Adevărul înfloreşte în linişte!


adevarul infloreste in linisteAdevărul înfloreşte în linişte,

Atât cel despre noi, cât şi despre ceilalţi!

Avem nevoie de timp pentru a auzi adevărul.

Timp în care să dăm la o parte vacarmul gândurilor şi sentimentelor,

timp în care să coborâm mai adânc în noi

pentru a decanta esenţialul de ceea ce e mai puţin important.

 

Pentru a ni se arăta

adevărul are nevoie să fie hrănit

de dorinţă, de motivaţie, de puterea de-a ne confrunta cu el.

 

Pentru a-l vedea

e nevoie să petrecem timp cu noi,

cu sinele nostru, în comuniune cu acesta.

 

Uneori adevărul despre ceilalţi,

despre ce îi determină pe aceştia să fie

într-un fel sau altul în raport cu noi

îl ştim mai bine noi decât ceilalţi!

Căci fiecare poate să-şi identifice

cel mai bine ce a pus într-o anumită relaţie,

ce a omis în felul de-a fi,

ce a hrănit şi ce nu în celălalt!

 

Zicerea adevărului poate fi compromisă

de nevoia de-a fi aprobaţi sau valorizaţi!

Auzirea adevărului poate fi obturată

de convingerile, vulnerabilităţile, rănile noastre.

 

Când suntem pregătiţi să auzim adevărul

de la ceilalţi

şi aceştia se disponibilizează

în a ni-l spune.

 

Adevărul spus de ceilalţi

are nevoie să fie primit

fără resentimente, fără apărări,

fără scuze, fără contraatac.

Pentru că numai astfel

îl vom putea înţelege în totalitatea lui.

 

Adevărul celorlalţi nu se confiscă

adevărul propriu.

Avem libertatea de a ne raporta

la el în felul nostru propriu.

E nevoie însă să nu ne grăbim

Să ne poziţionăm faţă de el,

căci îl vom ciunti atât pe acesta,

cât şi pe al nostru.

 

A putea să-ţi spui adevărul

este un act de curaj.

A putea să auzi adevărul celorlalţi

este un act de putere.

A putea să spui adevărul tău celorlalţi

este un act şi de curaj şi de putere.

 

Sunt costuri ale adevărului

dar sunt incomparabile în comparaţie cu avantajele lui.

Pentru că,

adevărul e că, adevărul eliberează

de condiţionări,

de presiuni,

de frici,

de aşteptări,

de iluzii,

e minciuni,

de inautentic.

 

Doar adevărul ne permite

să avem o viaţă cât mai aproape

de cine suntem noi

cu adevărat

în sinele nostru profund!

 

Bibliografie:
Eu
Ferrini, Paul, Vindecă-ţi viaţa, editura For You, Bucureşti, 2011

 

 

 

 

 

Advertisements

Dezvoltarea şi depăşirea trăsăturilor depresive


depresieTendinţele sau trăsăturile depresive au ca fundament negarea propriilor trăiri emoţionale începută încă din copilărie, sub presiunea adaptării la realitate. Copiii cărora nu li s-a permis să experimenteze diverse emoţii ca supărarea, enervarea, furia, durerea, foamea, plăcerea ci au fost nevoiţi să şi le reprime pentru a nu supăra sau deranja figurile autoritare se înstrăinează încetul cu încetul de sine iar în locul vivacităţii emoţionale se instalează trăirile depresive.

Conform Alice Miller (2013), trăsăturile depresive de personalitate se asociază cu:

  • pierderea contactului cu sinele autentic, adică cu nevoile şi emoţiile proprii;
  • o stimă de sine scăzută, declanşată de lipsa încrederii în propriile sentimente şi nevoi;
  • negarea sentimentelor proprii;
  • dezvoltarea unor relaţii dependente cu ceilalţi;
  • frică de respingere crescută;
  • conformism;
  • agresivitate întoarsă către sine;
  • sensibilitate exagerată;
  • tendinţa de-a simţi ruşine şi vinovăţie;
  • tendinţe perfecţioniste.

