Grup de dezvoltare personală pentru persoane cu dificultăţi în relaţiile de cuplu


dificultati de relatiePsihoterapeut: Ioana Stancu, psiholog principal autonom în specializarea Psihoterapie experiențială.
Sâmbăta și duminica, 26 şi 27 iulie, orele 9-17 şi 9-13 (12 ore) voi organiza un grup de dezvoltare personală pentru persoane cu dificultăţi de relaţionare în cuplu. Dacă te numeri printre acestea, pentru că        
  • ai o relaţie de cuplu în care întâmpini probleme pe care nu mai știi cum să le gestionezi (certuri frecvente, viaţă intimă nesatisfăcătoare, comunicare deficitară etc.)
  •  ai dificultăţi în a-ţi găsi un partener de cuplu
  • nu reuşeşti să construieşti relaţii de cuplu de lungă durată
şi doreşti o rezolvare pentru problemele tale de relaţie, atunci te invit la acest grup.
Problematica abordată:
Identificarea şi comunicarea nevoilor de relație
Modalități asertive de comunicare în cuplu
Conflictele și dinamica vieții de cuplu
Abordarea constructivă a conflictelor de cuplu
Abilitatea de-a construi relaţii de cuplu.
Locaţia este în Bucureşti şi va fi comunicată ulterior celor înscrişi.
Costul grupului: 240 lei.
Înscriere:  la adresa de mail emailioana@yahoo.com sau telefon 0745 998 141.
Advertisements

Cuvinte vindecătoare


cuvinte vindecatoareCuvintele pot fi atât arme de temut în interacţiunea umană, cât şi balsam pentru suflet, cu potenţial major de vindecare. Cuvintele vindecătoare nu rănesc, nu jignesc, nu confuzează ci, dimpotrivă, separă ceea ce este amestecat, susţin şi alină.

În Constelaţiile familiale (ca şi curent psihoterapeutic), cuvintele vindecătoare afirmă ceea ce există (pentru că o bună raportare la realitate presupune cunoaşterea şi afirmarea realităţii) şi întăresc ceea ce este benefic. B. Hellinger vorbea de forţa şi capacitatea vindecătoare a următoarelor cuvinte: ”da”, ”te rog”, ”mulţumesc”, mai ales în cadrul relaţiilor de cuplu. Cuvântul ”da” reprezintă acceptarea a ceea ce există, a partenerului, a vieţii, a fericirii. Acest autor explica că ne-am obişnuit să aplicăm legile societăţii omeneşti şi în interacţiunea cu aspecte mai profunde ale vieţii, aşa că ni se pare firesc să plătim pentru orice: pentru sănătate, pentru noroc, pentru fericire. Prin acceptarea a tot ceea ce există, renunţăm la încercarea de a plăti într-o formă sau alta pentru ce avem, ne bucurăm de ceea ce există, spunem ”da” vieţii, în fond. Un sinonim la fel de vindecător ca şi ”da” este cuvântul ”accept”.

Cuvintele ”te rog” deschid sufletele, ele – dacă sunt spuse cu sinceritate – ne poziţionează într-o atitudine de smerenie şi disponibilitate pentru celălalt.

”Mulţumesc” este un alt cuvânt care leagă relaţiile, pentru că ne ajută să ne exprimăm recunoştinţa şi aprecierea, care sunt o adevărată hrană emoţională pentru interacţiunile umane.

În afara acestora, putem enumera şi alte cuvinte, fraze vindecătoare, care ne pot susţine în relaţiile noastre şi – pentru cei care sunt psihoterapeuţi – în chiar desfăşurarea procesului terapeutic, mai ales în momentele în care e nevoie de poziţionare, separare şi afirmare a clientului faţă de persoane semnificative din viaţa sa.

Cuvântul ”aleg” întăreşte asumarea responsabilităţii, ne scoate din sfera rolului de victimă căreia i se întâmplă sau i se fac lucruri fără să aibă capacitatea de-a interveni, ne obligă să ne conştientizăm faptele din perspectiva consecinţelor atât pozitive, cât şi negative. Multe mame consideră că se sacrifică pentru copiii lor. De fapt fac alegeri, de care evită să fie conştiente, pentru a beneficia de avantajele emoţionale ale rolului de victimă (autocompătimirea, compătimirea celorlalţi, posibilitatea de-a pretinde ceva în schimbul aşa-zisului sacrificiu). O mamă poate spune: ”Aleg să satisfac nevoile copilului meu şi să-mi frustrez X dorinţă, pentru că aşa consider că este bine în acest moment” şi va fi o mamă responsabilă şi conştientă de deciziile sale, o mamă care nu-şi va împovăra copiii cu responsabilitatea deciziilor sale.

”Sunt”, spre deosebire de ”îmi doresc”şi ”vreau” (care arată o lipsă), ne centrează pe fiinţare, plinătate, afirmare. Când cineva spune: ”Sunt independent, sunt separat, sunt bogat”, simţim forţa, existenţa şi determinarea inerente acestor fraze. Dar nu numai cuvântul ”sunt” are această energie, ci toate cuvintele prin care declinăm verbul ”a fi”. Ele ne ajută să afirmăm realitatea, mai ales atunci când se voalează, devine neclară. De exemplu, pentru un copil care a trăit constant cu devalorizarea făcută de părinţi fratelui său, fraza ”Tu eşti fratele meu. Te accept şi te respect”, are potenţial vindecător, restabilind ordinea încălcată de părinţi. De asemenea, în procesul de doliu după un avort, o mamă poate spune: ”Tu eşti copilul meu. Te recunosc şi te accept!”.

”Îţi las ţie” este o expresie care contribuie la afirmarea separării de ceea ce este negativ, de ceea ce nu ne aparţine, de ceea ce ne încurcă. Ea ne ajută să ne debarasăm de emoţiile, gândurile, atitudinile, imaginile introectate, preluate de la ceilalţi şi să ne construim propriul nostru univers, în acord cu ceea ce suntem cu adevărat. Aceeaşi conotaţie o are şi expresia: ”mă separ de”.

Sunt mult mai multe fraze vindecătoare decât cele pe care le-am enumerat aici. Vă invit să le descoperiţi şi să utilizaţi potenţialul lor benefic. Iar eu o să închei acest articol cu o fraza pe care, deşi o considerăm vindecătoare, nu este în esenţa ei decât deresponsabilizantă. Este vorba de expresia ”Iartă-mă”. Pentru ce? Ca să trăiesc cu conştiinţa împăcată, ca să împart responsabilitatea cu tine, ca să spun că sunt bun că mi-am cerut iertare şi că tu eşti rău că nu mi-ai acordat-o. În loc de aceasta, putem spune cu responsabilitate: ”Accept că ţi-am făcut rău şi o să trăiesc cu asta.”

 Bibliografie:
  • Bert Hellinger, Fericirea care durează. Cum se împlinesc relaţiile, Editura Cartea Daath, Bucureşti, 2010;
  • Bert Hellinger, Un val, un ocean, Editura Cartea Daath, Bucureşti, 2010.

Returnarea ”răului” primit


returnare cadou
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
Dacă, într-o relație, nu mi-am spus punctul de vedere clar,
Dacă m-am lăsat definit/-ă de celălalt,
Dacă m-am responsabilizat pentru ceea ce simte și gândește acesta,
Dacă am ”înghițit” jigniri, învinovățiri, minciuni, ordine,
Atunci conțin în interiorul meu multe toxine relaționale.
Și, dacă mai sunt în relație cu celălalt,
Relația cu acesta este poluată de răul primit.
Iar, dacă m-am separat,
Relațiile mele cu alți oameni vor fi poluate de toxinele ingerate.
Prin urmare, e necesar să renunț la răul pe care l-am primit și să-i returnez celuilalt toate comportamentele care m-au jignit, rănit, întristat, îndurerat, înfuriat, enervat. Cum pot să fac asta? Simbolizând ceea ce am primit și nu mi-a făcut bine printr-un obiect pe care să-l returnez în realitate sau într-o manieră simbolică. Restituirea e necesar să fie însoțită de niște cuvinte clarificatoare, scrise sau doar spuse:
”Îți returnez ceea ce am primit de la tine și a fost toxic pentru mine: … (cuvintele urâte, devalorizările, jignirile, injuriile, culpabilizările, violența fizică și psihică etc.). Fac acest lucru nu pentru a-ți face vreun rău, ci pentru binele meu.
Îți multumesc, de asemenea, pentru toate mesajele tale hrănitoare: … (complimentele, încurajările, susținerile, tandrețea etc.).
Dacă tu simți că ai să-mi restitui ceva din comportamentul meu care te-a influențat negativ, te rog să o faci.
De azi înainte aleg să trăiesc liber/-ă, fără a mă lăsa invadat/-ă de toxinele primite.”
 
Bibliografie:
  1. Salome, J., Curajul de a fi tu însuţi, Ed. Curtea Veche, Bucureşti, 2002
  2. Salome, J., Singurătatea în doi nu e pentru noi, Ed. Curtea Veche, Bucureşti, 2003

 

 

Responsabilitatea în relațiile de cuplu


eu tu relatiaPentru toți cei care gândesc că celălalt este ”de vină” pentru ceea ce se întâmplă în relație.
Pentru toți terapeuții care au tendința să pacteze cu unul sau altul din partenerii de cuplu.
 
