Category: Psihologia cuplului

Despre eu, tu, noi

On By emailioanaIn Autocunoaștere și dezvoltare personală, Psihologia cuplului, PsihoterapieLeave a comment

”Mi-e dor de tine” înseamnă de fapt ”mi-e dor de noi”. Căci nu mi-e dor de tine, ci de ceea ce simt în relaţie cu tine, de ceea ce se naşte din ceea ce punem noi în relaţia noastră, de rezultatul aspectelor conştiente şi inconştiente care se întâlnesc atunci când eu şi cu tine suntem în contact.

Dacă nu mi-e dor de tine, ci  mai degrabă mi-e dor de mine în relaţie cu tine, adică mi-e dor de noi, atunci şi reversul medaliei, anume ”nu te mai suport”/”nu te mai vreau” înseamnă de fapt nu mă mai suport/nu mă mai vreau în raport cu tine sau nu ne mai suport/nu ne mai vreau, pe noi doi, atunci când ne întâlnim.

Când mi-e dor de tine anticipez plăcerea întâlnirii cu tine şi, dacă acel tine este disponibil, atunci nu există nici un rost psihic pentru care să doresc să modific această realitate.

”Nu te mai suport”/”nu te mai vreau” anticipează o neplăcere şi ne conduc spre a dori sau chiar a face ceva în direcţia reducerii acestei neplăceri, atunci când nu alegem să părăsim relaţia. Ce putem modifica pentru a reduce neplăcerea întâlnirii cu un celălalt? Cred că putem modifica doar ceea ce aşezăm noi în relaţie, anume să punem mai puţin din ceea ce face rău relaţiei şi mai mult din ceea ce-i face bine. Aspecte psihice, conţinuturi proprii, ale noastre, pe care suntem conştienţi că le avem şi de a căror funcţionare în cadrul relaţiei am luat cunoştinţă. Dar nu putem să controlăm contribuţia celuilalt, putem doar s-o influenţăm. Schimbând ceva la felul nostru de-a fi în relaţie cu celălalt şi acesta va accesa alte aspecte proprii cu care să contribuie la mersul relaţiei. Însă e bine să fim conştienţi că vor exista aspecte ale celuilalt, pe care le aşează în relaţie, care nu se vor lăsa controlate, ajustate, influenţate. Numai celălalt poate ”umbla” la ele, dacă poate şi doreşte acest lucru.

Advertisement

Terapia Imago sau cum să ne vindecăm rănile din copilărie prin intermediul partenerului de cuplu

On By emailioanaIn Psihologia cuplului1 Comment

terapia imagoIntrăm în relaţiile de iubire purtând rănile noastre emoţionale din copilărie şi ne îndrăgostim de persoane care seamănă mult – mai ales în aspectele negative – cu cei care au avut grijă de noi în etapele timpurii ale existenţei noastre tocmai pentru a ne oferi o şansă de vindecare.

Deoarece traumele şi vulnerabilităţile psihice construite în copilărie pot fi vindecate numai de persoane care seamănă mult cu cei care ne-au rănit, iar mecanismele inconştiente de selecţie a partenerului de cuplu au grijă ca perechile noastre să ne amintească constant de persoanele semnificative din copilăria noastră, se pare că şansa de ieşire din blocajele emoţionale timpurii este strâns legată de cei cu care formăm un cuplu. Însă, aici ajungem într-un punct critic: cei care ne pot ajuta, nu o pot face (din cauza asemănării cu cei care ne-au rănit), astfel că relaţiile de cuplu, deşi au potenţial vindecător, vor conduce cel mai probabil la o reiterare a suferinţelor emoţionale din trecut. Terapia imago s-a născut tocmai din nevoia de a depăşi acest blocaj, iar pentru ca ea să funcţioneze este necesar ca partenerii să se angajeze profund într-un proces de conştientizare şi schimbare personală.

Dacă nu putem schimba faptul că avem nevoie de persoane asemănătoare pentru a ne alina suferinţele din copilărie, putem schimba incapacitatea partenerilor, derivată din această asemănare, de a veni în întîmpinarea nevoilor celor cu care sunt în relaţie de cuplu? În terapia imago răspunsul este afirmativ în următoarele condiţii: fiecare partener să conştientizeze potenţialul rol vindecător pe care îl poate avea pentru cel/cea cu care constituie un cuplu şi să se angajeze într-un proces de clarificare a nevoilor personale şi de exprimare a acestora. De asemenea, e nevoie şi de un alt proces de înţelegere şi validare a nevoilor partenerului de cuplu, precum şi de angajare în acţiuni concrete de satisfacere a nevoile fundamentale ale acestuia. Deci, fiecare persoană dintr-un cuplu îşi va clarifica nevoile emoţionale fundamentale şi le va comunica celui/celei cu care este în relaţie, urmând ca acesta/aceasta să-i vină în întâmpinare pentru ca ele să fie satisfăcute. A veni în întâmpinarea nevoilor partenerului de cuplu este privită în terapia imago ca o oportunitate de dezvoltare nu numai pentru celălalt, cu care este constituită o relaţie, ci şi pentru sine, pentru că se creează contextul pentru a recupera părţi din sine negate, reprimate, nedezvoltate. A satisface nevoile partenerului de cuplu nu reprezintă un artificiu forţat, ci o modalitate concretă de reîntregire de sine, în acelaşi timp cu ameliorarea/vindecarea rănilor emoţionale ale celuilalt. Ca o consecinţă a acestor procese fiecare devine mai întreg, mai autentic, dar şi cu mai puţine răni emoţionale.

În concluzie, terapia imago postulează un dublu proces de recuperare de sine şi vindecare personală în urma căruia cei doi parteneri de cuplu devin mai sănătoşi psihic, mai vitali, iar relaţia acestora se intensifică şi pozitivează.

Bibliografie:
Harville Hendrix, Primeşte iubirea pe care o doreşti, Editura Herald, Bucureşti, 1988

Model terapeutic pentru lucrul cu cuplurile (din orientarea gestalt)

On By emailioanaIn Psihologia cuplului, PsihoterapieLeave a comment

terapie de cupluPaşii de urmat, pentru a aborda terapeutic problemele de cuplu, în orientarea gestalt sunt următorii:

  • Stabilirea şi menţinerea relaţiei terapeutice (se realizează în primele 1-2 şedinţe): presupune stabilirea unei atmosfere calde, acceptante, securizante, de încredere pentru membrii cuplului. Modalităţile prin care acest obiectiv poate fi atins derivă din atitudinea terapeutului (ce e indicat să fie caldă, suportivă, nonjudicativă, de ascultare, empatică), din tehnicile ce stau la baza unei comunicări active (ascultarea activă, reflectarea, reformularea, feed-backul constructiv, încurajarea exprimării asertive etc.), precum şi din scurte conversaţii informale, degajate la începutul şedinţei.

A stabili şi menţine relaţia terapeutică presupune, din partea terapeutului, prezenţă şi profesionalism în următoarele aspecte subsumate acestui obiectiv:

    1. Venirea cuplului şi crearea unui climat acceptant.
    2. Exprimarea motivaţiei (problemelor, temerilor, aşteptărilor) de a veni la terapie de către fiecare partener de cuplu.
    3. Stabilirea unui acord cu privire la punctele de tensiune ale relaţiei de cuplu percepute de către fiecare membru al cuplului şi realizarea unei discuţii asupra modului cum fiecare partener participă la acestea.
    4. Exprimarea motivaţiilor individuale de alegere a partenerului (pentru a schimba focusul de la conflicte la o atmosferă mai pozitivă).
    5. Stabilirea cadrului terapeutic: este indicat să nu fie o prezentare rece a acestuia, ci, aspectele legate de organizarea procesului, de regulile şi limitele acestuia să fie integrate organic în comunicarea dintre terapeut şi membrii cuplului.
  • Abordarea punctelor de tensiune stabilite, a conflictelor din relaţie, prin:
    1. Crearea contextului ca fiecare participant la terapie să-şi exprime experienţa şi celălalt membru al cuplului să o asculte, atât conţinutul descriptiv, cât şi emoţiile aferente şi semnificaţiile acordate. În această etapă se clarifică de asemenea şi experienţele din trecut ce influenţează modalitatea de-a percepe conflictul de către fiecare partener de cuplu. Terapeutul cere permisiunea cuplului de a lucra pe rând cu fiecare partener, în timp ce celălalt stă pe margine pentru o vreme şi ascultă. La finalul unei intervenţii de acest tip, partenerul care a ascultat îşi exprimă punctul său de vedere, adresându-se direct celui care şi-a explorat activ experienţa.
    2. Lucrul cu introiecţii şi polarităţi: se clarifică aspectele corelate cu conflictul ce au fost învăţate de la alţi semnificativi fără a fi trecute prin filtrul personal şi polarităţile, adică felul cum îşi împart rolurile (cel bun, cel rău; agresorul, victima) în timpul desfăşurării tensiunilor în cuplu. Scopul acestei etape este asimilarea polarităţii respinse, adică înţelegerea faptului că partea ”rea” sau ”bună” rezidă nu în sinele propriu sau al partenerului, ci ea reflectă dinamica de cuplu în conflictul respectiv.
    3. Modelarea ascultării şi empatiei: terapeutul sprijină membrii cuplului să deprindă abilităţile de ascultare şi empatie. Aceasta se poate realiza prin diverse jocuri de rol realizate în cabinet, prin studierea unor materiale informative, prin activităţi acasă.
    4. Dezvoltarea abilităţilor de intimitate hrănitoare, prin conştientizarea momentelor de receptivitate şi conectare şi încurajarea grijii conştiente pentru dezvoltarea acestora.
    5. Conştientizarea influenţelor reciproce. Fiecare partener are puncte sensibile construite în istoria sa personală de viaţă, puncte care pot fi ”atinse” în cadrul interacţiunii de cuplu şi care conduc de obicei la reacţii exagerate în relaţie. Conştientizarea cu respect şi iubire a acestor zone vulnerabile, atât a celor proprii, cât şi ale partenerului de cuplu are ca efect o exprimare de sine mai adecvată, dar şi o creştere a înţelegerii celuilalt.
  • Dezvoltarea de abilităţi şi deprinderi pentru intimitate. Pe parcursul întregului proces terapeutic se acordă atenţie dezvoltării abilităţilor şi deprinderilor pentru intimitatea de cuplu.
Biliografie:
Lee, G. Lee, Limbajul secret al intimităţii, Ed. Gestalt Books, Bucureşti, 2013

