Month: April 2014

Îndrăgostirea și alegerea partenerului de cuplu – II

On By emailioanaIn Psihologia cupluluiLeave a comment

atractieAm descris, într-un articol precedent (Îndrăgostirea și alegerea partenerului de cuplu – I) câțiva dintre factorii care contribuie la procesul îndrăgostirii și alegerii partenerului de cuplu: proximitatea fizică, excitația nervoasă, obstacolele, atractivitatea fizică, asemănarea, maximizarea câștigurilor și reciprocitatea în atracție. Voi continua, în acest articol cu identificarea altor condiții, predominant inconștiente, ce ne determină să ne îndrăgostim și să intrăm în anumite relații de cuplu.

* Stilul de atașament (vezi articolul ”Chestionar pentru identificarea stilului de atașament”), ca patern de interacțiune constituit în mica copilărie pe baza relației mamă-copil, influențează modalitatea noastră de a iniția și gestiona relațiile de cuplu.

Persoanele cu atașament sigur au o ușurință mai mare în a-și construi relații (implicit de cuplu), comparativ cu celelalte stiluri de atașament. Cei anxioși-ambivalenți, prin temerile, oscilațiile, nesiguranța lor, pun o presiune prea mare asupra potențialilor parteneri, astfel încât aceștia se sperie și se îndepărtează emoțional și chiar ies din relație. Cei cu stilul evitant intră în relații cu un nivel mai scăzut de intimitate, sau evită relațiile.

* Îndrăgostirea și alegerea partenerului de cuplu sunt influențate de experiențele noastre din copilărie: imaginea persoanei de care ne îndrăgostim este marcată de personalitatea părintelui de sex opus. Acest aspect este valabil pentru toți oamenii, dar în grade diferite. De exemplu, o femeie poate să se îndrăgostească de un bărbat care seamănă foarte mult cu tatăl ei, sau care este foarte diferit de acesta (opusul tatălui), sau poate să fie atrasă de un partener care are doar anumite caracteristici specifice tatălui ei.

Îndrăgostirea de un partener foarte asemănător sau opus față de părintele de sex opus este specifică celor care sunt încă foarte nediferențiați, deci dependenți de familia de origine. Pe măsură ce creștem, ne maturizăm și devenim independenți de mama și tata, alegerile noastre toate, deci inclusiv și aceea a partenerului de cuplu, ne reprezintă mai degrabă pe noi, cu nevoile noastre, cu trăsăturile de personalitate, decât relațiile și experiențele din trecutul nostru.

Pentru a vedea în ce măsură această teorie este valabilă pentru alegerea dumneavoastră romantică, încercați să găsiți asemănări între partenerul de cuplu și părintele de sex opus. Scrieți caracteristicile mai importante, fizice, emoționale, comportamentale, temperamentale, atitudinale și aptitudinale ale părintelui dumneavoastră și comparați cu lista trăsăturilor partenerului dumneavoastră de relație. Ce spune despre dumneavostră rezultatul acestui exercițiu?

* O altă condiție asemănătoare, dar mai nuanțată decât cea anterioară, stipulează că alegem parteneri de cuplu care se potrivesc cu imaginea romantică internă. Acest concept arată că toți purtăm în noi o imagine a potențialului partener, pe care o căutăm în realitate într-o manieră inconștientă. Când ne îndrăgostim, se realizează o întâlnire între imaginea interioară și una exterioară.

Imaginea interioară se formează din amestecul trăsăturilor pozitive și negative ale ambilor părinți cu caracteristicile relației părinților și a relației pe care fiecare dintre ei a avut-o cu copilul; de asemenea, aici sunt integrate și aspectele nerezolvate, problemele nesoluționate din aceste relații.

Există câteva teorii care susțin rolul imagini romantice interne în procesul de îndrăgostire: teoria relației de obiect, teoria arhetipurilor a lui Jung și teoria imprintingului.

Teoria relației de obiect susține că realitatea noastră internă este un fel de ”încorporare” a obiectelor externe (lucruri, persoane, relații, evenimente) și a relațiilor dintre acestea. Psihicul nostru fotografiază și interiorizeză, într-o manieră specifică, prin intermediul proceselor sale (intelectuale, emoțional-motivaționale și volitive), realitatea.

Pentru alegerile parteneriale, această teorie susține că prima relație de obiect își pune amprenta asupra procesului de îndrăgostire. Copilul mic poate avea o relație bună cu mama sa și, în acest caz, odată devenit adult, va fi mai probabil să între în relații armonioase de cuplu, adică să reconstituie o relație de obiect bună. Uneori, relația mamă-copil poate fi frustrantă, de respingere, abandon sau frustrare. Ce se va întâmpla în acest caz? Copilul se va simți neiubit, abandonat și respins și va interioriza, dar și reprima partea aceasta rănită. Deci o parte din el se va simți rea, agresoare, persecutoare, iar acea parte va deveni inconștientă pentru că un astfel de copil nu va fi împăcat cu partea aceasta negativă. Teoria relației de obiect afirmă că, într-o astfel de situație, îndrăgostirea se produce în consonanță cu părțile refulate din noi înșine, adică ne vom îndrăgosti de parteneri care să ne facă să ne simțim așa cum ne-am simțit în copilărie. O femeie care se simte de neiubit fiindcă nu a perceput iubirea în copilărie, va alege un partener indisponibil emoțional, care are dificultăți în a-și exprima iubirea. Un bărbat care nu s-a simțit valorizat în copilărie și care a interiorizat o parte nevaloroasă, se va îndrăgosti inconștient de o femeie foarte critică.

Care va fi dinamica unei astfel de relații constituite pe baza alegerilor consonante cu părțile noastre negate? După îndrăgostire, persoana își va încuraja inconștient partenerul să-și manifeste aspectele compatibile cu părțile sale reprimate: indisponibilitatea emoțională, pentru primul exemplu și comportamentul critic, pentru al doilea exemplu. Iar partenerul de cuplu va juca rolul atribuit. Pentru că, frecvent, scenariul propriu este compatibil cu scenariul celuilalt partener. Prin urmare, fiecare va oferi un rol celuilalt și de asemenea, fiecare va intra în rolul atribuit de celălalt.

Dinamica acestor relații de cuplu este una tensionantă, pentru că, pe de o parte, ele  ne fac să ne simțim ca în copilărie și, pe de altă parte, ne oferă posibilitatea să ne confruntăm cu fantasmele noastre interioare. Și cum e mai confortabil să mă lupt cu cineva din afară decât cu vulnerabilitățile mele interne, această dinamică oferă posibilitatea de a juca în exterior lupta interioară dintre părțile acceptate și părțile refulate din propria persoană.

Îndrăgostirea pe principiul părților refulate poate fi una nebunească, excesivă, și uneori distructivă și explică de ce unii oameni își aleg parteneri de relație aparent nepotriviți pentru ei. Această teorie ne poate oferi o explicație pentru alegerile parteneriale ale femeilor abuzate, ce se îndrăgostesc și rămân alături de bărbați foarte agresivi.

Există o relație între atracția inițială și cauza problemelor din cuplu, problemele din cuplu fiind de fapt tentative repetate de a corecta, gestiona și depăși conflictele din copilărie. Pentru că aceste cupluri încearcă să rezolve conflictele interne prin intermediul conflictelor externe.