Responsabilitatea unei relații este împărțită ”frățește” de cei doi parteneri. Raționamentul este următorul:
  • Fiecare este total responsabil de ceea ce transmite și primește într-o relație, adică fiecare partener are întreaga capacitate de-a decide ce să pună în comunul relației (în ”jumătatea” sa de relație) și cum să interpreteze ceea ce i-a comunicat partenerul.
  • Într-o relație sunt două persoane, fiecare 100% responsabilă de capătul ei de relație.
  • În concluzie, responsabilitatea calității relației rezultă dintr-un calcul matematic simplu: 1/2=50%. Fiecare dintre noi poate contribui, poate controla, poate decide calitatea fiecărei relației de cuplu într-un procent de 50%. Restul, depinde de partener.
Din aceste 2 idei despre responsabilitatea din relații putem înțelege următoarele aspecte:
–         când comunicăm e important să ne spunem gândurile, sentimentele, trăirile, dorințele, nevoile, motivațiile, convingerile proprii; ce punem în relație este al nostru și responsabilitatea este totală pentru aceasta
–         maniera de-a comunica benefică pentru o relație sănătoasă și hrănitoare exclude mesajele amenințare, directive, culpabilizante sau depreciative
–         când comunicăm, responsabilitatea pentru felul în care ne poziționăm față de ceea ce ne-a transmis partenerul este în totalitate a noastră: putem să primim totul nediscriminativ, fie că este vorba de noi, fie de celălalt sau putem să selectăm mesajele care au legătură cu noi de mesajele care nu ne privesc pe noi. De exemplu, un partener poate spune: ”M-ai făcut să mă simt ridicol!”. Putem să preluăm informația ca atare și să ne simțim vinovați sau putem să acceptăm că faptele sunt ale noastre și avem responsabilitatea pentru ele, dar sentimentele, în cazul acesta, aparțin celuilalt. E posibil să fi vrut să-l facem să se simtă ridicol și atunci e important să conștientizăm că atacul asupra partenerului este un atac la adresa relației și vor exista consecințe, în planul satisfacției resimțite în interacțiunea cu celălalt sau, cel mai probabil, nu am vrut să ne rănim partenerul și felul în care se simte ține de interpretarea situației. Cum poate fi rescris mesajul anterior, într-o manieră mai constructivă? Simplu: ”M-am simțit ridicol când tu te-ai comportat … . ”
Din ideile despre responsabilitate putem înțelege și că ceea ce se întâmplă cu fiecare partener de cuplu nu depinde deloc de interacțiunea cu celălalt? Straniu, nu?! De fapt lucrurile sunt un pic mai nuanțate: eu, în orice relație de cuplu, sunt responsabil pentru ceea ce gândesc, simt sau pentru felul cum acționez, indiferent de ceea ce spune sau face partenerul, dar, relația pe care o constitui cu celălalt depinde doar 50% de participarea personală, iar restul, de acesta. Să luăm un exemplu, prezent în unele relații: jignirile. El îi spune ei: ”Toanto!”. Ea se simți, cel mai probabil, supărată sau tristă sau furioasă. Cine e responsabil? Ea sau el? Ea, pentru trăirile ei. El, pentru exprimarea lui urâtă. Dar nu derivă trăirile și acțiunile ei din exprimarea lui urâtă? Teoria responsabilității relaționale spune că nu. Pentru că între calitatea stimulului și calitatea reacției se interpune întreg sistemul ei psihic, e o interacțiune mediată de ceva ce îi aparține în totalitate. Din acest motiv spunem că responsabilitatea pentru ce facem cu ceea ce primim este personală. Și dacă celălalt a decis să mă jignească, a pus o piatră de temelie la deteriorarea relației și este responsabil pentru asta, dar nu și pentru felul în care mă simt.
Ajunsă în acest punct, în care ofer explicații preț de aproximativ o pagină, mai simt încă nevoia de clarificări și, prin urmare, voi încerca, ca un exercițiu, să ofer zece modalități de reacție posibile pentru mesajul anterior. Pe principul că, dacă sunt 10, pot fi și 100 și 1000, adică, câte persoane, atâtea reacții, deci, suntem responsabili pentru noi, chiar dacă suntem în interacțiune cu alții. Să începem:
El: Toanto!
Ea 1: Tâmpitule! (Se simte agresată și agresează.)
Ea 2: Dacă mai vorbești așa cu mine, o să-ți spun și eu câteva … ! (Se simte agresată și amenință.)
Ea 3: Plânge. (Este tristă.)
Ea 4: Du-te dracului! (Se simte agresată și agresează.)
Ea 5: Nu mă recunosc în ceea ce-mi spui. Nu-mi place felul în care îmi vorbești! (Ea se detașează de eticheta pusă și se poziționează față de exprimarea partenerului.)
Ea 6: Pleacă. (Pentru că e foarte tristă.)
Ea 7: Pleacă. (Pentru că se gândește că nu se poate discuta cu el.)
Ea 8: M-am supărat foarte tare că ai vorbit așa cu mine. Eu nu accept să-mi vorbești așa. Dacă se va mai întâmpla, ne vom despărți. (Se supără, spune ce nu-i convine și trasează propriile limite legate de exprimarea celuilalt.)
Ea 9: M-am întristat că ai vorbit așa. Spune-mi ce te deranjează pe tine, că nu înțeleg! (Ea se întristează și cere partenerului să-i explice ce nu-i convine, pentru că nu transpare din jignirea respectivă.)
Ea 10: Îmi pare rău că te-am supărat! (submisivă, își asumă responsabilitatea pentru enervarea partenerului.)
Deci, se poate să găsim 10. Scriind, mi-am dat seama că aș putea să variez mult și bine. Până la urmă chiar suntem responsabili pentru ceea ce facem cu ceea ce ni se întâmplă: 100%. Și doar 50 % pentru calitatea relațiilor noastre.
 
Bibliografie:
Andreescu, Daniela, Conversații cu tine, Editura Herald, București, 2013
Salome, J., Curajul de a fi tu însuţi, Ed. Curtea Veche, Bucureşti, 2002
Salome, J., Singurătatea în doi nu e pentru noi, Ed. Curtea Veche, Bucureşti, 2003
 
 

Amenințările în relații


mesaje amenintareCând vorbim, nu suntem foarte atenți la nuanțele a ceea ce spunem. Vorbirea este de multe ori funcțională la nivel de deprindere, noi spunem ce avem de spus oarecum automat, nefiind conștienți de multele nuanțe asociate diverselor mesaje. Pentru a ne face atenți la acestea, J. Salome descria mecanismele antirelaționale, ce sunt constituite din mesaje toxice care secătuiesc de energie și vitalitate relațiile. Mesajele amenințare, constituite pe schemele: ”Fii atent, că …” sau ”dacă tu (nu) …, atunci eu …” sunt elemente constitutive ale mecanismelor antirelaționale, alături de mesajele directive, cele devalorizante și cele culpabilizante.

De ce amenințările toxifică relațiile? De ce să nu amenințăm? Să luăm un exemplu, pentru a înțelege logica și efectele mesajelor de amenințare. Atunci când spun unui copil: “Fii atent să nu cazi!” se presupune că, dacă ne va urma sfatul, sugestia, nu va cădea. Dar dacă se întâmplă să cadă? Înseamnă că nu a fost atent, deci nu ne-a ascultat. Deci mesajul este: când nu mă asculți, cazi. Fapt care nu este întotdeauna adevărat sau, mai corect spus, în cele mai multe situații nu se validează. Mesajul “fii atent ca să nu cazi” înseamnă de fapt “îmi este teamă că o să cazi”, iar această ultimă frază vorbește despre mine, despre temerile mele și nu despre ce ar trebui să facă sau nu celălalt. Este un mesaj mai constructiv, pentru că nu-l condiționezi pe celălalt printr-o corelație de multe ori absurdă, incorectă.

A nu vorbi așa cum vorbim de obicei , a spune în loc de “fii atent că o să ai de suferit”, “mi-e teamă că o să suferi”, presupune un efort conștient de atenție și selectare a mesajelor celor mai reprezentative pentru mine ca persoană, dar, în același timp, și hrănitoare sau măcar neutre în plan relațional.

Mesajele toxice nu sunt “grele” pentru că aduc la suprafață adevăruri dureroase, ci pentru că introduc în economia unei relații aspecte amestecate între mine și celălalt, deci neadevărate și irelevante. Corelațiile subsumate ideilor mesajelor toxice sunt, la o privire atentă, false din punct de vedere logic și psihologic.

Mesajele de amenințare “dacă (nu) tu …, atunci …“ sunt alte exemple de fraze antirelațional, în concepția lui J. Salome. Aceste construcții presupun condiționări de genul “eu o să …, numai dacă tu …”. În acest moment îmi vine să mă întreb dacă Salome a avut sau nu dreptate. Oare nu cumva condiționările sunt firești în relații, de vreme ce noi oricum ne comportăm în funcție de un fel de echilibru sau echitate interpersonală? Adică, îți dau dacă îmi dai, și în funcție de cât îmi dai. Peste tot ținem o contabilitate de genul acesta (poate mai puțin în relația părinte-copil). Deci oricum ne ținem o socoteală interioară în fiecare relație. Care e plină de condiționări sau amenințări de genul: “dacă e de încredere, atunci o să ies cu el în oraș”, “dacă mi-a făcut cadou, o să-i fac și eu lui”, “dacă nu mă înșeală, rămân în relație”, “dacă continuă să bea, voi divorța” etc. De gândit, gândim într-adevăr în genul acesta. Dar J. Salome vorbea de transmiterea mesajelor, nu de ceea ce gândim noi, de socotelile noastre interne. Să vedem, prin urmare, dacă este corect să transmitem aceste condiționări partenerilor din diverse relații.

De exemplu, când spun: “dacă nu te comporți cum îmi place mie, o să divorțez”, îi transmiți celuilalt ideea că divorțul depinde de el, de comportamentul lui. Ceea ce e fals. Decizia este a mea, și depinde de felul cum interpretez comportamentul partenerului, nu de comportamentul acestuia. A amenința înseamnă de fapt voalat a-ți pasa responsabilitatea deciziilor la interlocutor. De asemenea, presupune și frica de a-ți asuma decizia stipulată în mesaj, și speranța că celălalt va fi compliant și nu va mai fi nevoie să faci ceea ce ameninți. ”Câinele care latră, nu mușcă”, spune un proverb popular. A amenința înseamnă ”a lătra”, cu frica și speranța că lucrurile vor evolua altfel.

Amenințările strică aerul relațiilor. E corect să nu fim de acord cu anumite comportamente ale celorlalți. E și mai bine să le comunicăm: “nu îmi place că … și mă aștept să …”. Este dreptul celuilalt să țină sau nu cont de ceea ce i-am spus și să își modifice sau nu comportamentul, dar ca o persoană liberă, fără amenințări. Dacă o va face, va însemna ceva pentru noi, dacă nu o va face, va însemna altceva. În funcție de reacția la mesajele noastre, noi putem să ne luăm propriile decizii, fără a amenința însă.

“Nu-mi place că bei. Mi-ar plăcea să faci ceva în privința asta”. Celălalt poate să inițieze o schimbare sau nu. Și în funcție de asta, noi putem decide multe lucruri. Deciziile sunt însă ale noastre, și e bine să ni le asumăm. Ceilalți sunt liberi să se comporte cum vor, și fiecare dintre noi este de asemenea liber să se poziționeze și în funcție de comportamentul celorlalți. Fără a amenința însă.

Când vă va veni să amenințați data viitoare, gândiți-vă de ce anume vă e frică, sau ce anume sperați, sau care vă sunt nevoile nesatisfăcute și comunicați-le pe acestea. Va fi reconfortant pentru dumneavoastră pentru că atunci când suntem în contact cu propria persoană, e ca o reîntoarcere la o sursă de energie. Va fi mai respirabil pentru celălalt, partenerul de relație și sănătos pentru relația pe care o aveți cu acesta.

Bibliografie:

Andreescu, Daniela, Conversații cu tine, Editura Herald, București, 2013
Salome, J., Curajul de a fi tu însuţi, Ed. Curtea Veche, Bucureşti, 2002
Salome, J., Singurătatea în doi nu e pentru noi, Ed. Curtea Veche, Bucureşti, 2003

Cum se devitalizează o relație când comandăm partenerului


comunicarea dicaturaRelațiile pot fi considerate ca niște organisme vii care se nasc, cresc, se dezvoltă, pot involua sau intra în disoluție. Ce hrănește sau omoară o relație este comunicarea partenerilor, ce poate fi valorizantă, hrănitoare sau devalorizantă, toxică. Deci, felul în care comunicăm într-o relație este definitoriu pentru calitatea acesteia, pentru stabilitatea și profunzimea ei.

J. Salome vorbea de mecanisme distructive pentru relații, anti-relaționale, ce sunt de fapt modalități de comunicare ce conduc la o devitalizare a relației, la creșterea violenței și dependenței relaționale, precum și la scăderea stimei de sine și devalorizarea fiecărui partener al relației.

Mecanismele principale ale sistemului anti-relațional sunt:

  • Mesajele directive sau comenzile
  • Amenințările
  • Mesajele devalorizante
  • Mesajele culpabilizante.

Mesajele comandă prin care un partener îi dictează, îi impune celuilalt ce să gândească, să simtă sau să facă au multe efecte negative atât asupra fiecărui membru al relației, cât și asupra relației ca atare.

Dictând partenerului, ne deresponsabilizăm de adevăratele noastre dorințe și nevoi: ”Trebuie să mergem în vizită la părinții mei” ascunde de fapt ”Vreau să mergem în vizită la părinții mei”.

Când îmi asum rolul de șef al celuilalt, nu-i las loc să se poziționeze în funcție de nevoile, sentimentele, convingerile sale, împiedicîndu-l astfel să trăiască autentic și în contact cu sine. Mai devreme sau mai târziu relația nu-l va mai reprezenta. De exemplu, mesajul ”Trebuie să mă iubești”, mesaj terorist prin care îmi impun propriile dorințe asupra celuilalt, obturează dezvoltarea și exprimarea adevăratelor sentimente. Sănătos pentru relație este să spun: ”Îmi doresc (am nevoie) să mă iubești, dar respect sentimentele tale, indiferent care ar fi acelea”.

Mesajele ”trebuie…” prin care îi comand celuilalt sunt devalorizante pentru partener, pentru că îmi asum rolul de a ști mai bine cum să fie viața lui. ”Trebuie să fii de acord cu mine …”, ”trebuie să crezi ceea ce spun eu”, ”trebuie să faci așa”, subînțeleg   mesajul ”pentru că eu știu mai bine”. De asemenea, au efectul de a-l infantiliza pe celălalt, deresponsabilizându-l de convingerile, nevoile și acțiunile sale. În final, relația în care abundă comenzile, se transformă într-una de dependență, în care individualitatea partenerilor degenerează, rezultând o pseudorelație, căci, atâta vreme cât nu avem două entități separate, este impropiu să vorbim de o adevărată relație.

