Pulsiunea de moarte/pulsiunea de viaţă


Conceptul de ”pulsiune” este unul dintre cele fundamentale ale gândirii psihanalitice. Pulsiunea a fost conceptualizată ca un proces de graniţă între psihic şi somatic ce instituie o exigenţă de travaliu psihic. Motoarele vieţii psihice, pulsiunile, pot fi caracterizate prin componentele lor:

  • sursa: locul din corp unde apare excitaţia pulsională; pornind de la sursă iau naştere mişcările pulsionale;
  • obiectul: acel ceva prin care pulsiunea poate fi satisfăcută, fie prin descărcare, fie prin legare;
  • presiunea: încărcătura energetică care pune în mişcare pulsiunea;
  • scopul: suprimarea stării de presiune.

Dorinţa, un alt concept fundamental psihanalitic, poate fi definită prin raportare la pulsiune ca o mişcare pulsională acceptată, însuşită de subiect. Vom avea, prin urmare dorinţe de viaţă, dorinţe de moarte, dorinţe agresive, libidinale (erotice), dorinţe sexuale, dorinţe de distrugere sau de autodistrugere în funcţie de pulsiunea din care acestea îşi extrag seva.

Pulsiunile se exprimă în două registre, al afectului şi al reprezentării. ”Afectul este expresia calitativă a cantităţii de energie pulsională şi a variaţiilor acesteia” (D. Laglache, Vocabularul psihanalizei)

Freud a elaborat două teorii ale pulsiunilor. În prima teorie a pulsiunilor, pulsiunilor sexuale li se opun pulsiunile eului (de autoconservare). Pulsiunile sexuale se sprijină pe pulsiunile de autoconservare şi constituie principalele surse pulsionale ale conflictului psihic. Energia pulsiunilor sexuale este libidoul, ele se supun principiului plăcerii, iar scopul acestora îl reprezintă legarea (constituirea şi menţinerea) unităţilor vitale.

Pulsiunea de moarte (Thanatos) a fost introdusă în cadrul celei de-a doua teorii a pulsiunilor, în opoziţie cu pulsiunea de viaţă (Eros) ce îngloba acum pulsiunile sexuale şi cele de autoconservare (conceptualizate ca fiind opuse în prima teorie a pulsiunilor). Pulsiunea de moarte tinde spre reducerea completă a tensiunilor, spre întoarcerea organismului la starea anorganică, adică spre moarte. Scopul pulsiunii de moarte este acela de a dizolva legăturile, ansamblurile, de a distruge, de a separa, de a desface. În opoziţie cu aceasta, pulsiunea de viaţă leagă, asamblează, tinde spre constituirea unor unităţi psihice din ce în ce mai mari.

Freud introduce conceptul de ”pulsiune de moarte” în 1920, în ”Dincolo de principiul plăcerii”. El ajunge la acest concept pornind de la analiza unor evenimente care se abăteau de la logica principiului plăcerii: coşmarurile din nevroza traumatică, jocurile repetitive ale copiilor prin care erau reproduse anumite evenimente neplăcute, nevroza de destin, nevroza de transfer. Toate aveau în comun o tendinţă de a repeta aspecte neplăcute, dureroase, traumatice din trecut, într-o manieră inconştientă, tendinţă pe care Freud o numeşte compulsie la repetiţie. Explicaţia acestui fenomen straniu de repetare compulsivă a negativului din trecutul personal nu poate fi susţinută de funcţionarea principiului plăcerii, ci ea are legătură cu caracterul mai general, conservator, al pulsiunilor.

Fenomenul de repetiţie este unul observabil atât în cura psihanalitică, cât şi în viaţa de zi cu zi. Simptomele pacienţilor pot fi analizate prin prisma repetiţiei unor conflicte mai vechi, iar fenomenul transferului aduce la suprafaţă paternuri de interacţiune mai vechi, conflicte refulate, afecte reprimate ce sunt jucate în relaţia analitică. De asemenea, evenimente dureroase din viaţa noastră pot fi puneri în scenă a unora trecute, dificile, chiar traumatice.