Lupta din cuplurile în care îndrăgostirea s-a produs predominant pe baza frustrărilor inconștiente poate fi diminuată dacă se transferă în alt plan, adică dacă fiecare partener devine conștient de problemele și vulnerabilitățile proprii, ținând sub control transferul lor în exterior (deși este dificil, pentru că fiecare partener din aceste cupluri cere aproape obsesiv acest transfer). Acest proces este unul de autocunoaștere și dezvoltare personală, de echilibrare și maturizare emoțională.

Teoria arhetipurilor a lui Jung stipulează conceptele de animus (principiul masculin) și anima (principiul feminin). Acestea sunt tipare universal valabile, profunde, ce fac parte din inconștientul colectiv. Ele exprimă moduri specifice de a reacționa ale bărbaților și femeilor din cultura noastră, dar și speciei umane în general. Deși sunt universal valabile, formarea acestor imagini interioare a bărbaților și femeii este impregnată și de caracteristicile persoanelor cu care interacționăm în viața noastră (părinți, rude și persoane semnificative).

Simplist vorbind, conform acestei teorii, femeile se îndrăgostesc de bărbații care sunt asemănători animusului propriu, iar bărbații de femeile asemănătoare animei.

Această teorie explică de ce multe persoane se îndrăgostesc de cei care întruchipează în realitate animusul și anima în ceea ce au ele universal valabile. E singura teorie care explică de ce bărbații au tendința să se îndrăgostească de femeile foarte feminine, senzuale, deci de cele care întruchipează mai mult principiile feminine, și de ce femeile se îndrăgostesc de bărbați foarte masculini.

Conform teoriei imprintingului, iubirea din copilărie joacă un rol important în alegerile romantice de la vârsta adultă, pentru că ea se întipărește la nivelul rețelelor neuronale.

Toate aceste trei teorii explică, în forme diferite, cum imaginea romantică internă, stabilită în experiențele noastre din copilărie, influențează îndrăgostirea și alegerile parteneriale.

Această imagine, așa cum am văzut, ne poate conduce la îndrăgostiri mai fericite sau mai nefericite. Dacă constatați că relațiile de cuplu au fost experiențe frustrante și dureroase în majoritatea cazurilor, puteți încerca să descifrați această imagine pentru a o modifica ulterior. Descifrarea pornește de la exercițiul conștientizării trăsăturilor comune tuturor persoanelor de care v-ați îndrăgostit. Iar modificarea ne conduce în trecut, nu ca într-un film S.F, ci în trecutul nostru așa cum este înmagazinat în memorie, adică la imaginea trecutului. Noi nu putem modifica trecutul, dar putem sigur modifica imaginea acestuia. Cum? Printr-o resemnificare a acestuia din perspectiva prezentului. Și dacă vă încurcați în ițele acestui proces, puteți solicita ajutorul unui psiholog.

Bibliografie:

  • Ayala Malach Pines, Căile îndrăgostirii, Editura Trei, București, 2011
  • Corneau, G., Există iubiri fericite? Psihologia relaţiei de cuplu, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2006
  • Stancu, Ioana, Mecanismele intimității în relația de cuplu. Evaluare și intervenție, Ed. Sper, București, 2011
Advertisement

Iubirea și dezvoltarea noastră incompletă ca bărbați sau ca femei

On By emailioanaIn MaximeLeave a comment

ciplu mare 2Iubirea unui bărbat poate ajuta să scoată la lumină calitățile feminine ale partenerei, dar numai până la un punct. Dincolo de el, dacă ea nu este în contact cu puterea mai  profundă din ea, poate să se maturizeze și să se vindece  doar prin contact cu alte femei care să-i servească drept model și să-i transmită calitățile feminine care îi lipsesc. La fel, un bărbat rănit poate avea nevoie să se maturizeze și să se dezvolte ca bărbat interacționând cu alți bărbați care pot fi modele autentice de forță yang.

John Welwood

Comunicarea eficientă cu copiii acasă și la școală, Adele Faber și Elaine Mazlish

On By emailioanaIn Ce am citit şi mi-a plăcutLeave a comment

comunicarea eficienta cu copiiiAutoarele, Adele Faber și Elaine Mazlish, specialiste în comunicare și educația copiilor, au scris o carte în care sunt descrise și exemplificate modalități eficiente de comunicare, atât în familie, cât și la școală. Limbajul este foarte accesibil, iar exemplele ilustrative pentru strategiile de comunicare sunt foarte variate și sugestive.

Uneori, noi, adulții, știm cum ar trebui rezolvate corect anumite situații problematice din relația cu copiii, dar avem dificultăți în a pune în cuvintele cele mai adecvate soluțiile teoretice. Cartea aceasta ”pune în cuvinte” și exemplifică, pentru diverse situații dificile, soluții neeficiente (din punctul de vedere al scopului educației) și soluții eficiente. Pentru a vă convinge dau, în continuare, un extras din carte:

 ”În loc să negi sentimentele copilului (elevului)

E: Ce povestire tâmpită!

P: Ba, deloc. E foarte interesantă.

E: Nu pot să sufăr să citesc.

P: Dar nu-i adevărat. Citești foarte bine.

E: Are prea multe cuvinte.

P: Nu te mai prosti. Toate cuvintele sunt ușoare.

E: E prea greu.

P: Nici măcar nu vrei să încerci. Asta fiindcă ești leneș.

Tradu sentimentele în cuvinte

E: Ce povestire tâmpită!

P: Înseamnă că nu-ți place ceva din aceasta.

E: E plictisitoare. Cui îi pasă de Betsy Ross?

P: O, deci nu te interesează personajul.

E: Nu. Dar mi-a plăcut ultima povestire pe care am citit-o – cea cu un cal și cu un cățel.

P: Am impresia că preferi cărțile despre animale.

E: Daa… Așa cred și eu. După ce o termin pe aceasta, o să-mi mai iau o carte despre câini.

P: Te ajut eu să găsești o carte frumoasă, atunci când o să mergem data viitoare la bibliotecă.”

Sper că v-am convins că merită citită!

Îndrăgostirea și alegerea partenerului de cuplu -I-

On By emailioanaIn Psihologia cupluluiLeave a comment

atractieCe ne determină să ne îndrăgostim și să intrăm în relații de cuplu cu anumite persoane? În literatura de specialitate sunt amintiți o serie de factori – unii conștienți, pe care îi putem cunoaște și putem vorbi despre ei, iar alții inconștienți, care acționează din umbră fără ca noi să știm și să-i putem controla.

Îndrăgostirea este un fenomen care se petrece de fapt la intersecția aspectelor conștiente cu cele inconștiente. Uneori prevalează primele, alteori celelalte, dar întotdeauna se regăsesc amândouă. Haideți să vedem împreună care sunt, la modul general, câțiva dintre factorii care ne determină să ne îndrăgostim și să ne alegem un anumit partener de cuplu.

* S-a constatat că ne îndrăgostim și ne alegem parteneri de cuplu persoanele cu care avem o anumită proximitate fizică (vecini de apartament, de cămin; colegi de școală, de facultate, de serviciu, de echipă; persoane cu care interacționăm constant în diversele noastre activități: mergem la aceeași sală, la același club etc.). Influența pozitivă a proximității fizice asupra atracției interpersonale este explicată prin așa numitul fenomen Zajonc: expunerea repetată ne crește nivelul de plăcere pentru orice, de la aspectele rutiniere ale vieții la muzică și oameni.

