Haideți să fim niște oglinzi corecte pentru copiii noștri!


ochi

Cum ar putea părinții să-și ajute copiii să aibă niște imagini corecte despre ei înșiși?

Răspuns: Oglindindu-i corect.

Adică:

  • Dacă copilul face ceva demn de laudă, recomandat este să-l lăudăm, accentuând realizarea și efortul depus pentru aceasta.
  • A  face generalizări despre personalitatea copilului pornind de la fapte concrete,  bune sau rele, reprezintă o modaliate de a-i reflecta deformat imaginea, căci exagerăm. Cineva care strică o jucărie poate foarte bine să nu fie prost, iar cineva care spune o vorbă urâtă poate să nu fie rău.
  •  Etichetele despre propria persoană este cel mai bine să fie atașate de către copil și el poate să facă asta dacă reflectăm corect realitatea lui.  Dacă un copil rezolvă bine o problemă, putem să-i spunem: Bravo, te-ai străduit și ai rezolvat bine această problemă! Sunt mândru de tine!  Și el va înțelege că este un copil valoros, căci părinții lui sunt mândri de el. Dacă îi spunem însă: Ești extraordinar, un băiat super deștept, el s-ar putea să-și amintească momentele cînd nu a fost așa, pe de o parte și, pe de altă parte, să-i fie teamă să nu dezamăgească așteptările mari care derivă din aceste etichete.
  • Cînd copiii greșesc, critica pe care le-a adresăm nu-i ajută prea mult, nici la rezolvarea problemei, nici la construirea unei imagini de sine corecte. Mai bine i-am ajuta să rezolve problema și ar înțelege, realist vorbind, că toți greșim, că toți putem fi iertați și că, de foarte multe ori, cele mai multe probleme au soluții.
Advertisements

De ce repetăm experiențele emoționale traumatizante?


 repetitieExperiențele traumatizante din relațiile cu proprii părinți tind să fie reconstruite în cadrul relaţiilor de cuplu. Dacă el a avut o mamă frustrantă emoțional, e posibil să-și aleagă o soție indisponibilă emoțional. Dacă ea s-a confruntat cu un tată abuziv, e mai probabil să-și aleagă parteneri de cuplu abuzivi fizic sau emoțional. E adevărat că alegerile parteneriale nu urmeză un algoritm atît de simplu, dar aspectele punctate mai sus vor fi totuși prezente.

Această reconstrucţie a situaţiei emoţionale din copilărie, are mai multe cauze:

  • Suntem atrași de familiar, chiar dacă acesta nu este foarte sănătos. O tânără îmi spunea odată: ”E normal să mă mai bat cu prietenul meu, asta am văzut în familia mea și nu cred că aș putea fi în relație cu cineva care nu a trăit experiențe asemănătoare”.
  • Creierul nostru automat înregistrează și clasifică toate datele care se petrec în jurul nostru. Fiind legat de supraviețuire, atașează această etichetă diverselor situații: benefic pentru supraviețuire (adică nu conduce la moarte). Copilul poate avea experiențe foarte neplăcute din punct de vedere emoțional în copilăria sa, dar totuși creierul său automat le introduce în folderul: supraviețuire. Și când vine momentul alegerii parteneriale, partenerii asemănători ofertei emoționale cu propriii părinți sunt benefici pentru supraviețuire, deci e în ordine să fie căutați și aleși.
  • Când avem parte în relația cu părinții de devalorizare, critică, răceală emoțională, agresivitate, este foarte firesc ca imaginea de sine să se structureze în consecință: va fi una negativă și devalorizantă. Devalorizarea personală conduce la acțiuni care vor avea în continuare ca efect deprecierea personală, căci noi tindem să căutăm constant în realitate persoane și acțiuni care să ne confirme ceea ce credem despre noi. Deci, alegerea unui partener care să se comporte asemănător părinților se înscrie firesc în această structură.
  • Nevoia de înțelegere a ceea ce s-a întâmplat în copilărie, nevoie de multe ori inconștientă, contribuie la căutarea ulterioară a altor experiențe asemănătoare.

Cum se poate ieși din cercul repetițiilor? Înțelegând ceea ce s-a întâmplat, acceptând trecutul și construindu-ne o imagine despre noi în acord cu ceea ce suntem în prezent, cu ceea ce facem, cu realizările noastre și nu cu ce s-a spus sau ceea ce ni s-a întâmplat în copilărie.

♦ Mecanisme psihice şi comportamentale de evitare a intimităţii în relaţia de cuplu


 cupluDeşi intimitatea este o experienţă umană extraordinară, care îmbogăţeşte viaţa celui care o trăieşte, deşi ea poate reprezenta un adevărat izvor regenerativ pentru fiecare persoană, totuşi ea poate fi şi sursa activării unor anxietăţi şi frici profunde. „Oamenii se tem de marea muzică, oamenii se tem de marea poezie, oamenii se tem de intimitatea profundă. Relaţiile de iubire ale oamenilor sunt doar relaţii de suprafaţă. Doi oameni care se iubesc nu pătrund adânc unul în celălalt, pentru că fiecăruia îi este teamă că s-ar putea să nu se reflecte în lacul fiinţei celuilalt. Ce se va întâmpla dacă nu se va vedea în acel lac, în acea oglindă a fiinţei celuilalt, dacă oglinda nu va reflecta nimic, va rămâne pustie?” (Osho, 2001, p. 49).

            Există multe persoane care se tem de intimitate, conştient sau inconştient, din varii motive: aceasta poate activa frica de abandon, de intruziune, de necunoscut, de autodezvăluire, frica că va trebui să oferi ceva şi crezi că nu ai nimic de oferit, frica că celălalt te va vedea aşa cum eşti, adică nedemn de iubire. Pentru a evita contactul cu ceva potenţial periculos, aceste persoane folosesc, de obicei inconştient, o serie de modalităţi, mecanisme psihice şi comportamentale de evitare a intimităţii. Putem să facem chiar o analogie între acestea şi mecanismele de apărare ale eului descrise de psihanalişti (prima psihanalistă care a scris despre ele a fost Anna Freud, în 1936). Ca şi acelea, mecanismele de evitare a intimităţii protejază persoana de aspecte emoţionale dureroase pe care le conţine şi cu care nu vrea sau nu poate să se confrunte. Ambele tipuri de mecanisme au ca scop menţinerea unui relativ echilibru psihic în condiţiile în care există pulsiuni, temeri, suferinţe care ar putea afecta acest echilibru. Unele dintre mecanismele de evitare a intimităţii (evitarea relaţională, proiecţia, fantasma, formaţiunea reacţională) se suprapun peste anumite mecanisme de apărare ale eului şi e normal să fie aşa pentru că evitarea intimităţii poate fi considerată un aspect particular de apărare a persoanei. Dacă în cazul mecanismelor de apărare a eului apărările se fac în principal faţă de sine – de pulsiunile sinelui, de afectele şi reprezentările asociate pulsiunilor, precum şi de situaţiile generatoare de anxietate datorită potenţialului lor de-a declanşa pulsiuni interzise (Freud, Anna, 2002), în cazul mecanismelor de evitare a intimităţii persoana încearcă să evite contactul cu sine evitând în primul rând contactul autentic cu celălalt. În continuare voi descrie mecanismele de evitare a intimităţii în relaţii de cuplu, modalităţi descoperite prin consultarea literaturii de specialitate, precum şi din experienţa mea zilnică ca persoană şi psihoterapeut.