Depăşirea tendinţelor depresive presupune ”întoarcerea acasă” la ceea ce eşti, la nevoile, la emoţiile, dorinţele, ideile proprii. Evident, cu cât distanţa dintre ”acasă” şi personalitatea actuală este mai mare cu atât întoarcerea presupune mai mult efort: de a lucra cu tine, de a te descoperi, de a te asuma.  Drum bun spre acasa!

drum spre casa

Bibliografie:

Alice Miller, Drama copilului dotat. În căutarea adevăratului sine”, Ed. Herald, Bucureşti, 2013

Personalitatea de tip sine fals/personalitatea de tip sine autentic


sine falsFiecare om vine pe lumea aceasta cu un anumit bagaj: un corp cu instincte şi caracteristici proprii şi un potenţial genetic specific care se actualizează în anumite contexte. El trăieşte de cele mai multe ori într-o anumită familie şi comunitate care îl educă după cum cred de cuviinţă (norme, valori etc.). Merge la şcoli, interacţionează cu diverse persoane, medii sociale, are multiple experienţe. Pe tot acest traseu se structurează ca personalitate, adică ca un complex de trăsături biopsihosociale absolut original.

Evoluţia unei persoane, dezvoltarea acesteia este un lung traseu în care fiecare zi îţi pune sa amprenta specifică. Iar pe acest traseu al dezvoltării, fiecare pilon al personalităţii este rezultatul felului în care individul interiorizează, conform resurselor sale specifice, multitudinea influenţelor la care este supus.

Dacă mediul este unul opresiv, în care nevoile specifice ale copilului, cu corelatele lor emoţionale nu-i sunt întărite, susţinute, recunoscute, personalitatea lui devine un fel de fals, de ”făcătură”, ceea ce psihanaliştii numesc personalitate de tip sine fals. În cele mai multe situaţii, copilul căruia nu-i sunt recunoscute nevoile emoţionale îşi va forma o personalitate în dezacord cu sinele lui real, cu ceea ce este el. Va fi o personalitate aparentă, care să-i mulţumească pe ceilalţi, pe adulţii care îl cresc şi-l educă. Şi în spatele acestei personalităţi se va ascunde sinele lui real, reprimat, inhibat, fragmentat, dezvoltat doar pe alocuri.

Netrăirea în conformitate cu ceea ce eşti, cu felul în care simţi conduce în timp la o stare de gol interior, la depresie. Sau la opusul ei, grandomania, ca mecanism de apărare faţă de depresie. ”Omul este ferit de depresie numai atunci când stima lui de sine se bazează pe autenticitatea propriilor sentimente şi nu pe posesia unor calităţi” (Alice Miller, 2013, pag. 45). Prin urmare, vom regăsi depresia sau grandomania ca modalităţi de-a fi ale personalităţilor de tip sine fals.

Cel care îşi structurează o personalitate aparentă nu a putut să-şi construiască propriul sentiment de securitate, căci el nu s-a putut baza pe propriile emoţii, nu le-a trăit prin încercare şi eroare şi nu a căpătat simţul nevoilor sale reale. El este înstrăinat de sine şi, ca o consecinţă a acestui fapt, va deveni dependent de alţii: părinţi, grupuri, alte persoane, propriii copii.

Dacă nevoile copilului sunt în mare măsură recunoscute şi trăirile emoţionale validate, copilul îşi dezvoltă o personalitate de tip sine autentic. El va fi o personalitate vie, ce va trăi viaţa în multitudinea faţadelor ei. Şi va avea chef să trăiască. Căci numai contactul cu nevoile şi emoţiile proprii este în măsură să ofere putere şi stimă de sine.

Bibliografie:
Alice Miller, Drama copilului dotat. În căutarea adevăratului sine”, Ed. Herald, Bucureşti, 2013

”Arătatul” copiilor


album foto inchisCând un copil se naşte, cunoscuţii cer cu insistenţă să vadă fotografii cu acesta. De multe ori, cei cărora li se nasc copii simt nevoia să le arate fotografii celorlalţi. Şi povestea aceasta se repetă până mai târziu, probabil până când copiii devin suficient de mari încât să aibă un cuvânt de spus în faţa părinţilor.

Mie acest obicei nu-mi place. Copilul nu e un obiect, ci o persoană pe care se cuvine să o cunoşti sau să faci cunoştinţă cu ea dacă dorinţa este reciprocă. Dacă nu, nu! Evident, ar fi de aşteptat nişte ani! Şi ce să facem, să ne ascundem copiii?!, pot spune unii… Nu, dar nici să-i expunem ca pe nişte produse! De admirat, de judecat, de valorizat, de comparat, de evaluat!