Bibliografie:

Salome, J., Singurătatea în doi nu e pentru noi, Ed. Curtea Veche, Bucureşti, 2003

Femeia și cele 2 tipuri de orgasm


senzualitateSpre deosebire de orgasmul bărbatului, care este oarecum automat, fiind asociat cu ejacularea, astfel încât anorgasmia masculină este o condiție foarte puțin întâlnită, orgasmul femeii presupune, în cele mai multe situații, anumite condiții pentru a putea fi realizat: experiență sexuală, maturizare senzuală, obișnuința cu partenerul, existența preludiului sau a unui nivel ridicat de excitație înainte de actul sexual propriu-zis, o anumită stare fiziologică și psihică. Femeia ajunge așadar mai greu la orgasm decât bărbatul, dar ea se poate lăuda cu două tipuri de orgasm, chiar trei, dacă îl luăm în calcul și pe cel care rezultă din combinarea primelor.

În trecut se punea problema supremației unuia sau altuia dintre cele două tipuri de orgasme feminine. Pentru S. Freud, doar femeile mature psihic puteau ajunge la orgasm vaginal, celor infantile rămânându-le să se bucure de cel clitoridian. În prezent, această discuție despre supremație este depășită, ambele tipuri de orgasme fiind considerate foarte bune.

Orgasmul clitoridian, numit și ”extern”, pentru că e resimțit mai degrabă ca superficial, la suprafața pielii, are ca puncte declanșatoare terminațiile nervoase de la nivelul clitorisului. Impulsurile nervoase create aici sunt apoi transmise prin nervii aparținând plexului rușinos la nivelul centrilor nervoși conducători, luând naștere senzații de plăcere ”punctuale”. Când acestea ating o anumită intensitate, apar contracțiile ritmice ale mușchiului pubo-coccigian: 8-14 contracții ce se succed la intervale de aproximativ 0.8 secunde. Acestea sunt asociate cu o serie de modificări fiziologice, dintre care mai evidente sunt accelerarea ritmului cardiac și respirator. Astfel este resimțit, din punct de vedere fiziologic, orgasmul clitoridian. Ce se întâmplă cu femeia în timpul orgasmului clitoridian, din punct de vedere psihic, e mai greu să realizăm în descrieri generale, pentru că fiecare femeie e unică și are modalități specifice de a-și trăi orgasmul. Autorii care se încumetă totuși să pună în cuvinte trăirile orgasmice feminine, vorbesc de existența unor senzații ”ascuțite”, intense, de descărcare, în timpul acestui orgasm.

Orgasmul vaginal are ca și puncte sensibile declanșatoare receptorii de la nivelul vaginului (printre care punctul G) și colului uterin. Impulsurile nervoase descărcate de aici sunt transmise prin intermediul nervului pelvian și plexului hipogastric la centrii nervoși conducători. Aici iau naștere senzații de plăcere, care, când ating o anumită intensitate, declanșează contracții ritmice la nivelul uterului și organelor bazinului. Senzațiile asociate orgasmului vaginal sunt resimțite ca fiind foarte intense și cuprinzând vaginul, uterul, organele bazinului și chiar organele abdominale. Ceea ce trăiește femeia însă în sufletul ei în timpul orgasmului vaginal este, la fel ca și în cazul celui clitoridian, greu de pus în fraze generalizante: fericire, pierdere, împăcare, relaxare totală, dăruire, liniște, … .

Bibliografie:

Leleau, G, Cartea dorințelor, Ed. Trei, București, 2006

Relația de cuplu și rolurile jucate de parteneri


relație de cuplu functionalaO relație de cuplu funcțională este una în care ambii parteneri joacă mai multe roluri: copil, adult, părinte, prieten, iubit și toate acestea sunt confortabile pentru fiecare dintre cei doi.

Într-o relație funcțională de cuplu, deși se regăsesc multe roluri, predomină rolurile de iubit-iubită.

Într-o relație funcțională de cuplu bărbatul este bărbat, iar femeia, femeie și nu invers.

Cum se construiesc relațiile de cuplu?


cani cu dragosteCe este o relație și cum se construiește ea? Când spunem cuvântul ”relație”, toată lumea înțelege despre ce e vorba. Așa că pare impropriu, cel puțin la prima vedere, să ne întrebăm ce este aceea o relație și cum se construiește ea. Dacă ne gândim însă mai profund, s-ar putea să constatăm că nu ne este întotdeauna foarte clar. De exemplu, două persoane, el și ea, care locuiesc în același apartament și se declară ca fiind într-o relație, dar nu prea au activități în comun, nu comunică decât foarte puțin (doar strictul necesar, fără de care nu se poate) și pe un ton de ceartă, nu au planuri în comun, nu au interese în comun, nu se susțin și nu se valorizează, sunt ei într-o relație?

Câți dintre cei care se declară ca fiind în relații de cuplu ar putea să explice ce-i face să spună acest lucru? Doar pentru că au pus o etichetă interacțiunii cu o anumită persoană, înseamnă că sunt încă în relație de cuplu cu acea persoană?

Dacă un copil v-ar întreba ”ce este aceea relație de cuplu?”, ce i-ați răspunde? Toate întrebările acestea mi le-am adresat și eu și apoi, firesc, m-am gândit să clarific noțiunea de relație, punând accentul pe cea de cuplu.

O relație nu este o entitate materială, care să poată să fie percepută de către noi. Totuși, deși imaterială, ea leagă, ca un fir invizibil, cele două persoane. Chiar dacă nu se vede, nu se aude, nu se miroase, nu se atinge această conexiune poate fi analizată ca o structură, ce are anumite elemente constituente, de natură psihică, nu fizică. Structura ei se formează încetul cu încetul, din interacțiunile celor doi indivizi. La început avem o primă întâlnire, într-un anumit context. Cei doi fac cunoștință, poate schimbă câteva cuvinte sau nu comunică deloc verbal. Oricum ar fi, o primă impresie ne facem despre ceilalți, se pare că în primele 20 secunde. Această primă impresie influențează ulterior interacțiunile noastre. Dacă ea are o coloratură mai degrabă pozitivă, o să-mi placă momentul reîntîlnirii cu celălalt, poate chiar o să-l caut sau o să mă străduiesc să-l reîntîlnesc. Dacă impresia este mai degrabă negativă, o să fiu reținut cînd voi interacționa data viitoare cu acesta. De asemenea, e posibil chiar să mă îndrăgostesc ”la prima impresie” și o emoție foarte intensă să fie trezită de celălalt, din diverse motive, mai degrabă inconștiente. Cum recunoaștem noi, fără să trecem prin filtrul gândirii conștiente, semnalele care ne arată potrivirea profundă cu celălalt, pe anumite dimensiuni, este însă o altă poveste, pe care am să o spun într-un alt articol.

Peste primele noastre impresii se așează ulterior alte informații despre celălalt, precum și diverse emoții (plăcere, neplăcere, durere, tristețe, bucurie, mânie, satisfacție, dorințe erotice etc.). Emoțiile se nasc între doi oameni atunci cînd anumite nevoi ale fiecăruia sunt satisfăcute sau frustrate în contactul acestora. Indiferența este corelată cu lipsa emoțiilor, adică celălalt nu ne atinge nici pozitiv, nici negativ, din întâlnirea cu el nu am nici satisfacții, nici frustrări. Dacă însă interacțiunea este constantă și emoțiile frecvente în întâlnirile acestea, poate lua naștere un sentiment, fie pozitiv sau negativ: îndrăgostire, iubire, simpatie, ură, antipatie.

Emoțiile născute între două persoane au legătură atât cu aspecte conștiente, cât și cu aspecte inconștiente: calitatea comunicării cu celălalt, dacă mă simt sau nu ascultat și înțeles, dacă mă simt sau sunt valorizat sau criticat, dacă descoper că am interese comune, principii, valori, mod de gîndire asemănătoare sau foarte diferite, dacă îmi place cum arată celălalt, dacă și ceilalți (persoane semnificative) îl admiră sau îl depreciază, dacă semnalele pe care le transmite îmi arată că se potrivește cu scenariul meu de viață etc.

Ajungem apoi în punctul în care cei doi nu au doar imagini despre celălalt și despre sine, în relație cu acesta, dar au apărut și sentimentele, care pot să fie elemente de liant, dacă sunt de atracție, pozitive. Existența unor sentimente pozitive nu garantează însă o interacțiune satisfăcătoare cu celălalt, și nici chiar dezvoltarea relației.

Dezvoltarea relației pornește, în primul rând de la decizia celor doi. Ne placem și ne simțim bine împreună, dar vrem sau nu să construim în continuare o relație? Posibil să vrem. Sau nu, din diverse motive: poate că unul este într-o altă relație, poate sunt aspecte de diferență pe care cei doi nu vor să încerce să le depășescă, poate nu mai pot să se reîntâlnescă.

Dacă cei doi decid că vor să construiască o relație în continuare, atunci e probabil și că vor face publică relația lor. Și asta influențează mersul relației: ce vor spune părinții celor doi, ce vor spune prietenii…

Din momentul asumării relației, felul cum se va dezvolta ea depinde de multe aspecte. Importante sunt elementele care solidifică relația, adică aspectele comune și satisfăcătoare pentru cei doi parteneri de cuplu: sentimentele reciproc pozitive; comunicarea autentică; autodezvăluirea fiecăruia; rezolvarea constructivă a conflictelor; intimitatea sexuală satisfăcătoare; activitățile comune, plăcute pentru ambii; obiectivele și planurile comune; satisfacerea nevoilor de relație; distracțiile, interesele comune; timpul petrecut cu celălalt și resimțit ca fiind de calitate pentru fiecare dintre partenerii de cuplu; prietenii comuni etc.

Când ”comunul” devine din ce în ce mai fragil și mai nesatisfăcător pentru cei doi din relația de cuplu, relația se fragilizează și tinde către disoluție. Evident nici ieșirea din relație nu este facilă, pentru că orice relație presupune punerea în comun a diverse aspecte din tine și din propria viață. A te separa de un altul, cu care ai fost într-o relație, presupune și a-ți lua înapoi aspectele pe care le-ai împărtășit cu acesta, a le restructura și a le reașeza pe un alt fundament în interiorul și viața ta. Proces care este și de durată și dureros.

În finalul articolului vă propun să meditați la relațiile de cuplu din care faceți parte pentru a constata ce calitate are ”comunul”, liantul lor și din ce este alcătuit acesta. Vă propun, de asemenea, ca modalitate ajutătoare, și o listă de activități în care să le bifați pe cele pe care le-ați realizat cu partenerul săptămâna trecută și să notați nivelul de satisfacție (pe o scală de la 1 la 10) pe care l-ați simțit și pe cel pe care l-ați perceput la partener, pentru fiecare activitate în parte.

Dacă constatați, în urma exercițiului, că relația dumneavoastră suferă, gândiți-vă ce puteți face pentru aspectele conectante dintre dumeavoastră și partener, pentru a o revigora.

Activitatea desfășurată cu partenerul Nivelul de satisfacție personal Nivelul de satisfacție perceput la partener
Am făcut dragoste
Ne-am făcut planuri de vacanță
Am spălat
Am făcut cumpărături
Am pregătit masa
Am mers la film
Am mers la teatru
Am mers la un concert
Am făcut sport
Ne-am uitat la televizor
Am mâncat împreună
Am fost la restaurant
Ne-am plimbat prin parc
Am fost într-o excursie
Am fost la un muzeu
Am discutat despre copil/copii
Am discutat lucruri diverse
Am făcut curățenie
Am fost la biserică
Ne-am vizitat familiile
Ne-am întâlnit cu prietenii
Am jucat cărți sau alte jocuri
Am fost la un picnic
Am vorbit la telefon
Am fost la o petrecere
Am ascultat muzică
Am dansat
Am fost într-un club
Ne-am jucat cu copilul/copiii nostru/i
Ne-am cumpărat haine
Am citit împreună
Am îngrijit grădina
Alte activități

Chestionar pentru identificarea dependenței/independenței emoționale (numai pentru persoanele de sex feminin)


pasari zburandVă rog citiți cu atenție cu atenție următoarele întrebări și răspundeți cu ”da” sau ”nu”:

  1. Ai o nevoie secretă de a fi în rivalitate cu partenerul tău?
  2. Ai o nevoie de a fi considerată foarte specială de către fiecare partener?
  3. Ești atrasă de persoane care sunt deja în relație cu alte persoane?
  4. Ți se pare că celelalte femei te invidiază?
  5. Aștepți un partener care să-ți rezolve toate problemele?
  6. Te consideri o parteneră posesivă?
  7. Imaginea pe care o ai acum despre o femeie atractivă sexual este aceeași cu cea pe care o aveai în adolescență?
  8. Cauți admirație și aprobare cu orice preț?
  9. Ți-e frică că nu vei fi plăcută dacă spui exact ceea ce gândești și simți?
  10. Găsești că este dificil să păstrezi pasiunea în relații?