Analizând posibilele scopuri ale compulsiei la repetiţie: descărcare excitaţiei pulsionale, controlul evenimentelor trecute, găsirea unor aspecte reparatorii, Freud nu se declară totuşi satisfăcut de acestea. Astfel că va introduce, în scop explicativ, ideea caracterului conservator, regresiv al vieţii pulsionale, anume acela ”de a reproduce o stare din trecut” (S. Freud, Dincolo de principiul plăcerii). Prin urmare, ”scopul  spre care tinde tot ceea ce este viu este moartea şi, invers, existenţa lipsită de viaţă este anterioară celei vii” (S. Freud, Dincolo de principiul plăcerii). Conform acestei ultime aserţiuni, toate pulsiunile ar fi de fapt, pulsiuni de moarte. În acest punct al demersului speculativ, practic pulsiunile de viaţă, cele care unesc, care asigură coeziunea organismului şi a psihicului, a vieţii, cele care leagă şi menţin unităţile vitale, stipulate prin intermediul pulsiunilor sexuale încă din prima teorie a pulsiunilor, devin greu de înţeles. Din punctul meu de vedere explicaţia oferită de Freud pentru existenţa pulsiunii de moarte face dificil de înţeles contrapartea acesteia, anume pulsiunea de viaţă, iar demersul speculativ întâlneşte un blocaj. Pentru a-l surmonta, anume pentru a împăca nepotrivirea dintre caracterul regresiv al pulsiunii de moarte şi al oricărei pulsiuni şi caracteristica fundamentală, de legare, a pulsiunii de viaţă, Freud consideră că alături de pulsiunea de moarte există întotdeauna şi pulsiunea de viaţă, încă de la naştere, în orice individ. Fără ca prin aceasta să explice de ce pulsiunea de viaţă nu se supune şi ea caracterului regresiv, ca orice pulsiune (pulsiunea de moarte conduce la fenomenul compulsiei la repetiţie, pulsiunea de viaţă, nu).

Prin urmare, compulsia la repetiţie l-a ajutat pe Freud să descopere pulsiunea de moarte, însă explicaţia oferită pentru aceasta se susţine doar până la un punct. Lacan va fi cel care va găsi o explicaţie dificultăţii freudiene de-a împăca caracterul regresiv al pulsiunilor cu existenţa pulsiunilor de viaţă. El afirmă că, deşi orice pulsiune este o pulsiune de moarte (şi implicit şi cea de viaţă), în orice pulsiune se luptă două tendinţe: o tendinţă conservatoare, de întoarcere la origini (de moarte) şi o tendinţă de menţinere a vieţii (de viaţă).

Cele două pulsiuni, de viaţă şi de moarte, pot fi înţelese mai bine doar prin raportare una la cealaltă: Erosul leagă, Thanatosul dezleagă, Erosul adună, Thanatosul separă, Erosul creează unităţi din ce în ce mai mari, Thanatosul pune graniţe între unităţi, Erosul integrează, Thanatosul dezintegrează.  Dacă n-ar exista pulsiune de viaţă, psihicul nu s-ar putea coagula ca o structură unitară, însă fără sprijinul pulsiunii de moarte nu ar exista diferenţieri între diversele unităţi, instanţe, structuri psihice. Fără pulsiunea de viaţă oamenii nu ar putea crea legături unii cu alţii, fără pulsiunea de moarte, nu s-ar putea separa şi individualiza. Probabil, nici întâlni cu adevărat.

Pentru Freud, pulsiunea de moarte conduce silenţios individul spre moarte, din interior şi numai în combinaţie cu pulsiunea de viaţă ea poate fi deviată spre exterior, fie sub formă de agresivitate, pulsiune de distrugere, pulsiune de dominaţie, voinţă de putere sau, în combinaţie cu pulsiunile sexuale, sub formă de sadism. În interior, libidoul poate lega pulsiunea de moarte rezultând masochismul erogen, originar. Fără a fi suficient libidinizată, pulsiunea de moarte nu poate fi îndreptată spre exterior, sub formă de agresivitate sau sadism, ea acumulându-se în interior şi conducând în linişte organismul către moarte.