De ce îşi arată părinţii copiii?! Şi fără să-i întrebe, evident! Adică fără să aştepte vârsta la care ei ar putea da un răspuns în cunoştinţă de cauză! Ar fi mai multe motive: ca să li se spună ce drăguţi şi minunaţi sunt (probabil că mulţi părinţi au nevoie de acest tip de confirmare, datorită propriilor insecurităţi, de cele mai multe ori), ca să răspundă presiunii sociale (care e puternică, cel puţin pentru nou născuţi), ca să-şi justifice valoarea existenţei, ca să fie susţinuţi emoţional şi valorizaţi! Dacă excludem conformismul la normă, cei mai mulţi părinţi care au o nevoie constantă de a-şi arăta copiii au nevoie ei înşişi de valorizare. Şi o cer inconştient şi prin arătatul copiilor.

De ce unii sunt disperaţi să vadă copiii altora?! Ca să judece de cele mai multe ori! E frumos, e urât, e drăgălaş, seamănă cu unul sau altul! Apoi, mai e ideea de-a ne uita în curtea vecinului! Ce mai are, cum îi mai e, câţi copii sunt şi cum arată! Mai facem o comparaţie, mai bârfim puţin, viaţa pare mai bogată (chiar dacă introducem şi copiii cunoscuţilor la numărătoare!).

Totuşi, aş fi nedreaptă dacă nu aş lua în calcul şi emoţia pe care copiii mici o transmit, ca reprezentanţi puri ai elanului vital! Ca simboluri ale vieţii care a existat atât înainte şi va fi şi după fiecare dintre noi! Şi oamenii simt nevoia să spună aceasta, prin copiii lor, prin arătatul acestora: ”Uite, viaţa (mea) merge mai departe!” Şi ceilalţi, cărora li se arată se bucură şi ei: ”Ce bine, viaţa merge mai departe!” Cu toate acestea, copiii, ca fiinţe individuale, iar nu ca simboluri vitale, nu sunt luaţi prea mult în calcul atunci când sunt expuşi privirii celorlalţi. Şi fiecare privire din aceasta pătrunde într-un spaţiu pentru care copilul nu şi-a dat acordul.  Şi îi încalcă dreptul la intimitate. Pentru că nimeni nu s-a gândit că este o fiinţă care trebuie respectată şi a cărei părere ar trebui să conteze şi în această privinţă!

Părinţii interni şi acţiunile noastre, faţă de noi şi copiii noştri


copil plangeA recunoaşte cât mai exact cum a fost experienţa copilăriei propii, din punctul de vedere al copilului (mai ales cum s-a simţit în diverse momente şi circumstanţe) reprezintă o modalitate de restructurare a imaginilor parentale. Imaginea interiorizată a părinţilor se schimbă şi, cel mai important, se modifică şi felul în care ne raportăm la noi.

Dacă părinţii au ignorat nevoile copilului, l-au pedepsit brutal pentru greşelile lui, au avut aşteptări mari şi nerealiste faţă de acesta, acelaşi lucru va face copilul devenit adult pentru sine, pentru că, în interiorul lui, părinţii îşi continuă opera. Astfel, el îşi va ignora nevoile, se va pedepsi pentru greşeli, se va forţa să facă tot timpul performanţă şi se va simţi extrem de vinovat dacă nu va reuşi.

A vedea părinţii aşa cum au fost, iar nu aşa cum am fost învăţaţi că ar fi bine, opreşte circuitul agresivităţii perpetuate inconştient. Conştientizând că unele tipare educative nu au fost sănătoase, chiar dacă au aparţinut părinţilor, vom putea să ne restructurăm poziţia faţă de noi. Vom respinge răul primit şi vom căpăta libertatea de-a ne privi cu blândeţe, cu toleranţă, cu iubire şi respect. Vom deveni părinţii pe care ni i-am dorit şi vom avea grijă de copiii noştri interiori, pentru a-i ajuta să scape de frică, furie, vinovăţie, inconfort.