   1. Fuziunea cu celălalt. Persoana intră în relaţii şi se contopeşte cu celălalt, uitând de sine, de nevoile sale, de temerile sale. Este o formă de evitare a intimităţii pentru că o reală intimitate presupune două personalităţi distincte între care există apropiere emoţională. Fuziunea este o modalitate de evitare a contactului cu sine (pentru că te pierzi în celălalt), dar şi cu celălalt, pentru că formezi un tot nediferenţiat cu acesta. Fuziunea este ceva normal în dinamica unei relaţii de cuplu, în fazele incipiente ale relaţiei, dar, pe măsură ce relaţia avansează, partenerii de cuplu trebuie să facă trecerea de la nediferenţiere la diferenţiere, de la fuziune la individualităţi în relaţie, pentru a putea accede la o reală intimitate. „Adevărata intimitate înseamnă a întreţine relaţii de cuplu fără a ne pierde pe noi înşine. Înseamnă a fi cunoscuţi şi acceptaţi pentru ceea ce suntem cu adevărat ” (Morrie şi Arleah Shechtman, 2007, p. 81).

 2.  Evitarea relaţională.  „În vreme ce pe unii eul diminuat sau afectat îi poate face să se implice profund într-o apropiere în care practic se contopesc cu celălalt, pe alţii îi poate duce la diverse forme de izolare, evaziune sau retragere în sine.” (Francis Macnab, 1997, p. 124). Deci, o altă modalitate de a evita intimitatea erotică (dar nu numai) este nedezvoltarea relaţiilor interpersonale, adică evitarea acestora. Dacă nu vorbim de personalităţi schizoide, la care nevoia de apropiere emoţională este foarte puţin dezvoltată, atunci în umbra evitării se află dependenţa emoţională. Probabil însă, în această situaţie, emoţiile reprimate sunt mult mai intense decât în prima situaţie, cea de fuziune (când se intra în relaţii), aşa că ar fi mult mai anxiogen să fie retrăite în cadrul unei relaţii intime, iar forţa eului este mai scăzută, ceea ce întăreşte mecanismul evitant.

„Mecanismul acesta este atât de primitiv şi de natural şi, în plus, este foarte legat de dezvoltarea firească a eului” (Freud, Anna, 2002, p. 77), iar aceasta conduce la o accesare firească în condiţiile nevoii de evitare a intimităţii.

3. Intermedierea. Este o formă de evitare a intimităţii care constă în intermedierea contactului cu o altă persoană de către o persoană, o activitate, un animal etc. Persoanele care pot intermedia contactul pot fi membri ai familiei (părinţi, copii, rude), prieteni, amici, colegi etc. De asemenea, orice activitate poate constitui o modalitate de a ecrana contactul cu o altă persoană. Frecvent utilizată este cea de vizionare la televizor a diverse emisiuni în timp ce eşti împreună cu partenerul/a de cuplu. Animalele de casă sunt şi ele deseori implicate în acest mecanism de evitare a intimităţii (partenerii de cuplu îşi alocă timp pentru ele, vorbesc despre ele, astfel încât timpul dedicat cuplului ca atare se micşorează simţitor).

4. Fuga de contact. Constă în implicarea excesivă în tot felul de activităţi (muncă, hobbyuri, creşterea copiilor, distracţii etc.) astfel încât intimitatea relaţională să rămână la un nivel foarte scăzut. Alte modalităţi de a fugi din calea unui contact autentic sunt ruperea relaţiei în momentul când există condiţiile pentru o reală apropiere emoţională sau alegerea desfăşurării relaţiei în plan virtual (de exemplu, relaţiile care iau naştere şi se desfăşoară predominant prin intermediul internetului).

5. Alegeri parteneriale inadecvate. A-ţi alege parteneri cu care nu prea ai nimic în comun, a intra în relaţie cu parteneri de care nu eşti atras, care nu-ţi plac sau sunt indisponibili emoţional, a căuta parteneri cu situaţie relaţională neclară sau care sunt deja în alte relaţii (sindromul amant/ă), mult mai mari sau mai mici ca vârstă, care locuiesc în alte oraşe sau ţări, parteneri care au nevoie să fie salvaţi – toate acestea constituie variante ale acestei strategii de evitare a intimităţii.

„La femei, patologia predominantă care interferă cu o relaţie stabilă se manifestă cel mai frecvent în diverse tipare masochiste, precum ataşamentul persistent faţă de bărbaţi nesatisfăcători şi incapacitatea de-a se bucura sau de a menţine o relaţie cu un bărbat care ar putea fi complet satisfăcătoare pentru ele” (Kernberg, F. Otto, 2009, p. 133).

În literatură există exemple de personaje care fac alegeri emoţionale inadecvate tocmai pentru a evita intimitatea profundă: de exemplu personajul feminin principal din romanul „Sex, shopping şi un roman” scris de Alain de Botton (2005) sau foarte cunoscuta Madam Bovary din romanul cu acelaşi titlu scris de Gustave Flaubert  în anul 1857.

6. Construirea de relaţii imaginare (fantasmatice). Constă în implicarea fantasmatică într-o relaţie de cuplu, cu o persoană din realitate, aceasta neştiind ce se întâmplă în mintea primeia. Deşi acest aspect ne trimite cu gândul mai ales la erotomanie şi implicit la personalităţile paranoice, totuşi fantasmarea relaţională poate apărea, la intensităţi mai mici, şi la persoanele normale. O altă deosebire faţă de erotomanie ar mai fi şi faptul că cel care fantasmează este aproape conştient că ceea ce se întâmplă este creaţia propriului psihic, cu toate că aceasta nu-l împiedică să spere că lucrurile ar putea să stea şi altfel… Doar să spere, pentru că, dacă cel din realitate ar începe să se comporte ca cel din fantasmă, ar găsi cu siguranţă alte modalităţi de evitare a intimităţii.

O altă conotaţie a termenului de „fantasmă relaţională” şi care se întâlneşte mult mai frecvent în realitate este cea de creare a unei legături iluzorii cu o altă persoană în chiar cadrul unei relaţii constituite de cuplu. Robert Firestone a descris acest tip de mecanism într-o serie de lucrări: „Fear of intimacy” (1999), „The fantasy bond – structure of psychological defenses” (1985), ca o defensă primară, un proces inconştient dezvoltat în copilărie ca o modalitate protectivă împotriva abandonului emoţional şi care apoi, în viaţa adultă, va fi externalizat în diverse relaţii şi activităţi.

Mulţi părinţi oferă afecţiune atunci cînd ei simt această nevoie la ei înşişi şi această modalitate de-a oferi este mai mult o formă de-a lua, de-a-şi hrăni foamea emoţională decât o formă sănătoasă de-a întâlni nevoile copiilor. Şi aceasta pentru că mulţi părinţi au avut ei înşişi probleme emoţionale în copilărie. Foamea emoţională nu este însă dragoste. Este mai degrabă o nevoie puternică formată datorită deprivării emoţionale din copilărie şi care poate, datorită intensităţii ei, să fie confundată cu adevărata dragoste.

Confruntat cu foamea emoţională a mamei şi a adulţilor care îl îngrijesc, copilul suferă şi, pentru a face faţă anxietăţii şi durerii emoţionale, el dezvoltă această legătură fantasmatică, iluzorie de dragoste. Îşi imaginează că este iubit deşi între el şi mamă există distanţă emoţională, ei neavînd un contact real; îşi anesteziază suferinţa, dar nu este real satisfăcut. Învaţă pe nesimţite să renunţe la nevoile lui şi, treptat, va ajunge să nu mai ştie care sunt acestea. Cu timpul va ajunge una cu părinţii săi, va fi dependent de aceştia. Ulterior, în viaţa adultă, în momentul formării unor relaţii semnificative – inclusiv cele erotice – pentru a putea gestiona frica de abandon trezită de sentimentele pozitive pe care le simte faţă de o altă persoană, individul va reactualiza vechile paternuri de relaţionare fixate în copilărie. Şi astfel va renunţa la exprimarea autentică de sine – la a spune ceea ce simte, gândeşte şi doreşte, în detrimentul unei iluzii de securitate. Va renunţa la interesele sale, la opiniile sale, la individualitatea sa pentru a deveni un tot cu celălalt.