Interesantă mi se pare această aserţiune a necesităţii legării pulsiunii de moarte cu cea de viaţă pentru a ne putea exprima agresivitatea în exterior. Aceasta mă face să mă gândesc la consecinţele posibile în planul dezvoltării psihice a inhibării agresivităţii copiilor adică la blocajul exprimării externe a unei părţi din pulsiunea de moarte (ceea ce corelează cu creşterea intensităţii pulsiunii de moarte din interior): devitalizare, scăderea spontaneităţii şi a curajului, timiditate, blocaje emoţionale şi chiar depresie,

La finalul lucrării ”Dincolo de principiul plăcerii” Freud nu separă radical Erosul de Thanatos, ci el postulează întrepătrunderea şi interconectarea lor ontologică. Fiecare pulsiune o stopează pe cealalta, dar o şi impulsionează şi una nu poate fi înţeleasă fără cealalta.

În toate acţiunile umane pulsiunea de viaţă şi pulsiunea de moarte sunt participanţi activi căci orice acţiune presupune fuziunea lor, o combinaţie între creşterea tensiunii şi descreşterea ei, între a ţine şi a lăsa deoparte, a lega şi a separa, a uni şi a diviza. Când realitatea externă este însă dificilă, traumatică fuziunea dintre pulsiunea de viaţă şi cea de moarte, dintre libidinal şi agresivtate este compromisă, cu diverse consecinţe asupra individului: narcisism patologic, depresie, funcţionare primitivă (psihotică sau borderline), devitalizare, masochism etc.

Dualismul pulsiune de viaţă/pulsiune de moarte este deseori asociat cu dualismul sexualitate (pulsiune libidinală) – agresivitate (pulsiune agresivă).

Relaţia dintre pulsiunea de moarte şi agresivitate este, pentru Freud, una de strânsă legătură şi determinare: pulsiunea agresivă este de fapt pulsiune de moarte orientată spre exterior, după ce anterior a fost combinată cu libido. Uneori pulsiunea agresivă este numită şi pulsiune de distrugere, agresivitatea şi distructivitatea fiind folosite cu acelaşi înţeles. Pentru alţi autori agresivitatea derivă din frustrare şi experienţe traumatice (Kohut).

Pulsiunea agresivă se combină cu libidoul în orice exprimare comportamentală rezultând diverse acţiuni care pot fi agresive sau nonagresive. Caracterul agresiv sau nonagresiv al acţiunii ţine de încărcătura în pulsiunea agresivă, dar şi de scopul şi rezultatul acţiunii. De asemenea, acţiunile agresive pot fi constructive sau distructive, iar acest specific nu este întotdeauna uşor de sesizat.

Deşi mulţi autori de orientare psihanalitică au respins pulsiunea de moarte, ea fiind considerată rezultatul unor consideraţii speculative iar fenomenele explicate prin intermediul acesteia ca putând fi înţelese făcînd apel la alte motive, au existat şi autori postfreudieni care au acordat un rol important acestui concept, în opera lor. Este cazul Melaniei Klein care a reafirmat dualismul pulsiunilor de viaţă şi de moarte. Pentru Melanie Klein, încă de la naştere, în interiorul individului există atât pulsiunile de moarte, cât şi pulsiunile de viaţă. Din jocul acestor pulsiuni, precum şi din interacţiunea dintre copil şi realitate (unde un rol central revine persoanelor fundamentale) se realizează dezvoltarea psihică care parcurge două etape, poziţii: poziţia schizo-paranoidă, poziţia depresivă.

În poziţia schizo-paranoidă, pentru a evita angoasa de a fi dezintegrat şi anihilat, rezultată din coexistenţa celor două tipuri de pulsiuni, eul timpuriu se scindează într-un eu iubitor, asociat capacităţii de-a iubi şi pulsiunii de viaţă şi unul persecutor, asociat distructivităţii pulsiunii de moarte. În exterior, pulsiunea de moarte este proiectată sub formă de agresivitate asupra obiectului extern, acesta devenind un obiect persecutor iar pulsiunea de viaţă este proiectată sub formă de iubire asupra aceluiaşi obiect, acesta fiind, în această poziţie, un obiect gratificant. Prin urmare, clivajul eului şi proiecţia celor două tipuri de pulsiuni asupra aceluiaşi obiect conduce şi la un clivaj al obiectului: sânul bun, idealizat; sânul rău, obiectul persecutor.