Interpretare:

Dacă sunt predominante răspunsurile cu ”da”, atunci e nevoie să creșteți din punct de vedere al independenței (maturității) emoționale: să vă cunoașteți mai bine, să învățați să vă apreciați, să aveți încredere în ceea ce vă e specific, să vă raportați la nevoile dumneavoastră și mai puțin la ale celorlalți, să interacționați cu ceilalți arătându-vă așa cum sunteți, să fiți împăcată cu ideea că nu veți fi plăcută de toți ceilalți, să nu căutați aprobare și admirație cu orice preț.

Dacă sunt predominante răspunsurile cu ”nu”, atunci sunteți mai degrabă o femeie matură, care se cunoaște, se apreciază și se raportează la ceilalți într-o manieră autentică, sinceră, necăutând neapărat aprobarea acestora.

Bibliografie:

  1. Freeman, Jean, The Sleeping Beauty Syndrome, Sheldon Press, 1993

 

 

Îndrăgostirea și alegerea partenerului de cuplu – II


atractieAm descris, într-un articol precedent (Îndrăgostirea și alegerea partenerului de cuplu – I) câțiva dintre factorii care contribuie la procesul îndrăgostirii și alegerii partenerului de cuplu: proximitatea fizică, excitația nervoasă, obstacolele, atractivitatea fizică, asemănarea, maximizarea câștigurilor și reciprocitatea în atracție. Voi continua, în acest articol cu identificarea altor condiții, predominant inconștiente, ce ne determină să ne îndrăgostim și să intrăm în anumite relații de cuplu.

* Stilul de atașament (vezi articolul ”Chestionar pentru identificarea stilului de atașament”), ca patern de interacțiune constituit în mica copilărie pe baza relației mamă-copil, influențează modalitatea noastră de a iniția și gestiona relațiile de cuplu.

Persoanele cu atașament sigur au o ușurință mai mare în a-și construi relații (implicit de cuplu), comparativ cu celelalte stiluri de atașament. Cei anxioși-ambivalenți, prin temerile, oscilațiile, nesiguranța lor, pun o presiune prea mare asupra potențialilor parteneri, astfel încât aceștia se sperie și se îndepărtează emoțional și chiar ies din relație. Cei cu stilul evitant intră în relații cu un nivel mai scăzut de intimitate, sau evită relațiile.

* Îndrăgostirea și alegerea partenerului de cuplu sunt influențate de experiențele noastre din copilărie: imaginea persoanei de care ne îndrăgostim este marcată de personalitatea părintelui de sex opus. Acest aspect este valabil pentru toți oamenii, dar în grade diferite. De exemplu, o femeie poate să se îndrăgostească de un bărbat care seamănă foarte mult cu tatăl ei, sau care este foarte diferit de acesta (opusul tatălui), sau poate să fie atrasă de un partener care are doar anumite caracteristici specifice tatălui ei.

Îndrăgostirea de un partener foarte asemănător sau opus față de părintele de sex opus este specifică celor care sunt încă foarte nediferențiați, deci dependenți de familia de origine. Pe măsură ce creștem, ne maturizăm și devenim independenți de mama și tata, alegerile noastre toate, deci inclusiv și aceea a partenerului de cuplu, ne reprezintă mai degrabă pe noi, cu nevoile noastre, cu trăsăturile de personalitate, decât relațiile și experiențele din trecutul nostru.

Pentru a vedea în ce măsură această teorie este valabilă pentru alegerea dumneavoastră romantică, încercați să găsiți asemănări între partenerul de cuplu și părintele de sex opus. Scrieți caracteristicile mai importante, fizice, emoționale, comportamentale, temperamentale, atitudinale și aptitudinale ale părintelui dumneavoastră și comparați cu lista trăsăturilor partenerului dumneavoastră de relație. Ce spune despre dumneavostră rezultatul acestui exercițiu?

* O altă condiție asemănătoare, dar mai nuanțată decât cea anterioară, stipulează că alegem parteneri de cuplu care se potrivesc cu imaginea romantică internă. Acest concept arată că toți purtăm în noi o imagine a potențialului partener, pe care o căutăm în realitate într-o manieră inconștientă. Când ne îndrăgostim, se realizează o întâlnire între imaginea interioară și una exterioară.

Imaginea interioară se formează din amestecul trăsăturilor pozitive și negative ale ambilor părinți cu caracteristicile relației părinților și a relației pe care fiecare dintre ei a avut-o cu copilul; de asemenea, aici sunt integrate și aspectele nerezolvate, problemele nesoluționate din aceste relații.

Există câteva teorii care susțin rolul imagini romantice interne în procesul de îndrăgostire: teoria relației de obiect, teoria arhetipurilor a lui Jung și teoria imprintingului.

Teoria relației de obiect susține că realitatea noastră internă este un fel de ”încorporare” a obiectelor externe (lucruri, persoane, relații, evenimente) și a relațiilor dintre acestea. Psihicul nostru fotografiază și interiorizeză, într-o manieră specifică, prin intermediul proceselor sale (intelectuale, emoțional-motivaționale și volitive), realitatea.

Pentru alegerile parteneriale, această teorie susține că prima relație de obiect își pune amprenta asupra procesului de îndrăgostire. Copilul mic poate avea o relație bună cu mama sa și, în acest caz, odată devenit adult, va fi mai probabil să între în relații armonioase de cuplu, adică să reconstituie o relație de obiect bună. Uneori, relația mamă-copil poate fi frustrantă, de respingere, abandon sau frustrare. Ce se va întâmpla în acest caz? Copilul se va simți neiubit, abandonat și respins și va interioriza, dar și reprima partea aceasta rănită. Deci o parte din el se va simți rea, agresoare, persecutoare, iar acea parte va deveni inconștientă pentru că un astfel de copil nu va fi împăcat cu partea aceasta negativă. Teoria relației de obiect afirmă că, într-o astfel de situație, îndrăgostirea se produce în consonanță cu părțile refulate din noi înșine, adică ne vom îndrăgosti de parteneri care să ne facă să ne simțim așa cum ne-am simțit în copilărie. O femeie care se simte de neiubit fiindcă nu a perceput iubirea în copilărie, va alege un partener indisponibil emoțional, care are dificultăți în a-și exprima iubirea. Un bărbat care nu s-a simțit valorizat în copilărie și care a interiorizat o parte nevaloroasă, se va îndrăgosti inconștient de o femeie foarte critică.

Care va fi dinamica unei astfel de relații constituite pe baza alegerilor consonante cu părțile noastre negate? După îndrăgostire, persoana își va încuraja inconștient partenerul să-și manifeste aspectele compatibile cu părțile sale reprimate: indisponibilitatea emoțională, pentru primul exemplu și comportamentul critic, pentru al doilea exemplu. Iar partenerul de cuplu va juca rolul atribuit. Pentru că, frecvent, scenariul propriu este compatibil cu scenariul celuilalt partener. Prin urmare, fiecare va oferi un rol celuilalt și de asemenea, fiecare va intra în rolul atribuit de celălalt.

Dinamica acestor relații de cuplu este una tensionantă, pentru că, pe de o parte, ele  ne fac să ne simțim ca în copilărie și, pe de altă parte, ne oferă posibilitatea să ne confruntăm cu fantasmele noastre interioare. Și cum e mai confortabil să mă lupt cu cineva din afară decât cu vulnerabilitățile mele interne, această dinamică oferă posibilitatea de a juca în exterior lupta interioară dintre părțile acceptate și părțile refulate din propria persoană.

Îndrăgostirea pe principiul părților refulate poate fi una nebunească, excesivă, și uneori distructivă și explică de ce unii oameni își aleg parteneri de relație aparent nepotriviți pentru ei. Această teorie ne poate oferi o explicație pentru alegerile parteneriale ale femeilor abuzate, ce se îndrăgostesc și rămân alături de bărbați foarte agresivi.

Există o relație între atracția inițială și cauza problemelor din cuplu, problemele din cuplu fiind de fapt tentative repetate de a corecta, gestiona și depăși conflictele din copilărie. Pentru că aceste cupluri încearcă să rezolve conflictele interne prin intermediul conflictelor externe.

Lupta din cuplurile în care îndrăgostirea s-a produs predominant pe baza frustrărilor inconștiente poate fi diminuată dacă se transferă în alt plan, adică dacă fiecare partener devine conștient de problemele și vulnerabilitățile proprii, ținând sub control transferul lor în exterior (deși este dificil, pentru că fiecare partener din aceste cupluri cere aproape obsesiv acest transfer). Acest proces este unul de autocunoaștere și dezvoltare personală, de echilibrare și maturizare emoțională.

Teoria arhetipurilor a lui Jung stipulează conceptele de animus (principiul masculin) și anima (principiul feminin). Acestea sunt tipare universal valabile, profunde, ce fac parte din inconștientul colectiv. Ele exprimă moduri specifice de a reacționa ale bărbaților și femeilor din cultura noastră, dar și speciei umane în general. Deși sunt universal valabile, formarea acestor imagini interioare a bărbaților și femeii este impregnată și de caracteristicile persoanelor cu care interacționăm în viața noastră (părinți, rude și persoane semnificative).

Simplist vorbind, conform acestei teorii, femeile se îndrăgostesc de bărbații care sunt asemănători animusului propriu, iar bărbații de femeile asemănătoare animei.

Această teorie explică de ce multe persoane se îndrăgostesc de cei care întruchipează în realitate animusul și anima în ceea ce au ele universal valabile. E singura teorie care explică de ce bărbații au tendința să se îndrăgostească de femeile foarte feminine, senzuale, deci de cele care întruchipează mai mult principiile feminine, și de ce femeile se îndrăgostesc de bărbați foarte masculini.

Conform teoriei imprintingului, iubirea din copilărie joacă un rol important în alegerile romantice de la vârsta adultă, pentru că ea se întipărește la nivelul rețelelor neuronale.

Toate aceste trei teorii explică, în forme diferite, cum imaginea romantică internă, stabilită în experiențele noastre din copilărie, influențează îndrăgostirea și alegerile parteneriale.

Această imagine, așa cum am văzut, ne poate conduce la îndrăgostiri mai fericite sau mai nefericite. Dacă constatați că relațiile de cuplu au fost experiențe frustrante și dureroase în majoritatea cazurilor, puteți încerca să descifrați această imagine pentru a o modifica ulterior. Descifrarea pornește de la exercițiul conștientizării trăsăturilor comune tuturor persoanelor de care v-ați îndrăgostit. Iar modificarea ne conduce în trecut, nu ca într-un film S.F, ci în trecutul nostru așa cum este înmagazinat în memorie, adică la imaginea trecutului. Noi nu putem modifica trecutul, dar putem sigur modifica imaginea acestuia. Cum? Printr-o resemnificare a acestuia din perspectiva prezentului. Și dacă vă încurcați în ițele acestui proces, puteți solicita ajutorul unui psiholog.

Bibliografie:

  • Ayala Malach Pines, Căile îndrăgostirii, Editura Trei, București, 2011
  • Corneau, G., Există iubiri fericite? Psihologia relaţiei de cuplu, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2006
  • Stancu, Ioana, Mecanismele intimității în relația de cuplu. Evaluare și intervenție, Ed. Sper, București, 2011

Îndrăgostirea și alegerea partenerului de cuplu -I-


atractieCe ne determină să ne îndrăgostim și să intrăm în relații de cuplu cu anumite persoane? În literatura de specialitate sunt amintiți o serie de factori – unii conștienți, pe care îi putem cunoaște și putem vorbi despre ei, iar alții inconștienți, care acționează din umbră fără ca noi să știm și să-i putem controla.