Legăturile iluzorii distructive care există în multe relaţii de cuplu, reduc considerabil posibilitatea cuplurilor de a atinge o reală intimitate (Firestone, Robert, 1985). Aceste legături sunt susţinute de nişte defense secundare, care, potrivit lui Robert Firestone (1985) sunt următoarele: idealizarea părinţilor şi a familiei, o imagine de sine negativă, deplasarea trăsăturilor parentale negative asupra altor obiecte şi dezvoltarea unei viziuni paranoide asupra existenţei, pierderea sensului sinelui, renunţarea la relaţii afective autentice şi implicarea în activităţi care să atenueze suferinţa emoţională.

7. Agăţarea de trecut. Pentru a evita contactul cu potenţialii parteneri, unele persoane se „agaţă” de o anumită relaţie din trecut sau doar de un sentiment pentru cineva, aceasta contribuind cu succes la evitarea unei intimităţi reale cu un partener din prezent. Această neseparare psihică de cineva cu care persoana nu mai este în relaţie o ajută pe aceasta să-şi satisfacă nevoia de a iubi – e adevărat însă că în imaginar, adică într-un mediu mai sigur şi nu aşa incontrolabil ca realitatea. Prin urmare, prin acest mecanism se obţine o oarecare satisfacţie psihică, de vreme ce în această fantasmă relaţională persoana în cauză are iluzia că iubeşte.

Când se încheie orice relaţie de cuplu, este nevoie de o perioadă de doliu, dar prelungirea acesteia dincolo de limita firescului ne trimite cu gândul la faptul că persoana respectivă se teme de a intra într-o altă relaţie, nu recunoaşte faţă de sine această temere şi, prin urmare, inconştientul ei găseşte strategia de evitare a anxietăţii de relaţie – prelungirea doliului, agăţarea fantasmatică de ceea ce a fost şi fie e posibil să reînvie, fie e posibil să nu mai întâlnească într-o altă relaţie.

Acest mecanism are ca nucleu, ca şi acela al construirii de relaţii fantasmatice, procesul psihic al imaginaţiei, care vine să substituie informaţiile reale, concrete, adecvate şi autentice dintr-o relaţie cu informaţii fantasmate, dezvoltate pe scenariile personale şi fricile inconştiente ale partenerilor de cuplu.

8. Roluri inadecvate relaţiilor de cuplu. Acest mecanism constă în suprapunerea peste rolurile adult-adult, femeie-bărbat, a unora inadecvate funcţionării unei relaţii de cuplu, ca de exemplu cele de părinte-copil, frate-soră, agresor-victimă-salvator. Acestea eclipsează rolurile iniţiale şi chiar le pot încorpora, împiedicând contactul real şi intimitatea de cuplu. Deşi în orice relaţie de cuplu sunt prezente roluri care nu ţin de configuraţia unui cuplu erotic, totuşi, în cuplurile în care intimitatea se dezvoltă satisfăcător pentru cei doi parteneri, acestea se „joacă” doar tranzitoriu.

Rolurile inadecvate relaţiilor de cuplu sunt strâns legate de intervenţia mecanismului proiectiv care predomină în detrimentul unui contact empatic şi real între cei doi parteneri de cuplu.

9. Raportarea proiectivă la partener. Este un mecanism inconştient ce împiedică contactul cu persoana reală a partenerului de cuplu, acesta fiind mai degrabă suportul pentru o imagine semnificativă din trecutul individului respectiv, decât o persoană reală, cu o personalitate distinctă. Raportarea proiectivă la partener este firească mai ales în momentele de început ale relaţiei, pe măsură ce relaţia avansează proiecţia trebuind să facă loc realităţii celor doi, numai astfel intimitatea putându-se instala.

Când spunem că într-o relaţie predomină proiecţia, ne referim la faptul că interacţiunile celor doi sunt viciate permanent sau doar tranzitoriu (dar foarte intens şi cu repercusiuni profunde asupra dinamicii de cuplu) de intervenţia unor persoane semnificative din trecutul celor doi care apar acolo datorită faptului că unul sau amîndoi le proiectează în spaţiul cuplului.

Raportarea proiectivă la partener se regăseşte în mecanismele clasice de apărare a eului şi anume, proiecţia (atribuirea gândurilor, emoţiilor şi impulsurilor altei persoane) şi identificarea proiectivă cu partenerul (proces de proiectare a aspectelor personale neplăcute, inacceptabile în exterior, la o altă persoană; mecanismul a fost descris de Melanie Klein în 1957).

10. Jocurile psihologice. Jocurile sunt acţiuni repetitive cu o miză permanentă, anume tentativa de a-ţi însuşi poziţia cea mai înaltă. Prin intermediul lor se încearcă controlul celuilalt, deturnarea schimbului corect de informaţii şi sentimente, precum şi deresponsabilizarea personală. Cel mai utilizat joc psihologic de către persoanele dependente este cel în care apar rolurile de salvator, persecutor şi victimă.

11. Exprimarea de sine inadecvată. Constă în exprimarea nevoilor, dorinţelor într-o manieră destructivă pentru relaţia de cuplu. Exprimarea afectivităţii într-o manieră revendicativă, manipulativă şi critică, precum şi exprimarea nevoii de spaţiu şi libertate în feluri exagerate de respingere a partenerului sau distanţare defensivă constituie exemple ilustrative pentru acest mecanism.

12. Certurile şi agresivitatea. Multe cupluri utilizează certurile şi agresivitatea, ca modalităţi de a creşte distanţa emoţională, atunci când intimitatea a atins cote insuportabile pentru propriile personalităţi.

13. Scăderea libidoului. Este un mecanism inconştient care apare, de obicei, în cazul persoanelor cu o crescută frică de intimitate. Intimitatea este atât de dificil de trăit pentru aceste persoane încât inconştient utilizează o modalitate foarte puternică şi cu mari şanse de reuşită de evitare a intimităţii.

14. Dependenţele de diverse substanţe, de muncă, de jocuri de noroc sau pe calculator, toate tipurile de dependenţe mai exact constituie modalităţi de evitare a contactului real cu un partener de cuplu. Dependentul are toată atenţia orientată către obiectul dependenţei, el este preocupat permanent să şi-l procure sau să fie aproape de acesta, astfel încât nu-i mai rămâne disponibilitate pentru implicarea în relaţii de cuplu sau în orice altfel de relaţii.

15. Disocierea tandreţe-erotism conduce de obicei la relaţii sexuale satisfăcătoare doar în contextul unor relaţii în care nu există iubire şi la relaţii tandre desexualizate. Mecanismul este întâlnit mai frecvent la bărbaţi, aceştia idealizând unele femei faţă de care orice sentiment sexual este negat, iar celelalte femei sunt percepute ca simple obiecte sexuale. „Acest comportament duce la devalorizarea auto-distructivă a intimităţii” (Kernberg, F. Otto, 2009, p. 253).

 Uneori tandreţea şi erotismul pot coexista la o astfel de persoană ce se teme de intimitate, dar „doar în relaţii de iubire frustrante” (Kernberg, F. Otto, 2009, p. 133).