Ca o consecință a acestui fapt, persoanele care sunt în căutarea unui partener de cuplu, au nevoie de variate ocazii de a cunoaște și a interacționa cu regularitate cu oameni care pot fi posibili candidați pentru o relație romantică.

* Excitația generată de efort fizic sau de emoții intense potențează reacțiile de atracție sau respingere față de posibilii parteneri de cuplu. Explicația este următoarea: când avem o stare de excitabilitate nervoasă (motorie sau emoțională) aceasta, pe de o parte, se transferă asupra tuturor persoanelor cu care suntem în contact în momentul respectiv iar, pe de altă parte, ea intensifică toate reaacțiile noastre, fie ele de atracție sau de respingere. Pe acest fond de atracție și intensificare se produce și o atribuire eronată: emoția este atribuită eronat atracției erotice, potențialii parteneri părând că au declanșat reacții emoționale intense.

Această teorie este creionată cu mijloacele specifice literaturii într-o carte pe care am citit-o în copilărie -“Castelul din Ronquerolles” (Les Memoires du Diable) de Frederic Soulie – îndrăgostirea eroinei principale de un anumit bărbat este explicată prin transferul emoțional al stării ei asupra acestuia în momentul întâlnirii lor.

Persoanele care spun că le e foarte dificil să se îndrăgostească sau că nu se pot îndrăgosti pot să beneficieze de consecințele acestei teorii interacționând cu potențialii parteneri – potriviți ca vârstă și sex – în cadrul unor activități stimulante: sport, călătorii în străinătate, filme cu impact emoțional puternic etc.

* Obstacolele din afara relației (o despărțire silită, obiecțiile părinților) intensifică iubirea, mecanism care devine explicabil prin teoria reactanței: când libertatea noastră de a acționa, gândi sau simți e pusă în pericol, suntem motivați să o recuperăm.

Dacă sunteți cumva părinte de adolescent/ă și dacă nu vă place prietenul/a copilului dumneavoastră, cea mai bună modalitate de a-l ajuta să facă alegeri mai adecvate nu este aceea de a vă opune, ci de-a fi alături de el în procesul de experimentare, cunoaștere și decizie asupra relațiilor de cuplu. Păstrați o relație bună cu acesta pentru a veni cu inima deschisă la dumneavoastră, adultul, atunci când are nevoie să vorbească, să se clarifice, să ia decizii proprii.

* Atractivitatea fizică a potențialului partener joacă un rol important în atracția romantică. Cercetările spun că bărbații sunt mai puțin influențați de aspectul femeilor decât susțin, iar femeile sunt influențate mai mult de aspectul bărbaților decât afirmă.

A alege o persoană cu nivel asemănător de atractivitate crește probabilitatea constituirii unor relații de cuplu satisfăcătoare.

* Asemănarea joacă un rol important în procesul îndrăgostirii. Ne atrag persoanele care ne sunt asemănătoare din punct de vedere al mediului familial, atitudinilor și trăsăturilor de personalitate (similaritatea atitudinilor este responsabilă pentru 81% din atracția interpersonală), înfățișării, modului de a gândi, obiectivelor și intereselor, activităților de petrecere a timpului liber, maturității psihologice și nivelului de independență.

Asemănarea joacă un rol mai mare în procesul de îndrăgostire decât deosebirea. Deși există și sintagma ”contrariile se atrag”, cercetătorii au descoperit că e valabilă pe un fond comun de asemănare, adică ne atrag persoanele cu care ne asemănăm în general, dar care sunt diferite și ne completează într-o anumită dimensiune semnificativă (de exemplu: el este introvertit, ea extravertită sau el este mai rațional, ea mai emoțională).

Tot legat de asemănare, deși este un aspect pe care nu-l controlăm, studiile arată că suntem atrași de persoane similare genetic nouă, mai precis care au o similaritate genetică optimă: nici foarte diferiți, nici foarte asemănători.

* Un alt factor care contribuie la îndrăgostirea și alegerea partenerului de cuplu este câștigul: alegem de obicei pentru a ne maximiza resursele (iubire, statut, informație, bani, bunuri materiale, servicii) și a ne minimiza pierderile. Fără a fi mercantili, alegem astfel încât nevoile noastre să fie satisfăcute. Deci, pentru a alege adecvat, este esențial să ne cunoaștem nevoile, iar condiția cea mai favorabilă este aceea a alegerii unui partener care are nevoi complementare (lui îi place să asculte, ei să vorbească sau lui îi place să fie sprijinit, ei să sprijine etc.).

Legat de maximizarea câștigurilor, studiile arată că femeile acordă o pondere mai mare potențialului de câștig al bărbatului (ambiția, munca personală), iar bărbații indicatorilor de fertilitate ai femeilor (tinerețea, frumusețea, o anumită conformație).

* Reciprocitatea în atracție este un alt factor care explică procesul îndrăgostirii: ne atrag persoanele care știm că ne plac pentru că e mai probabil să ne deschidem inima față de acestea. Însă, e important să nu confundăm emoția celuilalt cu propria noastră emoție și să ne imaginăm că ne-am îndrăgostit de cineva când ar putea fi doar influența câmpului emoțional al celuilalt.

În îndrăgostire și alegerea partenerului de cuplu intervin o multitudine de factori, care se combină într-o manieră specifică fiecărui individ, astfel încât fiecare proces de îndrăgostire este unul unic ce nu poate fi în nici un caz generalizat. În acest articol am abordat doar o parte dintre acești factori generatori de atracție interpersonală, iar despre alții, la fel de importanți, vom vorbi în articolul următor.

Bibliografie:

  • Ayala Malach Pines, Căile îndrăgostirii, Editura Trei, București, 2011
  • Stancu, Ioana, Mecanismele intimității în relația de cuplu. Evaluare și intervenție, Ed. Sper, București, 2011

Intimitatea și problemele noastre nerezolvate

On By emailioanaIn MaximeLeave a comment

cuplu mainiCu cât o legătură sufletească e mai profundă, cu atât scoate la suprafață mai multe tipare karmice și nevroze personale. Natura pătrunzătoare a unei legături profunde ne erodează suprafețele, scoțând la suprafață ce e mai bun și ce e mai rău în noi. Pe lângă deschiderea inimii, toate fricile, nesiguranțele și rezistențele la intimitate încep să apară.  Pe scurt, intimitatea reală aduce la suprafață problemele nerezolvate – toate locurile necizelate din noi înșine și din partenerul nostru care au încă nevoie să fie șlefuite, rafinate și dezvoltate.

John Welwood

Chestionar pentru identificarea stilului de atașament la adulți (Bartolomew şi Horowitz, 1991)

On By emailioanaIn Autocunoaștere și dezvoltare personală, Psihologia cupluluiLeave a comment

cuplu la o cafeaUrmătoarele afirmaţii sunt descrierile a 4 stiluri generale de atașament și relaţionare. Vă rog citiţi fiecare descriere cu atenţie și acordaţi pentru fiecare afirmaţie un număr de la 1 la 7, în funcţie de cât de mult vă caracterizează aceasta pe dumneavoastră: 1 înseamnă “nu mă caracterizează deloc”, iar 7 înseamnă “mă caracterizează foarte mult”.