Din jocul dinamic dintre pulsiunea de viaţă şi cea de moarte, iubire, agresivitate, atacul sânului bun, frica de atacul sânului rău, proiecţia pulsiunilor şi introiecţia obiectului care se scindează – în interior, dar şi în percepţie – în bine şi rău rezultă caracteristicile poziţiei schizo-paranoide. Obiectul bun se sprijină pe experienţa de satisfacere a copilului şi pe proiecţia pulsiunilor libidinale; obiectul rău se sprijină pe experienţa de frusrare şi pe proiecţia pulsiunii de moarte. Sânul bun intern este resimţit în serviciul integrarii şi al pulsiunii de viaţă, el constituindu-se în nucleul Eului, sânul rău extern este resimţit în serviciul pulsiunii de moarte şi al dezintegrării. Clivajul contribuie la formarea figurilor persecutorii şi a celor idealizate, iar idealizarea este cu atât mai puternică cu cât frustrarea, persecuţia şi angoasa corelate cu experienţele frustrante sunt mai mari.

În poziţia depresivă a dezvoltării psihice se realizează unirea dintre aspectele bune şi cele rele ale obiectului, acesta fiind perceput ca total, bun şi rău depotrivă, adică ambivalent. Eul este capabil să facă sinteza dintre iubire şi ură, pulsiunea de viaţă şi cea de moarte, rezultând un eu unitar. Acum angoasele trăite nu vor mai fi de persecuţie, ci de pierdere a obiectului, iar atacurile la adresa obiectului total vor genera culpabilitate şi dorinţă de reparaţie.

Poziţia depresivă ocupă un rol central în dezvoltarea psihică, iar condiţiile elaborării şi depăşiriii ei vor determina destinul sănătos sau psihopatologic al individului.

Atunci când discutăm de agresivitate e nevoie să punctăm şi contribuţia lui D. W. Winnicot, reprezentant al Şcolii britanice a relaţiilor cu obiectul, care şi-a exprimat dezacordul cu teoria kleiniană a pulsiunii de moarte. Pentru acesta, invidia, sadismul şi ura (reprezentante ale pulsiunii de moarte, la Melanie Klein) nu pot fi înnăscute, pentru că ele sunt rezultatul unei creşteri emoţionale. Agresivitatea individului începe în uter şi este sinonimă cu activitatea şi motricitatea, iar la naştere, agresivitatea pulsională este o parte a apetitului. ”Într-un mediu bun, agresivitatea individului este integrată în personalitatea individului, ca o energie utilă legată de muncă şi joacă, în timp ce într-un mediu lipsit de resurse psihice, agresivitatea se poate transforma într-o punere în act a violenţei şi distrugerii” (Jan Abram, Limbajul lui Winnicot).

Winnicot constată în lucrările sale clinice două rădăcini diferite ale vieţii pulsionale: rădăcina agresivă şi rădăcina erotică, iar fuziunea acestor două componente este stipulată ca o realizare a dezvoltării psihice. Pentru acest autor, mărimea potenţialului agresiv depinde de mărimea opoziţiei pe care o întâlneşte în mediu, iar excesul de opoziţie împiedică fuzionarea componentei agresive cu cea erotică.

Spre deosebire de Freud şi Melanie Klein, Winnicot nu ia în calcul o pulsiune de moarte, ci o rădăcină agresivă a vieţii pulsionale. De asemenea, valenţele constructive sau distructive ale agresivităţii derivă din caracteristicile interacţiunii individului cu mediul, ele neputând fi detaşate de acesta.

Un alt autor care poată să ne atragă atenţia atunci când discutăm despre pulsiuni este Otto Kernberg, revizionist freudian contemporan. În sistemul lui Kernberg, la început nu există pulsiuni. În cursul dezvoltării apar stările afective difuze (bune şi rele) care se consolidează ulterior în pulsiuni libidinale şi agresive. Pulsiunile apar la interacţiunea cu un celălalt – gratificant, pulsiunile libidinale sau frustrant, pulsiunile agresive.

