Am întâlnit deseori, în ședințele de terapie sau în viața de zi cu zi, oameni care și-ar fi dorit ca viața lor să fi fost altfel dintr-un anumit punct de vedere. Acest altfel apărea, destul de frecvent, ca fiind legat de familia de origine: ”Dacă în familia mea s-ar fi comunicat mai mult, …!”, ”Dacă părinții mei m-ar fi pregătit mai mult pentru viață, …!”, ”Dacă părinții mei mi-ar fi dăruit mai multe, …!”, ”Dacă părinții mei s-ar fi certat mai puțin, …!”, ”Dacă părinții mei ar fi știut cum să mă îndrume, …!”, ”Dacă părinții mei m-ar fi criticat mai puțin, …!”, ”Dacă părinții mei ar fi avut o origine mai puțin modestă, …!”, ”Dacă părinții mei ar fi fost mai atenți cu mine, …!” etc. Dacă acestea și multe altele s-ar fi întâmplat, viața mea ar fi fost mai bună. Deci, mi-aș fi dorit ca părinții mei să fi fost altfel. Și nefiind altfel, eu am azi diverse probleme. Care derivă din acest fapt și, care – concluzie logică – nu pot fi rezolvate, pentru că nu am cum să-mi schimb părinții. Și, ne-am blocat. Ce putem face?!

Haideți să presupunem că părinții ar fi fost altfel (mai buni, evident!). Atunci și copiii lor ar fi fost altfel, adică ALȚII. Fiecare dintre noi, așa cum suntem, suntem produsul părinților noștri, așa cum sunt și așa cum au fost. Dacă ei ar fi fost alcineva decât au fost, noi nu am mai fi existat, în forma noastră de personalitate. Și aici aș putea să închei, dar, totuși, voi continua.

Cârcotații ar putea spune: ”Cu părinți mai buni și noi am putea fi mai buni, o variantă îmbunătățită!”. Ce vă face să fiți așa siguri? Realitatea exterioară este una (care o fi ea!). Ceea ce percepe copilul este ceea ce filtrează, conform grilelor personale, din acea realitate. Dar să presupunem că acel copil ar primi, în forul subiectiv, o variantă mai bună a părinților. De unde știm noi siguri cum s-ar structura ca personalitate? Ar fi mai echilibrat emoțional? Mai performant la școală? Cu o personalitate mai complexă? Mai leneș? Mai harnic? Mai competitiv? Mai motivat? Mai bogat? Mai abil social? Mai fericit? Putem răspunde sigur la toate aceste întrebări și la multe altele? Răspunsul este: NU. Noi suntem ceea ce suntem pentru că ne-am construit la intersecția a trei factori (binecunoscuții ereditate, mediu, educație), dar rămâne încă un mister construcția concretă a fiecărei persoane umane. Nu e obligatoriu ca, dacă punem ”x” ingredient, să obținem ”y” rezultat. Uneori se poate întâmpla așa, alteori nu. Pentru că sunt atât de multe influențe, filtrate constant de ceea ce suntem la momentul respectiv! Iar ceea ce rezultă poate fi poziționat pe o axă de la previzibil la neașteptat. Și această axă este practic infinită!

Da, părinții noștri sunt imperfecți. De fapt, cine este perfect?! Dar, dacă ar exista niște părinți perfecți, cum ar fi oare copilul lor? Noi ne structurăm ca personalitate și confruntându-ne cu diverse provocări, frustrări, blocaje venite din mediul de viață. Cum s-ar construi o personalitate căreia mediul de viață nu i-ar oferi nici un obstacol de depășit? Știu copii care au învățat târziu să vorbească pentru că părinții au fost tot timpul la dispoziția lor și le-au oferit înainte ca ei să ceară. Atunci, de ce să mai vorbească?!

Da, părinții noștri sunt imperfecți, general vorbind. Dar fiecare dintre noi avem părinții perfecți pentru noi, adică singurii care se potrivesc cu ceea ce suntem în acest moment. Orice schimbare în aceștia ar fi urmată de dispariția noastră, în forma în care suntem. În locul nostru ar fi fost alcineva. Și nu avem garanția că ar fi fost mai bun.

A ne dori ca părinții să fi fost altfel, spune de fapt că nu ne place așa cum suntem. Haideți să vedem împreună ce s-ar întâmpla dacă ne-am spune, în interiorul nostru, că părinții noștri sunt singurii părinți posibili! Perfecți pentru noi!