Cum să-ţi menţii un libido ridicat

On By emailioanaIn Psihologia cupluluiLeave a comment

dorintaLibidoul (dorinţa sexuală) depinde de starea generală a persoanei, corp şi psihic deopotrivă, dar şi de calitatea relaţiei de cuplu. Pentru a menţine un libido ridicat, e nevoie ca în stilul tău general de viaţă să se regăsească următoarele:

  • odihnă suficientă (un somn de minimum 6-8 ore pe noapte);
  • un regim alimentar sănătos, caracterizat prin: existenţa alimentelor din toate grupele alimentare, fructe şi legume în cantităţi suficiente, mâncăruri neprocesate într-un procent apropiat de 30%, zaharuri procesate în cantitate redusă, prezenţa alimentelor care îmbunătăţesc circulaţia sangvină (măsline, usturoi, ulei de măsline, nuci, ghimbir etc.);
  • mişcare efectuată în mod regulat pentru că ea contribuie la reducerea greutăţii (corelată cu o imagine de sine mai bună şi, evident, cu un libido mai crescut), la creşterea secreţiei de endorfine şi scăderea nivelului cortizolului (hormonul stresului);
  • consum scăzut de alcool şi ţigări (nicotina are un efect vasoconstrictor diminuând rigiditatea erecţiilor masculine şi afluxul de sânge în organele sexuale feminine, iar alcoolul – peste două pahare pe zi – are efect inhibitor asupra dorinţei şi potenţei sexuale);
  • practicarea meditaţiei: meditaţia realizată zilnic scade nivelul anxietăţii, contribuie la un contact mai bun cu sine şi cu altul şi induce o stare de bine psihic;
  • timp de calitate petrecut cu partenerul: conectarea emoţională cu partenerul/a de cuplu se menţine prin timpul alocat de cei doi relaţiei de cuplu, timp în care să se realizeze activităţi care le fac plăcere amândurora, să comunice, să fie împreună;
  • expunere scăzută la sursele electronice (tv, telefon, ipod, calculator), ce distrag atenţia de la interacţiunile umane directe, faţă în faţă; un studiu citat de Victoria Zdok Wilson şi John Wilson (2012) sublinia că 37 % dintre americani îşi iau laptopurile în dormitor, iar 30% dintre ei îşi întrerup actul sexual pentru a răspunde la telefon;
  • un management eficient al timpului ce are ca rol reducerea stresului cotidian;
  • contact constant cu natura, ce ne conectează la ritmuri mai naturale şi ne ajută la eliminarea stresului, ambele potenţând libidoul; de asemenea, expunerea moderată la soare stimuleză secreţia de serotonină, cu efect direct de creştere a libidoului;
  • atenţie acordată barierelor emoţionale, intrapsihice şi de relaţie: conflictele emoţionale mai puţin grave pot fi reduse printr-o comunicare sinceră cu sine şi cu celălalt, iar pentru cele dificile e nevoie de psihoterapie pentru a fi vindecate;

O comunicare deficitară, agresivă, pasiv-agresivă sau submisivă, paradoxală sau nesinceră conduce în timp la acumularea resentimentelor, a furiei şi la îndepărtarea emoţională în cuplu.

O comunicare asertivă, centrată pe sine, pe gândurile, emoţiile şi nevoile proprii este sanogenă pentru climatul emoţional din cuplu.

  • atenţie acordată partenerului/ei de cuplu: pe parcursul unei zile desfăşurăm o multitudine de sarcini, dar uităm deseori să fim atenţi la cel de lângă noi; pentru a avea însă dorinţă sexuală este nevoie să te conectezi cu partenerul şi în afara dormitorului, exprimându-ţi aprecierea când simţi asta, mulţumind pentru serviciile făcute, atingându-l cu tandreţe sau îmbrăţişându-l când timpul sau activităţile îţi permit;
  • cultivarea activităţilor care te ţin în contact cu copilul interior: relaxarea, distracţia, jocurile.

Poate că par multe condiţii pentru a avea un libido ”în formă”, dar, dacă iei în calcul beneficiile unei vieţi sexuale împlinite pentru cuplul tău, cred că merită să începi să le acorzi mai multă importanţă!

Bibliografie:

Victoria Zdok Wilson , John Wilson, Terapie sexuală pentru cuplu, Ed. Litera, 2012

Cum recunoaştem dacă o persoană e indisponibilă emoţional?

On By emailioanaIn Psihologia cupluluiLeave a comment

indisponibilitate emotionalaAtunci când eşti în căutarea unui potenţial partener de cuplu, dacă într-adevăr doreşti să construieşti o relaţie de calitate, e bine să poţi face diferenţa dintre persoanele disponibile emoţional şi cele indisponibile din punct de vedere afectiv.

Situaţia relaţională a unei persoane poate spune multe despre disponibilitatea/indisponibilitatea ei emoţională. Astfel, există câteva categorii de persoane pe care le poţi încadra fără un prea mare de risc de a greşi, în grupul celor indisponbile emoţional. Acestea sunt:

  • persoanele căsătorite: chiar dacă afirmă că relaţia lor de cuplu este cu multiple probleme, că nu se mai simt în cuplu de mult şi alte fraze de acest gen, faptul că încă nu au divorţat arată că nu sunt separaţi emoţional de partenerii cu care formează încă o familie;
  • persoanele în proces de divorţ: pentru ca o persoană să se vindece după un divorţ şi să poată să fie din nou disponibilă emoţional e nevoie de timp, pentru a se produce separarea psihică de cel cu care a fost căsătorită şi a intra în contact cu resurse sufleteşti necesare unei noi investiţii emoţionale;
  • persoane proaspăt divorţate;
  • persoane care sunt deja într-o altă relaţie de cuplu (situaţie asemănătoare cu a celor căsătoriţi);
  • persoane care s-au despărţit de curând de un partener de cuplu (procesul de separare de care vorbeam mai sus e necesar pentru orice despărţire).

În afara acestor semne mai evidente ale indisponibilităţii emoţionale, există şi multe altele, mai subtile, care ne dau detalii despre capacitatea redusă de capital afectiv disponibil al unei persoane:

  • dorinţa de-a derula pe repede înainte o relaţie: goana după sex, graba de-a se muta împreună cu partenerul sau chiar de-a oficializa relaţia;
  • disponibilitate crescută de interacţiune în virtual (reţele de socializare, mail etc.) şi mai scăzută în realitate;
  • un istoric relaţional marcat de relaţii simultane sau succesive de scurtă durată;
  • nevoie de control foarte mare;
  • tendinţa de agăţare, de forţare a conexiunii, persoana nefiind dispusă să construiască natural, firesc o relaţie;
  • nesepararea de familia de origine, relaţie de dependenţă cu membrii acesteia;
  • tendinţa de supraresponsabilizare (asumarea de sarcini şi responsabilităţi ale celuilalt şi fără ca măcar acesta să o ceară);
  • tendinţa de-a fugi din relaţie în momentele de dificultate sau de crescută intimitate (deşi contrastante, ambele situaţii necesită deschidere emoţională pentru a le gestiona);
  • tendinţa de-a aduce în spaţiul simbolic al relaţiei persoane din afara cuplului: membri ai familiei extinse, prieteni;
  • tendinţa compulsivă de-a face, în detrimentul lui a fi, atunci când sunt în cuplu;
  • frică crescută de abandon;
  • tendinţa de refugiu în roluri inadecvate relaţiilor de cuplu sănătoase: rolul de părinte, de copil, rolul de agresor sau victimă;
  • sex de calitate doar fără implicare emoţională sau implicare emoţională dar fără dorinţă sexuală;
  • fantazarea cu privire la cineva din trecut sau la cineva din prezent cu care nu există o relaţie de cuplu;
  • nesepararea psihică de un fost partener.

A cunoaşte gradul de diponibilitate afectivă al unui potenţial partener te poate scuti de suferinţe inutile sau, cel puţin, te poate aduce în situaţia de-a lua decizii mai conştiente în legătură cu propria ta implicare emoţională într-o relaţie de cuplu.

