Cum este iubirea copiilor faţă de părinţi?

On November 6, 2016 By emailioanaIn Psihologia copilului şi a familieiLeave a comment

Cum este iubirea copiilor faţă de părinţii care îi frustrează emoţional? E ca un dor, tânjală, dependenţă, o căutare combinate cu frustrare, nemulţumire, iritare şi chiar furie.

Cum e iubirea copiilor faţă de părinţii care au frustrat emoţional, după ce au integrat acest aspect (adică după ce au înţeles cu mintea şi sufletul că părinţii au oferit exact cât au putut, iar dacă ar fi fost capabili de mai mult, ar fi oferit mai mult)? Este un ataşament uman respectuos, chiar compasiv pe alocuri.

Cum este iubirea copiilor faţă de părinţii disponibili emoţional? E dragoste combinată cu confort emoţional, siguranţă şi respect.

Dragi părinţi, nu vă mai bateţi copiii!

On August 18, 2014August 18, 2014 By emailioanaIn Psihologia copilului şi a familieiLeave a comment

Nu faceţi educaţie astfel! Doar îi înfricoşaţi, îi înrăiţi, îi îndepărtaţi emoţional de dumneavoastră!

Cum se simte un copil care este lovit de propriul părinte? Nedreptăţit, neînţeles, umilit, neluat în seamă, agresat, minimalizat, neimportant, trist, rănit, pus la colţ… . Vedeţi vreo trăire pozitivă printre aceste stări?!

Cum trăieşte părintele actul lovirii propriului copil? În timp ce: cu furie. După: sper, cu vinovăţie!

Ce înţelege copilul din bătaia primită? Să-i fie frică de părintele său; că mama şi tata sunt răi; că părinţii nu-şi pot controla furia, pentru că au diverse probleme (la serviciu, la cap!); că şi-a înfuriat părinţii; că a făcut ceva care i-a supărat pe aceştia etc. Deci, ceea ce înţelege copilul are legătură în mare parte cu părinţii săi şi mai puţin cu comportamentul pedepsit prin bătaie. Chiar şi atunci cînd îşi spune ”am făcut ceva rău”, el decriptează semnificaţia lui ”rău” tot prin raportare la părinţi (am făcut ceva rău, pentru că i-am supărat pe părinţi), nu la nişte norme obiective de conduită dezirabilă. Pe de altă parte, copilul mai înţelege şi ceva despre sine, ceva ce va interioriza adânc în propria personalitate: că este un copil rău!

Deci, un copil nu trage nici o concluzie benefică evoluţiei lui dintr-o bătaie primită! Nu înţelege de ce un comportament nu e dezirabil şi ce altceva ar fi trebuit să facă! Nu înţelege nimic bun despre sine! Ci doar că i-a supărat tare pe părinţii lui! Iar asta nu presupune decât că data viitoare o să fie mai atent pentru a nu fi surprins de părinţi. Şi evident, o să facă acelaşi lucru!

Ce se aşteaptă părinţii când îşi bat copiii? Eu cred că dacă aceştia ar putea să fie în totalitate sinceri cu ei înşişi, ar spune că îşi bat copiii doar pentru ”nervii” proprii, ca să se detensioneze şi pentru că nu pot, nu ştiu sau nu vor să se controleze în anumite momente. Dar nu mă aştept de la toţi părinţii să fie atât de sinceri! Aşa că eu cred că mulţi îşi imaginează că îşi bat copiii pentru ca: să înveţe mai bine, să fie cuminţi, ”să nu mai fie obraznici”, să nu se mai bată cu alţii (paradoxul, copilul este bătut ca să nu se mai bată!), să fie ascultători etc. Adică, în mare parte aceşti părinţi chiar consideră că bătaia ar putea să fie un mijloc educativ! Şi este oare aşa? Nu, în nici un caz. Este 100% o modalitate needucativă şi chiar contraeducativă.