Îndrăgostirea este un fenomen care se petrece de fapt la intersecția aspectelor conștiente cu cele inconștiente. Uneori prevalează primele, alteori celelalte, dar întotdeauna se regăsesc amândouă. Haideți să vedem împreună care sunt, la modul general, câțiva dintre factorii care ne determină să ne îndrăgostim și să ne alegem un anumit partener de cuplu.

* S-a constatat că ne îndrăgostim și ne alegem parteneri de cuplu persoanele cu care avem o anumită proximitate fizică (vecini de apartament, de cămin; colegi de școală, de facultate, de serviciu, de echipă; persoane cu care interacționăm constant în diversele noastre activități: mergem la aceeași sală, la același club etc.). Influența pozitivă a proximității fizice asupra atracției interpersonale este explicată prin așa numitul fenomen Zajonc: expunerea repetată ne crește nivelul de plăcere pentru orice, de la aspectele rutiniere ale vieții la muzică și oameni.

Ca o consecință a acestui fapt, persoanele care sunt în căutarea unui partener de cuplu, au nevoie de variate ocazii de a cunoaște și a interacționa cu regularitate cu oameni care pot fi posibili candidați pentru o relație romantică.

* Excitația generată de efort fizic sau de emoții intense potențează reacțiile de atracție sau respingere față de posibilii parteneri de cuplu. Explicația este următoarea: când avem o stare de excitabilitate nervoasă (motorie sau emoțională) aceasta, pe de o parte, se transferă asupra tuturor persoanelor cu care suntem în contact în momentul respectiv iar, pe de altă parte, ea intensifică toate reaacțiile noastre, fie ele de atracție sau de respingere. Pe acest fond de atracție și intensificare se produce și o atribuire eronată: emoția este atribuită eronat atracției erotice, potențialii parteneri părând că au declanșat reacții emoționale intense.

Această teorie este creionată cu mijloacele specifice literaturii într-o carte pe care am citit-o în copilărie -“Castelul din Ronquerolles” (Les Memoires du Diable) de Frederic Soulie – îndrăgostirea eroinei principale de un anumit bărbat este explicată prin transferul emoțional al stării ei asupra acestuia în momentul întâlnirii lor.

Persoanele care spun că le e foarte dificil să se îndrăgostească sau că nu se pot îndrăgosti pot să beneficieze de consecințele acestei teorii interacționând cu potențialii parteneri – potriviți ca vârstă și sex – în cadrul unor activități stimulante: sport, călătorii în străinătate, filme cu impact emoțional puternic etc.

* Obstacolele din afara relației (o despărțire silită, obiecțiile părinților) intensifică iubirea, mecanism care devine explicabil prin teoria reactanței: când libertatea noastră de a acționa, gândi sau simți e pusă în pericol, suntem motivați să o recuperăm.

Dacă sunteți cumva părinte de adolescent/ă și dacă nu vă place prietenul/a copilului dumneavoastră, cea mai bună modalitate de a-l ajuta să facă alegeri mai adecvate nu este aceea de a vă opune, ci de-a fi alături de el în procesul de experimentare, cunoaștere și decizie asupra relațiilor de cuplu. Păstrați o relație bună cu acesta pentru a veni cu inima deschisă la dumneavoastră, adultul, atunci când are nevoie să vorbească, să se clarifice, să ia decizii proprii.

* Atractivitatea fizică a potențialului partener joacă un rol important în atracția romantică. Cercetările spun că bărbații sunt mai puțin influențați de aspectul femeilor decât susțin, iar femeile sunt influențate mai mult de aspectul bărbaților decât afirmă.

A alege o persoană cu nivel asemănător de atractivitate crește probabilitatea constituirii unor relații de cuplu satisfăcătoare.

* Asemănarea joacă un rol important în procesul îndrăgostirii. Ne atrag persoanele care ne sunt asemănătoare din punct de vedere al mediului familial, atitudinilor și trăsăturilor de personalitate (similaritatea atitudinilor este responsabilă pentru 81% din atracția interpersonală), înfățișării, modului de a gândi, obiectivelor și intereselor, activităților de petrecere a timpului liber, maturității psihologice și nivelului de independență.

Asemănarea joacă un rol mai mare în procesul de îndrăgostire decât deosebirea. Deși există și sintagma ”contrariile se atrag”, cercetătorii au descoperit că e valabilă pe un fond comun de asemănare, adică ne atrag persoanele cu care ne asemănăm în general, dar care sunt diferite și ne completează într-o anumită dimensiune semnificativă (de exemplu: el este introvertit, ea extravertită sau el este mai rațional, ea mai emoțională).

Tot legat de asemănare, deși este un aspect pe care nu-l controlăm, studiile arată că suntem atrași de persoane similare genetic nouă, mai precis care au o similaritate genetică optimă: nici foarte diferiți, nici foarte asemănători.

* Un alt factor care contribuie la îndrăgostirea și alegerea partenerului de cuplu este câștigul: alegem de obicei pentru a ne maximiza resursele (iubire, statut, informație, bani, bunuri materiale, servicii) și a ne minimiza pierderile. Fără a fi mercantili, alegem astfel încât nevoile noastre să fie satisfăcute. Deci, pentru a alege adecvat, este esențial să ne cunoaștem nevoile, iar condiția cea mai favorabilă este aceea a alegerii unui partener care are nevoi complementare (lui îi place să asculte, ei să vorbească sau lui îi place să fie sprijinit, ei să sprijine etc.).

Legat de maximizarea câștigurilor, studiile arată că femeile acordă o pondere mai mare potențialului de câștig al bărbatului (ambiția, munca personală), iar bărbații indicatorilor de fertilitate ai femeilor (tinerețea, frumusețea, o anumită conformație).

* Reciprocitatea în atracție este un alt factor care explică procesul îndrăgostirii: ne atrag persoanele care știm că ne plac pentru că e mai probabil să ne deschidem inima față de acestea. Însă, e important să nu confundăm emoția celuilalt cu propria noastră emoție și să ne imaginăm că ne-am îndrăgostit de cineva când ar putea fi doar influența câmpului emoțional al celuilalt.

În îndrăgostire și alegerea partenerului de cuplu intervin o multitudine de factori, care se combină într-o manieră specifică fiecărui individ, astfel încât fiecare proces de îndrăgostire este unul unic ce nu poate fi în nici un caz generalizat. În acest articol am abordat doar o parte dintre acești factori generatori de atracție interpersonală, iar despre alții, la fel de importanți, vom vorbi în articolul următor.

Bibliografie:

  • Ayala Malach Pines, Căile îndrăgostirii, Editura Trei, București, 2011
  • Stancu, Ioana, Mecanismele intimității în relația de cuplu. Evaluare și intervenție, Ed. Sper, București, 2011

Chestionar pentru identificarea stilului de atașament la adulți (Bartolomew şi Horowitz, 1991)


cuplu la o cafeaUrmătoarele afirmaţii sunt descrierile a 4 stiluri generale de atașament și relaţionare. Vă rog citiţi fiecare descriere cu atenţie și acordaţi pentru fiecare afirmaţie un număr de la 1 la 7, în funcţie de cât de mult vă caracterizează aceasta pe dumneavoastră: 1 înseamnă “nu mă caracterizează deloc”, iar 7 înseamnă “mă caracterizează foarte mult”.

  1. Este uşor pentru mine să mă apropii emoţional de alte persoane. Mă simt confortabil să depind de ceilalţi şi aceştia să depindă de mine. Totuşi, nu mă deranjează să fiu singur/ă sau să nu fiu acceptat/ă de alte persoane.
  2. Mă simt ușor inconfortabil să mă apropii de ceilalți. Îmi doresc relații apropiate emoțional, dar mi se pare dificil să depind de alții sau să am încredere completă în ei. Uneori mă tem să nu fiu rănit/ă dacă îmi permit să fiu prea aproape emoțional de alții.
  3. Vreau să fiu cât mai apropiat/ă sufleteşte de ceilalţi, dar de obicei aceştia sunt mai puţin deschişi decât îmi doresc eu. Nu mă simt bine dacă nu sunt într-o relaţie intimă. Câteodată mă gândesc cu îngrijorare că ceilalţi mă valorizează mai puţin decât îi apreciez eu.
  4. Mă simt bine să nu fiu apropiat/ă afectiv de alţii. Pentru mine, este foarte important să fiu independent/ă şi să mă bazez doar pe mine. Prefer să nu depind de alţii şi ceilalţi să nu depindă de mine.

Interpretare:

Cel mai mare punctaj acordat vă arată stilul de atașament predominant. Prima afirmație se referă la stilul de atașament sigur, a doua la stilul de atașament înfricoşat, a treia la stilul preocupat, iar ultima la stilul evitant.

 Atașamentul poate fi considerat prima legătură emoțională pe care copilul o stabilește cu mediul. J. Bowlby a dezvoltat acest concept de ataşament cu privire la relaţia afectivă primară stabilită între copil şi mama sa. Mary Ainsworth a identificat – la copii – 3 tipuri de ataşament pornind de la un experiment numit „paradigma străinului”, cărora le-a adăugat ulterior pe al patrulea: evitant, securizant, anxios și confuz.

Există o strânsă corelație între stilul de ataşament al copilului şi cel al adultului și, pornind de la aceasta, au fost descrise patru stiluri de ataşament la adult: sigur, anxios-preocupat, înfricoşat şi evitant.

Stilul de atașament influențează modalitatea de-a intra în relații, inclusiv în cele de cuplu, iar cercetătorii au constat că există o corelație între tipul de atașament și satisfacția în relația de cuplu: persoanele ce au un stil de ataşament sigur experimentează o mai mare satisfacţie în relaţiile de cuplu comparativ cu celelalte ce au alte stiluri de ataşament, iar cele cu stil preocupat nu rup relaţiile de cuplu, chiar dacă sunt nesatisfăcătoare.

Chiar dacă bazele stilului de atașament sunt așezate în copilărie, noi îl putem schimba prin întâlniri semnificative, experienţe pozitive, dezvoltare personală, autocunoaştere, orientare spirituală, psihoterapie.

Bibliografie:

  1. Bartholomew K., Horowitz L.M., Attachment styles among young adults: a test of a four-category model, J. Pers. Soc. Psychol. 61 (2): 226–44, 1991
  2. Stancu, Ioana, Mecanismele intimității în relația de cuplu. Evaluare și intervenție, Ed. Sper, București, 2011

Declarație a drepturilor femeii și bărbatului în iubire


cuplu pitura

Să te iubesc fără să te supun

Să te îmblânzesc fără să te închid

Să te cunosc fără să te etichetez

Să te găsesc fără să mă ascund

Să mi te alătur fără să te ameninț

Să te primesc fără să te rețin

Să îți cer fără să te oblig

Să îți dau fără să mă golesc

Să te refuz fără să te rănesc

Să te părăsesc fără să te uit

Să te completez fără să te copleșesc

Să-ți fiu fidel fără să mă înșel

Să îți surând și să mă înduioșez

Să te descoper și să mă emoționez

Să mă minunez și să mă abandonez

fluidității unui elan

unificării prin împărtășire,

fericirii visului de viitor.

 

Și să rămân astfel viu și liber,

deschis, îmbogățit

de potențialul întâlnirilor noastre.

 

Să fiu astfel împăcat,

întregit, prelungit

de entuziasmul

vieții noastre comune.

Jacques Salome

Chestionar: Capacitatea de a pune limite în relațiile de cuplu


limite xupluAcesta este un minichestionar care să vă ajute să vă gândiți puțin la capacitatea de a pune limite în relațiile de cuplu, adică la gradul în care puteți să vă diferențiați de partenerul de cuplu, pentru a trăi ca o persoană independentă, chiar dacă sunteți într-o relație foarte profundă cu acesta. Acest chestionar este pentru persoanele de ambele sexe, dar, pentru fluiditatea comunicării, am ales să-l scriu ca pentru un respondent de sex feminin. Răspundeți vă rog, cu da sau nu.