Cicluri distructive în cuplu. Ciclul ruşine-furie

On By emailioanaIn Psihologia cupluluiLeave a comment

furie in cupluAcest ciclu este unul dintre cele mai nocive dintre toate cele pe care le-am descris până acum. A simţi ruşine sau a te simţi umilit sunt stări emoţionale impactante negativ din punct de vedere al demnităţii personale. Persoana ”atinsă” în propria-i demnitate va simţi, concomitent cu umilinţa trăită, o emoţie de furie intensă. Această furie poate îmbrăca diverse forme de exprimare iar, de multe ori, forma poate fi una distructivă care să-i producă celuilalt aceleaşi ”daune”. Prin urmare, vom avea o exteriorizare a furiei celui umilit care va conduce la umilirea celuilalt, ”agresorul” iniţial. Acesta va intra şi el la rândul lui în cercul ruşine-furie şi va fi şi mai agresiv decât în prima etapă a ciclului distructiv. Fiecare dintre cei doi parteneri care interacţionează într-un astfel de ciclu va fi atât victimă, cât şi agresor, fiecare va simţi atât umilinţă, cât şi furie distructivă. Cei doi îţi vor potenţa reciproc nocivitatea reacţiilor.

Ca şi ciclul învinuire-retragere, acesta se bazează pe modalităţi deformate de exprimare de sine, indiferent de tipul nevoii resimţite şi exteriorizate.

Ciclul ruşine-furie este unul dintre cele mai toxice pentru că poate escalada în violenţă extremă, datorită intensităţii reacţiilor emoţionale implicate. În cuplurile unde regăsim violenţă fizică, dar şi psihică crescută este destul de probabil să fie prezent şi acest ciclu.

Ieşirea din acest ciclu presupune creşterea capacităţii personale de conţinere a emoţiilor de ruşine, precum şi a capacităţii de a exprima asertiv emoţii de furie intensă. Şi aceasta, la ambii parteneri implicaţi în această interacţiune distructivă. De asemenea, fiind vorba de lezarea sentimentului demnităţii personale, ambele persoane trebuie să-şi dezvolte abilitatea de-a se linişti, calma, de-a se îngriji emoţional pe sine şi pe celălalt implicat în această luptă de cuplu.

Bibliografie:
Greenberg, Leslie, Terapia centrată pe emoţii, Ed. Gestalt Books, Bucureşti, 2014

Cicluri distructive în cuplu. Ciclul învinuire-retragere

On By emailioanaIn Psihologia cupluluiLeave a comment

invinuireAcest tip de interacţiune poate fi considerat ca fiind subsumat celui urmărire-distanţare sau celui dominare-supunere. Dacă cele două cicluri amintite anterior se structurează pornind de la dinamica nevoilor de intimitate şi putere în cuplu, ciclul învinuire-retragere se construieşte pe baza modalităţilor inadecvate de-a cere îndeplinirea unei nevoi de relaţie, indiferent de specificul acesteia. Putem spune astfel că acest ciclu derivă din modalităţile deformate de exprimare a nevoilor (a tuturor, nu numai a celor de ataşament) în interacţiunea de cuplu.

În ciclul învinuire-retragere unul dintre parteneri nu poate să ceară adecvat satisfacerea nevoilor sale pentru că, în interiorul lui, şi neconştientizat probabil, nu simte că merită aceasta. Astfel că el ajunge să se plângă, să ameninţe, să manipuleze, să învinuiască pentru a primi ceea ce are nevoie. Cine consideră că merită să-şi îndeplinească nevoile o face de obicei asertiv, fără a lăsa loc de interpretări şi a crea premisele pentru nesatisfacerea lor. Cine nu e foarte sigur că i s-ar cuveni ceva este şovăielnic, neclar în comunicare şi deformează cererea astfel încât ajunge ca ea să nu mai fie îndeplinită.

În acest ciclu neconstructiv, partenerul de cuplu al celui care învinuieşte sau ameninţă, pus faţă în faţă cu acest comportament, se simte incomod, neeligibil, agresat şi, prin urmare, se va retrage. Acuzatorul, confruntându-se cu retragerea partenerului, se va simţi şi mai singur şi mai abandonat şi-şi va creşte virulenţa învinuirilor şi ameninţărilor. Astfel că vom avea o reacţie circulară în care fiecare dintre cei doi îi va susţine comportamentul neproductiv al celuilalt. Cu cât unul acuză mai mult, cu atât celălalt se retrage mai mult şi cu cât ultimul se distanţează mai intens, cu atât primul devine mai aprig în afirmaţii. Vom ajunge astfel de la învinuirile şi retragerea iniţiale la multe reproşuri şi o distanţare substanţială. Bulgărele de început se va transforma într-un adevărat bolovan cu acuzaţii şi distanţări ”grele”.

Acest ciclu are ca efecte scăderea intimităţii în cuplu, creşterea conflictualităţii şi a satisfacţiei resimţite de fiecare partener de cuplu. Ieşirea din ciclul distructiv învinuire-retragere presupune conştientizarea acestei dinamici de către fiecare partener, precum şi identificarea şi exersarea unor modalităţi adecvate de exprimare a nevoilor individuale.

Bibliografie:
Greenberg, Leslie, Terapia centrată pe emoţii, Ed. Gestalt Books, Bucureşti, 2014

Cicluri distructive în cuplu. Ciclul dominare-supunere

On By emailioanaIn Psihologia cuplului1 Comment

dominare supunereDinamica urmărire-distanţare se baza pe decalajul existent între intensitatea nevoii de intimitate la cei doi parteneri de cuplu. În ciclul dominare-supunere nevoia care stă la baza acestei interacţiuni este cea de putere, de control, de dominare.

Nevoia de putere este specifică fiecărui individ uman. Există însă diferenţe între cât de intens este resimţită aceasta de către fiecare persoană. Într-un cuplu, când unul dintre parteneri are o nevoie de putere crescută, va tinde să ia cât mai multe decizii şi să impună regulile şi normele de funcţionare în acest sistem. Pentru celălalt, cel care simte nevoia să controleze şi să domine mai puţin, la început poate fi chiar relaxant să cedeze din propria putere şi să-i permită partenerului să se impună în diverse arii. În timp însă, această dinamică conduce la un decalaj evident de putere şi responsabilitate către partenerul dominant şi la o subresponsabilizare şi o crescută submisivitate la cel mai puţin dominant. Primul va obţine satisfacţie o perioadă, până când va obosi, iar – al doilea – deşi aparent poate fi mai liber, va fi din ce în ce mai îngrădit şi deresponsabilizat. Primul se transformă într-un supraresponsabil, iar al doilea se infantilizează.

Dinamica din ciclul dominare-supunere este una care se impune inconştient, fără ca cei doi să conştientizeze intensitatea propriei nevoi de putere şi decalajul ei în cuplul pe care îl formează. Nefiind conştientizate acestea, nici nu se pot negocia ariile de putere, astfel încât fiecare partener de cuplu să deţină putere şi să nu apară disensiuni, insatisfacţii şi conflicte asociate supra sau subresponsabilizării.

Lipsa conştientizării nivelului de dezvoltare al nevoii de putere îl face pe partenerul dominant să cumuleze putere şi responsabilitate, să se plângă de multitudinea deciziilor pe care ”trebuie” să le ia şi de varietatea lucrurilor pe care ”trebuie” să le realizeze dar, pe de altă parte, să saboteze iniţiativele celuilalt. De asemenea, aceeaşi inconştienţă legată de dinamica din care face parte, îl determină pe partenerul submisiv să nu găsească căi de ieşire din poziţia infantilă pe care o ocupă.

Dinamica dominare-supunere, fiind una distructivă, conduce la frustrare emoţională la ambii parteneri, la creşterea nivelului de dependenţă al fiecăruia, la eroziune emoţională şi conflicte frecvente. Ieşirea din acest ciclu distructiv se face prin conştientizarea intensităţii nevoii de putere şi a modalităţilor inadecvate prin care fiecare partener o exprimă. Totodată, e important ca cei doi să înţeleagă cum se sabotează reciproc astfel încât poziţiile iniţiale dominant-supus să funcţioneze în continuare. Odată conştientizate, cei doi pot găsi modalităţi asertive, conciliante de a-şi exprima nevoia de putere şi de-a o valorifica în cuplu astfel încât fiecare partener să simtă satisfacţie în această privinţă.

Bibliografie:
Greenberg, Leslie, Terapia centrată pe emoţii, Ed. Gestalt Books, Bucureşti, 2014

Cicluri distructive în cuplu. Ciclul urmărire-distanţare

On By emailioanaIn Psihologia cuplului, Psihoterapie1 Comment

soarecele si pisicaInteracţiunile dintre membrii unui cuplu pot fi fluide, spontane, adecvate nevoilor celor doi parteneri sau rigide, blocante, distructive, repetitive. Cele distructive emoţional rezultă din neexprimarea nevoilor şi emoţiilor primare ale partenerilor de cuplu. În locul exprimării adecvate, nonagresive a nevoilor de relaţie şi a emoţiilor asociate acestora se exprimă alte emoţii care le maschează pe primele (de exemplu învinovăţire sau resentimente) sau emoţii manipulative (îmbufnare, furie manipulativă etc.). Această acoperire a unor emoţii cu altele, a unor manifestări adecvate cu unele agresive şi manipulative are loc datorită sensibilităţii noastre. De obicei ne acoperim zonele vulnerabile şi permitem mai greu accesul celorlalţi la zonele mai sensibile ale sufletelor noastre. Pentru că ne e teamă că am putea fi răniţi, abandonaţi, dispreţuiţi etc. Facem acest lucru şi în relaţiile de cuplu. Ne lăsăm cu greu partenerii de cuplu să descopere ce avem nevoie cu adevărat, ce ne dorim, ce ne îmbogăţeşte, ce ne bucură sau întristează profund.

Momentele de sinceritate autentică, în care dezvăluim – fără a cere cu presiune, fără a dori ceva în schimb – aspecte profunde ale interiorităţii noastre sunt de multe ori insuliţe într-un ocean de presiuni, cereri, manipulări, agresivitate, prin care ne spunem deformat nevoile.