  1. Este uşor pentru mine să mă apropii emoţional de alte persoane. Mă simt confortabil să depind de ceilalţi şi aceştia să depindă de mine. Totuşi, nu mă deranjează să fiu singur/ă sau să nu fiu acceptat/ă de alte persoane.
  2. Mă simt ușor inconfortabil să mă apropii de ceilalți. Îmi doresc relații apropiate emoțional, dar mi se pare dificil să depind de alții sau să am încredere completă în ei. Uneori mă tem să nu fiu rănit/ă dacă îmi permit să fiu prea aproape emoțional de alții.
  3. Vreau să fiu cât mai apropiat/ă sufleteşte de ceilalţi, dar de obicei aceştia sunt mai puţin deschişi decât îmi doresc eu. Nu mă simt bine dacă nu sunt într-o relaţie intimă. Câteodată mă gândesc cu îngrijorare că ceilalţi mă valorizează mai puţin decât îi apreciez eu.
  4. Mă simt bine să nu fiu apropiat/ă afectiv de alţii. Pentru mine, este foarte important să fiu independent/ă şi să mă bazez doar pe mine. Prefer să nu depind de alţii şi ceilalţi să nu depindă de mine.

Interpretare:

Cel mai mare punctaj acordat vă arată stilul de atașament predominant. Prima afirmație se referă la stilul de atașament sigur, a doua la stilul de atașament înfricoşat, a treia la stilul preocupat, iar ultima la stilul evitant.

 Atașamentul poate fi considerat prima legătură emoțională pe care copilul o stabilește cu mediul. J. Bowlby a dezvoltat acest concept de ataşament cu privire la relaţia afectivă primară stabilită între copil şi mama sa. Mary Ainsworth a identificat – la copii – 3 tipuri de ataşament pornind de la un experiment numit „paradigma străinului”, cărora le-a adăugat ulterior pe al patrulea: evitant, securizant, anxios și confuz.

Există o strânsă corelație între stilul de ataşament al copilului şi cel al adultului și, pornind de la aceasta, au fost descrise patru stiluri de ataşament la adult: sigur, anxios-preocupat, înfricoşat şi evitant.

Stilul de atașament influențează modalitatea de-a intra în relații, inclusiv în cele de cuplu, iar cercetătorii au constat că există o corelație între tipul de atașament și satisfacția în relația de cuplu: persoanele ce au un stil de ataşament sigur experimentează o mai mare satisfacţie în relaţiile de cuplu comparativ cu celelalte ce au alte stiluri de ataşament, iar cele cu stil preocupat nu rup relaţiile de cuplu, chiar dacă sunt nesatisfăcătoare.

Chiar dacă bazele stilului de atașament sunt așezate în copilărie, noi îl putem schimba prin întâlniri semnificative, experienţe pozitive, dezvoltare personală, autocunoaştere, orientare spirituală, psihoterapie.

Bibliografie:

  1. Bartholomew K., Horowitz L.M., Attachment styles among young adults: a test of a four-category model, J. Pers. Soc. Psychol. 61 (2): 226–44, 1991
  2. Stancu, Ioana, Mecanismele intimității în relația de cuplu. Evaluare și intervenție, Ed. Sper, București, 2011

Ce sunt trăsăturile de caracter?

On By emailioanaIn Autocunoaștere și dezvoltare personalăLeave a comment

trasaturi de carcterSpunem despre oameni că sunt sociabili, toleranți, responsabili, optimiști, pesimiști, fără sau cu voință, punctuali etc. – atunci când vorbim despre caracterul (personalitatea) acestora. Ce sunt însă aceste trăsături de caracter? Pentru a încadra o persoană într-o anumită categorie caracterială, noi suntem atenți, observăm, analizăm și interpretăm comportamentul acesteia. De exemplu, când vreau să constat dacă o persoană este responsabilă, urmăresc comportamentul ei o perioadă suficientă pentru a sesiza dacă își respectă promisiunile, își realizează atribuțiile (familiale, de serviciu, parentale etc.), își recunoaște și-și asumă consecințele faptelor proprii.

Deși trăsăturile de  caracter se referă la constante comportamentale, adică la modalități stabile de realizare a diverselor activități sau de raportare la diverse evenimente, ele nu sunt comportamente, din simplul motiv că nu aparțin exteriorului, ci interiorului persoanei. Întrebarea este: ce se află în interiorul persoanei care să corespundă comportamentelor constante observabile în exterior? În interior avem convingeri (și aici introducem și valorile care sunt convingeri cu un grad mare de generalitate) și atitudini. Convingerea înseamnă idee plus trăire afectivă, iar atitudinea presupune convingere care conduce la acțiune.

În procesul educației noi formăm copiilor convingeri, adică îi ajutăm să interiorizeze idei susținute emoțional. Cum? Prin exemplul propriu (copiii imită ceea ce văd), oferindu-le modele (copiii se identifică sau se contraidentifică cu acestea), comunicând cu ei, recompensându-i și pedepsindu-i (pedeapsa, din păcate, este utilizată mult în educație, deși eficiența ei este mai mult decât discutabilă), oferindu-le posibilitatea de-a experimenta, având așteptări de la ei, reflectându-le acțiunile în cuvinte.

Închei acest articol prin propunerea  de  verificare a imaginii pe care o aveți despre propria persoană identificând convingerile ce stau la baza principalelor dumneavoastră trăsături de caracter. Este o altă modalitate de autocunoaștere!

Dr. Haim G. Ginott, Între părinte și copil

On By emailioanaIn Ce am citit şi mi-a plăcutLeave a comment

coperta haimginott

Este una dintre cele mai interesante cărți citite de mine referitoare la relația dintre părinți și copii. Cunoștințele din această carte sunt aplicabile, de fapt, în orice relație dintre o persoană care educă și alta care este educată. Sunt informații pe care orice persoană adultă care este în postura de autoritate educativă ar trebui să la dețină.

Cartea abordează teme de genul: comunicarea eficientă cu copiii; lauda adecvată și cea inadecvată; efectele criticii asupra dezvoltării personalității copilului; comportamentele se modifică în procesul educativ, nu sentimentele; promisiuni; minciună; autoritate; responsabilități și limite etc.

O recomand cu căldură tuturor acelora care vor să realizeze o relație educativ-sănătoasă cu copiii!

 

Cum poate fi schimbat tiparul financiar individual?

On By emailioanaIn Autocunoaștere și dezvoltare personală2 Comments

bani noiSpuneam într-un articol precedent (Tiparele noastre financiare) că fiecare dintre noi avem un tipar financiar subconștient care ne determină destinul financiar. Cum poate fi schimbat acesta? Voi puncta, în continuare fazele schimbării.

1. Primul element al schimbării este conștientizarea. Este motivul pentru care am schițat câteva întrebări și situații, în articolul precedent, la care să vă gândiți pentru a intra în contact cu tiparul financiar pe care îl aveți.