Da, copilul învaţă ceva dintr-o bătaie, dar în nici un caz ceea ce-şi imaginează (sau se iluzionează) părinţii. El învaţă că agresivitatea este ceva normal într-o interacţiune umană, că e normal să-l loveşti pe cel mai slab decât tine, că atunci când nu-ţi convine ceva poţi să loveşti.

Copilul înţelege despre părinţii săi că sunt neînţelegători şi agresivi, că au diverse probleme. Sau alte aspecte, în aceeaşi tonalitate!

Copilul mai înţelege şi despre sine că este rău şi că, prin urmare, merită să fie bătut. Nu e de mirare că va învăţa bine rolul de victimă, pe care-l va juca alternativ cu cel de agresor, în diverse contexte.

Copilul se înrăieşte, dintre toate emoţiile sale furia capătă contururi tot mai clare şi dimensiuni mai crescute. Dacă nu va găsi ulterior modalităţi simbolice artistice de exprimare, furia înmagazinată se va infiltra subtil în relaţiile constituite, afectându-le mai subtil sau mai evident.

Un copil bătut este un copil înfricoşat. Chiar dacă această frică nu se vede, ea există acolo, bine strânsă în sufletul lui! Un copil bătut este ca un animal hăituit care va învăţa să ţină urechile ciulite în viaţă, care va fi tot timpul în gardă, gata de fugă la cea mai mică primejdie resimţită! Sau care va ţine ”colţii scoşi”, gata de atac în momentele tensionate!

Copilul bătut îşi va pierde încrederea în părinţi şi în sine. Copilului pe care l-aţi bătut îi va fi frică de dumneavoastră, dar nu vă va respecta!

Copilul bătut va asocia motivele pentru care o faceţi cu frica şi furia şi în nici un caz nu se va apropia cu sufletul împăcat de acestea.

Cu un copil bătut nu puteţi avea o relaţie frumoasă, caldă, apropiată care să vă ajute să-l educaţi aşa cum vă doriţi.

Pe de altă parte, nici nu e corect să vă loviţi copiii! Sunteţi mai puternici decât ei şi nu e deloc o luptă dreaptă. Nu e nimic etic aici şi cu atât mai puţin educativ. Atunci, de ce o faceţi?!

Educația cu palma. Ce mesaj transmitem copilului?

On May 16, 2014July 8, 2014 By emailioanaIn Psihologia copilului şi a familieiLeave a comment

Eram într-un parc. Un copil (cam de 3 ani) se supără și-l împinge de câteva ori pe un altul, puțin mai mic. Fără ca acesta să-i facă ceva anume, doar pentru că se apropia de spațiul său.

Privesc pentru a identifica de unde a învățat să lovească și soluția apare. Mama primului, nervoasă foc de ceea ce a făcut copilul ei, vine și – fără a spune nimic – îi dă două palme acestuia. Intenția ei era – binențeles – să-l învețe să nu mai lovească copiii. Care credeți însă că este mesajul pe care l-a transmis copilului său? Sunt două situații de analizat aici:

copilul sesizează că mama este supărată, dar nu face legătura cu incidentul anterior și înțelege ceva de genul: ”când ești supărat, nu se știe din ce motiv, poți să-i lovești pe cei mai mici decât tine” sau ”mama m-a lovit pentru că sunt un copil rău” (nu-și spune, ca un adult, ”nu știu de ce m-a lovit mama, nu avea dreptate să facă ceea ce a făcut!”);
copilul sesizează că mama este supărată și face corelația dintre supărarea ei și ceea ce a făcut anterior și înțelege: ”când te supără cineva, lovește-l, mai ales dacă e mai mic decât tine”.