Un ciclu distructiv specific dinamicii de cuplu este ciclul urmărire-distanţare. Se întâmplă ca un partener să aibă o nevoie mai mare de apropiere, de intimitate, de contact, de timp petrecut împreună decât celălalt. Într-o astfel de situaţie, dacă ambii parteneri nu reuşesc să-şi comunice nevoile asertiv, necondiţionant, cu centrare pe sine, va apărea o interacţiune de tipul şoarecele şi pisica, urmărire-distanţare, în care cel cu nevoia mai crescută de intimitate îl va presa, învinovăţi, acuza pe celălalt pentru a-şi satisface nevoia, iar ultimul se va retrage, se va izola comportamental şi emoţional. Ca reacţie la acest comportament, partenerul cu nevoia mai scăzută de contact va ajunge în final să se retragă mult mai mult decât îi cerea nevoia sa iniţială. Interacţiunea urmărire-distanţare este aşadar extrem de frustrantă pentru ambii parteneri pentru că nici unul dintre ei nu primeşte atât cât îşi doreşte.

Funcţionarea într-un cuplu cu dinamică urmărire-distanţare se complică şi pentru că, dincolo de nevoia afirmată (într-o manieră inadecvată, ce e drept), există şi reversul acesteia, nevoia contrară, dar reprimată. Astfel, partenerul cu o nevoie de intimitate mai crescută are o nevoie de independenţă reprimată şi partenerul cu o nevoie de independenţă mai crescută are o nevoie de intimitate reprimată. Nevoile reprimate sunt de obicei proiectate asupra partenerului. În interacţiune, fiecare partener îşi exprimă atât propria nevoie afirmată, dar ia asupra sa şi nevoia reprimată a partenerului. Astfel, cel care doreşte mai multă intimitate se va exprima cât pentru două persoane, iar cel care doreşte mai multă libertate o exprimă, de asemenea, atât pentru sine, cât şi pentru partenerul de cuplu. Virulenţa exprimării şi distructivitatea emoţională cresc, prin urmare.

Ciclul urmărire-distanţare poate continua astfel multă vreme, devenind definitoriu pentru dinamica de cuplu şi conducând la ambii parteneri la dezamăgire crescândă şi eroziune emoţională.

Ieşirea din ciclul urmărire-distanţare se poate face prin conştientizarea nevoilor de relaţie şi identificarea unor modalităţi conciliante asertive de împărtăşire a nevoilor şi emoţiilor fundamentale. Exprimarea adecvată a nevoilor creează spaţiu atât pentru exprimarea nevoilor afirmate, dar şi pentru conştientizarea nevoilor reprimate. De asemenea, exprimarea de sine autentică conduce şi la o altă dinamică de cuplu în care fiecare partener, conştientizându-şi atât nevoie de intimitate, dar şi pe cea de independenţă, le va exprima la intensităţi diferite, în momente variate. Aceasta face ca ”dansul” celor doi să nu mai fie o urmărire şi distanţare, ci unul variat, cu momente de apropiere, distanţare, constanţă în distanţa emoţională, schimbare de sens şi intensitate a nevoilor. Unul mult mai satisfăcător pentru ambii parteneri de cuplu.

Bibliografie:
Greenberg, Leslie, Terapia centrată pe emoţii, Ed. Gestalt Books, Bucureşti, 2014

Cum iubesc persoanele nevrotice?

On By emailioanaIn Psihologia cupluluiLeave a comment

femeie cu mascaConform autoarei de orientare psihanalitică Karen Horney (1998), persoanele nevrotice pot fi caracterizate prin următoarele trăsături:

  • sunt dependente de afecţiune sau de aprobare;
  • dorinţa lor de afecţiune nu este acompaniată de o capacitate de-a iubi pe măsura acesteia;
  • au frecvent sentimente de inferioritate şi de neadecvare comportamentală;
  • au dificultăţi în luarea deciziilor, în formarea opiniilor şi în exprimarea propriilor nevoi şi dorinţe;
  • sunt fie agresive, fie pot fi uşor manipulate;
  • au frecvent inhibiţii în abordarea persoanelor de sex opus, precum şi în viaţa lor sexuală.

Nevroticii, spre deosebire de persoanele normale, pot fi caracterizaţi de o anxietate fundamentală ce se constituie încă din copilărie sub influenţa unor factori concreţi de mediu: lipsa de afecţiune, atitudini ale părinţilor care generează ostilitate la copiii lor, o educaţie fluctuantă şi imprevizibilă.

În privinţa formării şi menţinerii intimităţii în relaţiile de cuplu Karen Horney consideră că, pentru nevrotic, aceasta este o situaţie problematică deoarece nevoia nevroticului de afecţiune nu este acompaniată de o capacitate de a iubi pe măsură. În iubirea lui primează trebuinţa de securitate.

În spatele capacităţii scăzute de a iubi a nevroticului se află convingerea că nu este demn de iubire, convingere ferm formată în concordanţă cu scenariul său de viaţă. Vom avea aşadar o persoană avidă de dragoste, dar care nu este capabilă să dăruiască prea mult. O persoană care se iluzionează că iubeşte doar pentru că celălalt îi satisface nevoia de securitate. O persoană care nu este prea discriminatorie în alegerea partenerilor săi, căci trebuinţa sa de afecţiune – presantă şi intensă – îl împinge să acţioneze compulsiv.

Nevroticii solicită afecţiune folosind mijloace prin care îi presează pe ceilalţi să le-o ofere: mituirea, apelul la milă, apelul la echitate, ameninţările.

În concluzie, relaţiile de cuplu ale persoanelor nevrotice – dacă există – nu au cum să fie corelatede un nivel crescut de intimitate, ci sunt mai degrabă caracterizate de dependenţă emoţională, luptă pentru putere, conflicte şi ipocrizie afectivă.

Bibliografie:
Horney, Karen, Personalitatea nevrotică a epocii noastre, Ed. Iri, Bucureşti, 1998

A dărui pentru a primi

On By emailioanaIn Autocunoaștere și dezvoltare personală, Psihologia cupluluiLeave a comment

dar-y-recibirA dărui pentru a primi nu e deloc o socoteală bună. Nu, din mai multe motive. Când dai pentru a primi, dai şi ceri în acelaşi timp, oferi şi pretinzi (poate foarte subtil, dar aşteptarea există!) concomitent. Iar cel care primeşte, nu o face cu sufletul deschis, pentru că dincolo de dar se zăreşte şi o notă de plată! Apoi, când dăruieşti pentru a primi ceea ce este evident este doar oferta! Cererea se subînţelege! Dar nu e clar exprimată, nu e explicită, e doar voalată, strecurată printre rânduri. Dacă cerinţa ar fi clară, persoana căreia i se adresează ar fi liberă să accepte sau nu. Dacă cerinţa e în subtext, practic aceasta e ”forţată” să o accepte odată ce primeşte darul. Iar cineva în astfel de poziţie poate simţi multă frustrare, pentru că e incomod să nu fii liber şi cu sufletul împăcat în deciziile tale.

A dărui pentru a primi este o modalitate în care se spune: ”Iubeşte-mă pentru ce-ţi dau. Eu nu merit să fiu iubit altfel!” Acesta e o faţă a medaliei. Cealaltă poartă inscripţionat pe ea un alt mesaj, de acestă dată negativ vis-a-vis de cel care primeşte: ”Şi tu eşti la fel ca toţi ceilalţi. Trebuie să-ţi dau ca să primesc ceva de la tine!”. Cel care primeşte de la cel care dă condiţionat nu simte prea mare bucurie, pentru că intuieşte cumva ambele mesaje ataşate darului.

Când dăruieşti pentru a primi poate să însemne şi că nici nu ştii să iubeşti autentic, ci doar ataşant şi dependent.

Dacă dai frecvent pentru a primi ceva în schimb, încrederea în propria persoană şi valoarea pe care ţi-o ataşezi sunt subiecte la care e nevoie să meditezi profund!

Dacă dai pentru a primi vei ajunge şi să dai prea mult şi ce nu ţi-a fost cerut! Şi cel mai probabil vei primi reacţii exact contrarii celor aşteptate!

A dărui prea mult dezechilibrează balanţa dintr-o relaţie şi-l împovărează pe cel care primeşte. Nu e de mirare că, dacă nu se găseşte o modalitate de a reechilibra relaţia, celălalt va alege să plece. Şi aşa fraza ”Am făcut atâtea pentru el/ea şi m-a părăsit!” capătă foarte mult înţeles!

Cine oferă pentru a primi o face dintr-un gol, nu dintr-un prea plin, iar ceilalţi nu sunt atraşi de acest sunet!

Superofertanţii nu dau naştere unor mari pasiuni în relaţiile de cuplu, ei sunt cei care oferă, par că se mulţumesc cu puţin, nu deranjează, nu incită, nu trezesc orgoliul de-a cuceri. Ei sunt acolo şi oferă constant, aşa că de multe ori ajung să nu mai fie luaţi în calcul. Poate doar în momentul când se trezesc din scenariul ofertei şi încep să-şi ofere lor, iar nu altora!

A oferi pentru a primi neagă de fapt esenţa actului de-a da, căci oferta autentică este una care eliberează, nu condiţionează!

Superofertanţi, e momentul să vă treziţi!

