Ce este iubirea?

On December 29, 2017December 29, 2017 By emailioanaIn Autocunoaștere și dezvoltare personală, PsihoterapieLeave a comment

Este o întâlnire. Între doi oameni. La nivel conştient şi, mai ales, inconştient.

Ştiu multe persoane care, din dorinţa de-a fi iubite, aleg să se comporte altfel de cum s-ar manifesta dacă nu ar avea ca motivaţie dorinţa de iubire. Oamenii sunt dispuşi să renunţe la nevoile lor, să-şi inhibe dorinţele, să nu-şi exprime nemulţumirile, să-şi ascundă părţi din ei înşişi, să joace roluri inconfortabile, să fie mai mult, să fie mai puţin, să fie excesiv de drăguţi, de binevoitori, să facă servicii altora. Şi lista poate continua… Cum iubirea este activată însă la nivel inconştient, toate acţiunile enumerate anterior sunt oarecum de prisos. Ele sunt bune doar pentru a ne justifica sentimentele de iubire, pentru a ne linişti anxietatea, pentru a ne oferi iluzia controlului.

Şi atunci ce să facem pentru a fi iubiţi? Nimic special. Şi nu pentru că sentimentele de iubire se nasc din vid ci pentru că nu putem controla naşterea acestora prin acţiuni conştiente. Pentru că nu ştim dacă în interiorul nostru există părţi care se vor întâlni cu ale altora şi cum o vor face şi ce va rezulta de aici. Vestea bună este că, din când în când (şi acest din când în când nu e atât de întâmplător), vom întâlni oameni care vor avea nevoie de ceea ce suntem noi în momentele respective şi noi vom avea nevoie de aceştia, la nivel conştient, dar mai ales inconştient. Şi atunci va apărea iubirea.

Capacitatea de intimitate pentru relaţiile de cuplu

On December 27, 2017 By emailioanaIn PsihoterapieLeave a comment

Printre capacităţile umane este şi aceea de a forma şi a trăi satisfăcător relaţiile interumane şi, în particular, relaţiile de cuplu. Am numit-o pe aceasta (conform cu denumirile folosite în literatura de specialitate) capacitate de intimitate, respectiv capacitate de intimitate pentru relaţii de cuplu.

Capacitatea de intimitate pentru relaţii de cuplu poate fi definită, pornind de la definiţia capacităţii de intimitate în general, ca o caracteristică a persoanei de a forma şi întreţine intimitatea în relaţiile de cuplu. Ea este o abilitate general umană, adică toţi oamenii o conţin (luăm în seamă aici normalitatea psihică), deşi există diferenţe reale între nivelul dezvoltării ei la diverse persoane.

Orice aptitudine poate fi caracterizată de un anumit nivel de dezvoltare iar acest nivel este variabil pe parcursul vieţii individului, pentru că, în funcţie de traseul de viaţă personal, putem avea o evoluţie sau o involuţie a diverselor capacităţi şi, implicit, a capacităţii de intimitate pentru relaţiile de cuplu.

Nu putem vorbi de capacitate de intimitate pentru relaţii de cuplu fără a lua în seamă contextul real al relaţiilor de cuplu. Deşi termenul folosit este acela de capacitate şi acesta presupune o exteriorizare a unor potenţialităţi psihice, această exteriorizare depinde şi ea de contextul relaţiei de cuplu.

O crescută capacitate de intimitate pentru relaţii de cuplu nu presupune neapărat existenţa unei relaţii de cuplu, căci există perioade în viaţă când avem nevoie să fim singuri sau nu suntem disponibili pentru o relaţie de cuplu. De asemenea, a avea o relaţie de cuplu nu corelează cu o crescută capacitate de intimitate erotică, aceasta fiind vizibilă mai ales în calitatea acelei relaţii.