Să luăm un exemplu ipotetic de tipar financiar:

Persoana X are o atitudine ambivalentă față de bani (pentru că în copilărie părinții săi se certau foarte mult din cauza acestora, de unde a concluzionat intelectual și emoțional că banii sunt necesari, dar aduc și răul, cearta), așa că în forul ei interior i-ar vrea și nu prea i-ar vrea. Compromisul găsit este următorul: câștig doar pentru supraviețuire, așa că în final rămân fără nici un ban, deci mă descotorosesc de rău. Alte prescripții din scenariul financiar al persoanei X sunt: banii se câștigă foarte greu (are, pentru această idee, exemplele personale ale părinților săi) și, întotdeauna banii vor fi mai puțini decât munca depusă (tatăl ei se plângea frecvent de faptul că nu este plătit suficient pentru ceea ce face). Sintetic, scenariul financiar al persoanei X poate fi formulat astfel:

  • Banii sunt și buni și răi, deci îi câștig, dar rămân repede fără ei.
  • Trebuie să muncești din greu pentru fiecare bănuț, deci muncește foarte mult pentru banii săi.
  • E iluzoriu să pretinzi să fii plătit corect, adică cât mai în conformitate cu munca depusă, așa că nu cere niciodată mărire de salariu.

2. Al doilea element al schimbării scenariului financiar este înțelegerea. Înțelegerea faptului că ideile, convingerile personale față de bani sunt de fapt preluate de la alte persoane și că de fapt reprezintă mai degrabă experiența acestora de viață, decât a noastră.

Fiecare dintre dumneavoastră, după ce v-ați identificat elementele propriului tipar financiar, puteți să faceți următorul exercițiu:

  • gândiți-vă pe cine le reprezintă mai mult acestea și aduceți și argumente în acest sens
  • gândiți-vă dacă și în ce măsură vă reprezintă aceste elemente pe dumneavoastră.

Puteți sintetiza ideile într-un tabel de genul:

Convingerile, (aserțiunile, elementele) tiparului

 Părerea mamei despre fiecare element component al tiparului, cu argumente Părerea tatălui, despre fiecare element component al tiparului, cu argumente Părerea altor persoane semnificative – dacă este cazul – despre fiecare element   component al tiparului, cu argumente Ce credeți dv.   despre despre fiecare element component al tiparului, cu argumente
1. De ex, pentru persoana X: Banii sunt și buni și răi
2….
3. …

3. Al treilea element al schimbării este reprezentat de ultima coloană a tabelului anterior. Este disocierea față de modul de gândire specific altora. Este separarea dintre gândirea proprie și modul de gândire și simțire specific altora: părinți, profesori, societatea din care facem parte. Scriind în această coloană ce credeți despre elementele tiparului, începeți de fapt să vi-l rescrieți.

4. Ultimul element al schimbării tiparului este recondiționarea. Aici am să vă rog să vă scrieți propriile aserțiuni legate de bani, pornind de la adevăratele dumneavoastră nevoi, motivații, valori, trăsături de personalitate. În această fază este recomandat să vă spuneți în minte ceva de genul: ”Aleg să mă separ de convingerile legate de bani ale părinților și ale altor persoane semnificative și să-mi construiesc un destin financiar care să mă reprezinte pe mine. Eu cred că banii…..(și aici aveți libertatea să vă exprimați pe dumneavoastră! )”

Deci, întreg procesul schimbării tiparului financiar individual este unul de rescriere a acestuia, în conformitate cu ceea ce suntem noi, nu cu ceea ce am învățat de la alții și nemulțumirea este senzorul interior care ne arată dacă acțiunile noastre, deciziile, rezultatele se îndepărtează sau nu de ceea ce suntem cu adevărat.

Pentru a experimenta schimbarea tiparelor financiare vă propun să nu vă grăbiți și să vă luați timpul de care aveți nevoie pentru fiecare etapă. Puteți discuta și cu alte persoane, pentru a vă clarifica propriile puncte de vedere.

Personal îmi propun să realizez niște workshopuri pe tema tiparelor financiare. O să vă țin la curent oricum.

Tiparele noastre financiare

On By emailioanaIn Autocunoaștere și dezvoltare personalăLeave a comment

tipare financiareSe vorbește despre ghinionul celor care au câștigat sume mari de bani la loto: ei și-au cheltuit banii foarte rapid și li s-au întâmplat tot felul de probleme în care, ați ghicit, au pierdut mulți bani. Pentru cei mai mulți dintre aceștia, sumele mari (imense chiar) s-au risipit în câțiva ani. Ghinion? Sau explicație științifică? Să analizăm puțin luând în calcul ideea de tipar (schemă, scenariu) financiar individual. Dar înainte de asta, să vă mai dau un alt exemplu corelat oarecum cu primul. Cineva a avut ani la rândul o anumită greutate. Este schema sa corporală, cea cu care s-a obișnuit și din punct de vedere biologic, și psihic. Dacă urmează o cură de slăbire, greutatea îi va scădea. Dar, la un oarecare interval de timp de la finalizarea curei, organismul își caută și își regăsește vechea greutate. Pentru că organele sale, metabolismul său, funcționarea biologică în ansamblu erau legate de un anumit tipar corporal. Dacă acesta se schimbă, organismul își canalizează resursele pentru a-l recăpăta. Cam așa se întâmplă și cu cei care câștigă peste noapte sume foarte mari de bani. Funcționăm ani la rândul gestionând anumite sume de bani și, deodată, câștigăm ceva mult peste modalitatea noastră de funcționare. Psihicul nostru va tinde să restabilească vechiul echilibru, cel cu care era obișnuit. Astfel că, persoana va fi influențată, inconștient de cele mai multe ori, să realizeze acțiuni riscante care să conducă la pierderea banilor și la funcționarea în limitele prescrise de tiparul financiar individual.

Dar ce e tiparul financiar? Reprezintă modul în care fiecare este condiționat să gândească și să acționeze atunci când e vorba de bani. El cuprinde convingerile și atitudinile personale față de bani, modalitățile permise/interzise de a câștiga și administra banii, precum și sumele aproximative pe care persoana are permisiunea să le dețină și gestioneze, în conformitate bineînțeles, cu convingerile și atitudinile sale. Acest tipar nu este de obicei conștient și, ca și celelalte aspecte ale personalității noastre, se formează în cadrul interacțiunii cu mediul de viață. Pe structurarea acestuia își pun amprenta:

– convingerile și atitudinile legate de bani ale părinților și/sau ale altor persoane semnificative (transmise de obicei prin comunicare sau prin exemplul personal);

– tiparele financiare ale părinților (vizibile în modalitatea acestora de a se raporta la bani);

– experiențele personale în care au fost implicați, direct sau indirect, banii.

Tiparul financiar poate fi setat la diverse nivele: supraviețuire (dețin bani doar pentru nevoi bazale), eșec total (nu reușesc să câștig bani mai deloc), câștig/ pierdere (câștig sume mari de bani, dar le pierd), abundență financiară etc.

Noi putem să ne schimbăm în realitate interacțiunea noastră cu banii numai dacă ne modificăm tiparul financiar. Altfel, chiar dacă vom câștiga la loto, nu vom reuși să păstrăm acei bani.

Pentru a realiza schimbarea tiparului financiar trebuie mai întâi să-l conștientizăm. Vă propun în continuare câteva întrebări și situații la care să meditați pentru a vă cunoaște propriul scenariu financiar:

– Cum se comportau părinții/tutorii în domeniul financiar când erați mic?

– Câți bani câștigau părinții și cum îi câștigau? S-ar putea să fiți setați pe aceeași sumă și modalitate de câștig.