Graniţele sau limitele eului

On By emailioanaIn Autocunoaștere și dezvoltare personală, Psihologia cuplului1 Comment

graniteAşa cum corpul ocupă un spaţiu fizic şi eul poate fi reprezentat într-un spaţiu psihic. Corpul este delimitat de epidermă, ca şi limită palpabilă, iar eul este circumscris de limite (graniţe) psihice. Acestea sunt un fel de linii invizibile care ne separă, ne delimitează, ne asigură individualitatea dar ne şi permit să interacţionăm cu ceilalţi. Graniţele au funcţia atât de a ne diferenţia, dar şi de a ne permite conexiunea cu alte persoane, separate de noi. Pentru a putea realiza aceste funcţii ele trebuie să fie atât suficient de ferme, dar şi flexibile şi permeabile. Numai cu astfel de graniţe noi ne putem exprima liber gândurile, emoţiile, valorile, fără riscul contopirii cu identităţile altor persoane.

Limitele corpului nostru sunt vizibile prin percepţii, în timp ce graniţele psihice pot fi doar deduse din comportamentele noastre.

Pentru a identifica corect caracteristicile propriilor limite (graniţe) ale eului, voi realiza în continuare descrieri ale persoanelor care experimentează diverse tipuri de limite.

Persoanele cu limite ferme şi flexibile:

  • Se autodezvăluie adecvat celor cu care au relaţii de încredere;
  • Acordă selectiv încrederea;
  • Sunt empatice;
  • În cuplu, trăiesc intimitatea deopotrivă ca una emoţională şi sexuală;
  • Au un contact bun cu propriiile emoţii, pe care le exprimă adecvat;
  • Se respectă pe sine şi nu acceptă ceea ce nu le convine, nu le place sau contravine principiilor şi valorilor pe care le deţin;
  • Pot spune ”nu”;
  • Sesizează când ceilalţi vor să le încalce graniţele;
  • Ştiu să-i împiedice pe ceilalţi să le violeze intimitatea;
  • Sunt deschise către relaţii interpersonale armonioase;
  • Nu rămân în relaţii abuzive;
  • Acceptă contactele sexuale dacă îţi doresc şi sunt implicate emoţional;
  • Pot face compromisuri;
  • Au o gândire nuanţată.

Persoanele cu limite slabe (conform Schaeffer, Brenda, 2009):

  • Au discuţii intime cu persoane cu care nu sunt în relaţii de încredere;
  • Se îndrăgostesc nediferenţiat, de orice persoană de sex opus care le acordă atenţie;
  • Acceptă contactele sexuale pentru a satisface nevoile şi dorinţele celuilalt;
  • Nu-şi respectă valorile, convingerile şi principiile personale, pentru a fi pe placul altora;
  • Acceptă comportamente sau lucruri nedorite (mâncare, sex, atingeri);
  • Sunt incapabile să sesizeze când există riscul încălcării graniţelor personale;
  • Nu-i pot împiedica pe ceilalţi să le violeze graniţele;
  • Spun ”da” când ar vrea să spună ”nu”;
  • Rămân în relaţii abuzive;
  • Au încredere neselectiv în ceilalţi;
  • Sunt dispuse să-i admire nediscriminatoriu pe ceilalţi.

Persoanele cu limite rigide (conform Schaeffer, Brenda, 2009):

  • Au o neîncredere generalizată în oameni;
  • Gîndirea le este rigidă, fără nuanţe;
  • Se caracterizează prin lipsa absolută a oricăror compromisuri;
  • Nu se dezvăluie, ci se retrag în sine;
  • Nu sunt empatice;
  • Se izolează de alţi oameni;
  • Intimitatea în cuplu poate fi trăită doar prin sex;
  • Resping ideea de vulnerabilitate personală;
  • Emoţiile sunt mai degrabă simulate decât autentice;
  • Evită iubirea;
  • Evită ideea ca ceilalţi să aibă grijă de ele;
  • Au o viaţă secretă;
  • În viaţă, preferă postura de observator;
  • Au atitudini rigide.
Bibliografie:
Schaeffer, Brenda, Dragoste sau dependenţă? Cum să recunoşti iubirea sănătoasă, Editura Trei, Bucureşti, 2009

Relaţii sănătoase/relaţii dependente

On By emailioanaIn Psihologia cupluluiLeave a comment

cuplu ursuletiSchaeffer, Brenda (2009), psiholog şi psihoterapeut specializat în tratamentul adicţiilor şi în comunicare, face diferenţa între relaţiile de cuplu sănătoase şi cele adictive, descriind caracteristicile persoanelor în aceste două tipuri de relaţii. Conform acestei autoare, oamenii implicaţi în relaţii sănătoase:

  • permit afirmarea individualităţii
  • trăiesc un sentiment de contopire, dar şi de separare faţă de ceilalţi
  • aduc la suprafaţă ceea ce este mai bun în ei şi în ceilalţi
  • acceptă ideea sfârşitului unei relaţii
  • sunt receptivi la nou şi la schimbări
  • stimulează dezvoltarea celorlalţi
  • sunt capabili de a trăi intimitatea adevărată
  • se simt liberi să ceară în mod deschis ceea ce doresc
  • dăruiesc şi primesc
  • evită să-i domine sau să-i controleze pe ceilalţi
  • încurajează autonomia celorlalţi
  • îşi acceptă propriile limite, ca şi pe cele ale celorlalţi
  • învaţă să nu caute iubirea necondiţionată
  • acceptă şi respectă implicarea
  • au o stimă de sine ridicată
  • au încredere în amintirea celor iubiţi; le place solitudinea
  • îţi exprimă sentimentele în mod spontan
  • sunt dornici de apropiere şi dispuşi să rişte să devină vulnerabili
  • iubesc cu detaşare
  • îşi afirmă puterea personală şi egalitatea faţă de sine şi ceilalţi.

Pe de altă parte, oamenii implicaţi în relaţii adictive/dependente:

  • se simt adesea contopiţi cu celălalt
  • au dificultăţi în a stabili şi a menţine graniţe personale
  • au tendinţe masochiste
  • renunţă cu greu, chiar dacă relaţia are multiple dezavantaje
  • se tem de riscuri, schimbări, necunoscut
  • nu sunt atenţi la dezvoltarea lor personală
  • nu se simt confortabil într-o intimitate reală
  • joacă jocuri psihologice
  • dau pentru a primi ceva în schimb
  • încearcă să-i schimbe pe ceilalţi
  • sunt dependenţi de prezenţa celorlalţi
  • caută soluţii de la alţii pentru propriile probleme
  • pretind dragoste necondiţionată în timp ce oferă condiţionat (dar de multe ori nu sunt conştienţi de aceasta)
  • refuză implicarea sau sunt excesiv de implicaţi
  • aşteaptă constant valorizare de la alţii
  • se tem să nu fie abandonaţi în situaţii obişnuite
  • recreează în cuplu o atmosferă emoţională negativă familiară
  • îşi doresc apropierea dar nu se simt bine în intimitate.
Bibliografie:
Schaeffer, Brenda, Dragoste sau dependenţă? Cum să recunoşti iubirea sănătoasă, Ed. Trei, Bucureşti, 2009

Cât de liberi suntem în alegerile noastre?

On By emailioanaIn Psihologia cupluluiLeave a comment

femeie barbat legatiAtracţiile noastre sunt rezultatul atât al unor factori conştienţi, cât şi inconştienţi (vezi şi articolul Îndragostirea şi alegerea partenerului de cuplu-II). A le pune în act, adică a iniţia relaţii la primul impuls nu reprezintă neapărat expresia libertăţii pe care o deţinem. Uneori, cele mai nonconformiste acte ale noastre pot fi de fapt materializarea nelibertăţilor noastre, a conflictelor inconştiente care ne ”constrâng” să acţionăm într-un anumit mod.

Cum putem ”scăpa” de determinarea inconştientului nostru? La modul general, încercând prin diverse modalităţi să devenim cât mai conştienţi. În privinţa relaţiilor, dublând atracţia resimţită, de o acţiune conştientă de analiză a implicaţiilor pe care actele noastre le pot avea asupra sufletului şi vieţii noastre.

Dragostea la ”suprafaţă”

On By emailioanaIn Psihologia cupluluiLeave a comment

dragostea la suprafata ”O iubesc pentru că arată bestial” , ”N-o mai iubesc pentru că s-a îngrăşat” sunt două fraze pe care cu siguranţă le-am auzit cu toţii ca justificare pentru existenţa sau dispariţia unui sentiment profund. Acestea şi altele asemănătoare argumentează existenţa sentimentului de dragoste prin intermediul unor aspecte care ţin de suprafaţă, de imaginea primită prin percepţii. Sigur, aspectul, imaginea sunt importante în atracţia interpersonală, mai ales în primele faze ale acesteia. Dar ”suprafaţa” nu poate susţine pe termen lung un sentiment şi în nici un caz nu-l poate justifica. În ambele situaţii exemplificate mai sus am mari îndoieli legate de iubirea sau neiubirea invocate.

Am o fotografie ataşată interfaţei site-lui meu. O schimb periodic, pentru că apare senzaţia de plictiseală, de saţietate. Deci, periodic am nevoie de alţi stimuli vizuali. Aşa se întâmplă şi cu cei care se ataşează la ”suprafaţă”, au nevoie constant de noi stimulări pentru a-şi menţine sentimentele în ”viaţă”.

Când ne ataşăm ”la suprafaţă”, probabil că e un contact fragil cu sufletul nostru astfel încât fie ne e greu să ne dăm seama ce se întâmplă la un nivel emoţional profund, fie rămânem fixaţi emoţional la un nivel superficial, perceptiv.