Fiind o capacitate complexă, pentru că a putea întreţine relaţii de cuplu armonioase presupune mai multe aptitudini, ea poate fi descompusă în mai multe componente, poate fi operaţionalizată. „Oamenii care fac intimitatea funcţională au mai multe abilităţi: abilităţi interpersonale de bază, a asculta, a comunica clar, a negocia, a-ţi gestiona agresivitatea şi multe altele” (Mattew Mc Kay, Patrick Fanning, Kim Paleg, 1994, p. 2).

♦ Dezvoltarea capacităţii de intimitate pentru relaţiile de cuplu

Dezvoltarea nevoii de intimitate erotică, cât şi a capacităţii de intimitate pentru relaţiile de cuplu sunt strîns legate de relaţiile avute de persoana respectivă cu părinţii săi, în special cu mama sa, cât şi de natura şi calitatea relaţiilor cu alte persoane semnificative din viaţa sa (membri ai familiei, prieteni, grupul de egali, parteneri erotici). „Intimitatea şi atitudinile intime sunt afectate în mod frecvent de experienţe care au subminat încrederea persoanei, identitatea sa şi sentimentul unui eu adecvat pe care să-l poată oferi şi cu care să participe la o relaţie intimă” (Francis Macnab, 1993, p. 124).

Nevoia de intimitate, precum şi capacitatea de intimitate pentru relaţii de cuplu se construiesc pe fundamentul ataşamentului primar pe care persoana l-a avut cu mama sa. Legătura primară mamă – copil poate fi, fie securizantă pentru acesta, fie insecurizantă (ambivalentă, evitantă, rejectivă). Acest pattern de ataşament este introectat de persoană la nivelul structurii psihice, constituind ulterior o modalitate de ataşament foarte stabilă. Succesul diferenţierii individuale şi, implicit, al dezvoltării capacităţii de intimitate pentru relaţii de cuplu sunt legate de felul în care copilului i se încurajează creşterea independenţei. Dacă copilul se simte în siguranţă în relaţia primară cu mama sa, el se va aventura în afară cu curaj, ştiind că oricând poate reveni la baza securizantă. Astfel, o legătură securizantă afectiv între copil şi mama sa va conduce la realizarea unui echilibru sănătos între separarea şi uniunea celor doi, echilibru care va servi ca un model pentru relaţiile intime ulterioare. Orice problemă care a afectat relaţia primară mamă – copil (moarte, boală, spitalizare îndelungată, abandon, abuz, neglijare) poate constitui un impediment în dezvoltarea capacităţii de intimitate.

Deşi are un loc important asupra dezvoltării capacităţii de intimitate erotică, relaţia mamă-copil nu este singura care contribuie la formarea acesteia. Sunt, de asemenea, importante relaţiile stabilite de copil cu alţi membri semnificativi din viaţa sa (tată, bunici, rude, prieteni de familie etc). „Pentru a cunoaşte iubirea matură avem nevoie ca în copilărie să beneficiem de iubirea parentală puternică care ne va ajuta să ne iubim pe noi înşine. Iubirea parentală ne provoacă o intensă stare de bine şi ne permite să trăim experinţa dăruirii din simpla bucurie de a o face” (Schaeffer, Brenda, 2009, p. 88).

Relaţia dintre cei doi părinţi este cea care oferă copilului primul model de interacţiune erotică dintre un bărbat şi o femeie, astfel că modalitatea de-a intra în relaţii intime are legătură cu percepţiie şi interpretările făcute de acesta asupra relaţiei dintre părinţii săi.

Pentru majoritatea oamenilor capacitatea de-a dezvolta relaţii intime începe să se constituie în jurul vârstei de 6 sau 7 ani. Harry Stack Sullivan (1953) crede că între 6 şi 12 ani ce constituie fundamentul dezvoltării capacităţii de intimitate. Sullivan identifică patru abilităţi implicate în capacitatea persoanei de-a avea relaţii intime ca adult. Aceste procese sunt:

abilitatea de-a intra în activităţi competitive cu cei cei de aceeaşi vârstă
abilitatea de-a face compromisuri faţă de egali
abilitatea de-a colabora cu egalii
abilitatea de-a coopera cu egalii.