Identificând răul ca rău şi binele ca bine, vom şti să facem distincţia dintre bine şi rău atât în interiorul nostru, cât şi în afară. Vom recunoaşte acţiunile rele ale celorlalţi şi ne vom putea opune acestora. Când însă în interiorul nostru răul se amestecă cu binele, căci am fost învăţaţi că tot ceea ce vine de la părinţi este bun, vom fi în mare dificultate în a face alegeri sănătoase pentru noi, în a recunoaşte ce ne este favorabil şi ce nu, în a pune limite ferme acţiunilor potenţial periculoase din mediu.

Alt beneficiu al restructurării imaginilor parentale este faptul că ne disponibilizăm pentru copiii noştri. A nu recunoşte şi partea urâtă a copilăriei proprii înseamnă, nici mai mult, nici mai puţin, a o continua prin comportamentul faţă de propriii copii. A recunoaşte deci adevărul copilăriei noastre înseamnă a ne lua în grijă copilul din noi, precum şi propriii copii.

Rolurile de agresor, victima, salvator


agresor victima salvaÎn celelalte articole despre roluri am adus în discuţie complementaritatea acestora: masculinul cu femininul, maternul cu paternul, părintele cu copilul. Ca şi acestea, rolurile de agresor, victimă, salvator sunt interconectate şi se susţin reciproc.

Toţi conţinem aceste 3 roluri şi le avem dezvoltate într-o măsură mai mare sau mai mică. La un anumit moment de timp noi manifestăm doar unul dintre ele. Totuşi, stabilitatea interioară a fiecăruia dintre rolurile de agresor, victimă, salvator fiind relativ scăzută, trecerea de la unul la celălalt se face uşor, în cadrul aceleiaşi relaţii şi chiar a aceleiaşi interacţiuni interpersonale. Orice persoană care este agresor la un moment dat într-o relaţie va fi şi victimă, dar şi salvator. Trecerea de la polul de agresor la cel de victimă sau de salvator este valabilă nu numai pentru o singură persoană implicată în diada relaţională, ci pentru ambele, agresorul dintr-un partener trezind victima din celălalt, victima aducând la suprafaţă agresorul sau salvatorul, salvatorul întreţinând victima sau stimulând agresorul.

Rolul de agresor este asociat cu comportamente agresive (critică, injurii, violenţă emoţională şi/sau fizică), cu nevoia de-a răni fizic sau emoţional, de-a controla, pedepsi sau hărţui pe cineva în mod voit şi sistematic. Dezvoltarea rolului interior de agresor se face pe terenul fertil al situaţiilor experimentate din postura de victimă, căci a fi obiectul agresiunii conduce la cumularea furiei şi la structurarea unui rol care să permită, la un moment dat, exprimarea acesteia.

Ieşirea din rolul de agresor presupune vindecarea rănilor formate în diverse contexte traumatice, iar comportamental, asumarea grijii şi responsabilităţii pentru sine.

Victima este persoana care se deresponsabilizează de ceea ce gândeşte, simte sau de modalitatea proprie de acţiune, ea nu este capabilă să pune limite ferme agresorului, să stopeze agresiunea sau să iasă din sfera ei. Comportamentul în rolul de victimă se caracterizează prin neputinţă şi umilinţă. Victima are o imagine scăzută despre sine şi nevoia inconştientă de a-şi face rău pe care o proiectează asupra agresorului.

A ieşi din rolul de victimă presupune vindecarea tiparelor de autoagresiune interne care conduc la permisiunea inconştientă de-a fi agresat iar, comportamental, asumarea responsabilităţii pentru sine şi trasarea unor limite clare şi ferme în interacţiunea cu ceilalţi.

Salvatorul, ca rol psihic, este cel care vine în întâmpinarea nevoilor celorlalţi fără a i se fi cerut neapărat, cel care vrea cu orice preţ să fie de ajutor, care uită că cea mai sănătoasă salvare este cea pe care o realizezi singur. Uneori salvatorul face mai multe pentru o persoană decât face aceea pentru sine, cu toate că este capabilă. Persoana în rolul de salvator poate face atât de multe pentru alţii încât ajunge să acţioneze în detrimentul său.

Depăşim rolul de salvator când îi lăsăm pe ceilalţi să-şi poarte singuri de grijă, să ia propriile decizii şi să-şi asume responsabilitatea personală.