Deci, mama, prin comportamentul ei, nu a făcut decât să întărească mesajul transmis, cu siguranță și altă dată, în alte ocazii, cu alte palme. Reacția copilului a fost deci reafirmată. Palmele primite l-au învățat că bătaia este soluția princeps în situația în care cineva te enervează și, în plus, au pus o cărămidă la fundamentul imaginii negative de sine, aceea de copil rău, care, ați ghicit, îi lovește pe ceilalți.

Haideți să devenim conștienți de ceea ce comunicăm cu adevărat copiilor noștri, dincolo de ceea ce dorim să transmitem!

Ambivalența unor părinți

On May 14, 2014July 8, 2014 By emailioanaIn MaximeLeave a comment

Se spune adeseori că părinții nu doresc decât reușita copiilor lor, dar, în același timp, suportă foarte greu ca odraslele lor să ajungă mai bine decât ei. Este un lucru care poate trezi în ei vechi ranchiune și o ură din alte vremuri, pentru că nu au putut să-și realizeze dorințele proprii. Așa că atunci când copilul lor le realizează dorințele, ei se pot simți deopotrivă mândri și invidioși.

Vincent de Gaulejac

Dacă părinții mei ar fi fost altfel!

On April 14, 2014July 8, 2014 By emailioanaIn Psihologia copilului şi a familieiLeave a comment

Am întâlnit deseori, în ședințele de terapie sau în viața de zi cu zi, oameni care și-ar fi dorit ca viața lor să fi fost altfel dintr-un anumit punct de vedere. Acest altfel apărea, destul de frecvent, ca fiind legat de familia de origine: ”Dacă în familia mea s-ar fi comunicat mai mult, …!”, ”Dacă părinții mei m-ar fi pregătit mai mult pentru viață, …!”, ”Dacă părinții mei mi-ar fi dăruit mai multe, …!”, ”Dacă părinții mei s-ar fi certat mai puțin, …!”, ”Dacă părinții mei ar fi știut cum să mă îndrume, …!”, ”Dacă părinții mei m-ar fi criticat mai puțin, …!”, ”Dacă părinții mei ar fi avut o origine mai puțin modestă, …!”, ”Dacă părinții mei ar fi fost mai atenți cu mine, …!” etc. Dacă acestea și multe altele s-ar fi întâmplat, viața mea ar fi fost mai bună. Deci, mi-aș fi dorit ca părinții mei să fi fost altfel. Și nefiind altfel, eu am azi diverse probleme. Care derivă din acest fapt și, care – concluzie logică – nu pot fi rezolvate, pentru că nu am cum să-mi schimb părinții. Și, ne-am blocat. Ce putem face?!

Haideți să presupunem că părinții ar fi fost altfel (mai buni, evident!). Atunci și copiii lor ar fi fost altfel, adică ALȚII. Fiecare dintre noi, așa cum suntem, suntem produsul părinților noștri, așa cum sunt și așa cum au fost. Dacă ei ar fi fost alcineva decât au fost, noi nu am mai fi existat, în forma noastră de personalitate. Și aici aș putea să închei, dar, totuși, voi continua.

Cârcotații ar putea spune: ”Cu părinți mai buni și noi am putea fi mai buni, o variantă îmbunătățită!”. Ce vă face să fiți așa siguri? Realitatea exterioară este una (care o fi ea!). Ceea ce percepe copilul este ceea ce filtrează, conform grilelor personale, din acea realitate. Dar să presupunem că acel copil ar primi, în forul subiectiv, o variantă mai bună a părinților. De unde știm noi siguri cum s-ar structura ca personalitate? Ar fi mai echilibrat emoțional? Mai performant la școală? Cu o personalitate mai complexă? Mai leneș? Mai harnic? Mai competitiv? Mai motivat? Mai bogat? Mai abil social? Mai fericit? Putem răspunde sigur la toate aceste întrebări și la multe altele? Răspunsul este: NU. Noi suntem ceea ce suntem pentru că ne-am construit la intersecția a trei factori (binecunoscuții ereditate, mediu, educație), dar rămâne încă un mister construcția concretă a fiecărei persoane umane. Nu e obligatoriu ca, dacă punem ”x” ingredient, să obținem ”y” rezultat. Uneori se poate întâmpla așa, alteori nu. Pentru că sunt atât de multe influențe, filtrate constant de ceea ce suntem la momentul respectiv! Iar ceea ce rezultă poate fi poziționat pe o axă de la previzibil la neașteptat. Și această axă este practic infinită!