16. Formaţiunea reacţională, un mecanism clasic de apărare a eului, descris de Anna Freud în 1936 constă în dezvoltarea excesivă a unor trăsături conştiente contrare unor tendinţe inconştiente neagreate de supraeul persoanei. Ca şi modalitate de evitare a intimităţii poate apărea sub forma afirmării unor sentimente negative faţă de cineva care, dimpotrivă, îţi provoacă atracţie. Acest comportament apare frecvent în perioada pubertăţii şi începutului adolescenţei cînd, tinerii, datorită anxietăţii de relaţie fundamentată de cele mai multe ori pe o lipsa de experienţă aleg inconştient să-i respingă pe cei de care se simt cei mai atraşi. Mecanismul acesta poate fi întâlnit şi în cazul persoanelor imature emoţional, care se tem aşa tare de relaţii şi intimitate încât „aleg” să fugă nu numai comportamental, ca în cazul evitării, dar şi emoţional, din calea dragostei.

Referiri la aceste mecanisme de evitare a intimităţii se fac în multe lucrări de psihologie a cuplului. Jean Freeman, în lucrarea „The Sleeping Beauty Syndrome”, descrie procesul maturizării feminine şi aici apar descrise uneori explicit, uneori implicit, ca nişte tendinţe derivate din imaturitatea emoţională, o serie de defense specifice relaţionării erotice, ca de exemplu: tendinţa de-a fuziona cu celălalt, evitarea relaţională, intermedierea, fuga de contact, alegerile parteneriale inadecvate, fantasma relaţională, jocurile psihologice, exprimarea de sine inadecvată, disocierea tandreţe/erotism. Frumoasa adormită este de fapt femeia imatură emoţional care alege să mai „doarmă” un pic decât să se confrunte cu realitatea: a sa şi a partenerului; este femeia care utilizează inconştient tot felul de defense psihice şi comportamentale pentru a mai rămâne în stadiul în care este şi a nu se dezvolta emoţional, dezvoltarea implicând nelinişti şi frici foarte puternice. „Frumoasa adormită adesea îl alege pe bărbatul nepotrivit, face constant aceleaşi alegeri relaţionale şi niciodată nu accede la o reală intimitate în relaţiile de cuplu. În termeni psihologici, este mai probabil să repete paternuri de relaţie învăţate în copilărie, atunci când mai degrabă a trebuit să se conformeze unei imagini decât să devină cine ar fi putut să devină. Ca şi Frumoasa adormită din poveste, o parte din sine doarme, ea nu şi-a descoperit identitatea reală, ceea ce înseamnă că nu ştie ceea ce vrea de la viaţa sa ” (Freeman, Jean, 1993, p. 5 ).

Unele mecanisme de evitare a intimităţii sunt specifice numai relaţiilor de cuplu, iar altele pot fi prezente şi în alte forme de relaţii. De-a lungul vieţii o persoană poate să varieze strategiile de evitare a intimităţii, în funcţie de o serie de factori, cel mai important dintre aceştia fiind însă forţa eului său. Aceste mecanisme pot funcţiona împreună sau separat, poate predomina unul sau pot fi utilizate în egală măsură mai multe.

Mai mult sau mai puţin, toţi oamenii utilizează aceste strategii, în propriile relaţii. Atunci însă când acestea sunt utilizate excesiv, în detrimentul mecanismelor de dezvoltare a intimităţii şi dau naştere unor relaţii bolnave, care nu pot avea decât rolul de-a ne pune în contact cu umbra noastră, dacă suntem aplecaţi spre autocunoaştere. Dacă nu, ele, născute din suferinţă, creează suferinţă, până în momentul când eul nostru devine suficient de călit şi puternic pentru a se confrunta cu fricile noastre inconştiente.

Ca o concluzie şi un paradox al aspectelor dezvoltate anterior, putem spune că intimitatea, adică apropierea reală de ceilalţi ne este cu atât mai accesibilă cu cât suntem mai diferenţiaţi, mai separaţi. Cu cât ştim mai bine cine suntem, cu atât suntem mai capabili să ne asumăm responsabilitatea pentru emoţiile noastre, iar cu cât suntem mai maturi emoţional, cu atât reuşim să construim o conexiune reală cu ceilalţi.  

(Ioana Stancu, Mecanismele intimității în relația de cuplu, Editura Sper, 2011, p. 74-83)

Cât de inconștienți suntem?


Constient-Subconstient-Programarea-SuccesuluiPsihicul nostru funcționează la diferite niveluri: conștient, subconștient și inconștient. Când mă gândesc la o problemă și încerc să găsesc soluții, analizând diferite alternative, căutând plusuri și minusuri, atunci activitatea mea este dirijată de nivelul conștient. Când nu-mi amintesc o informație, încep să mă gândesc, să găsesc modalități de a accesa ceea ce mă interesează și, la un moment dat, acea informație apare în mintea mea. Ea era în subconștientul meu și eu am extras-o de acolo.  Există însă informații care sălășluiesc la un nivel mai profund al psihicului nostru – cel inconștient- și cu care putem intra în contact indirect: prin analiza visurilor, a actelor ratate, a creațiilor noastre artistice și chiar a comportamentelor noastre (mai ales a celor repetitive).

V-ați gândit vreodată cam cât din ceea ce facem în viețile noastre este determinat de planurile noastre conștiente și cât de scenariile inconștiente? Noi luăm multe decizii în fiecare zi, ne construim constant planuri de viitor, ne gândim asupra diverselor modalități de acțiune, deci procesăm conștient multe aspecte ale vieții noastre. Cel puțin așa pare, la o primă privire. În realitate, uneori, dincolo de gândurile conștiente, există programele inconștiente care ne dictează multe dintre acțiunile noastre. Să luăm cîteva exemple:

– el este un bărbat care apreciază libertatea și preferă relațiile pasagere, celor de lungă durată; decizia de a nu se implica profund în relațiile de cuplu pare una conștientă. E posibil însă ca ea să fie doar îmbrăcată conștient și dincolo de această aparentă conștiență să găsim o frică de femei, o dependență de mama, o lipsă a unui model pozitiv de masculinitate etc.

– ea este o femeie care nu vrea copii, căci vrea să evolueze profesional. Decizie motivată conștient. Inconștient e posibil să găsim lipsa unui model pozitiv de maternitate, traume în relația cu mama.

– de când s-au căsătorit, locuiesc împreună cu mama ei. Este de mare ajutor: spală, calcă, gătește, face curățenie. Și ei sunt foarte ocupați, deci e nevoie de mama. Dar, inconștient, cred că le este frică de intimitate și au nevoie de un tampon pentru a-și justifica comportamentele distante din cuplu.

– ei s-au despărțit. El o învinuiește pe ea de eșecul căsniciei. Și are motive conștiente: era rece, indisponibilă emoțional, critică… Putem însă să știm dacă nu cumva el are o atitudine inconștientă de rejecție a femeilor (rezultată din experiențele anterioare cu sexul feminin) care să fi ”ajutat” partenera lui să fie așa? De asemenea, în egală măsură, programul ei inconștient (de neîncredere în bărbați, de exemplu) poate fi o ancoră subtilă care să fi influențat comportamentul partenerului ei de cuplu.

Inconștientul nostru este o parte importantă din noi și ne determină multe aspecte ale vieții. Pentru a deveni mai conștienți de această parte din noi, ceea ce conduce implicit la o creștere a controlului conștient asupra propriei vieți, e nevoie mai întâi să recunoaștem existența acestei părți și apoi să găsim modalități de a o accesa.