– Cum administrau părinții banii? Erau cheltuitori sau economi? Erau buni investitori sau nu investeau?

– În familia dumneavoastră, banii se câștigau cu ușurință sau foarte greu?

– Pentru părinții dumneavoastră, banii erau o sursă de bucurie, sau un motiv constant de dispute aprinse?

– Ce convingeri avea mama despre bani? (Ce spunea ea despre bani, dumneavoastră și altora?)

– Ce convingeri avea tatăl despre bani? (Ce spunea el despre bani, dumneavoastră și altora?)

– Ce v-au spus alte persoane importante despre bani?

– Identificați experiențele personale în care au fost implicați banii, direct sau indirect (de exemplu, ați câștigat bani la loto, ați primit o moștenire, vi s-a spart casa, vi s-au furat bani, ați fost părăsit pentru că erați sărac etc.). Apoi conștientizați concluziile pe care le-ați desprins despre bani în urma experiențelor respective.

– Identificați-vă convingerile personale legate de bani răspunzând la următoarele întrebări: Ce gândiți despre bani? Ce ați face cu banii dacă ați câștiga o sumă mare la loto și cum vă imaginați că v-ați simți atunci? Ce reprezintă banii pentru dumneavoastră?

– Identificați-vă convingerile și atitudinile procâștig sau propierdere legate de bani.

Meditând sincer la aceste întrebări și situații, mă aștept să dobândiți câteva idei despre tiparul financiar propriu: dacă sunteți setați spre succes, mediocritate sau eșec; dacă sunteți programat să câștigați banii ușor sau să luptați pentru fiecare bănuț; dacă puteți gestiona un venit mai consistent, sau doar unul foarte mic. Dacă tiparul financiar conștientizat vă mulțumește, atunci este foarte bine pentru dumneavoastră. Dacă nu, e nevoie să vi-l resetați. Cum? Despre acest aspect vom vorbi într-un alt articol.

Fiecare dintre noi este unic

On By emailioanaIn Autocunoaștere și dezvoltare personalăLeave a comment

originalDin punct de vedere genetic (excepție fac gemenii univitelini).

Din punct de vedere al influențelor de mediu cu care se confruntă (chiar dacă sunt mai mulți frați într-o familie, părinții vor avea cerințe diferite de la aceștia și fiecare copil va asimila mediul familial prin propria grilă).

Din punct de vedere al influențelor educaționale la care e supus.

Din punct de vedere al experiențelor de viață pe care le parcurge.

Din punct de vedere al capacității de raportare la ceea ce i se întâmplă.

Deci, există foarte multă diversitate în lumea umană. Aproximativ 7 miliarde de unici. Care ar fi consecințele pentru fiecare dintre noi?

În primul rând, important este să conștientizăm că suntem unici și apoi să ne descoperim propria unicitate, propria constelație de trăsături de personalitate, nevoi, idealuri, valori, motivații. Aceasta nu este întotdeauna ușor pentru că, pe traseul dezvoltării noastre, ceilalți își lasă o amprentă foarte puternică asupra noastră prin constrângeri, etichetări, prescripții, condiționări. Este totuși posibil!

În al doilea rând, comparația cu ceilalți poate fi înlocuită cu centrarea pe sine pentru a genera mai multă satisfacție în viață. Dacă am o imagine cât de cât corectă despre ceea ce sunt, pot să ofer lumii o imagine mai autentică despre mine. Când merg la job, pot să încerc să-mi pun amprenta asupra a ceea ce fac și prin ceea ce am eu special, unic. Când interacționez cu partenerul de cuplu, pot să-mi exprim gândurile și emoțiile (sunt unice!).

În al treilea rînd, dar nu în ultimul, ar trebui să mă bucur de unicitatea mea și utilitatea pe care o aduce ea lumii. Pentru că nimic în Univers nu este inutil, iar – dacă exist, e nevoie de mine. Așa cum sunt.

Succes în procesul descoperirii de sine!

Tu te afli ”aici” (în viața ta de acum)

On By emailioanaIn MaximeLeave a comment

zbor

și dorești să ajungi ”acolo”(la viața

pe care deocamdată o visezi).

De vreme ce ambele locuri sunt fizice, ți se pare că trebuie să manipulezi planul

Fizic pentru a ajunge de ”aici” ”acolo”.

Aha! Aceasta e iluzia supremă.

Orice loc fizic este un simplu miraj,

o reflectare a lumii interioare, care este lumea

gândurilor tale. De aceea, dacă dorești

să ajungi de ”aici” ”acolo”, va trebui

să schimbi ceva, dar nu în lumea exterioară,

ci în cea interioară.

 

Merită să reflectezi asupra acestui gând,

pe care ți-l transmite prietenul tău, Universul.

Mike Dooley

Declarație a drepturilor femeii și bărbatului în iubire

On By emailioanaIn Psihologia cupluluiLeave a comment

cuplu pitura

Să te iubesc fără să te supun

Să te îmblânzesc fără să te închid

Să te cunosc fără să te etichetez

Să te găsesc fără să mă ascund

Să mi te alătur fără să te ameninț

Să te primesc fără să te rețin

Să îți cer fără să te oblig

Să îți dau fără să mă golesc

Să te refuz fără să te rănesc

Să te părăsesc fără să te uit

Să te completez fără să te copleșesc

Să-ți fiu fidel fără să mă înșel

Să îți surând și să mă înduioșez

Să te descoper și să mă emoționez

Să mă minunez și să mă abandonez

fluidității unui elan

unificării prin împărtășire,

fericirii visului de viitor.

 

Și să rămân astfel viu și liber,

deschis, îmbogățit

de potențialul întâlnirilor noastre.

 

Să fiu astfel împăcat,

întregit, prelungit

de entuziasmul

vieții noastre comune.

Jacques Salome

Dacă am primit cu adevărat

On By emailioanaIn MaximeLeave a comment

ciplu mare 2

Dacă am primit cu adevărat,

Nu mă tem să pierd.

Dacă am știut să primesc,

nu îmi interzic nimic.

Dacă am implicat ce e bun în mine,

vor rămâne suficiente urme

pentru însămânțarea de după despărțire.

Dacă descoper că a te despărți

nu înseamnă a te pierde.

Dacă pot amplifica ceea ce primesc,

lăsând să germineze în timpul

absenței, atunci măresc timpul

regăsirii.

Dacă îndrăznesc să îmbrac în cuvinte ceea ce trăiesc,

atunci nu am nevoie să descalific

ceea ce nu-mi vine de la celălalt.

Timpul unei întâlniri este prea prețios

pentru a-l scufunda în amărăciunea

a ceea ce a fost.

Timpul unei comuniuni nu este niciodată inutil

când știu să înțeleg mai bine

ce n-am putut spune.

Nostalgia apare atunci când pot regreta

că n-am știut să-ți propun

tot ce puteam.

 Jacques Salome

 

Chestionar: Capacitatea de a pune limite în relațiile de cuplu

On By emailioanaIn Psihologia cupluluiLeave a comment

limite xupluAcesta este un minichestionar care să vă ajute să vă gândiți puțin la capacitatea de a pune limite în relațiile de cuplu, adică la gradul în care puteți să vă diferențiați de partenerul de cuplu, pentru a trăi ca o persoană independentă, chiar dacă sunteți într-o relație foarte profundă cu acesta. Acest chestionar este pentru persoanele de ambele sexe, dar, pentru fluiditatea comunicării, am ales să-l scriu ca pentru un respondent de sex feminin. Răspundeți vă rog, cu da sau nu.