Tot în această perioadă de vârstă începe să se dezvolte empatia şi abilitatea de-a privi lucrurile din perspectiva celuillalt (două aspecte fără de care o reală intimitate nu poate exista).

O altă etapă importantă pentru dezvotarea abilităţii de-a intra în relaţii intime este adolescenţa. Conform lui Erik Erikson, o sarcină centrală a adolescenţei este aceea de a învăţa cum să fii intim cu o persoană de sex opus, iar felul în care capeţi această abilitate influenţează felul în care vei dezvolta relaţii intime ca adult.

Dennis Bagarozzi (2001) a constatat că există o corelaţie între existenţa unei relaţii de prietenie (nu erotice) cu o persoană de sex opus, în timpul adolescenţei şi posibilitatea de-a intra uşor în relaţii intime heterosexuale, ca adult. Pe de altă parte, adolescenţii care nu au avut un prieten de sex opus în timpul adolescenţei tind să aibă probleme de intimitate, ca adulţi.

Capacitatea de intimitate pentru relaţii de cuplu se dezvoltă, de asemenea, şi în cadrul relaţiilor intime de lungă durată, aici fiind locul unde se activează tendinţele de ataşament primare, dar şi acela în care pot fi corectate abilităţile defectuoase de relaţionare. Şi dacă, de multe ori, deficienţele capacităţii de intimitate pentru relaţii de cuplu se datorează unor relaţii primare din copilărie sau adolescenţă, relaţiile erotice din viaţa de adult creează premisele corectării acestora şi dezvoltării unei reale capacităţi de intimitate erotică.

♦ Descrierea capacităţii de intimitate pentru relaţiile de cuplu, în literatura de specialitate

În literatura de specialitate termenul de „intimitate” ne apare cu mai multe accepţiuni: o caracteristică a unei relaţii, fie ea de cuplu sau de altă natură, un tip de relaţie (şi este vorba aici mai ales de relaţiile care au şi o componentă sexuală), un proces de autodezvăluire reciprocă şi sinceră dintre două persoane, o nevoie umană fundamentală sau o abilitate (capacitate).

Termenul de capacitate de intimitate pentru relaţii de cuplu apare într-o manieră directă la diverşi autori. De asemenea, uneori se face referire la această abilitate, fără a fi numită neapărat cu această denumire. În continuare vom descrie concepţiile diverşilor autori despre capacitatea de intimitate pentru relaţii de cuplu, accentuând componentele care au fost descoperite de aceştia, ca făcând parte din respectiva abilitate. Evidenţierea componentelor capacităţii de intimitate erotică este importantă atât pentru înţelegerea semnificaţiei exacte a acestei capacităţi, cât şi pentru operaţionalizarea conceptului, aspect necesar pentru a găsi modalităţi de măsurare adecvată a acestei aptitudini.

Sigmund Freud (1859-1939)

Acest autor pune la baza teoriei lui asupra personalităţii felul în care pulsiunile libidinale evoluează pe parcursul vieţii individului uman, încă de la naşterea acestuia şi până la maturizarea lui. Dezvoltarea umană este descrisă în stadii, fiecare stadiu având la bază un conflict specific. Dacă acesta nu este rezolvat pozitiv, individul dezvoltă un complex care-l va fixa în stadiul respectiv. Freud identifică următoarele stadii de maturizare a fiinţei umane (şi implicit a pulsiunii sexuale):

1. Stadiul oral. Energia libidinală în această perioadă este legată de gură, de alimentaţie şi indirect de mamă, căci ea este cea care hrăneşte. Încercările de înţărcare dau naştere conflictului. În funcţie de felul cum are loc înţărcarea, individul va reuşi să depăşească conflictul sau să rămână fixat în acest stadiu.