Experiențele și autocunoașterea


experiențeExperiență: verificare a cunoștințelor pe cale practică, prin cercetarea fenomenelor din realitatea înconjurătoare (DEX).

Pentru a afla cine suntem, pentru a ne cunoaște mai bine e nevoie să experimentăm, să trăim diverse experiențe, să luăm contact cu realitatea.  Pe măsură ce devenim adulți, pentru mulți oameni viața devine mai monotonă, mai standard, mai puțin spontană. Experiențele trăite se grupează în arii restrânse și de obicei clar delimitate: job, casă, familie, prieteni, vacanțe (din când în când). Pentru că zilnic ne învârtim în aceste arii e posibil să devenim și mai puțin atenți la ceea ce spun experiențele din aceste zone despre noi. Funcționăm, de multe ori, într-o manieră automată. Așa că nu e de mirare că s-ar putea să ne trezim că se naște o idee în mintea noastră: eu cine sunt? ce mai vreau eu de la viață? care sunt valorile mele?

Cum putem afla răspunsurile la aceste întrebări ? Accesând noi experiențe. A încerca ceva nou. A face o călătorie într-un loc inedit și într-o manieră diferită (dacă de obicei stau la hotel, ce ar fi să încerc să plec cu cortul în vacanță?). A experimenta o nouă coafură. A face ceea ce ți-ai fi dorit de mult să faci, dar întotdeauna nu ți-ai găsit timp. A învăța să înoți, dacă nu știi. A cunoaște oameni noi. Nu-i așa că viața noastră ar fi mai bogată dacă am experimenta lucruri noi mai des? Și, nu-i așa că acest bagaj consistent de experiențe ne-ar putea oferi prilejul să mai extragem niște idei despre calități, frici, defecte, credințe, principii, dorințe etc. Toate ale noastre.

A fi puternic/A fi slab


ghiocel din zapadaSunt cei doi poli ai puterii. Paradoxul este că nu se poate să fim într-un fel fără ca înainte să fi experimentat polul opus.

Pentru a fi puternic e nevoie să știi cine ești, cu calități și limite, cu resurse, dar și cu vulnerabilități. Adică, înainte să fii tare trebuie să te înmoi și să intri în contact cu ceea ce ai mai dureros în ființa ta. Iar pentru a face asta e nevoie de multă putere.

STOP maratonului



stop maratonului
Nemulțumirea față de ceea ce ne oferă prezentul pleacă de la ideea că ar fi mai bine dacă…(și aici lucrurile pot să fie foarte diverse: dacă aș avea bani mai mulți, dacă aș avea alt serviciu, dacă aș putea să merg mai des în vacanțe, dacă partenerul ar fi mai prezent, dacă aș putea avea copii, dacă aș fi mai ajutat etc). Și dacă ceea ce există este pur și simplu perfect, adică nu are sub nici o formă nevoie de îmbunătățiri? V-ați gândit vreodată că poate rostul vieții este acela de a experimenta cât mai multe situații? Diverse evenimente, relații, trăiri? Și atunci, alergând în direcția care credem noi că e cea mai bună, pierdem însăși savoarea vieții: trăirea, experimentarea. Vă propun să ne oprim puțin din maraton și să gustăm momentul prezent, așa cum se prezintă el: cu bune și cu rele.

Principii ale unei interacțiuni sănătoase părinți-copii



intalnire

(extrase din cartea Între părinți și copii, de Haim Ginott)

Într-o educație de calitate părinții pot: 

  • să disciplineze fără să umilească
  • să aprecieze fără să judece
  • să exprime furia fără să jignească
  • să confirme -în loc să combată- sentimentele, percepțiile și opiniile copiilor
  • să se comporte astfel încât copiii să învețe să reacționeze în realitatea lor lăuntrică și să-și dezvolte încrederea în sine

În comunicarea cu copiii:

  • Mesajul părintelui este indicat să păstreze intact respecul de sine atât al copilului cât și pe al său.
  • Afirmațiile dovedind înțelegerea să fie anterioare afirmațiilor conținând sfaturi sau instrucțiuni.
  • Atunci când copiii se află în vârtejul unor emoții puternice, ei nu mai pot asculta pe nimeni. Vor să fie înțeleși, fără a da prea multe detalii. Ca părinte trebuie să te adresezi mai întâi sentimentelor – abia după aceea poate fi îmbunătățit comportamentul.
  • Sentimentele intense nu pier dacă sunt interzise, dar se atenuează dacă ascultătorul le acceptă cu simpatie și înțelegere.
  • Copiii ne iubesc și nu ne pot suferi în același timp. Ei au sentimente contradictorii față de părinți, profesori și față de toți cei cu autoritate asupra lor.
  • Nu putem controla sentimentele care se nasc în noi, dar putem să alegem cum și când le exprimăm – cu condiția să știm ce sunt. Copiii învață despre înfățișarea lor emoțională auzindu-și reflectate propriile sentimente.
  • Nu este recomandat să judecăm sentimentele și să cenzurăm fantezia.
  • Recomandabil: lauda să se refere la eforturile și realizările copiilor, nu la caracterul și personalitatea acestora.
  • Lauda trebuie astfel formulată așa încât copiii să extragă concluzii realiste despre ei înșiși.
  • Copiii au nevoie de îndrumare, adică de formularea problemei și a unei posibile soluții.
  • Copiii au nevoie să învețe de la părinți distincția dintre evenimentele doar neplăcute și sâcâitoare și cele tragice sau catastrofice.
  • Criticile părintești nu sunt de ajutor. Provoacă furie și resentimente. Copiii criticați continuu se vor minimiza pe sine și vor fi bănuitori cu alții.
  • Copiii au nevoie de o reacție congruentă din partea părinților: de cuvinte care să oglindească sentimentele reale ale părinților.
  • Furia trebuie exprimată în așa fel încât să aducă un pic de alinare părintelui și un plus de înțelegere copilului, fără să producă nici unuia dintre ei efecte secundare.
  • Sentimentele de furie trebuie exprimate fără a leza personalitatea copilului.
  • Un avertisment reprezintă o provocare pentru autonomia copilului. Dacă acesta are un  dram de autorespect, trebuie să greșească din nou, ca să-și demonstreze sieși și să le arate celorlalți că nu-i e frică să răspundă la o sfidare.
  • Promisiunile n-ar trebui nici făcute, nici cerute copiilor. Pentru că relațiile cu copiii ar trebui să se bazeze pe încredere.
  • Autoritatea presupune concizie și tăcere la momentul potrivit.
  • Când copiii mint, nu trebuie să facem pe procurorii ori să cerem mărturisiri, dar trebuie să spunem lucrurilor pe nume.
  • Copilul mic poate fi călăuzit cu demnitate pe calea corectitudinii.
  • Când știm răspunsul, e mai bine să nu mai punem întrebarea.

Despre responsabilitate și limite:

  • Responsabilitatea nu se poate impune cu forța. Ea poate veni doar din interior, hrănită și orientată de valorile absorbite acasă și în comunitate.
  • Dacă copiii trăiesc într-o atmosferă de critică, nu învață responsabilitatea.  Învață să se condamne pe ei înșiși și să le găsească defecte altora.
  • Copiii capătă simțul responsabilității prin propriile eforturi și propria experiență.
  • Îngăduință (acceptarea copilăriei copilului) conduce la încredere în sine.
  • Ultraîngăduință (acceptarea unor acte nedorite) conduce la anxietate și la pretenții tot mai mari.
  • Limitele opresc comportamentul periculos, dar și securizează: ”N-am să te las să mergi mai departe. Ești în siguranță”.
  • Limitele spun care este comportamentul inacceptabil și oferă o alternativă acceptabilă de comportament.
  • Limitele trebuie să fie totale, nu parțiale.
  • Limitele trebuie impuse fără furie și resentimente.
  • Resentimentele față de limite trebuie înțelese.
  • Limitele e mai bine să fie formulate impersonal.