Cu toţii suntem emoţionaţi de frumos, sub toate formele lui: natură, obiecte, persoane. Dar emoţiile generate de percepţia frumosului (simplist vorbind, pentru că frumuseţea nu se percepe, ci noi interpretăm, semnificăm ca ”frumos”) trebuie dublate de altele, corespunzătoare unor nevoi mai profunde (de acceptare, de valorizare, de suport, de conexiune, de comunicare, de siguranţă, de realizare de sine etc.) pentru a se putea naşte un sentiment durabil. Dacă emoţiile ”perceptive” nu sunt acompaniate de emoţii mai profunde sau dacă persoana nu sesizează ce se întâmplă în sufletul ei decât cumva la periferia acestuia, ea rămâne cu conştienţa dragostei ”la suprafaţă”. Şi are nevoie sau doar îşi imaginează că trebuie stimulată continuu, de varietate, noutate, intensitate, pentru a rămâne ataşată.

În concluzie, un contact fragil cu propriul suflet are ca şi consecinţe fie atracţii fulgurante, fie iubiri profunde, dar inconştiente în cel mai înalt grad. Prin urmare, o asemenea persoană fie se ataşează rapid, la nivel de imagine, dar îi trece la fel de repede, fie se ataşează emoţional profund, dar habar nu are de aceasta.

Ce ne împiedică să ”auzim”?

On By emailioanaIn Autocunoaștere și dezvoltare personală, Psihologia cupluluiLeave a comment

auzireÎn comunicare, îl putem auzi pe celălalt dacă ne deschidem către el, dacă ne putem aşeza puţin între paranteze pentru a recepţiona ceea ce vine fără o raportare expresă la propria persoană. Uneori, auzim pentru că suntem atinşi dureros, dar auzim incomplet sau deformat pentru că ceea ce trezeşte sau atinge în noi celălalt obturează claritatea mesajului. Alteori, ceea ce primim sunt doar nişte cuvinte nesudate pentru că mesajul se pierde în aşa măsură în ecoul nostru interior încât e fără semnificaţie ceea ce ajunge la noi.

Felul cum este transmis mesajul influenţează modul cum acesta este recepţionat. Dacă suntem ironizaţi, ridiculizaţi, criticaţi sau devalorizaţi avem tendinţa firească de-a ne apăra. Aşa că ne închidem pentru celălalt şi nu mai auzim ce spune, deşi urechile noastre sunt în bună stare. Pentru că putem fi real deschişi pentru comunicare doar dintr-o zonă de siguranţă, iar dacă interlocutorul ne face să ne simţim altfel prin felul sau prin ceea ce spune, filtrăm sau deformăm sau nu auzim mesajul transmis. E posibil însă ca, cel cu care comunicăm să utilizeze agresivitatea sau devalorizarea sau critica, dar să fim într-o asemenea stare de centrare şi echilibru interior încât să-l putem auzi. Aceasta însă se întâmplă mult mai rar.

Când mesajul verbal este acompaniat de unul nonverbal sau paraverbal contradictoriu, ajungem la comunicarea paradoxală sau double-bind (dublă legătură), ce este confuzivă în cel mai înalt grad pentru că se ”aud” două mesaje opuse.

Când suntem foarte preocupaţi de propria persoană, de interesele proprii sau când nu ni se mai pare important să punem totul la vedere, ceea ce auzim este dublat de multe ori de un dialog lăuntric sabotant pentru o comunicare autentică.

Nediferenţierea dintre ”noi” şi ”eu” împreună cu ”tine”, iluzorie de altfel, conduce la a atribui celuilalt, din propria personalitate, nevoi, interese, valori, caracteristici. Astfel că mesajul auzit al celuilalt se transformă într-o reflexie a propriilor gânduri.

Nesiguranţa interioară, de multe ori neconştientizată, îmbracă hainele rigide ale controlului. Când nevoia de control este crescută nu-l las pe celălalt să vorbească, îl întrerup, îi deformez mesajul prin interpretare, mă apar sau contraatac. Oricum, controlul împiedică auzirea totală şi corectă a mesajelor recepţionate.

Emoţiile puternice interferă cu o capturare fidelă a mesajelor. De exemplu, atunci când resentimentele sunt puternice, devenim surzi pentru mesajele primite. La fel când suntem furioşi, anxioşi, depresivi.

Posibilele adevăruri neplăcute intuite sau imaginate ne fac indisponibili pentru o ascultare reală. Din nevoia de protecţie filtrăm, selectăm, deformăm sau chiar nu auzim bucăţi din mesajele primite.

Vulnerabilităţile personale, născute în istoricul de viaţă, ce pot să nu aibă nici o legătură cu cel cu care comunicăm, dacă sunt trezite în comunicare, voalează mai mult sau mai puţin capacitatea noastră de recepţionare a mesajelor.

În concluzie, putem spune că a auzi psihic ceea ce urechea noastră recepţionează nu este întotdeauna posibil, datorită multiplelor aspecte ce interferă cu primirea reală, în sufletul nostru, a mesajelor din comunicare.

Să exersăm recunoaşterea emoţiilor!

On By emailioanaIn Autocunoaștere și dezvoltare personală, Psihologia copilului şi a familiei, Psihologia cupluluiLeave a comment

recunoasterea emotiilorFoarte des avem tendinţa să nu recunoaştem ceea ce simt ceilalţi, să le negăm emoţiile, să le spunem chiar că nu e în ordine să simtă într-un fel sau altul.

Emoţiile sunt individuale, ele reprezintă un rezultat la interacţiunii dintre o anumită persoană şi o anumită situaţie. Două persoane diferite înseamnă, de multe ori, două reacţii emoţionale diferite. Ceea ce presupune că ceea ce simt eu în anumită situaţie s-ar putea să nu se potrivească cu ceea ce trăieşte un altul. Şi invers.

A nu recunoaşte emoţiile copiilor reprezintă deseori o modalitate utilizată de părinţi sau alţi adulţi pentru a le stopa acestora durerea, tristeţea, enervarea şi uneori chiar crizele de furie. Aceasta are însă rezultate exact contrare pentru că, un copil căruia i se neagă emoţia, va simţi nevoia să o amplifice din dorinţa firească de validare şi recunoaştere. Cu toţii am auzit fraza, binevoitoare în fond, “Taci, nu mai plânge, că nu doare aşa tare!” precum şi răspunsul copilului, normal în asemenea situaţie: “Ba mă doare!” (urmat de ţipetele de rigoare!).

Spuneam şi în articolul despre anxietate şi atacurile de panică, precum şi în cel despre trăirile afective că, emoţiile noastre, având un mesaj de transmis îşi păstrează intensitatea şi chiar şi-o amplifică dacă le ignorăm şi scad ca putere dacă sunt recunoscute de către noi şi de către ceilalţi.

Atunci când ne recunoaştem emoţiile proprii:
  • ne respectăm nevoile proprii;
  • suntem în contact cu o parte importantă din propria persoană;
  • suntem mai unitari şi mai armonioşi;
  • devenim mai adaptabili.
Când recunoaştem emoţiile unei alte persoane:
  • respectăm acea persoană, cu nevoile proprii;
  • o validăm, adică îi transmitem mesajul: „E în ordine aşa cum eşti!”;
  • o acceptăm;
  • putem construi o relaţie mai bună cu aceasta.
Cum recunoaştem emoţiile?
  • ascultându-l pe celălalt
  • empatizând
  • nespunând: “Nu e bine ceea ce simţi!” sau “N-ar trebui să simţi aşa ceva!”
  • având o atitudine de acceptare.

Procesul de recunoaştere a emoţiilor, personale şi ale celorlalţi, reprezintă de fapt o adevărată piatră de temelie pentru o lume mai tolerantă, în care să dezvoltăm relaţii interpersonale mai armonioase.

Cuplurile co-cuib/cuplurile mono-cuib

On By emailioanaIn Psihologia cupluluiLeave a comment

pasari in cuibPăsările, după ce îşi găsesc un partener, îţi fac un cuib. Numai al lor, pentru ele şi puii lor. La oameni, se mai întâmplă ca noile cupluri să mai locuiască şi prin ”cuiburile” altora (părinţii lui sau ai ei, de obicei).

Ce se întâmplă când se amestecă cuiburile? Cei din cuplurile co-cuib, sau cei care trăiesc prin spaţiile altora, se pot confrunta cu următoarele aspecte:

  • Există riscul să fie trataţi ca nişte copii, ceea ce conduce la infantilizare şi deresponsabilizare, deopotrivă. Această abordare infantilizantă are ca efect şi dezerotizarea relaţiei de cuplu, căci doi oameni abordaţi ca nişte copii nu pot avea o relaţie erotică adultă, ci mai degrabă una care seamănă cu fratria. Infantilizarea partenerilor din cuplul mai tânăr vine la pachet şi cu deparentalizarea lor, căci unde s-a mai văzut ca nişte copii să crească alţi copii! Prin urmare, persoanele din cuplul co-cuib sunt împiedicate, de multe ori, să se dezvolte ca adulte, să fie responsabile, să aibă o viaţă erotică satisfăcătoare şi să-şi asume rolurile de părinţi.
  • Conflictele sunt mai numeroase decât în cuplurile monocuib, fie şi numai din motivul coexistenţei, în acelaşi spaţiu, a mai multe persoane adulte diferite, cu concepţii de viaţă, valori, norme şi reguli care pot să fie lejer divergente. Nu mai punem la socoteală faptul că părinţii unuia sau altuia dintre cei doi nu au cum să asiste neutri la interacţiunea acestora!
  • Chiar dacă persoanele din cuplul mai în vârstă sunt rude foarte apropiate ale unuia sau altuia din cuplul mai tânăr, ele sunt străine cuplului respectiv (în sensul că aparţin exteriorului acestuia), aşa că cei doi co-cuib vor fi obligaţi să aibă mai puţină dezinvoltură comportamentală şi intimitate comparativ cu cuplurile monocuib.
  • Chiar dacă părinţii vor fi foarte discreţi şi vor respecta limitele noului cuplu, o doză de infantilizare tot va apărea la persoanele tinere, din simplul motiv că în preajma părinţilor devenim oricum puţin copii!
  • Partenerii unui cuplu au nevoie să se acomodeze unul la celălalt, să-şi găsească ritmurile proprii, adică modalităţile specifice (şi unice de altfel) de interacţiune în multe arii importante ale vieţii în cuplu: comunicare, conflicte, decizii, sexualitate, creşterea şi educaţia copiilor, treburile casnice, petrecerea timpului liber, interesele proprii etc. Pentru a se putea realiza aceasta e nevoie ca cei doi să poată comunica, interacţiona firesc şi liber într-un spaţiu numai al lor. Deci, cuplurile co-cuib vor avea dificultăţi în a-şi găsi identitatea proprie, în care să se îmbine satisfăcător pentru fiecare din cuplu identităţile celor doi.
  • Cuplul mai nou format nu are de obicei suficientă autonomie şi soliditate ca să poată să reziste fără daune majore, influenţelor dezorganizatoare venite de la celelalte persoane din acelaşi spaţiu. Prin urmare, putem asista uneori la un amestec al celor două cupluri, rezultând unul singur, în care rolurile iniţiale de cuplu să fie profund denaturate, în ambele cupluri.

În concluzie, un cuplu are nevoie de un spaţiu al său propriu ca să crească, să se dezvolte, să devină puternic. Deci, dacă doriţi să vă daţi şanse reale relaţiei de cuplu, căutaţi-vă un spaţiu propriu, mono-cuib!

Ataşamentul copilului şi intimitatea în relaţiile de cuplu

On By emailioanaIn Psihologia copilului şi a familiei, Psihologia cupluluiLeave a comment

atasament copilAtaşamentul, ca relaţie emoţională stabilă, realizată între două persoane, în care una funcţionează ca o bază de siguranţă şi securitate pentru cealaltă persoană (rolurile pot fi interşanjabile, în cazul persoanelor adulte) poate fi considerată prima legătură emoţională pe care copilul o stabileşte cu mediul.

Bowlby (1988) a dezvoltat conceptul de ataşament cu privire la relaţia afectivă primară stabilită între copil şi persoana care-l îngrijeşte (de obicei mama). El spune că, ulterior, în viaţă, individul poate stabili alte legături emoţionale de acest tip şi cu alţi membri ai grupului social, dar că primul ataşament este edificator pentru siguranţa lui afectivă şi chiar pentru sănătatea lui psihică.

„Ataşamentul îi permite copilului să-şi formeze un model al lumii, al figurii de ataşament şi al relaţiei lui cu ea, al lui însuşi şi al respectului de sine. Ataşamentul constituie baza pentru toate relaţiile ulterioare şi un puternic predictor pentru dezvoltarea sănătoasă a copilului şi adultului” (Ana Muntean, 2006, p.195).

Calitatea ataşamentului depinde de interacţiunea pe care mama o are cu copilul, de felul în care aceasta îl hrăneşte şi comunică emoţional cu el, de schimbul de zâmbete, de blândeţea cu care mama îşi atinge copilul, de felul în care ritmurile celor doi se armonizează, de valorizarea pe care mama o transmite copilului, atât prin satisfacerea nevoilor acestora, cât şi în calitate de transmiţător de mesaje.

Ataşamentul stabilit de copil cu persoana care-l îngrijeşte depinde atât de caracteristicile acesteia, dar şi de ale copilului. Un copil dificil îşi va recompensa mama mai puţin şi, ca urmare, aceasta va fi mai frustrată în relaţie cu el, şi implicit, mai puţin disponibilă şi mai frustrantă. Într-un ataşament securizant ambii parteneri se simt bine împreună şi îşi transmit mesaje de genul „Ce mamă bună am!” şi „Ce copil minunat am!”.

Construirea ataşamentului începe de la naştere şi devine activ în jurul vârsei de 6 luni. Schaffer (apud Ana Muntean, 2006, p. 197) arată că 65% dintre copii îşi construiesc primul ataşament faţă de mamă, 8% faţă de tată şi 30% au un ataşament dublu (atât faţă de mamă, cât şi faţă de tată). După vârsta de 2-3 ani, copilul poate dezvolta ataşamente şi faţă de alte persoane.

Mary Ainsworth (1978), o continuatoare a lucrărilor lui Bowlby, a identificat 3 tipuri de ataşament pornind de la un experiment numit „paradigma străinului”. Acest experiment a fost conceput iniţial pentru copiii de 12 luni împreună cu figura de ataşament (de obicei mama). Experimentul constă în observarea reacţiilor copilului la separarea de figura de ataşament, în condiţii, pe cât posibil, controlate. În camera în care se desfăşoară experimentul, pe lângă jucăriile obişnuite, se află mama, copilul şi o persoană adultă necunoscută. Într-o serie de 8 secvenţe a 3 minute/fiecare, protocolul experimentului face să varieze sosirea copilului şi a mamei, apoi plecarea mamei, întoarcerea mamei, plecarea persoanei străine, plecarea mamei, întoarcerea persoanei străine, întoarcerea mamei. În funcţie de reacţiile copilului au fost descrise iniţial 3 tipuri de ataşament, iar, ulterior (1985), a fost adăugat un al patrulea:

  1. tip A (ataşament evitant) – evită figura de ataşament, când aceasta se întoarce în cameră; nu este căutat contactul cu mama, dar nici nu este evitat;
  2. tip B (ataşament securizant) – este căutat contactul la întoarcerea figurii de ataşament, fără ambivalenţă; contactul la distanţă (privirea) poate fi suficient;
  3. tip C (ataşament ambivalent, anxios) – este căutat contactul, dar, în acelaşi timp, evitat. Copilul poate protesta atât când este luat în braţe, cât şi atunci când este lăsat jos;
  4. tip D (ataşament confuz, dezorganizat) – domină confuzia şi depresia copilului.

Copiii cu ataşament securizant dezvoltă încredere în sine şi în ceilalţi; au o imagine de sine clară, cât şi despre raporturile bărbat/femeie; îşi exprimă şi îşi controlează bine emoţiile; sunt curioşi în raport cu mediul, faţă de care realizează o tranziţie firească, în raport cu vârsta, de la dependenţă la funcţionarea autonomă.

Copiii cu tipul evitant de ataşament se manifestă la grădiniţă prin timiditate, reţinere şi inhibiţie, iar cei cu ataşament anxios au un comportament necontrolat (agresiv, dependent, nemulţumit şi protestatar). Conform Anei Muntean (2006, p. 199-201), primul ataşament are efecte de durată asupra multor aspecte psihice:

  1. Nevoia de siguranţă şi sentimentul de a fi protejat: un bun ataşament conduce la încredere în sine şi în ceilalţi.
  2. Organizarea sistemului de procesare a informaţiei: un bun ataşament determină o calitate superioară a interacţiunii cognitive a copilului cu mediul său de viaţă.
  3. Aptitudini de integrare socială: ataşamentul determină calitatea integrării sociale a individului. Un ataşament securizant îl face pe acesta să stabilească relaţii sociale pozitive, durabile şi mulţumitoare ca partener, prieten, angajat, părinte etc. Deci, un ataşament securizant reprezintă o necesitate pentru stabilirea ulterioară, ca adult, a unor relaţii de cuplu profunde şi satisfăcătoare. Tipul de ataşament pe care copilul îl stabileşte cu persoana care îl îngrijeşte se păstrează şi se perpetuează în majoritatea relaţiilor pe care adultul le va stabili ulterior în viaţă. „Dacă ataşamentul îi permite copilului construirea unei relaţii de încredere cu ceilalţi, el va şti să dea şi să primească într-o relaţie; dacă nu, el va rămâne în permanenţă incapabil să dea şi să primească în relaţiile cu ceilalţi” (Ana Muntean, 2006, p. 200).
  4. Construirea identităţii de sine.

Tipul de ataşament al copilului, stabilit după primele şase luni de viaţă, corelează statistic semnificativ cu acela al adultului. „Există o mare coerenţă între tipul de ataşament stabilit la vârsta preşcolară şi ceea ce se petrece cu individul de-a lungul vieţii, incluzând funcţionarea ca partener, ca părinte. Dar, există o considerabilă posibilitate de schimbare a modelului internalizat de funcţionare a lumii, prin experienţe pozitive, fericite, de afiliere sau de ataşament, de-a lungul întregii vieţi” (Ana Muntean, 2006, p. 209).

Pornind de la corelaţia dintre stilul de ataşament al copilului şi cel al adultului au fost descrise patru stiluri de ataşament la adult: sigur, anxios-preocupat, evitant-înfricoşat şi evitant. Ataşamentul sigur al adultului derivă din cel cu acelaşi nume al copilului, cel anxios-preocupat din cel anxios-ambivalent, iar stilurile înficoşat şi evitant derivă amândouă din stilul evitant, fixat în copilărie. Aceste stiluri de ataşament ale adultului au fost descrise de Bartolomew şi Horowitz (1991), aceştia construind şi un chestionar pentru identificarea lor. (Vezi articolul despre identificarea stilurilor de ataşament!)