Cel care râmâne fixat în stadiul oral va manifesta, în perioada adultă a vieţii, trăsături specifice unei personalităţi orale – dependenţă sau agresivitate (ostilitate, probleme cu conduita alimentară şi cu achiziţia şi posesia de bunuri).

2. Stadiul anal (2-3 ani). Libidoul este focalizat asupra părţii inferioare a aparatului digestiv şi anume, asupra defecaţiei. Conflictul apare în perioada antrenării autocontrolului sfincterian. Dacă acest antrenament este realizat adecvat, copilul va reuşi să dezvolte o bună capacitate de a se controla şi stăpâni. Dacă nu, în viaţa adultă a individului, apare o fixare în acest stadiu, cu corelatele psihice şi comportamentale specifice: comportament obsesivo-compulsiv, nevoie exagerată de ordine sau dezordine exagerată şi nepăsare faţă de propria persoană.

3. Stadiul falic (3-5 ani). Energia libidinală trece la regiunea genitală. Copiii se masturbează şi au jocuri erotice. Conflictul ia naştere din atracţia faţă de părintele de sex opus şi respingerea părintelui de acelaşi sex (complexul Oedip/Electra). Rezolvarea pozitivă a conflictului conduce la identificarea cu părintele de acelaşi sex şi la trecerea în inconştient a impulsurilor sexuale faţă de părintele de sex opus. Incapacitatea rezolvării conflictului dă naştere fie unei personalităţi fără control internalizat, fie unei personalităţi autopunitive.

4. Perioada de latenţă (6-12, 13 ani). Energia libidinală este într-un fel de adormire, iar copilul îşi dezvoltă o serie de capacităţi legate de integrarea în mediul şcolar şi social.

5. Stadiul genital (adolescenţa). Energia libidinală nu mai este fixată autoerotic, ci se fixează asupra unui obiect din afară. Acum este perioada în care se formează capacitatea de-a dezvolta şi întreţine relaţii cu persoanele de sex opus. Indivizii sănătoşi vor fi capabili să se comporte astfel încât să fie acceptaţi ca parteneri de cuplu.

Deşi Freud nu foloseşte termenul de capacitate de intimitate, totuşi el se referă la dezvoltarea acestei capacităţi, în perioada adolescenţei, ca o abilitate a individului de a-şi crea relaţii şi de-a găsi satisfacţii pentru nevoile lui sociale şi sexuale, într-un mod acceptabil din punct de vedere social. (Ana Muntean, 2006, p. 39).

Erik Erikson (1963)

Erikson este autorul care aduce în discuţie, într-o manieră foarte transparentă, capacitatea de intimitate. El descrie dezvoltarea personalităţii într-un context cultural şi istoric şi găseşte opt stadii în dezvoltarea omului, stadiile fiind etape de evoluţie a personalităţii, în contextul interacţiunii cu mediul social. Ca şi la Freud, fiecare stadiu este caracterizat de un conflict, de a cărui rezolvare depinde intrarea într-o manieră pozitivă/negativă în stadiu următor. Dacă conflictul fiecărui stadiu se rezolvă pozitiv, persoana dobândeşte – la sfârşitul fiecărui stadiu – o nouă capacitate adaptativă. Fiecare capacitate dezvoltată contribuie la dezvoltarea unei noi abilităţi, în stadiul următor al evoluţiei personalităţii.

Stadiile dezvoltării personalităţii, după E. Erikson, sunt:

1. Stadiul infantil (0-1 an). Conflictul de bază este încredere/neîncredere, conflict ce se dezvoltă în cadrul interacţiunii cu mama. Dacă schimburile mamă – copil sunt adecvate nevoilor copilului, acesta dobândeşte capacitatea de-a avea încredere în ceilalţi.