Gânduri despre profesie


poze profesii 2Din când în când mă gândesc cum ar trebui să ne trăim viața, ce este important din tot ceea ce ni se întâmplă, cât se cuvine să ne lăsăm acaparați de profesie, cât din timpul vieții noastre să alocăm acesteia.

Cu toții suntem de acord că profesia ne ajută să trăim, iar uneori doar să supraviețuim (ne satisfacem nevoile fundamentale -cât de cât- și, cam atât) . Dincolo de a considera profesia doar o modalitate de-a ne vinde timpul și cunoștințele pentru a primi în schimb bani pentru nevoile noastre, deci dincolo de caracterul ei de necesitate pentru cei mai mulți oameni (există și persoane care nu au nevoie de o profesie pentru a trăi, pentru că dispun de suficiente fonduri materiale; există, de asemenea oameni care nu au o profesie și supraviețuiesc cerșind sau fiind cuprinși în diverse programe sociale), ce ar trebui să fie profesia?

O modalitate de a face ceva util? O sursă de satisfacție? O cale de a accede la prestigiu social? Un motiv de mândrie? O modalitate de a ne trăi viața? O modalitate de a ne exprima competențele?

În acest moment înclin să privilegiez ultima variantă. Ideal ar fi ca, prin zona profesională, să reușim să exprimăm o parte din ceea ce suntem: din cunoștințele, atitudinile, aptitudinile, valorile, interesele și trăsăturile noastre de caracter. Și dacă profesia ar fi o formă de exprimare de sine, mai mult decât o necesitate, atunci ne-am dori să profesăm și dacă am avea suficiente resurse materiale.

Întrebare: Dacă peste noapte v-ați îmbogăți brusc și nu ați mai avea nevoie să munciți pentru traiul zilnic, ce s-ar întâmpla în zona dumneavoastră profesională? V-ați mai duce la serviciu a doua zi? V-ați păstra profesia sau nu?

Despre respectul de sine


imagesCe este respectul? Ce înseamnă să te respecți pe tine și să fii respectată de ceilalți? Respectul este o atitudine, adică o combinație dintre o emoție (care poate fi de admirație, de considerație, de simpatie, de acord, de încredere), niște idei (de apreciere, de valorizare, de încredere), precum și comportamentul aferent acestora. Deci, a respecta presupune a investi emoțional, a credita intelectual și a acționa în consecință.

Când mă respect pe mine mă apreciez emoțional, am o părere pozitivă despre mine și acționez în consecință (adică, în comportamentul meu, valoarea pe care mi-o acord sufletește și mental, este un indicator important al conduitei personale). De obicei, gradul în care cred și mă valorizez pe mine transpare și în relațiile interpersonale. Adică, ceea ce gândesc și simt despre mine vor observa și ceilalți, chiar dacă nu au toți diplomă de licență în psihologie. Pentru că  oamenii simt, pentru că, prin comportamentul nostru transmitem implicit și ceea ce credem despre noi. Pe de altă parte, în orice relație umană apare nevoia de putere și control (în grade diferite, desigur). Iar o persoană care nu se respectă prea mult este o ”victimă” sigură, adică trezește în celălalt tendința de a o controla și ”folosi” în  beneficiul propriu. Sunt însă și persoane mai evoluate spiritual, cu un echilibru psihic, o bunăstare interioară care pot acorda respectul lor după criterii care nu sunt întotdeauna accesibile majorității oamenilor: respect pentru că ești ființă umană, respect pentru că văd în tine ceea ce tu poate nu vezi sau nu poți să vezi ca fiind valoros sau demn de respect.

Cum să ne facem respectați? Respectându-ne noi, fiind în acord cu ceea ce simțim și gândim; trăind frumos, în conformitate cu ceea ce este real valoros pentru noi; fiind toleranți și respectându-i pe ceilalți.

Sunt momente când oamenii reacționeză violent și se agresează verbal. E o violență care, uneori, poate fi simțită. Cum să reacționezi atunci cu respect pentru tine și celălalt? Cred că a nu te exprima este o mare greșeală. Este important să spui ceea ce nu-ți convine, să te poziționezi, să afirmi ceea ce nu tolerezi. Cum? Gândindu-te că, de fapt, dincole de nevoia de a-l face pe celălalt să se simtă rău, se află una mai profundă, și anume, nevoia de a nu te lăsa îngrădit, constrâns, manipulat și controlat de altul. Când acționezi cu respect, ai grijă de tine, având grijă –  în același timp –  să nu-i lezezi prea tare orgoliul celuilalt.

Cred că oamenii care capătă respectul celorlalți sunt cei care au curajul să se afirme pe sine, sunt cei care pot să ne inspire să trăim mai în acord cu noi, cu valorile nostre și, de ce nu, cu niște valori general umane.

Deși a fi respectat și a fi plăcut pot uneori să se suprapună, totuși respectul este o atitudine mai complexă, iar simpatia pe care o trezim celorlalți este în esența ei o emoție, un sentiment. Când cineva ne place, rezonează cu noi pe o anumită dimensiune, investește în noi emoțional, pentru că, într-o anumită măsură, nevoile noastre și ale celuilalt se întâlnesc. Pot să plac pe cineva pentru că îmi place cum gândește, pentru că îmi acordă atenție, pentru că pot să comunic cu el, pentru că am descoperit că avem interese comune, pentru că putem să ne bârfim șeful împreună, pentru că avem uneori păreri comune. Întotdeauna ceva din mine găsește ecou și rezonanță în celălalt.

Cum să ne facem plăcute? Accepându-i pe ceilalți, valorizându-i, susținându-i cînd au nevoie. Fiind blânde, tolerante, feminine.

Respectul îl capeți prin ceea ce ești și transmiți despre tine, iar simpatia prin felul în care le faci pe acestea. O extremă exemplificatoare ar fi că respectul se naște dintr-o centrare autentică pe tine, iar simpatia dintr-o centrare altruistă pe ceilalți.

Dacă vrem să ne placă toată lumea este și nerealist și neproductiv. Îți consumi viața încercînd să la faci pe plac celorlalți. Dacă vrei să te respecte toată lumea este la fel de nerealist, pentru că, unii oameni nu știu ce este acela respect (și asta pentru că, de cele mai multe ori, nu se respectă deloc pe ei înșiși). Constructiv ar fi să fim cât mai acord cu noi și să fim deschiși la ceea ce trezim în ceilalți: simpatie sau respect.

Când creşte o relaţie


cropped-image-2-maini.jpg Când fiecare partener are grijă de capătul său de relaţie:

  • Spunând ceea ce-şi doreşte şi ceea ce aşteaptă de la celălalt
  • Fiind deschis să dăruiască, să ceară, să primească şi să refuze
  • Exprimându-şi clar limitele
  • Comunicând şi străduindu-se să-l înţeleagă cât mai exact pe celălalt
  • Asumându-şi nevoile, dorinţele şi satisfacerea acestora,

Atunci vom avea două persoane separate, autonome, mature care pot să dezvolte împreună o relaţie frumoasă.