Da, părinții noștri sunt imperfecți. De fapt, cine este perfect?! Dar, dacă ar exista niște părinți perfecți, cum ar fi oare copilul lor? Noi ne structurăm ca personalitate și confruntându-ne cu diverse provocări, frustrări, blocaje venite din mediul de viață. Cum s-ar construi o personalitate căreia mediul de viață nu i-ar oferi nici un obstacol de depășit? Știu copii care au învățat târziu să vorbească pentru că părinții au fost tot timpul la dispoziția lor și le-au oferit înainte ca ei să ceară. Atunci, de ce să mai vorbească?!

Da, părinții noștri sunt imperfecți, general vorbind. Dar fiecare dintre noi avem părinții perfecți pentru noi, adică singurii care se potrivesc cu ceea ce suntem în acest moment. Orice schimbare în aceștia ar fi urmată de dispariția noastră, în forma în care suntem. În locul nostru ar fi fost alcineva. Și nu avem garanția că ar fi fost mai bun.

A ne dori ca părinții să fi fost altfel, spune de fapt că nu ne place așa cum suntem. Haideți să vedem împreună ce s-ar întâmpla dacă ne-am spune, în interiorul nostru, că părinții noștri sunt singurii părinți posibili! Perfecți pentru noi!

Educația oscilantă și identitatea de sine

On April 1, 2014July 8, 2014 By emailioanaIn Psihologia copilului şi a familieiLeave a comment

Sunt părinți care au constant o atitudine oscilantă față de propriii copii. Cînd oscilația îmbracă două extreme, anume critica excesivă/laudă excesivă, nerealistă, efectele în planul formării imaginii de sine și identității de sine pot fi foarte negative. Copilul confruntat atît cu două etichete total opuse: incapabil și geniu, dar și cu două atitudini contrarii față de propriul comportament, căci fie i se permite prea mult, fie nu i se permite nimic, își va forma o imagine de sine foarte difuză, oscilând între Dumnezeu și nimic, între geniu și nătâng. Acest copil are o identitate fără limite clare, e ca și cum ar fi un recipient fără pereți. Prin urmare, va avea atât dificultăți emoționale, căci emoțiile se nasc prin raportare la niște nevoi clar circumscrise, cât și de învățare pentru că se consideră prea deștept să învețe de la alții, dar și prea prost ca să se descurce singur. Acest copil poate experimenta frecvent situații de blocaj: emoțional, cognitiv, volitiv-acțional.

Odată devenit adult va avea nevoie, pentru adaptarea la tot ceea ce înseamnă viață matură și responsabilă, de un efort de conștientizare a propriei persoane pentru reconstrucția identității de sine în niște limite mai clare și, implicit, mai sănătoase.

Haideți să fim niște oglinzi corecte pentru copiii noștri!

On March 19, 2014July 8, 2014 By emailioanaIn Psihologia copilului şi a familieiLeave a comment

Cum ar putea părinții să-și ajute copiii să aibă niște imagini corecte despre ei înșiși?

Răspuns: Oglindindu-i corect.