  1. Ești influențată ușor de opiniile partenerului?
  2. Entuziasmul pentru o activitate scade, dacă partenerul nu agreează acea activitate?
  3. Găsești că este dificil să spui care sunt emoțiile tale?
  4. Emoțiile tale formează de obicei un amestec cu ale partenerului tău?
  5. Găsești că este dificil să impresionezi când îți exprimi propriile emoții?
  6. Eviți confruntările pentru că ți se pare dificil să-ți spui punctul de vedere?
  7. Depinzi de atitudinea partenerului pentru a te simți într-un fel anume?
  8. Eviți intimitatea de frica de-a nu fi rănită sau greșit înțeleasă?
  9. Este greu pentru tine să te imaginezi ca o persoană separată de partener?

Interpretare. Cu cât aveți mai multe răspunsuri de da, cu atât vă este mai greu să vă păstrați identitatea în preajma partenerului. Pe termen lung aceasta conduce la pierderea contactului cu propria persoană și la ancorarea într-o viață care s-ar putea să nu vă mai reprezinte. Pentru a ieși din această capcană pe care singuri v-ați întins-o, din fidelitate față de partener, întrebați-vă mai des cine sunteți și dacă ceea ce simțiți sau gândiți vă reprezintă cu adevărat. Apoi, exprimați-vă, căci un cuplu rămâne viu și satisfăcător pentru ambii parteneri dacă fiecare iși păstrează propria individualitate.

Să devenim maeștri acolo unde suntem repetenți!

On By emailioanaIn Autocunoaștere și dezvoltare personalăLeave a comment

copil invatavdÎn viață unele lucruri ne ies mai ușor, altele mai greu, iar unele cu foarte mare dificultate. Zonele de foarte mare dificultate cred că le-am putea numi zonele unde avem nevoie de alfabetizare.

Cunoaștem cu toții persoane care au dificultăți relaționale și întâlnim aici chiar și femei frumoase și deștepte, precum și bărbați strălucitori. Acestea fie au dificultăți în a-și găsi un partener de cuplu, fie nu pot construi relații de lungă durată, fie sunt părăsite constant, fie intră în relații foarte costisitoare emoțional. Apoi mai putem vorbi de categoria celor care au constant dificultăți financiare și nu vă gândiți că aici ar intra cei leneși, cei incompetenți, pentru că vom identifica și persoane foarte competente și responsabile! Putem vorbi de multe categorii de persoane cu dificultăți variate: în conceperea unui copil, în construirea unei identități clare, în găsirea unui cămin, în a fi acceptate de ceilalți, în a se bucura de sexualitate etc.

Ce au în comun aceste persoane din categoriile respective, comparativ cu celelalte care nu au aceste dificultăți (dar, sigur, au altele!)? Aș spune, într-un sens pozitiv, că aceste persoane cu dificultăți au nevoie să învețe sistematic, voluntar și conștient abilități pe care celelalte le-au învățat involuntar, prin imitație de la niște modele bune, performante, eficiente. De exemplu, persoanele care nu au dificultăți de relaționare nu trebuie să se gândească cum să facă să intre într-o relație, pentru că știu deja, la nivel chiar de deprindere, de automatism; nu au nevoie să fie atente la fiecare detaliu al interacțiunii cu ceilalți pentru a decide cum să se comporte, ele știu, aș putea spune instinctiv, ce să facă pentru a iniția o conversație plăcută cu ceilalți, pentru a fi plăcute de ceilalți, pentru a intra într-o relație de cuplu și pentru a construi o relație profundă. Este adevărat însă și faptul că, dacă ar fi întrebate despre cum fac toate acestea, n-ar putea răspunde întotdeauna, pentru că, așa cum spuneam anterior, aceste cunoștințe și abilități sunt la nivelul de automatisme. Ele funcționează bine și chiar foarte bine pe ”pilot automat”, pe când cele cu dificultăți trebuie să treacă pe ”pilot manual” până la momentul când vor ști bine abecedarul domeniului respectiv.

Persoanele cu dificultăți relaționale e nevoie să învețe, așa cum învață copiii abecedarul, conștient și prin mult exercițiu, cum să interacționeze constructiv cu ceilalți. Aceasta presupune conștientizarea modalităților deficitare de relaționare și înlocuirea lor cu altele mai eficiente, prin analiză, efort de autocunoaștere, înțelegere în profunzime a legilor interacțiunii umane și exersare constantă în realitate.

Toți avem câte ceva de învățat. Unii suntem repetenți în anumite domenii, alții în altele. Nu cred că o soluție ar fi să ne plângem de ceea ce nu ne iese, ci putem încerca să înțelegem ce stă la baza dificultăților noastre. Dacă vom reuși să învățăm temeinic ceea ce alții au învățat involutar, prin imitație, am putea deveni chiar maeștri acolo unde eram repetenți! Pentru că noile abilități vor fi dezvoltate conștient! Ce vreau să vă spun este că, acolo unde nu funcționăm bine și ușor, spontan, fără mari eforturi, acolo putem crește mai mult, într-atât încât nu numai să ne rezolvăm propriile probleme, ci chiar să putem să-i ajutăm și pe alții să și le rezolve. Cum putem realiza aceasta? Prin efort constant de autocunoaștere și optimizare personală: citit, citit, citit, participări la workshopuri, traininguri, grupuri de dezvoltare personală, ședințe individuale de consiliere, psihoterapie, meditație, interacțiuni cu persoane de la care putem învăța ceva, realizarea unui jurnal pentru a crește contactul cu sine etc. Deci, haideți să devenim profesori acolo unde avem nevoie de alfabetizare!

A da un alt înțeles experiențelor!

On By emailioanaIn PsihoterapieLeave a comment

meditatie 3Conceptul de resemnificare este unul central în procesul psihoterapiei. Presupune a acorda un alt înțeles, o altă semnificație experiențelor și situațiilor trăite de client.

Toate situațiile de viață sunt cernute prin filtrul personal, sunt analizate, interpretate, etichetate de către fiecare dintre noi în funcție de ceea ce suntem, cunoaștem, ne dorim la momentul respectiv. Interpretările pe care le dăm experiențelor noastre sunt consonante cu momentul realizării lor și au o funcție adaptativă, la modul general.

În cadrul terapiei clienții vin nu atât cu trecutul lor ci cu interpretarea pe care au dat-o acestuia. Unul dintre rolurile terapiei este reinterpretarea evenimentelor majore de viață din perspectiva prezentului, adică resemnificarea acestora. Care ar fi scopul de-a înlocui o etichetă cu o alta? Presupunerea că noile etichete ar putea fi mai bune, pentru că:

  • se realizează dintr-o perspectivă mai matură, adică mai decentrată (știm că la vârsta micii copilării gândirea este egocentrică – adică nu se diferenţiază destul de bine realitatea obiectivă de cea personală, copilul crezând că este centrul universului) și mai obiectivă (gândirea copilului mic este magică, el crezând că poate influenţa lumea înconjurătoare şi, dacă nu reuşeşte să o schimbe, înseamnă că, într-un fel sau altul, este de vină);
  • se realizează într-un mediu securizant și suportiv în care emoțiile negative asociate evenimentului pot fi exprimate, verbalizate, realizându-se astfel echilibrul emoțional necesar unei interpretări mai realiste;
  • în prezența unui om care te ascultă și înțelege dobândești un mai bun contact cu ceea ce simți, gândești, cu ceea ce ești, de fapt.