O cale de a depăși dependența


images catuse Dependenţă: relaţie foarte strânsă şi ambivalentă între două persoane sau între o persoană şi  o substanţă sau o activitate. În limbajul obişnuit are o conotaţie negativă, adică nu este ceva bun în totalitate. Aşa să fie oare? Da, cam aşa, căci în orice relaţie de dependenţă există avantaje şi dezavantaje. Uneori acestea sunt destul de evidente, alteori sunt mai sesizabile neajunsurile, iar alteori – mai rar, e adevărat – observăm doar frumosul. De exemplu, pentru dependenţa de drogurile ilegale, orice persoană sesizeză anumite dezavantaje:   efectul negativ al drogurilor asupra sănătăţii, familiei, finanţelor, jobului etc. Însă, pentru relaţiile unde avem dependenţă, a decanta  beneficiile de aspectele negative poate fi mai dificil.

Avantajele şi dezavantajele, plusurile şi minusurile sunt de fapt ceea ce culege o persoană dintr-o stare de dependenţă. Cu cât ele sunt mai în echilibru, cu atît senzaţia că eşti prins într-o capcană este mai puternică. Dacă balanţa se îndreaptă într-o direcţie sau alta, starea pe care o experimentezi este mai puţin sufocantă şi aceasta pentru că există, undeva acolo, o luminiţă de speranţă. Când dezavantajele sunt atât de consistente încât obturează aproape în totalitate beneficiile, este rost de o schimbare. Iar când beneficiile sunt puternice, suporţi mai uşor neajunsurile.

În psihoterapia specifică dependenţelor există tehnici speciale pentru a lucra cu balansul acesta dintre avantaje şi dezavantaje. Acestea se numesc strategii de abordare a ambivalenţei motivaţionale, căci acest amestec de bine şi rău creează în sufletul persoanei dependente o dublă motivaţie: pro şi contra schimbare. Ideea acestor tehnici este aceea de a-l  ajuta pe client să iasă din acest balans, luând o decizie, preferabilă fiind cea pro schimbare.

În acest paragraf ajung la ideea care m-a determinat să scriu acest articol. Există multe persoane sau, altfel spus, majoritatea persoanelor se schimbă greu. Fie că sunt sau nu într-o relaţie de dependenţă. Observăm oameni care se plâng ani de zile de nişte relaţii, situaţii, aspecte ale vieţii şi totuşi rămân în acelaşi loc, nefăcând nimic decât să sufere şi să se autocompătimească. Nu au voinţă, spun unii. Se complac în situaţie, spun alţii. Nu e chiar aşa rău cum se vaită, că, dacă ar fi, ar face ceva – se cârcoteşte. Eu cred că suferinţa exprimată este reală. Eu cred că, dacă  rămân în punctul respectiv, nu pot să facă mai mult. Cred că oamenii se schimbă şi greu şi într-o manieră foarte personală şi unică. Nimic nu poate fi forţat. Tehnicile de lucru cu ambivalenţa pot ajuta la conştientizarea situaţiei ca atare, dar nu pot forţa schimbarea. Ele dau un impuls schimbării dar nu o pot susţine. Şi atunci, ce putem face pentru cei care se confruntă cu dependenţa? Un singur lucru: să-i ajutăm să crească. Adică, să-i susţinem să se cunoască mai bine şi să-şi satisfacă nevoile ce stau la baza beneficiilor dependenţei, prin alte modalităţi. Mai sănătoase, adică fără costuri aferente. Dacă unei persoane îi este frică să iasă dintr-o relaţie dificilă de cuplu, probabil că primeşte ceva acolo ce îşi imaginează că nu mai poate obţine din altă parte. Dacă însă ar căpăta mai multă încredere în ea şi în resursele ei…, atunci ar putea rupe mai uşor acest lanţ al dependenţei.  Dacă, în plus, ar descoperi că aceeaşi nevoie poate fi satisfăcută şi altfel şi, foarte important, chiar ar acţiona în direcţia respectivă, ieşirea din dependenţă s-ar întrevede clar la orizont.



			
					

Conţinerea psihologică şi fertilitatea


 

imagine sO viitoare mamă. Este o femeie care poate conţine în trupul ei alt trup. Îl poate primi, hrăni, ajuta să crească şi să se dezvolte. De asemenea, este o femeie care îşi  poate conţine psihologic copilul. Adică este capabilă să primească, să accepte  şi să securizeze entitatea aceea fragilă (numită iniţial făt) cu gândul şi cu emoţiile sale astfel încât acesta să se transforma într-un copil.

Dacă pentru a putea primi şi purta un copil în corpul său mama trebuie să aibă un oarecare grad de sănătate fizică, mai ales în ceea ce priveşte sănătatea organelor implicate în acest proces, în legătură cu sufletul (psihicul) povestea nu este întotdeauna simplă. Chiar dacă vrei un copil, chiar dacă simţi şi afirmi că eşti pregătită pentru un copil, s-ar putea să nu fie întotdeauna aşa. Noi nu suntem doar ceea ce ajunge la mintea noastră conştientă. Există straturi de gândire şi  simţire la care avem acces cu greu, adică la care drumul ne este, în condiţii obişnuite, blocat. De exemplu s-ar putea să fi uitat ceea ce ne-am zis  în copilărie despre copii şi a avea copii (toţi copiii îşi construiesc scenarii legate de viaţa lor viitoare văzându-i pe ceilalţi, adulţii cum se raportează la diverse circumstanţe – binenţeles că părinţii sunt cei mai vizaţi dintre adulţi). Sau ce ne-au spus alţii despre noi, despre fraţii şi surorile noastre, despre viaţa cu sau fără copii. Poate mama  ne-a spus povestea naşterii noastre într-un fel care ne-a înfricoşat sau care ne-a făcut să ne simţim vinovaţi. Poate părinţii au accentuat dificultăţile şi ”sacrificiile” pe care le-au făcut ca să ne crească.

Întotdeauna în inconştientul nostru există informaţii care ne vor influenţa toate evenimentele importante din viaţă. Printre care şi: a avea sau a nu avea copii, a avea unul sau mai mulţi copii, a avea copii de sexe diferite sau de acelaşi sex. Informaţii culese pe traseul vieţii noastre, din perioada intrauterină, naştere, mica copilărie, pubertate, adolescenţă… Informaţii  care relevă cum am procesat noi ceea ce am trăit, ce semnificaţii am cules din ceea ce am văzut, auzit, simţit. Informaţii care pot sălăşlui acolo mult şi bine şi cărora le spunem uneori destin. Informaţii pe care le putem însă cunoaşte, căci sunt o parte a edificiului nostru psihic. Informaţii care ne pot determina mai puţin viaţa dacă ne vom permite să ne apropiem de ele, deci implicit de noi, care ne pot spune aspecte importante şi delicate despre propria persoană. Informaţii care ne-au construit pe noi aşa cum ne vedem şi ne manifestăm. Informaţii care pot fi arătate conştientului nostru, pot fi cunoscute, reprocesate, deci resemnificate prin intermediul psihoterapiei, dezvoltării personale, diverselor practici spirituale. Recomand deci efortul de autocunoaştere pentru a trăi o viaţă mai conştientă, pentru a fi mai stăpân pe viaţa ta.

Conţinerea psihologică este la fel de legată de prezentul persoanei, ca şi de  trecutul ei. Ea poate fi restrânsă sau chiar blocată de stres foarte intens, de nesiguranţă emoţională, de relaţii de cuplu şi familiale tensionate. Studiile arată că persoanele stresate, anxioase, depresive îşi pot îmbogăti capacitatea de conţinere psihologică, deci implicit capacitatea de-a deveni părinţi dacă realizează diverse acţiuni care să le scadă aceşti indicatori: relaxare,  odihnă, îmbunătăţirea relaţiilor, autocunoaştere şi dezvoltare personală.  Şi spun din nou această idee nu pentru că are o strânsă legătură cu profesia mea, ci pentru că eu cred în puterea extraordinară a psihicului. Poate că din acest motiv am devenit psiholog!