Cindy Hazan şi Philip Shaver (1987) au extins teoria ataşamentului asupra relaţiilor de cuplu. Ei au observat că interacţiunile dintre partenerii erotici şi cele dintre copil şi persoana care-l îngrijeşte au nişte aspecte comune. Partenerii de cuplu se simt confortabil când sunt împreună şi sunt anxioşi şi se simt singuri când unul dintre ei lipseşte. De asemenea, relaţiile romantice îi securizează pe oameni în faţa surprizelor neplăcute şi schimbărilor din viaţă. Similarităţi ca acestea i-au făcut pe cei doi autori să extindă teoria ataşamentului şi asupra relaţiilor de cuplu. Binenţeles, ei sunt de acord că relaţiile de cuplu diferă în multe aspecte de ataşamentul primar al copilului.

Şi alţi autori au făcut paralelisme între legătura emoţională ce-i uneşte pe îndrăgostiţi şi cea stabilită între copil şi mama sa. De exemplu, Fraley şi Shaver (2000) afirmau următoarele:

  • Dinamica emoţională şi comporamentală a relaţiilor primare de ataşament şi a celor romantice este guvernată de aceleaşi sisteme biologice.
  • Tipurile de diferenţe observate în relaţiile de ataşament primar sunt asemănătoare celor observate în relaţiile romantice.
  • Diferenţele individuale în comportamentele de ataşament al adulţilor sunt reflectări ale credinţelor şi aştepărilor lor vis-a-vis de sine şi de ceilalţi şi acestea sunt strâns corelate cu primul lor ataşament.
  • Relaţiile romantice presupun ataşament, oferirea de suport şi sexualitate.

Când Hazan şi Shaver au extins teoria ataşamentului asupra relaţiilor de cuplu din perioada adultă, ei au inclus şi ideea „modelelor de lucru”, preluată de la Bowlby (şi valabilă pentru ataşamentul primar). Bartolomew şi Horowitz (1991) consideră că modelele de lucru au două părţi: una se referă la idei despre sine, iar cealaltă la idei despre ceilalţi, iar aceste idei pot fi pozitive sau negative. Modelele de lucru sunt organizate în scheme de relaţie (conţin reguli şi prescripţii) şi au o structură ierarhică. Primul nivel cuprinde schemele relaţionale aplicabile relaţiilor în general, al doilea scheme de relaţii specifice diverselor tipuri de relaţii (de cuplu, de prietenie, de familie etc.), iar al treilea conţine reguli valabile pentru diverse relaţii concrete. Deci, stilul de ataşament al adultului (specific şi relaţiilor de cuplu), format pe baza ataşamentului primar al copilului, dar îmbogăţit cu elemente derivate din alte tipuri de relaţii ale persoanei respective, se reflectă în ideile şi expectaţiile care constituie modelele de lucru. Schimbarea acestora conduce evident la modificarea stilului de ataşament.

Multe studii au cercetat legătura dintre stilul de ataşament şi satisfacţia în relaţiile de cuplu. Kirkpatrick şi Davies (1994) au constatat că persoanele ce au un stil de ataşament sigur experimentează o mai mare satisfacţie în relaţiile de cuplu comparativ cu ceilalţi ce au alte stiluri de ataşament. Acest aspect are probabil legătură cu comunicarea mai constructivă a acestora, cu autodezvăluirea lor mai frecventă şi mai profundă, cu expresivitatea lor emoţională crescută şi cu abilităţile de a face faţă conflictelor dezvoltate, comparativ cu cei care au alte stiluri de ataşament.

Alte studii arată că cei cu stil de ataşament sigur rămân în relaţii de cuplu de lungă durată şi că persoanele cu stil de ataşament preocupat nu rup relaţiile de cuplu, chiar dacă sunt nesatisfăcătoare (Davila şi Bradbury, 2001).

Collins şi Freenay (2004) au cercetat relaţia dintre stilul de ataşament şi intimitatea în relaţiile de cuplu. Ei definesc intimitatea ca un set special de interacţiuni relaţionale în care fiecare persoană împărtăşeşete despre sine aspecte importante partenerului de cuplu, iar acesta îi răspunde într-un mod care-o face să se simtă valoroasă şi securizată. Aceste interacţiuni presupun comunicare verbală, dar şi modalităţi nonverbale de exprimare a tandreţei: atingeri, săruturi, relaţii sexuale. Din această perspectivă, intimitatea presupune: dorinţa de dezvăluire a gândurilor, sentimentelor, fricilor, speranţelor; dorinţa de apropiere de partener pentru a primi suport emoţional; dorinţa de angajare în intimitate fizică. Aceşti autori au constatat că persoanele cu ataşament sigur sunt mai deschise spre a se autodezvălui, mai dornice de apropiere emoţională şi mai disponibile pentru sexualitatea în cuplu, deci mai capabile să stabilească o intimitate profundă în relaţiile de cuplu.

În concluzie, calitatea ataşamentului stabilit de copil cu persoana care îl îngrijeşte (de obicei, mama) are o influenţă considerabilă asupra vieţii ulterioare a acestuia în majoritatea sferelor existenţei – relaţional, social, profesional, familial etc. În ceea ce priveşte posibilitatea de a stabili relaţii profunde, de adevărată intimitate cu parteneri de cuplu, individul care îşi structurează un tip de ataşament securizant, are şanse mai mari de a realiza acest lucru, pe când cei care dezvoltă alte tipuri de ataşament pornesc cu multiple vulnerabilităţi în această direcţie. Oricum, aşa cum spuneam anterior, şansa de a schimba modelul de ataşament internalizat există şi, prin urmare, copiii care nu au stabilit un bun ataşament cu mama (şi implicit cu lumea) pot să dezvolte relaţii intime profunde în funcţie de experienţa lor concretă de viaţă: întâlniri semnificative, experienţe pozitive, dezvoltare personală, autocunoaştere, orientare spirituală, psihoterapie.

Fragment extras din cartea Stancu, Ioana. ”Mecanismele intimităţii în relaţia de cuplu. Evaluare şi intervenţie terapeutică”, p. 27-33, Ed. Sper, Bucureşti, 2011

Tratatul de pace

On By emailioanaIn Psihologia cupluluiLeave a comment

cuplu tratat de paceConflictele sunt prezente în relaţiile de cuplu. Într-o relaţie de cuplu funcţională acestea pot reprezenta chiar modalităţi de intercunoaştere şi de apropiere a celor doi. Pentru că discutând, analizând, negociind fiecare ajunge să-l cunoască şi să-l înţeleagă mai bine pe celălalt partener. Însă conflictele pot da de asemenea naştere ranchiunei şi resentimentelor. Pentru a nu se întâmpla acestea, Jamie Turndorf (2003) propune un fel de algoritm pe care îl numeşte „tratatul de pace”. El este în fond o negociere, adică un proces între două părţi aflate în disensiune sau conflict pentru a se ajunge la un eventual acord. Însă nu orice aspect relaţional poate fi negociat: aspectele care încalcă legile unei convieţuiri armonioase, sentimentele şi diferenţele de valori sunt nenegociabile.

În ”Tratatul de pace” propus de autoare sunt respectaţi următorii paşi:

  • interlocutorul să fie disponibil pentru comunicare (aceasta se poate verifica printr-o întrebare simplă: ”Putem discuta puţin?”);
  • orice abordare a unei probleme delicate are nevoie de o introducere – un enunţ pozitiv care să-l facă pe interlocutor să se relaxeze şi să nu intre în defensă; dacă interlocutorul este foarte sensibil e important să pornim de la prezumţia de nevinovăţie a acestuia şi să o şi afirmăm pentru a nu-i activa rezistenţele;
  • în enunţarea problemei trebuie să fim mai degrabă descriptivi decât expresivi şi să enunţăm doar o singură problemă: nu critică, nu blamăm, nu acuzăm, ci descriem ceea ce ne-a deranjat, în termeni comportamentali;
  • în enunţarea problemei accentul trebuie pus pe sentimentele personale şi comportamentul strict delimitat al partenerului (când tu te comporţi x, eu mă simt y);
  • după prezentarea problemei e nevoie şi de nişte sugestii pentru comportamentul viitor.

Să luăm de exemplu următorul incident: soţia a fost deranjată de comportamentul soţului într-o anumită situaţie. Ea vrea să discute acel incident şi poate spune: ”Aş vrea să vorbim despre ceea ce s-a întâmplat aseară, când ne-am întâlnit cu prietenii noştri. Nu vreau să-ţi reproşez nimic, vreau doar să înţeleg. Probabil tu ai avut motivele tale pentru a spune ceea ce ai spus. Eu vreau însă să-ţi prezint situaţia şi din punctul meu de vedere. Când tu ai afirmat despre mine, de faţă cu toţii, că-mi place să flirtez, m-am simţit neînţeleasă şi umilită. Dacă vroiai să vorbim despre ceva ce te-a deranjat în felul mea de-a fi, ar fi fost mai bine să discutăm doar noi doi. Acum aş vrea să-mi spui ce te-a făcut să declari că-mi place să flirtez, pentru că eu chiar vreau să înţeleg. Şi, de asemenea, ce te-a determinat să spui asta de faţă cu toţi prietenii noştri.”

Turndorf consideră că, respectând regulile prezentate anterior, interlocutorul va fi mai dispus să asculte şi să dea curs dorinţelor exprimate sau să vină cu propriul punct de vedere şi să se ajungă la o soluţie convenabilă pentru ambele persoane implicate în conflict.

Bibliografie:
Turndorf, Jamie, Arena conjugală, Ed. Curtea Veche, Bucureşti, 2003