Adică:

Dacă copilul face ceva demn de laudă, recomandat este să-l lăudăm, accentuând realizarea și efortul depus pentru aceasta.
A face generalizări despre personalitatea copilului pornind de la fapte concrete, bune sau rele, reprezintă o modaliate de a-i reflecta deformat imaginea, căci exagerăm. Cineva care strică o jucărie poate foarte bine să nu fie prost, iar cineva care spune o vorbă urâtă poate să nu fie rău.
Etichetele despre propria persoană este cel mai bine să fie atașate de către copil și el poate să facă asta dacă reflectăm corect realitatea lui. Dacă un copil rezolvă bine o problemă, putem să-i spunem: Bravo, te-ai străduit și ai rezolvat bine această problemă! Sunt mândru de tine! Și el va înțelege că este un copil valoros, căci părinții lui sunt mândri de el. Dacă îi spunem însă: Ești extraordinar, un băiat super deștept, el s-ar putea să-și amintească momentele cînd nu a fost așa, pe de o parte și, pe de altă parte, să-i fie teamă să nu dezamăgească așteptările mari care derivă din aceste etichete.
Cînd copiii greșesc, critica pe care le-a adresăm nu-i ajută prea mult, nici la rezolvarea problemei, nici la construirea unei imagini de sine corecte. Mai bine i-am ajuta să rezolve problema și ar înțelege, realist vorbind, că toți greșim, că toți putem fi iertați și că, de foarte multe ori, cele mai multe probleme au soluții.

De ce repetăm experiențele emoționale traumatizante?

On March 19, 2014July 8, 2014 By emailioanaIn PsihoterapieLeave a comment

Experiențele traumatizante din relațiile cu proprii părinți tind să fie reconstruite în cadrul relaţiilor de cuplu. Dacă el a avut o mamă frustrantă emoțional, e posibil să-și aleagă o soție indisponibilă emoțional. Dacă ea s-a confruntat cu un tată abuziv, e mai probabil să-și aleagă parteneri de cuplu abuzivi fizic sau emoțional. E adevărat că alegerile parteneriale nu urmeză un algoritm atît de simplu, dar aspectele punctate mai sus vor fi totuși prezente.

Această reconstrucţie a situaţiei emoţionale din copilărie, are mai multe cauze:

Suntem atrași de familiar, chiar dacă acesta nu este foarte sănătos. O tânără îmi spunea odată: ”E normal să mă mai bat cu prietenul meu, asta am văzut în familia mea și nu cred că aș putea fi în relație cu cineva care nu a trăit experiențe asemănătoare”.
Creierul nostru automat înregistrează și clasifică toate datele care se petrec în jurul nostru. Fiind legat de supraviețuire, atașează această etichetă diverselor situații: benefic pentru supraviețuire (adică nu conduce la moarte). Copilul poate avea experiențe foarte neplăcute din punct de vedere emoțional în copilăria sa, dar totuși creierul său automat le introduce în folderul: supraviețuire. Și când vine momentul alegerii parteneriale, partenerii asemănători ofertei emoționale cu propriii părinți sunt benefici pentru supraviețuire, deci e în ordine să fie căutați și aleși.
Când avem parte în relația cu părinții de devalorizare, critică, răceală emoțională, agresivitate, este foarte firesc ca imaginea de sine să se structureze în consecință: va fi una negativă și devalorizantă. Devalorizarea personală conduce la acțiuni care vor avea în continuare ca efect deprecierea personală, căci noi tindem să căutăm constant în realitate persoane și acțiuni care să ne confirme ceea ce credem despre noi. Deci, alegerea unui partener care să se comporte asemănător părinților se înscrie firesc în această structură.
Nevoia de înțelegere a ceea ce s-a întâmplat în copilărie, nevoie de multe ori inconștientă, contribuie la căutarea ulterioară a altor experiențe asemănătoare.

Cum se poate ieși din cercul repetițiilor? Înțelegând ceea ce s-a întâmplat, acceptând trecutul și construindu-ne o imagine despre noi în acord cu ceea ce suntem în prezent, cu ceea ce facem, cu realizările noastre și nu cu ce s-a spus sau ceea ce ni s-a întâmplat în copilărie.

Ioana Stancu, psiholog, psihoterapeut

Tag: parinti