Cuplul, ca un joc dinamic între nevoile individuale și nevoile de relație ale partenerilor


 

index indragosNevoile umane sunt foarte diverse: nevoia de a mânca, nevoia de somn, nevoia de mișcare, de relaxare, de cunoaștere, de comunicare, de afecțiune, de împlinire profesională, nevoia de-a avea copii, nevoia de-a călători, nevoia de a face lucruri utile etc. Ele pot fi categorisite după multe criterii, precum și ierarhizate, după importanța pe care le-o acordăm.

În cadrul relațiilor putem discuta de nevoi individuale, precum și de nevoi de relație. Deși nevoile de relație sunt tot niște nevoi individuale, datorită specificului lor le putem considera o categorie aparte.

În satisfacerea nevoilor noastre suntem implicați noi și acțiunile noastre, precum și obiecte și persoane din afara noastră.  Când o nevoie depinde în satisfacerea ei de o persoană anume, ea poate fi numită nevoie de relație.  Nevoile de relație conduc la grade diferite de dependență de ceilalți, căci depindem de cineva anume pentru ca nevoia respectivă să fie satisfăcută.

În orice fel de relație sunt intricate atât libertatea, cât și dependența de celălalt. Când suntem în cuplu avem atât nevoi individuale, cât și nevoi de relație (de exemplu nevoia de comunicare cu partenerul, nevoia de-a face dragoste cu acesta). Aceste nevoi de relație sunt firești și, prin satisfacerea sau frustrarea lor, este influențează direct satisfacția fiecărui partener al cuplului.

În relațiile de cuplu fuzionale partenerii se contopesc unul cu celălalt și nevoile individuale sunt absorbite de către cele relaționale. Nu mai există vreau să citesc o carte, ci îmi doresc să citesc această carte cu tine, căci foarte multe se fac în comun, doar cu celălalt sau împreună cu celălalt și alte persoane. Bucuriile și plăcerile personale devin ale cuplului, emoțiile se tranferă de la unul la celălalt fără limite și granițe. Dacă tu ești trist, eu nu pot să fiu bucuros. Sunt relații care în timp își pierd din vigoare, căci forța unui cuplu ține și de diferențierea celor doi.

Există relații de cuplu caracterizate atât printr-un mare grad de libertate individuală, cât și printr-o legătură puternică cu partenerul, în sensul că fiecare își cunoaște, respectă și satisface o mare parte din nevoile individuale, dar există și multiple nevoi de relație, ale ambilor parteneri, care au un nivel crescut de satisfacere în cuplul respectiv. De exemplu, ei îi place să iasă cu prietenele din când în când și o face fără a simți sentimente de vinovăție, iar el merge periodic la meciurile de fotbal, pentru că îl pasionează. Comunică bine și au o viață sexuală mulțumitoare pentru amândoi. Sunt relații de cuplu satisfăcătoare.

Relațiile de cuplu în care libertatea individuală a unui partener este inhibată constant și vehement de către celălalt intră în tiparul victimă-agresor. Sunt relații foarte dificile, epuizante și extrem de frustrante.

Când predomină libertatea individuală în detrimentul nevoilor de relație, pentru că partenerii și-au retras o mare parte din investiția emoțională și mai au puține așteptări legate de celălalt, spunem că avem o relație de singurătate în doi.

În orice tip de relație există frustrare emoțională, pentru că niciodată un altul nu va putea să ne satisfacă total și perfect toate nevoile de relație. Depinde însă care nevoi de relație ne sunt frustrate, pentru cît timp și cu ce costuri emoționale. Există nevoi de relație care, dacă nu sunt satisfăcute, pot conduce la eroziunea cuplului respectiv. De exemplu, dacă partenerul nu-mi satisface nevoie de a face sex o perioadă îndelungată, există riscul investirii altor persoane cu capacitatea de satisfacere a acestei nevoi. Multe dintre relațiile extraconjugale au la bază acest mecanism: anumite nevoi fundamentale de relație nu mai sunt satisfăcute în cuplul respectiv și, pe acest deficit, se nasc investițiile afective în afara cuplului.

Frustrarea emoțională generată de nesatisfacerea  unor nevoi importante de relație poate fi gestionată uneori prin resemnificarea acestora. A juca tenis cu partenerul poate fi resemnificat în nevoia de-a juca tenis. A merge împreună la cumpărături se poate transforma în a face cumpărături singură. A ieși împreună cu prietenii poate să genereze nevoia de-a ieși singur cu prietenii. Nu toate nevoile de relație pot fi însă resemnificate cu succes. A face sex cu partenerul, dacă se transformă doar în nevoia de-a face sex, devine foarte problematic pentru cuplul respectiv.

Resemnificarea nevoilor de relație în nevoi individuale poate fi uneori o soluție pentru scăderea tensiunii din relație: ambii parteneri se simt mai bine. Unul pentru că e mai puțin frustrat, iar celălalt pentru că e mai puțin presat să vină forțat în întâmpinarea partenerului.

Dacă, citind acest articol, ați fantazat puțin și la tipul de relație de cuplu în care sunteți, rețineți o ultimă idee: pentru a fi fericiți într-un cuplu e bine să ne cunoaștem nevoile și să nu-l încărcăm excesiv pe celălalt cu presiunea satisfacerii acestora. Mai ales dacă sunt doar individuale.

Rolul afectivității pentru viața noastră


emotii emoticoaneAfectivitatea (emoții, sentimente, pasiuni, dispoziții afective, afecte) stabileşte o legătură între nevoile şi trebuinţele umane şi anumite ”obiecte” (am pus între ghilimele pentru că aici putem discuta atât despre obiecte propriu-zis, cât și despre persoane) specifice de satisfacere a nevoilor. Ea arată semnificaţia pentru integritatea individului uman, a existenţei fiecărui obiect în parte, adică valoarea acelui obiect. Deci, emoțiile nu sunt bune sau rele, chiar dacă le catalogăm în pozitive sau negative, ci ne sunt foarte utile, adică sunt foarte bune, așa cum sunt. Prin intermediul lor noi stabilim într-o manieră foarte directă, dacă dorințele și nevoile ne sunt satisfăcute.

Toate trăirile noastre afective au un rost, deci e inutil și ineficient să încercăm să ni le blocăm. Inutil, pentru că ele nu dispar, chiar dacă nu mai suntem conștienți de ele și ineficient pentru că e păcat să renunțăm la o extraordinară sursă de informații despre noi.

Dacă ne reprimăm emoțiile,  ele își continuă existența inconștient, combinându-se cu alte emoții reprimate și funcția lor de senzor fin al realității este perturbată. Dacă mă enervez într-un anumit context, supărarea mea îmi spune ceva despre mine în acea situație, dar, dacă izbucnesc doar din când în când, emoțiile reprimate mă copleșesc, informația specifică lipsește și rămâne doar o izbucnire disproporționată față de situația respectivă.

Cea mai bună variantă de liniștire a emoțiilor neplăcute este acceptarea  și înțelegerea acestora. Căci, o dată ce rostul lor este împlinit, ele își pierd din intensitate. Deci, haideți să nu ne mai luptăm cu trăirile noastre afective, ci să încercăm doar să le înțelegem fiindcă sunt o parte importantă din ceea ce suntem noi.