Rolurile de victimă, agresor, salvator sunt specifice jocurilor psihologice, adică interacţiunilor caracterizate de lupta de putere, în care se pun în scenă rănile personale ale tuturor protagoniştilor, din care nimeni nu câştigă, nimeni nu iese mulţumit sau împăcat. Jocurile psihologice permit o exprimare a frustrărilor, nemulţumirilor, vulnerabilităţilor psihice prin intermediul acestor roluri, dar împiedică contactul autentic dintre oameni. Prin urmare, aceste roluri sunt doar nişte ”faţade” psihice ale problemelor noastre interne, prin intermediul lor exprimându-le, dar niciodată vindecându-le.

Libertatea între limite clare


liberatteÎn ultimul an am avut ocazia, în cadrul unei activităţi de formare, să experimentez libertatea de-a fi şi de-a mă exprima între limite clar conturate. Despre ce este vorba? Despre a avea un spaţiu, un timp şi nişte reguli de conduită bine definite în care să te manifeşti, să-ţi spui punctul de vedere, să fii în contact cu tine, să fii atent la ce se întâmplă în interiorul tău, să fii ascultat, conţinut, acceptat cu tot ceea ce eşti. Experienţa aceasta m-a făcut să simt imensele beneficii ale unui astfel de cadou. Şi m-a dus cu gândul la experienţa copilăriei, a tuturor copiilor. Ce extraordinar ar fi dacă mulţi dintre aceştia ar experimenta libertatea între limite clare, într-un cadru securizant şi flexibil! Libertatea de-a gândi, de-a simţi, de-a se exprima, de-a plânge, de-a râde, de-a se bucura, de-a se mişca, de-a se juca, de-a acţiona în diverse moduri.

Acest tip de cadru, securizant şi conţinător, oferă posibilitatea de structurare a eului, a experienţei proprii şi a convingerilor despre sine şi despre lume. Putându-te manifesta liber, fără a fi criticat, sfătuit, direcţionat, devii conştient de ceea ce eşti. Putând gândi liber la ceea ce ţi s-a întâmplat poţi să extragi concluzii valide despre propria personalitate. Putând intra în contact cu trăirile emoţionale şi oferindu-se posibilitatea de-a te exprima în felul propriu, te structurezi ca un întreg nereprimând părţi importante din tine.Un astfel de cadru reprezintă o oportunitate de-a creşte armonios, de-a te structura consistent, de-a fi permanent conştient de procesul evoluţiei tale.

Şi totuşi, dacă e atât de favorabil creşterii armonioase, ce ne împiedică să-l facem o constantă în educaţia copiilor noştri? În primul rând, felul în care fixăm limitele. De multe ori ele nu sunt nici clare şi nici constante, ci reprezintă nişte prescripţii ale adulţilor, stabilite în consonanţă cu dispoziţia lor emoţională. Dacă e pozitivă, limitele sunt laxe, dacă e negativă, cresc limite ca ciupercile după ploaie. Dacă adultul se simte bine într-o zi e mai permisiv, dacă are o zi mai proastă, devine foarte constrângător. Apoi, limitele pot fi foarte rigide, menţinute chiar dacă copilul a crescut şi nu mai are nevoie de securitatea oferită de acestea. De fapt, în multe familii, experienţa legată de reguli şi limite este una complet abramburită, în care părinţii îşi ceartă copiii în diverse circumstanţe, nestabilind ce trebuie respectat şi ce nu suportă condiţionare. De asemenea, se pun limite acolo unde nu ar trebui să fie, de exemplu că un copil ar trebui să mănânce tot la masă (cât şi ce mănăncă copilul ţine de libertatea care trebuie oferită nevoii lui de hrană, adultul trebuind doar să se îngrijească să fie hrană destulă şi variată la masă). Există şi familii unde e libertate totală, fiecare face ce vrea, când şi cum vrea, aici copilul fiind pus în faţa unei sarcini prea dificile pentru sine şi anume aceea de a-şi găsi singur limitele şi măsura. Această experienţă este de fapt una care este trăită mai degrabă ca un abandon, copilul având mari dificultăţi în a-şi găsi ”forma” potrivită.

Pentru adolescenţi şi chiar copiii de vârstă şcolară mică, a fixa un cadru securizant presupune şi a le lăsa un spaţiu şi un timp pe care să le petreacă în intimitate, gândindu-se, jucându-se, citind, meditând, făcând ceea ce doresc.

