Afectivitatea (emoții, sentimente, pasiuni, dispoziții afective, afecte) stabileşte o legătură între nevoile şi trebuinţele umane şi anumite ”obiecte” (am pus între ghilimele pentru că aici putem discuta atât despre obiecte propriu-zis, cât și despre persoane) specifice de satisfacere a nevoilor. Ea arată semnificaţia pentru integritatea individului uman, a existenţei fiecărui obiect în parte, adică valoarea acelui obiect. Deci, emoțiile nu sunt bune sau rele, chiar dacă le catalogăm în pozitive sau negative, ci ne sunt foarte utile, adică sunt foarte bune, așa cum sunt. Prin intermediul lor noi stabilim într-o manieră foarte directă, dacă dorințele și nevoile ne sunt satisfăcute.

Toate trăirile noastre afective au un rost, deci e inutil și ineficient să încercăm să ni le blocăm. Inutil, pentru că ele nu dispar, chiar dacă nu mai suntem conștienți de ele și ineficient pentru că e păcat să renunțăm la o extraordinară sursă de informații despre noi.

Dacă ne reprimăm emoțiile,  ele își continuă existența inconștient, combinându-se cu alte emoții reprimate și funcția lor de senzor fin al realității este perturbată. Dacă mă enervez într-un anumit context, supărarea mea îmi spune ceva despre mine în acea situație, dar, dacă izbucnesc doar din când în când, emoțiile reprimate mă copleșesc, informația specifică lipsește și rămâne doar o izbucnire disproporționată față de situația respectivă.

Cea mai bună variantă de liniștire a emoțiilor neplăcute este acceptarea  și înțelegerea acestora. Căci, o dată ce rostul lor este împlinit, ele își pierd din intensitate. Deci, haideți să nu ne mai luptăm cu trăirile noastre afective, ci să încercăm doar să le înțelegem fiindcă sunt o parte importantă din ceea ce suntem noi.