Și copiii pot resemnifica evenimentele, însă maniera este diferită de obicei de cea în care se realizează acest proces la adulți. Copiii dau alte semnificații experiențelor prin intermediul jocurilor, poveștilor, desenelor, modelajelor.

Să luăm un exemplu sumar de formare a unei etichete și, apoi, a resemnificării acesteia. Un copil criticat de o mamă cînd ia note mici și nevalorizat când obține rezultate bune poate să înțeleagă următoarele de la mama sa: ”Nu-mi place de tine când nu ești așa cum îmi doresc eu. Te iubesc doar dacă ești bun. Iubesc doar rezultatele tale, nu pe tine. Nu te iubesc”. Peste ani, copilul devenit adult, poate să extragă și alte semnificații, din prisma cunoștințelor sale, a vârstei, a maturității sale: ”mama avea intenții bune și așa credea ea că mă motivează” sau ”mama nu prea știa să fie afectuoasă, dar mă iubea” sau ”era critică pentru că și părinții ei au fost critici cu ea” etc.

Resemnificarea are un efect pozitiv, eliberator, de reconstrucție a imaginii de sine în lumina noilor interpretări. Gândiți-vă numai la ceea ce înseamnă să ne spunem, în loc de: ”nu m-a iubit, nu m-a valorizat”(fie mama, fie tata, fie un/o fost/ă iubit/ă, un/o fost/ă soț/ie), ”m-a iubit, m-a valorizat, chiar dacă nu în modul cel mai potrivit pentru mine”! Acesta să fie adevărul?! De cele mai multe ori, da. Persoanele semnificative pentru noi au de obicei sentimente pozitive, însă modalitatea de-a le arăta nu este întotdeauna cea mai potrivită!

 

 

 

Iubirea copiilor

On By emailioanaIn MaximeLeave a comment

copil cu floareIubirea copiilor este o iubire bazată pe legătură. Copilul se leagă de familia lui, cu iubire, la bine și la greu. Orice i se cere (conștient sau inconștient), copilul îndeplinește cu iubire, chiar dacă pentru copil prețul plătit este fericirea sau viața lui. Este iubirea originară, s-ar putea spune.

Unii oameni afirmă că cea mai mare nevoie a unui copil este să fie iubit. Eu cred că cea mai mare nevoie a unui copil este să iubească și să-și arate această iubire. Părinții ar trebui să fie atenți la acest aspect și să-i permită copilului să-și arate iubirea.

Bert Hellinger

Dacă părinții mei ar fi fost altfel!

On By emailioanaIn Psihologia copilului şi a familieiLeave a comment

copil ganditorAm întâlnit deseori, în ședințele de terapie sau în viața de zi cu zi, oameni care și-ar fi dorit ca viața lor să fi fost altfel dintr-un anumit punct de vedere. Acest altfel apărea, destul de frecvent, ca fiind legat de familia de origine: ”Dacă în familia mea s-ar fi comunicat mai mult, …!”, ”Dacă părinții mei m-ar fi pregătit mai mult pentru viață, …!”, ”Dacă părinții mei mi-ar fi dăruit mai multe, …!”, ”Dacă părinții mei s-ar fi certat mai puțin, …!”, ”Dacă părinții mei ar fi știut cum să mă îndrume, …!”, ”Dacă părinții mei m-ar fi criticat mai puțin, …!”, ”Dacă părinții mei ar fi avut o origine mai puțin modestă, …!”, ”Dacă părinții mei ar fi fost mai atenți cu mine, …!” etc. Dacă acestea și multe altele s-ar fi întâmplat, viața mea ar fi fost mai bună. Deci, mi-aș fi dorit ca părinții mei să fi fost altfel. Și nefiind altfel, eu am azi diverse probleme. Care derivă din acest fapt și, care – concluzie logică – nu pot fi rezolvate, pentru că nu am cum să-mi schimb părinții. Și, ne-am blocat. Ce putem face?!

Haideți să presupunem că părinții ar fi fost altfel (mai buni, evident!). Atunci și copiii lor ar fi fost altfel, adică ALȚII. Fiecare dintre noi, așa cum suntem, suntem produsul părinților noștri, așa cum sunt și așa cum au fost. Dacă ei ar fi fost alcineva decât au fost, noi nu am mai fi existat, în forma noastră de personalitate. Și aici aș putea să închei, dar, totuși, voi continua.

Cârcotații ar putea spune: ”Cu părinți mai buni și noi am putea fi mai buni, o variantă îmbunătățită!”. Ce vă face să fiți așa siguri? Realitatea exterioară este una (care o fi ea!). Ceea ce percepe copilul este ceea ce filtrează, conform grilelor personale, din acea realitate. Dar să presupunem că acel copil ar primi, în forul subiectiv, o variantă mai bună a părinților. De unde știm noi siguri cum s-ar structura ca personalitate? Ar fi mai echilibrat emoțional? Mai performant la școală? Cu o personalitate mai complexă? Mai leneș? Mai harnic? Mai competitiv? Mai motivat? Mai bogat? Mai abil social? Mai fericit? Putem răspunde sigur la toate aceste întrebări și la multe altele? Răspunsul este: NU. Noi suntem ceea ce suntem pentru că ne-am construit la intersecția a trei factori (binecunoscuții ereditate, mediu, educație), dar rămâne încă un mister construcția concretă a fiecărei persoane umane. Nu e obligatoriu ca, dacă punem ”x” ingredient, să obținem ”y” rezultat. Uneori se poate întâmpla așa, alteori nu. Pentru că sunt atât de multe influențe, filtrate constant de ceea ce suntem la momentul respectiv! Iar ceea ce rezultă poate fi poziționat pe o axă de la previzibil la neașteptat. Și această axă este practic infinită!

Da, părinții noștri sunt imperfecți. De fapt, cine este perfect?! Dar, dacă ar exista niște părinți perfecți, cum ar fi oare copilul lor? Noi ne structurăm ca personalitate și confruntându-ne cu diverse provocări, frustrări, blocaje venite din mediul de viață. Cum s-ar construi o personalitate căreia mediul de viață nu i-ar oferi nici un obstacol de depășit? Știu copii care au învățat târziu să vorbească pentru că părinții au fost tot timpul la dispoziția lor și le-au oferit înainte ca ei să ceară. Atunci, de ce să mai vorbească?!

Da, părinții noștri sunt imperfecți, general vorbind. Dar fiecare dintre noi avem părinții perfecți pentru noi, adică singurii care se potrivesc cu ceea ce suntem în acest moment. Orice schimbare în aceștia ar fi urmată de dispariția noastră, în forma în care suntem. În locul nostru ar fi fost alcineva. Și nu avem garanția că ar fi fost mai bun.

A ne dori ca părinții să fi fost altfel, spune de fapt că nu ne place așa cum suntem. Haideți să vedem împreună ce s-ar întâmpla dacă ne-am spune, în interiorul nostru, că părinții noștri sunt singurii părinți posibili! Perfecți pentru noi!