În relaţiile noastre de oameni maturi putem să ne construim noi înşine acest cadru securizant. Definindu-ne limitele, spunând ceea ce ne place şi ce nu, ce agreem şi ce nu, ce permitem şi ce nu. Fiind atenţi la noi, la interiorul nostru şi acţionând cât mai în acord cu ceea ce suntem.

Rolul masculin/feminin; rolul matern/patern


roluriMasculinul şi femininul sunt principii complementare în natură şi societate, ce se susţin şi se întăresc reciproc, care există şi-şi extrag semnificaţia prin raportare unul la celălalt. La fel se întâmplă şi cu rolurile psihologice masculin şi feminin care trebuie privite împreună, unul fără altul pierzându-şi sensul specific.

A fi într-un anumit rol sau a juca un rol presupune a te comporta conform prescripţiilor acestuia. A fi în rolul masculin sau feminin înseamnă a accesa comportamente specifice, ce sunt derivate din prescipţiile de rol sociale pentru masculinitate şi feminitate. Aceste prescipţii sunt nişte standarde sociale de comportament, ce condiţionează educaţia ca bărbat sau ca femeie într-o anumită societate.

Comportamentele specifice rolului masculin pot fi subsumate următoarelor aspecte:

  • activism
  • orientare spre exterior, realitate
  • centrare pe carieră
  • privilegierea logicului, a cogniţiei
  • comunicare pentru a transmite informaţii
  • combativitate
  • agresivitate
  • asertivitate
  • centrare pe performanţă şi realizări
  • competiţie
  • iniţiativă
  • curaj
  • dinamism
  • controlul trăirilor emoţionale
  • funcţionare psiho-biologică constantă
  • bună orientare spaţială
  • nevoia de-a proteja
  • structurarea acţiunilor în vederea atingerii anumitor scopuri
  • rezistenţă la efort
  • creativitate
  • spirit exploratoriu.

Rolul feminin se caracterizează prin următoarele:

  • receptivitate
  • intimitate
  • centrare pe emoţii, afectivitate
  • comunicare pentru a crea conexiuni
  • atitudine conciliatoare
  • spirit cooperant
  • sensibilitate
  • maleabilitate
  • exprimare emoţională
  • mister
  • nevoia de-a fi protejată
  • senzualitate
  • tandreţe
  • erotism.

Gradul în care ne asumăm atributele specifice rolurilor masculin şi feminin reflectă nivelul de dezvoltare al acestor roluri în structura personalităţii noastre şi depinde de mai multe aspecte, dintre care mai importante sunt: relaţia cu părinţii, caracteristicile educaţiei primite în acest sens, relaţiile erotice dezvoltate.

Pe fundamentul rolurilor feminin şi masculin se structurează rolurile matern şi patern. Pentru ca acestea să poată să se construiască armonios este nevoie ca rolurile feminin şi masculin să fie ele însele bine dezvoltate. O mamă bună nu poate să fie în război cu feminitatea sa, iar o figură paternă pozitivă poate creşte doar pe terenul unei masculinităţi asumate.

Comportamentele specifice rolului matern sunt:

  • afectivitate
  • comportament hrănitor (fizic şi psihic)
  • capacitate de conţinere
  • stabilitate emoţională
  • capacitate de-a avea grijă, de-a proteja, de-a susţine
  • empatie
  • toleranţă
  • disponibilitate
  • blândeţe.

Comportamentele caracteristice rolului patern sunt:

  • responsabilitate
  • autoritate
  • stabilirea de norme, limite şi valori
  • capacitate de-a iniţia
  • îndrumare
  • fermitate
  • transmitere de informaţii
  • capacitate de-a proteja
  • disponibilitate
  • suport.

Rolurile matern şi patern nu sunt specifice doar părinţilor, ci ele, corespunzând unor nevoi general-umane, sunt dezvoltate de orice fiinţă umană, putând fi accesate în diverse contexte relaţionale.

Rolurile masculin/feminin, matern/patern fac parte din structura noastră psihică. În funcţie de apartenenţa noastră la un anumit sex, dar şi de o serie de alţi factori, unele sau altele vor fi mai mult sau mai puţin dezvoltate în constelaţia proprie de trăsături psihice. A fi conştienţi de nivelul de dezvoltare al acestor roluri conduce firesc la a fi mai în contact cu anumite resurse personale relaţionale şi sociale.