  1. Ești influențată ușor de opiniile partenerului?
  2. Entuziasmul pentru o activitate scade, dacă partenerul nu agreează acea activitate?
  3. Găsești că este dificil să spui care sunt emoțiile tale?
  4. Emoțiile tale formează de obicei un amestec cu ale partenerului tău?
  5. Găsești că este dificil să impresionezi când îți exprimi propriile emoții?
  6. Eviți confruntările pentru că ți se pare dificil să-ți spui punctul de vedere?
  7. Depinzi de atitudinea partenerului pentru a te simți într-un fel anume?
  8. Eviți intimitatea de frica de-a nu fi rănită sau greșit înțeleasă?
  9. Este greu pentru tine să te imaginezi ca o persoană separată de partener?

Interpretare. Cu cât aveți mai multe răspunsuri de da, cu atât vă este mai greu să vă păstrați identitatea în preajma partenerului. Pe termen lung aceasta conduce la pierderea contactului cu propria persoană și la ancorarea într-o viață care s-ar putea să nu vă mai reprezinte. Pentru a ieși din această capcană pe care singuri v-ați întins-o, din fidelitate față de partener, întrebați-vă mai des cine sunteți și dacă ceea ce simțiți sau gândiți vă reprezintă cu adevărat. Apoi, exprimați-vă, căci un cuplu rămâne viu și satisfăcător pentru ambii parteneri dacă fiecare iși păstrează propria individualitate.

Reușim să-i schimbăm pe ceilalți?


intrebareSingura modalitate prin care reușim să influențăm schimbarea celorlalți este aceea de-a ne schimba pe noi. Oamenii se pot schimba doar dacă sunt motivați intrinsec și este foarte greu și așa. Altfel, nevoia de-a-l schimba pe celălalt (de obicei o persoană semnificativă), cu presiunea aferentă ei, poate doar să trezească în acesta mai multe reacții nefavorabile dorinței de schimbare:

–         se simte neacceptat (și chiar este pe anumite dimensiuni) și se distanțează emoțional

–         se simte iritat, deranjat de această presiune a schimbării

–         reacționează mai mult sau mai puțin agresiv, simțindu-se nevalidat ca persoană (Tu nu ești O.K.!). Cu alte cuvinte, se creează o rezistență la schimbare, mai degrabă decât o nevoie de schimbare.

Nevoia de-a-l schimba pe celălalt poate fi o modalitate mai confortabilă de a aborda anumite dificultăți cu care ne confruntăm, adică, în loc să vedem propria noastră responsabilitate în ceea ce se întâmplă, în problemele noastre, preferăm să spunem că celălalt este de vină și trebuie să se schimbe. Vorba proverbului: vede paiul în ochiul celuilalt, în loc să vadă bârna din al său!

Singura modalitate prin care putem să inițiem schimbarea și în ceilalți este aceea de-a o începe în interiorul nostru. Pentru că suntem interconectați și modificările profunde personale influențează comportamentul, atitudinile, chiar imaginea și stima de sine a celorlalți. Cu atât mai mult, că cât suntem în relații mai semnificative.

În loc să fac presiuni ca celălalt să mă iubescă mai mult, poate n-ar fi rău ca eu să fiu mai iubitor. În loc să-mi doresc ca celălalt să fie mai independent, pot să lucrez la independența mea, din multe puncte de vedere, și chiar în relația respectivă. În fond, faptul că îmi doresc ca celălalt să fie mai independent, ar putea să spună că eu sunt dependent de independența celuilalt. Deci, cine este dependentul?

Dumneavoastră pe cine vreți să schimbați și ce anume vreți să schimbați la ceilalți? Ce-ar fi să începeți să faceți aceste schimbări în ograda proprie? S-ar putea apoi să constatați că și ceilalți vor să se schimbe, pentru că, nemafiind ocupați cu rezistența la schimbare, găsesc spațiul psihologic de-a medita la propriile nevoi de schimbare.

 

♦ Mecanisme psihice şi comportamentale de evitare a intimităţii în relaţia de cuplu


 cupluDeşi intimitatea este o experienţă umană extraordinară, care îmbogăţeşte viaţa celui care o trăieşte, deşi ea poate reprezenta un adevărat izvor regenerativ pentru fiecare persoană, totuşi ea poate fi şi sursa activării unor anxietăţi şi frici profunde. „Oamenii se tem de marea muzică, oamenii se tem de marea poezie, oamenii se tem de intimitatea profundă. Relaţiile de iubire ale oamenilor sunt doar relaţii de suprafaţă. Doi oameni care se iubesc nu pătrund adânc unul în celălalt, pentru că fiecăruia îi este teamă că s-ar putea să nu se reflecte în lacul fiinţei celuilalt. Ce se va întâmpla dacă nu se va vedea în acel lac, în acea oglindă a fiinţei celuilalt, dacă oglinda nu va reflecta nimic, va rămâne pustie?” (Osho, 2001, p. 49).

            Există multe persoane care se tem de intimitate, conştient sau inconştient, din varii motive: aceasta poate activa frica de abandon, de intruziune, de necunoscut, de autodezvăluire, frica că va trebui să oferi ceva şi crezi că nu ai nimic de oferit, frica că celălalt te va vedea aşa cum eşti, adică nedemn de iubire. Pentru a evita contactul cu ceva potenţial periculos, aceste persoane folosesc, de obicei inconştient, o serie de modalităţi, mecanisme psihice şi comportamentale de evitare a intimităţii. Putem să facem chiar o analogie între acestea şi mecanismele de apărare ale eului descrise de psihanalişti (prima psihanalistă care a scris despre ele a fost Anna Freud, în 1936). Ca şi acelea, mecanismele de evitare a intimităţii protejază persoana de aspecte emoţionale dureroase pe care le conţine şi cu care nu vrea sau nu poate să se confrunte. Ambele tipuri de mecanisme au ca scop menţinerea unui relativ echilibru psihic în condiţiile în care există pulsiuni, temeri, suferinţe care ar putea afecta acest echilibru. Unele dintre mecanismele de evitare a intimităţii (evitarea relaţională, proiecţia, fantasma, formaţiunea reacţională) se suprapun peste anumite mecanisme de apărare ale eului şi e normal să fie aşa pentru că evitarea intimităţii poate fi considerată un aspect particular de apărare a persoanei. Dacă în cazul mecanismelor de apărare a eului apărările se fac în principal faţă de sine – de pulsiunile sinelui, de afectele şi reprezentările asociate pulsiunilor, precum şi de situaţiile generatoare de anxietate datorită potenţialului lor de-a declanşa pulsiuni interzise (Freud, Anna, 2002), în cazul mecanismelor de evitare a intimităţii persoana încearcă să evite contactul cu sine evitând în primul rând contactul autentic cu celălalt. În continuare voi descrie mecanismele de evitare a intimităţii în relaţii de cuplu, modalităţi descoperite prin consultarea literaturii de specialitate, precum şi din experienţa mea zilnică ca persoană şi psihoterapeut.

   1. Fuziunea cu celălalt. Persoana intră în relaţii şi se contopeşte cu celălalt, uitând de sine, de nevoile sale, de temerile sale. Este o formă de evitare a intimităţii pentru că o reală intimitate presupune două personalităţi distincte între care există apropiere emoţională. Fuziunea este o modalitate de evitare a contactului cu sine (pentru că te pierzi în celălalt), dar şi cu celălalt, pentru că formezi un tot nediferenţiat cu acesta. Fuziunea este ceva normal în dinamica unei relaţii de cuplu, în fazele incipiente ale relaţiei, dar, pe măsură ce relaţia avansează, partenerii de cuplu trebuie să facă trecerea de la nediferenţiere la diferenţiere, de la fuziune la individualităţi în relaţie, pentru a putea accede la o reală intimitate. „Adevărata intimitate înseamnă a întreţine relaţii de cuplu fără a ne pierde pe noi înşine. Înseamnă a fi cunoscuţi şi acceptaţi pentru ceea ce suntem cu adevărat ” (Morrie şi Arleah Shechtman, 2007, p. 81).

 2.  Evitarea relaţională.  „În vreme ce pe unii eul diminuat sau afectat îi poate face să se implice profund într-o apropiere în care practic se contopesc cu celălalt, pe alţii îi poate duce la diverse forme de izolare, evaziune sau retragere în sine.” (Francis Macnab, 1997, p. 124). Deci, o altă modalitate de a evita intimitatea erotică (dar nu numai) este nedezvoltarea relaţiilor interpersonale, adică evitarea acestora. Dacă nu vorbim de personalităţi schizoide, la care nevoia de apropiere emoţională este foarte puţin dezvoltată, atunci în umbra evitării se află dependenţa emoţională. Probabil însă, în această situaţie, emoţiile reprimate sunt mult mai intense decât în prima situaţie, cea de fuziune (când se intra în relaţii), aşa că ar fi mult mai anxiogen să fie retrăite în cadrul unei relaţii intime, iar forţa eului este mai scăzută, ceea ce întăreşte mecanismul evitant.

„Mecanismul acesta este atât de primitiv şi de natural şi, în plus, este foarte legat de dezvoltarea firească a eului” (Freud, Anna, 2002, p. 77), iar aceasta conduce la o accesare firească în condiţiile nevoii de evitare a intimităţii.

3. Intermedierea. Este o formă de evitare a intimităţii care constă în intermedierea contactului cu o altă persoană de către o persoană, o activitate, un animal etc. Persoanele care pot intermedia contactul pot fi membri ai familiei (părinţi, copii, rude), prieteni, amici, colegi etc. De asemenea, orice activitate poate constitui o modalitate de a ecrana contactul cu o altă persoană. Frecvent utilizată este cea de vizionare la televizor a diverse emisiuni în timp ce eşti împreună cu partenerul/a de cuplu. Animalele de casă sunt şi ele deseori implicate în acest mecanism de evitare a intimităţii (partenerii de cuplu îşi alocă timp pentru ele, vorbesc despre ele, astfel încât timpul dedicat cuplului ca atare se micşorează simţitor).

4. Fuga de contact. Constă în implicarea excesivă în tot felul de activităţi (muncă, hobbyuri, creşterea copiilor, distracţii etc.) astfel încât intimitatea relaţională să rămână la un nivel foarte scăzut. Alte modalităţi de a fugi din calea unui contact autentic sunt ruperea relaţiei în momentul când există condiţiile pentru o reală apropiere emoţională sau alegerea desfăşurării relaţiei în plan virtual (de exemplu, relaţiile care iau naştere şi se desfăşoară predominant prin intermediul internetului).

5. Alegeri parteneriale inadecvate. A-ţi alege parteneri cu care nu prea ai nimic în comun, a intra în relaţie cu parteneri de care nu eşti atras, care nu-ţi plac sau sunt indisponibili emoţional, a căuta parteneri cu situaţie relaţională neclară sau care sunt deja în alte relaţii (sindromul amant/ă), mult mai mari sau mai mici ca vârstă, care locuiesc în alte oraşe sau ţări, parteneri care au nevoie să fie salvaţi – toate acestea constituie variante ale acestei strategii de evitare a intimităţii.

„La femei, patologia predominantă care interferă cu o relaţie stabilă se manifestă cel mai frecvent în diverse tipare masochiste, precum ataşamentul persistent faţă de bărbaţi nesatisfăcători şi incapacitatea de-a se bucura sau de a menţine o relaţie cu un bărbat care ar putea fi complet satisfăcătoare pentru ele” (Kernberg, F. Otto, 2009, p. 133).

În literatură există exemple de personaje care fac alegeri emoţionale inadecvate tocmai pentru a evita intimitatea profundă: de exemplu personajul feminin principal din romanul „Sex, shopping şi un roman” scris de Alain de Botton (2005) sau foarte cunoscuta Madam Bovary din romanul cu acelaşi titlu scris de Gustave Flaubert  în anul 1857.

