aceasta)
  • refuză implicarea sau sunt excesiv de implicaţi
  • aşteaptă constant valorizare de la alţii
  • se tem să nu fie abandonaţi în situaţii obişnuite
  • recreează în cuplu o atmosferă emoţională negativă familiară
  • îşi doresc apropierea dar nu se simt bine în intimitate.
Bibliografie:
Schaeffer, Brenda, Dragoste sau dependenţă? Cum să recunoşti iubirea sănătoasă, Ed. Trei, Bucureşti, 2009

Eul, între fidelitatea faţă de sine şi fidelitatea faţă de alţii

On By emailioanaIn Autocunoaștere și dezvoltare personală, PsihoterapieLeave a comment

fideliatate sineDin mica copilărie, pentru a primi aprobarea şi afecţiunea părinţilor, copiii învaţă că e necesar să facă, să spună, să creadă, să valorizeze ceea ce vor părinţii sau persoanele care-i cresc şi educă. Unii copii sunt mai submisivi şi se conformează în cea mai mare măsură prescripţiilor parentale, alţii sunt excesiv de submisivi şi în personalitatea lor eul de copil adaptat va ocupa un spaţiu extins, iar o parte e constituită din cei nonconformişti, ce vor lupta împotriva impunerilor şi constrângerilor parentale mai mult decât alţii.

Pe măsură ce creştem, în personalitatea noastră ne păstrăm credinţele asimilate de la persoanele semnificative, chiar dacă unele nu-şi mai au rostul. Deşi experienţa noastră ne poate spune ceva contrar a ceea ce am fost învăţaţi, de multe ori alegem să rămânem fideli valorilor introiectate în copilărie. Acţionând astfel, în defavoarea nevoilor personale, ne vom trăda pe noi, cu tot ceea ce suntem: emoţii, experienţă, percepţii etc. Pentru a nu fi respinşi, ci acceptaţi şi valorizaţi. Ideea de respingere poate fi însă doar iluzorie, pentru că ea izvorăşte din eul şi experienţa de copil, iar, pe măsură ce copiii cresc, părinţii se schimbă şi ei, de multe ori nemaipăstrând aceleaşi ”standarde” pentru acceptare. Copilul devenit adult poate gândi însă în termenii impuşi în copilărie, pentru că el atunci a introiectat o parte din standardele şi convingerile sale.

Oricât de mult ne-am iubi părinţii sau pe cei care au jucat acest rol, viaţa merge înainte, iar, a ne bloca nevoile şi sentimentele noastre constituie o blocare a fluxului vieţii, o sufocare a unor părţi importante din noi.

Mulţi adulţi îşi pot trăi viaţa într-o fidelitate sufocantă faţă de alţii. Unii însă se pot confrunta cu situaţii în care să fie forţaţi să facă o alegere, între sine şi ceilalţi. Pe lângă faptul că e păcat să ne trădăm propria viaţă, fie şi pe altarul valorilor părinteşti, dacă vom face alegerea să ne fim fideli nouă înşine, vom constata că viaţa noastră, în totalitate, ni se poate îmbunătăţi. Inclusiv în ceea ce priveşte relaţia cu părinţii. Pentru că nu poţi să ai o relaţie bună cu ceilalţi (decât aparent), dacă te trădezi pe tine.