Rolul de părinte/rolul de copil


parinte copil 2În diverse sisteme, grupuri, relaţii cărora le aparţinem jucăm diverse roluri ce sunt asociate poziţiilor (statutelor) pe care le accesăm în cadrul acestora.

A juca un anumit rol înseamnă a te comporta într-o manieră specifică statutului corespunzător, fiecărui rol fiindu-i asociate o mulţime de comportamente definitorii. Nu trebuie însă să confundăm rolul cu statutul. Rolul este asociat statutului, dar există şi roluri pe care le jucăm deşi nu deţinem statutul respectiv în realitate şi sunt şi persoane care, deşi deţin statutul, refuză să joace rolul corespunzător. De exemplu, statutul de părinte presupune asumarea rolului derivat din acesta, dar există părinţi care renunţă să joace acest rol, deşi sunt părinţi în realitate: cazul părinţilor care nu sunt deloc prezenţi în viaţa copiilor lor. De asemenea, rolul de părinte poate fi accesat de oricare dintre partenerii unui cuplu, deşi în economia sistemului partenerial, nu există statutul de părinte şi cel de copil.

Prin urmare, rolurile sunt asociate atât unor statute explicite, din fişa postului carevasăzică, dar şi unora implicite, mai puţin accesibile la o primă privire, ce sunt rezultatul interacţiunilor concrete dintre membrii unui sistem.

Anumite roluri sunt complementare, adică se susţin unul pe celălalt. Este şi situaţia rolurilor de părinte şi de copil căci nu există părinte fără copil şi copil fără părinte. Rolul de părinte presupune o serie de comportamente pe care o persoană ce joacă acest rol le realizează faţă de o alta ce intră în rolul de copil, căci întotdeauna părintele se raportează la un copil, iar rolul de copil este cu referire la unul de părinte.

În diadele relaţionale, rolurile complementare pot fi inversate, anume persoana ce deţine statutul de părinte poate să joace rolul de copil şi invers, copilul să fie ca un părinte pentru mama sau tatăl său.

Ce comportamente sunt asociate rolurilor de părinte şi celui de copil?

A fi în rolul de părinte înseamnă:

  • asumarea responsabilităţii faţă de o altă persoană ce intră în rolul de copil;
  • a lua decizii şi a face alegeri pentru altcineva (copilul);
  • a proteja o altă persoană ce îşi asumă rolul de copil;
  • a susţine din diverse puncte de vedere (financiar, emoţional, prin servicii etc.) o altă persoană;
  • a pune limite şi condiţii copilului;
  • a avea grijă, a te preocupa de binele celui ce joacă rolul de copil.

De asemenea, a fi în rolul de copil într-o relaţie presupune a lăsa pe altcineva (părintele) să-şi asume responsabilitatea pentru aspecte din viaţa ta, să ia decizii şi să facă alegeri pentru tine, să te protejeze, să te susţină, să-ţi pună limite şi condiţii, să aibă grijă de tine. Copilul nu-şi asumă în totalitate responsabilitatea pentru sine, nu ia singur anumite decizii, nu pune limite în relaţia cu părinţii sau persoanele cu autoritate şi le lasă să decidă pentru sine, să-i influenţeze, să-i controleze viaţa.

În alte tipuri de relaţie decât relaţia părinte-copil sănătoasă (în care fiecare este la locul său şi-şi joacă rolul specific), a juca rolul de copil conduce la a-i ceda puterea celui din rolul de părinte, a deveni dependent de acesta, a construi o relaţie inegală de putere în care o persoană îşi asumă responsabilitatea pentru tine, o responsabilitate aparentă, căci nimeni nu poate fi cu adevărat responsabil decât pentru sine.

În relaţiile sănătoase dintre adulţi, fiecare persoană este responsabilă pentru sine, nimeni nu este părinte pentru celălalt şi nimeni nu renunţă la puterea personală în defavoarea altcuiva. Nimeni nu salvează, nu-l schimbă, nu-l controlează, nu-l are în grijă, nu-i pune limite şi condiţii, nu ia decizii în locul celuilalt.