6. Construirea de relaţii imaginare (fantasmatice). Constă în implicarea fantasmatică într-o relaţie de cuplu, cu o persoană din realitate, aceasta neştiind ce se întâmplă în mintea primeia. Deşi acest aspect ne trimite cu gândul mai ales la erotomanie şi implicit la personalităţile paranoice, totuşi fantasmarea relaţională poate apărea, la intensităţi mai mici, şi la persoanele normale. O altă deosebire faţă de erotomanie ar mai fi şi faptul că cel care fantasmează este aproape conştient că ceea ce se întâmplă este creaţia propriului psihic, cu toate că aceasta nu-l împiedică să spere că lucrurile ar putea să stea şi altfel… Doar să spere, pentru că, dacă cel din realitate ar începe să se comporte ca cel din fantasmă, ar găsi cu siguranţă alte modalităţi de evitare a intimităţii.

O altă conotaţie a termenului de „fantasmă relaţională” şi care se întâlneşte mult mai frecvent în realitate este cea de creare a unei legături iluzorii cu o altă persoană în chiar cadrul unei relaţii constituite de cuplu. Robert Firestone a descris acest tip de mecanism într-o serie de lucrări: „Fear of intimacy” (1999), „The fantasy bond – structure of psychological defenses” (1985), ca o defensă primară, un proces inconştient dezvoltat în copilărie ca o modalitate protectivă împotriva abandonului emoţional şi care apoi, în viaţa adultă, va fi externalizat în diverse relaţii şi activităţi.

Mulţi părinţi oferă afecţiune atunci cînd ei simt această nevoie la ei înşişi şi această modalitate de-a oferi este mai mult o formă de-a lua, de-a-şi hrăni foamea emoţională decât o formă sănătoasă de-a întâlni nevoile copiilor. Şi aceasta pentru că mulţi părinţi au avut ei înşişi probleme emoţionale în copilărie. Foamea emoţională nu este însă dragoste. Este mai degrabă o nevoie puternică formată datorită deprivării emoţionale din copilărie şi care poate, datorită intensităţii ei, să fie confundată cu adevărata dragoste.

Confruntat cu foamea emoţională a mamei şi a adulţilor care îl îngrijesc, copilul suferă şi, pentru a face faţă anxietăţii şi durerii emoţionale, el dezvoltă această legătură fantasmatică, iluzorie de dragoste. Îşi imaginează că este iubit deşi între el şi mamă există distanţă emoţională, ei neavînd un contact real; îşi anesteziază suferinţa, dar nu este real satisfăcut. Învaţă pe nesimţite să renunţe la nevoile lui şi, treptat, va ajunge să nu mai ştie care sunt acestea. Cu timpul va ajunge una cu părinţii săi, va fi dependent de aceştia. Ulterior, în viaţa adultă, în momentul formării unor relaţii semnificative – inclusiv cele erotice – pentru a putea gestiona frica de abandon trezită de sentimentele pozitive pe care le simte faţă de o altă persoană, individul va reactualiza vechile paternuri de relaţionare fixate în copilărie. Şi astfel va renunţa la exprimarea autentică de sine – la a spune ceea ce simte, gândeşte şi doreşte, în detrimentul unei iluzii de securitate. Va renunţa la interesele sale, la opiniile sale, la individualitatea sa pentru a deveni un tot cu celălalt.

Legăturile iluzorii distructive care există în multe relaţii de cuplu, reduc considerabil posibilitatea cuplurilor de a atinge o reală intimitate (Firestone, Robert, 1985). Aceste legături sunt susţinute de nişte defense secundare, care, potrivit lui Robert Firestone (1985) sunt următoarele: idealizarea părinţilor şi a familiei, o imagine de sine negativă, deplasarea trăsăturilor parentale negative asupra altor obiecte şi dezvoltarea unei viziuni paranoide asupra existenţei, pierderea sensului sinelui, renunţarea la relaţii afective autentice şi implicarea în activităţi care să atenueze suferinţa emoţională.

7. Agăţarea de trecut. Pentru a evita contactul cu potenţialii parteneri, unele persoane se „agaţă” de o anumită relaţie din trecut sau doar de un sentiment pentru cineva, aceasta contribuind cu succes la evitarea unei intimităţi reale cu un partener din prezent. Această neseparare psihică de cineva cu care persoana nu mai este în relaţie o ajută pe aceasta să-şi satisfacă nevoia de a iubi – e adevărat însă că în imaginar, adică într-un mediu mai sigur şi nu aşa incontrolabil ca realitatea. Prin urmare, prin acest mecanism se obţine o oarecare satisfacţie psihică, de vreme ce în această fantasmă relaţională persoana în cauză are iluzia că iubeşte.

Când se încheie orice relaţie de cuplu, este nevoie de o perioadă de doliu, dar prelungirea acesteia dincolo de limita firescului ne trimite cu gândul la faptul că persoana respectivă se teme de a intra într-o altă relaţie, nu recunoaşte faţă de sine această temere şi, prin urmare, inconştientul ei găseşte strategia de evitare a anxietăţii de relaţie – prelungirea doliului, agăţarea fantasmatică de ceea ce a fost şi fie e posibil să reînvie, fie e posibil să nu mai întâlnească într-o altă relaţie.

Acest mecanism are ca nucleu, ca şi acela al construirii de relaţii fantasmatice, procesul psihic al imaginaţiei, care vine să substituie informaţiile reale, concrete, adecvate şi autentice dintr-o relaţie cu informaţii fantasmate, dezvoltate pe scenariile personale şi fricile inconştiente ale partenerilor de cuplu.

8. Roluri inadecvate relaţiilor de cuplu. Acest mecanism constă în suprapunerea peste rolurile adult-adult, femeie-bărbat, a unora inadecvate funcţionării unei relaţii de cuplu, ca de exemplu cele de părinte-copil, frate-soră, agresor-victimă-salvator. Acestea eclipsează rolurile iniţiale şi chiar le pot încorpora, împiedicând contactul real şi intimitatea de cuplu. Deşi în orice relaţie de cuplu sunt prezente roluri care nu ţin de configuraţia unui cuplu erotic, totuşi, în cuplurile în care intimitatea se dezvoltă satisfăcător pentru cei doi parteneri, acestea se „joacă” doar tranzitoriu.

Rolurile inadecvate relaţiilor de cuplu sunt strâns legate de intervenţia mecanismului proiectiv care predomină în detrimentul unui contact empatic şi real între cei doi parteneri de cuplu.

9. Raportarea proiectivă la partener. Este un mecanism inconştient ce împiedică contactul cu persoana reală a partenerului de cuplu, acesta fiind mai degrabă suportul pentru o imagine semnificativă din trecutul individului respectiv, decât o persoană reală, cu o personalitate distinctă. Raportarea proiectivă la partener este firească mai ales în momentele de început ale relaţiei, pe măsură ce relaţia avansează proiecţia trebuind să facă loc realităţii celor doi, numai astfel intimitatea putându-se instala.

Când spunem că într-o relaţie predomină proiecţia, ne referim la faptul că interacţiunile celor doi sunt viciate permanent sau doar tranzitoriu (dar foarte intens şi cu repercusiuni profunde asupra dinamicii de cuplu) de intervenţia unor persoane semnificative din trecutul celor doi care apar acolo datorită faptului că unul sau amîndoi le proiectează în spaţiul cuplului.

Raportarea proiectivă la partener se regăseşte în mecanismele clasice de apărare a eului şi anume, proiecţia (atribuirea gândurilor, emoţiilor şi impulsurilor altei persoane) şi identificarea proiectivă cu partenerul (proces de proiectare a aspectelor personale neplăcute, inacceptabile în exterior, la o altă persoană; mecanismul a fost descris de Melanie Klein în 1957).

10. Jocurile psihologice. Jocurile sunt acţiuni repetitive cu o miză permanentă, anume tentativa de a-ţi însuşi poziţia cea mai înaltă. Prin intermediul lor se încearcă controlul celuilalt, deturnarea schimbului corect de informaţii şi sentimente, precum şi deresponsabilizarea personală. Cel mai utilizat joc psihologic de către persoanele dependente este cel în care apar rolurile de salvator, persecutor şi victimă.

11. Exprimarea de sine inadecvată. Constă în exprimarea nevoilor, dorinţelor într-o manieră destructivă pentru relaţia de cuplu. Exprimarea afectivităţii într-o manieră revendicativă, manipulativă şi critică, precum şi exprimarea nevoii de spaţiu şi libertate în feluri exagerate de respingere a partenerului sau distanţare defensivă constituie exemple ilustrative pentru acest mecanism.

12. Certurile şi agresivitatea. Multe cupluri utilizează certurile şi agresivitatea, ca modalităţi de a creşte distanţa emoţională, atunci când intimitatea a atins cote insuportabile pentru propriile personalităţi.

13. Scăderea libidoului. Este un mecanism inconştient care apare, de obicei, în cazul persoanelor cu o crescută frică de intimitate. Intimitatea este atât de dificil de trăit pentru aceste persoane încât inconştient utilizează o modalitate foarte puternică şi cu mari şanse de reuşită de evitare a intimităţii.

14. Dependenţele de diverse substanţe, de muncă, de jocuri de noroc sau pe calculator, toate tipurile de dependenţe mai exact constituie modalităţi de evitare a contactului real cu un partener de cuplu. Dependentul are toată atenţia orientată către obiectul dependenţei, el este preocupat permanent să şi-l procure sau să fie aproape de acesta, astfel încât nu-i mai rămâne disponibilitate pentru implicarea în relaţii de cuplu sau în orice altfel de relaţii.

15. Disocierea tandreţe-erotism conduce de obicei la relaţii sexuale satisfăcătoare doar în contextul unor relaţii în care nu există iubire şi la relaţii tandre desexualizate. Mecanismul este întâlnit mai frecvent la bărbaţi, aceştia idealizând unele femei faţă de care orice sentiment sexual este negat, iar celelalte femei sunt percepute ca simple obiecte sexuale. „Acest comportament duce la devalorizarea auto-distructivă a intimităţii” (Kernberg, F. Otto, 2009, p. 253).

 Uneori tandreţea şi erotismul pot coexista la o astfel de persoană ce se teme de intimitate, dar „doar în relaţii de iubire frustrante” (Kernberg, F. Otto, 2009, p. 133).

16. Formaţiunea reacţională, un mecanism clasic de apărare a eului, descris de Anna Freud în 1936 constă în dezvoltarea excesivă a unor trăsături conştiente contrare unor tendinţe inconştiente neagreate de supraeul persoanei. Ca şi modalitate de evitare a intimităţii poate apărea sub forma afirmării unor sentimente negative faţă de cineva care, dimpotrivă, îţi provoacă atracţie. Acest comportament apare frecvent în perioada pubertăţii şi începutului adolescenţei cînd, tinerii, datorită anxietăţii de relaţie fundamentată de cele mai multe ori pe o lipsa de experienţă aleg inconştient să-i respingă pe cei de care se simt cei mai atraşi. Mecanismul acesta poate fi întâlnit şi în cazul persoanelor imature emoţional, care se tem aşa tare de relaţii şi intimitate încât „aleg” să fugă nu numai comportamental, ca în cazul evitării, dar şi emoţional, din calea dragostei.

Referiri la aceste mecanisme de evitare a intimităţii se fac în multe lucrări de psihologie a cuplului. Jean Freeman, în lucrarea „The Sleeping Beauty Syndrome”, descrie procesul maturizării feminine şi aici apar descrise uneori explicit, uneori implicit, ca nişte tendinţe derivate din imaturitatea emoţională, o serie de defense specifice relaţionării erotice, ca de exemplu: tendinţa de-a fuziona cu celălalt, evitarea relaţională, intermedierea, fuga de contact, alegerile parteneriale inadecvate, fantasma relaţională, jocurile psihologice, exprimarea de sine inadecvată, disocierea tandreţe/erotism. Frumoasa adormită este de fapt femeia imatură emoţional care alege să mai „doarmă” un pic decât să se confrunte cu realitatea: a sa şi a partenerului; este femeia care utilizează inconştient tot felul de defense psihice şi comportamentale pentru a mai rămâne în stadiul în care este şi a nu se dezvolta emoţional, dezvoltarea implicând nelinişti şi frici foarte puternice. „Frumoasa adormită adesea îl alege pe bărbatul nepotrivit, face constant aceleaşi alegeri relaţionale şi niciodată nu accede la o reală intimitate în relaţiile de cuplu. În termeni psihologici, este mai probabil să repete paternuri de relaţie învăţate în copilărie, atunci când mai degrabă a trebuit să se conformeze unei imagini decât să devină cine ar fi putut să devină. Ca şi Frumoasa adormită din poveste, o parte din sine doarme, ea nu şi-a descoperit identitatea reală, ceea ce înseamnă că nu ştie ceea ce vrea de la viaţa sa ” (Freeman, Jean, 1993, p. 5 ).