Kernberg elaborează un model al dezvoltării psihice pornind de la trei sarcini necesare individului: diferenţierea sine/celălalt, depăşirea clivajului specific sinelui şi obiectului, depăşirea conflictului nevrotic dintre impulsuri şi mecanisme de apărare. Nediferenţierea dintre sine şi celălalt conduce la o funcţionare psihotică a individului, iar nedepăşirea clivajului dintre pulsiunile libidinale şi cele agresive la una de nivel borderline. Persoanele nevrotice şi cele normale parcurg cu succes primele două sarcini ale dezvoltării, anume separarea de ceilalţi şi realizarea de imagini integrate ale sinelui şi celorlalţi, iar această unitate de imagini se poate împlini doar prin integrarea pulsiunilor libidinale şi agresive, cu atingerea ambivalenţei, ceea ce la Melanie Klein era specific fazei depresive a dezvoltării psihice.

Cum apar cele două pulsiuni în diverse comportamente, într-un anumit simptom, în evoluţia individului, în relaţie cu obiectele, în interiorul psihismului?

Relaţiile dintre pulsiunea de viaţă şi cea de moarte au fost descrise de Freud prin folosirea termenilor ”unire” şi ”separare”. Unirea pulsiunilor reprezintă un amestec în proporţii variabile a celor două pulsiuni, iar separarea este procesul a cărui limită este funcţionarea separată a acestora (D., Laglache, Vocabularul psihanalizei). Proporţia de eros şi agresivitate din funcţionarea psihică influenţează gradul de unire sau separare a acesteia. Cum erosul leagă iar agresivitatea dezleagă, creşterea proporţiei pulsiunii libidinale duce la o creştere a unirii, iar creşterea agresivităţii la accentuarea separării. De exemplu, regresia se face pe seama separării, deci a infuziei de agresivitate în viaţa psihică, iar progresul psihic pe seama unirii, deci a creşterii proporţiei libidinale. Dezvoltarea emoţională inerentă unui proces analitic reuşit este şi ea o consecinţă a stimulării pulsionale libidinale şi agresive, cu predominanţa celei libidinale. De asemenea, în diverse acţiuni, urgenţa de-a descărca energia corelează cu energia morţii mobilizată (în raptusurile suicidare energia morţii mobilizată este imensă iar separarea celor două pulsiuni este crescută).

Oamenii sunt diferiţi în privinţa încărcăturii lor pulsionale. Constelaţia pulsională (din punct de vedere cantitativ, dar şi a proporţiei celor două pulsiuni) depinde de caracteristici ereditare şi constituţionale, dar este de asemenea influenţată major de interacţiunea cu toate persoanele importante precum şi de evenimentele de viaţă parcurse. Câtă viaţă şi câtă moarte, cât libido şi câtă agresivitate există într-un om precum şi în ce proporţii, acestea depind de impactul colectiv al mai multor aspecte, printre care experienţele timpurii cu persoanele fundamentale joacă  un rol determinant.

Închei această expunere având în minte că procesul analitic, ca ”experienţă emoţională trăită” (Th. Ogden, Arta psihanalizei) ne ajută să intrăm în contact cu viaţa şi moartea din interiorul nostru. Dacă procesul analitic este constructiv, viaţa creşte şi înfloreşte, iar moartea se mai îmblânzeşte puţin, devenind un aliat al vieţii.

Bibliografie:

  1. Abram, J., Limbajul lui Winnicot, EFG, Bucureşti, 2013
  2. Donna Bentolila Lopez, The Enigma of the Death Drive: a Revisiting
  3. Freud, S., Dincolo de principiul plăcerii în Opere esenţiale, vol 3, Ed. Trei, Bucureşti, 2017
  4. Laglache, D., Vocabularul psihanalizei, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1994
  5. Mills, J., Reflections on the Death Drive
  6. Mitchell, St., Experienţa psihanalizei, , Ed. Trei, Bucureşti, 2015
  7. Roussilon, R., Manual de psihologie şi psihopatologie clinică generală, EFG, Bucureşti, 2010
  8. Sternbach, O., Aggression, the Death drive and the aproblem of sadomasochism: A reinterpretation of Freud s Second drive Theory
  9. Virsida, A., The Death Drive: Psychic Construction or destruction?

Advertisements