Unele mecanisme de evitare a intimităţii sunt specifice numai relaţiilor de cuplu, iar altele pot fi prezente şi în alte forme de relaţii. De-a lungul vieţii o persoană poate să varieze strategiile de evitare a intimităţii, în funcţie de o serie de factori, cel mai important dintre aceştia fiind însă forţa eului său. Aceste mecanisme pot funcţiona împreună sau separat, poate predomina unul sau pot fi utilizate în egală măsură mai multe.

Mai mult sau mai puţin, toţi oamenii utilizează aceste strategii, în propriile relaţii. Atunci însă când acestea sunt utilizate excesiv, în detrimentul mecanismelor de dezvoltare a intimităţii şi dau naştere unor relaţii bolnave, care nu pot avea decât rolul de-a ne pune în contact cu umbra noastră, dacă suntem aplecaţi spre autocunoaştere. Dacă nu, ele, născute din suferinţă, creează suferinţă, până în momentul când eul nostru devine suficient de călit şi puternic pentru a se confrunta cu fricile noastre inconştiente.

Ca o concluzie şi un paradox al aspectelor dezvoltate anterior, putem spune că intimitatea, adică apropierea reală de ceilalţi ne este cu atât mai accesibilă cu cât suntem mai diferenţiaţi, mai separaţi. Cu cât ştim mai bine cine suntem, cu atât suntem mai capabili să ne asumăm responsabilitatea pentru emoţiile noastre, iar cu cât suntem mai maturi emoţional, cu atât reuşim să construim o conexiune reală cu ceilalţi.  

(Ioana Stancu, Mecanismele intimității în relația de cuplu, Editura Sper, 2011, p. 74-83)

Când creşte o relaţie


cropped-image-2-maini.jpg Când fiecare partener are grijă de capătul său de relaţie:

  • Spunând ceea ce-şi doreşte şi ceea ce aşteaptă de la celălalt
  • Fiind deschis să dăruiască, să ceară, să primească şi să refuze
  • Exprimându-şi clar limitele
  • Comunicând şi străduindu-se să-l înţeleagă cât mai exact pe celălalt
  • Asumându-şi nevoile, dorinţele şi satisfacerea acestora,

Atunci vom avea două persoane separate, autonome, mature care pot să dezvolte împreună o relaţie frumoasă.

Conţinerea psihologică şi fertilitatea


 

imagine sO viitoare mamă. Este o femeie care poate conţine în trupul ei alt trup. Îl poate primi, hrăni, ajuta să crească şi să se dezvolte. De asemenea, este o femeie care îşi  poate conţine psihologic copilul. Adică este capabilă să primească, să accepte  şi să securizeze entitatea aceea fragilă (numită iniţial făt) cu gândul şi cu emoţiile sale astfel încât acesta să se transforma într-un copil.

Dacă pentru a putea primi şi purta un copil în corpul său mama trebuie să aibă un oarecare grad de sănătate fizică, mai ales în ceea ce priveşte sănătatea organelor implicate în acest proces, în legătură cu sufletul (psihicul) povestea nu este întotdeauna simplă. Chiar dacă vrei un copil, chiar dacă simţi şi afirmi că eşti pregătită pentru un copil, s-ar putea să nu fie întotdeauna aşa. Noi nu suntem doar ceea ce ajunge la mintea noastră conştientă. Există straturi de gândire şi  simţire la care avem acces cu greu, adică la care drumul ne este, în condiţii obişnuite, blocat. De exemplu s-ar putea să fi uitat ceea ce ne-am zis  în copilărie despre copii şi a avea copii (toţi copiii îşi construiesc scenarii legate de viaţa lor viitoare văzându-i pe ceilalţi, adulţii cum se raportează la diverse circumstanţe – binenţeles că părinţii sunt cei mai vizaţi dintre adulţi). Sau ce ne-au spus alţii despre noi, despre fraţii şi surorile noastre, despre viaţa cu sau fără copii. Poate mama  ne-a spus povestea naşterii noastre într-un fel care ne-a înfricoşat sau care ne-a făcut să ne simţim vinovaţi. Poate părinţii au accentuat dificultăţile şi ”sacrificiile” pe care le-au făcut ca să ne crească.

Întotdeauna în inconştientul nostru există informaţii care ne vor influenţa toate evenimentele importante din viaţă. Printre care şi: a avea sau a nu avea copii, a avea unul sau mai mulţi copii, a avea copii de sexe diferite sau de acelaşi sex. Informaţii culese pe traseul vieţii noastre, din perioada intrauterină, naştere, mica copilărie, pubertate, adolescenţă… Informaţii  care relevă cum am procesat noi ceea ce am trăit, ce semnificaţii am cules din ceea ce am văzut, auzit, simţit. Informaţii care pot sălăşlui acolo mult şi bine şi cărora le spunem uneori destin. Informaţii pe care le putem însă cunoaşte, căci sunt o parte a edificiului nostru psihic. Informaţii care ne pot determina mai puţin viaţa dacă ne vom permite să ne apropiem de ele, deci implicit de noi, care ne pot spune aspecte importante şi delicate despre propria persoană. Informaţii care ne-au construit pe noi aşa cum ne vedem şi ne manifestăm. Informaţii care pot fi arătate conştientului nostru, pot fi cunoscute, reprocesate, deci resemnificate prin intermediul psihoterapiei, dezvoltării personale, diverselor practici spirituale. Recomand deci efortul de autocunoaştere pentru a trăi o viaţă mai conştientă, pentru a fi mai stăpân pe viaţa ta.

Conţinerea psihologică este la fel de legată de prezentul persoanei, ca şi de  trecutul ei. Ea poate fi restrânsă sau chiar blocată de stres foarte intens, de nesiguranţă emoţională, de relaţii de cuplu şi familiale tensionate. Studiile arată că persoanele stresate, anxioase, depresive îşi pot îmbogăti capacitatea de conţinere psihologică, deci implicit capacitatea de-a deveni părinţi dacă realizează diverse acţiuni care să le scadă aceşti indicatori: relaxare,  odihnă, îmbunătăţirea relaţiilor, autocunoaştere şi dezvoltare personală.  Şi spun din nou această idee nu pentru că are o strânsă legătură cu profesia mea, ci pentru că eu cred în puterea extraordinară a psihicului. Poate că din acest motiv am devenit psiholog!

Cuplul, ca un joc dinamic între nevoile individuale și nevoile de relație ale partenerilor


 

index indragosNevoile umane sunt foarte diverse: nevoia de a mânca, nevoia de somn, nevoia de mișcare, de relaxare, de cunoaștere, de comunicare, de afecțiune, de împlinire profesională, nevoia de-a avea copii, nevoia de-a călători, nevoia de a face lucruri utile etc. Ele pot fi categorisite după multe criterii, precum și ierarhizate, după importanța pe care le-o acordăm.

În cadrul relațiilor putem discuta de nevoi individuale, precum și de nevoi de relație. Deși nevoile de relație sunt tot niște nevoi individuale, datorită specificului lor le putem considera o categorie aparte.

În satisfacerea nevoilor noastre suntem implicați noi și acțiunile noastre, precum și obiecte și persoane din afara noastră.  Când o nevoie depinde în satisfacerea ei de o persoană anume, ea poate fi numită nevoie de relație.  Nevoile de relație conduc la grade diferite de dependență de ceilalți, căci depindem de cineva anume pentru ca nevoia respectivă să fie satisfăcută.

În orice fel de relație sunt intricate atât libertatea, cât și dependența de celălalt. Când suntem în cuplu avem atât nevoi individuale, cât și nevoi de relație (de exemplu nevoia de comunicare cu partenerul, nevoia de-a face dragoste cu acesta). Aceste nevoi de relație sunt firești și, prin satisfacerea sau frustrarea lor, este influențează direct satisfacția fiecărui partener al cuplului.

În relațiile de cuplu fuzionale partenerii se contopesc unul cu celălalt și nevoile individuale sunt absorbite de către cele relaționale. Nu mai există vreau să citesc o carte, ci îmi doresc să citesc această carte cu tine, căci foarte multe se fac în comun, doar cu celălalt sau împreună cu celălalt și alte persoane. Bucuriile și plăcerile personale devin ale cuplului, emoțiile se tranferă de la unul la celălalt fără limite și granițe. Dacă tu ești trist, eu nu pot să fiu bucuros. Sunt relații care în timp își pierd din vigoare, căci forța unui cuplu ține și de diferențierea celor doi.

Există relații de cuplu caracterizate atât printr-un mare grad de libertate individuală, cât și printr-o legătură puternică cu partenerul, în sensul că fiecare își cunoaște, respectă și satisface o mare parte din nevoile individuale, dar există și multiple nevoi de relație, ale ambilor parteneri, care au un nivel crescut de satisfacere în cuplul respectiv. De exemplu, ei îi place să iasă cu prietenele din când în când și o face fără a simți sentimente de vinovăție, iar el merge periodic la meciurile de fotbal, pentru că îl pasionează. Comunică bine și au o viață sexuală mulțumitoare pentru amândoi. Sunt relații de cuplu satisfăcătoare.

Relațiile de cuplu în care libertatea individuală a unui partener este inhibată constant și vehement de către celălalt intră în tiparul victimă-agresor. Sunt relații foarte dificile, epuizante și extrem de frustrante.

Când predomină libertatea individuală în detrimentul nevoilor de relație, pentru că partenerii și-au retras o mare parte din investiția emoțională și mai au puține așteptări legate de celălalt, spunem că avem o relație de singurătate în doi.

În orice tip de relație există frustrare emoțională, pentru că niciodată un altul nu va putea să ne satisfacă total și perfect toate nevoile de relație. Depinde însă care nevoi de relație ne sunt frustrate, pentru cît timp și cu ce costuri emoționale. Există nevoi de relație care, dacă nu sunt satisfăcute, pot conduce la eroziunea cuplului respectiv. De exemplu, dacă partenerul nu-mi satisface nevoie de a face sex o perioadă îndelungată, există riscul investirii altor persoane cu capacitatea de satisfacere a acestei nevoi. Multe dintre relațiile extraconjugale au la bază acest mecanism: anumite nevoi fundamentale de relație nu mai sunt satisfăcute în cuplul respectiv și, pe acest deficit, se nasc investițiile afective în afara cuplului.

Frustrarea emoțională generată de nesatisfacerea  unor nevoi importante de relație poate fi gestionată uneori prin resemnificarea acestora. A juca tenis cu partenerul poate fi resemnificat în nevoia de-a juca tenis. A merge împreună la cumpărături se poate transforma în a face cumpărături singură. A ieși împreună cu prietenii poate să genereze nevoia de-a ieși singur cu prietenii. Nu toate nevoile de relație pot fi însă resemnificate cu succes. A face sex cu partenerul, dacă se transformă doar în nevoia de-a face sex, devine foarte problematic pentru cuplul respectiv.

Resemnificarea nevoilor de relație în nevoi individuale poate fi uneori o soluție pentru scăderea tensiunii din relație: ambii parteneri se simt mai bine. Unul pentru că e mai puțin frustrat, iar celălalt pentru că e mai puțin presat să vină forțat în întâmpinarea partenerului.

Dacă, citind acest articol, ați fantazat puțin și la tipul de relație de cuplu în care sunteți, rețineți o ultimă idee: pentru a fi fericiți într-un cuplu e bine să ne cunoaștem nevoile și să nu-l încărcăm excesiv pe celălalt cu presiunea satisfacerii acestora. Mai ales dacă sunt doar individuale.