2. Stadiul 1-3 ani. Conflictul de bază este autonomie/dependenţă, ce se dezvoltă în contextul explorării mediului de către copil. O încurajare a copilului de către părinţi în descoperirea mediului de viaţă şi o susţinere eficientă a acestuia îl conduc pe copil la dobândirea capacităţii de a fi autonom.

3. Stadiul 3-6 ani. Conflictul de bază este iniţiativă/ruşine (vinovăţie). Dacă copilul a dobândit capacitatea de a fi autonom, el va acţiona în această perioadă, va avea iniţiativă şi va lua decizii. Dacă este lăsat să experimenteze liber activităţile care îl atrag, el va dezvolta capacitatea de-a avea iniţiativă.

4. Stadiul 6-12 ani. Conflictul de bază este hărnicie/inferioritate. Reuşita sau nereuşita în sarcinile şcolare sau sociale conduce la dezvoltarea capacităţii de-a fi competent /sentimentul inferiorităţii, incompetenţei.

5. Stadiul 12-18 ani. Conflictul este între identitate/ confuzia identităţii. La sfârşitul acestui stadiu persoana fie va avea o identitate clară (o imagine de sine clară, realistă, pozitivă, scopuri de viaţă pozitive), fie va fi confuză în privinţa a ceea ce este şi ce poate.

6. Stadiul 18-35 ani. Conflictul este între intimitate/izolare. Sarcina persoanei în acest stadiu este aceea de a dezvolta relaţii de intimitate cu o altă persoană, adică aceea de a-şi dezvolta capacitatea de intimitate. Pentru a putea realiza acest lucru persoana trebuie să fi rezolvat pozitiv conflictele stadiilor anterioare, adică:

să aibă încredere în ceilalţi
să fie autonomă
să fie capabilă de iniţiativă
să aibă capacitatea de iniţiativă
să aibă capacitatea de-a fi competentă
să aibă o identitate de sine clară şi pozitivă.

Izolarea este trăită ca urmare a eşecului de a realiza relaţii, mai ales cu sexul opus. Persoana care nu şi-a dezvoltat suficient capacitatea de intimitate fie va tinde către izolare, fie către relaţii fuzionale, în care „va dori să anuleze diferenţele” (Carmen Maria Mecu, 2003, p. 28).

7. Stadiul 35-60 ani. Conflictul este între capacitatea de a genera/stagnare.

8. Stadiul peste 60 ani. Conflictul este între integritate/disperare.

Concluzie: la Erik Erikson capacitatea de intimitate apare cu referire la abilitatea ce ia naştere prin rezolvarea pozitivă a conflictului specific stadiului adultului (18-35 ani) şi putem vorbi chiar de o operaţionalizare a acestuia, componentele acestei capacităţi fiind chiar abilităţile formate în etapele anterioare de viaţă.

John Bowlby (1907 – 1990)

S-a preocupat de dezvoltarea emoţională a copilului, dând naştere teoriei ataşamentului. În acord cu Bowlby, interacţiunile repetate ale copilului cu mama sa (sau persoana care îl îngrijeşte) îl conduc pe acesta la formarea unui model intern al ataşamentului, ce stă la baza relaţiilor pe care individul le va realiza cu ceilalţi oameni. Dacă mama răspunde adecvat nevoilor copilului, el va dezvolta un model intern în care se va percepe pe sine ca meritând să fie iubit, iar pe ceilalţi ca fiind persoane de încredere care merită să fie iubite. Un patern de ataşament care nu creează siguranţă duce la o personalitate nevrotică.

Conform teoriei lui Bowlby, un patern de ataşament stabil este asociat cu formarea unor relaţii normale, sănătoase, armonioase, de către persoana adultă, deci, implicit, cu o capacitate crescută de intimitate.

Mary Ainsworth (1978) o doctorandă de-a lui Bowlby, a operaţionalizat conceptul de ataşament al acestuia şi a împărţit tipul de ataşament în: sigur, evitant şi rezistent. Copiii cu ataşament sigur caută proximitatea şi contactul cu mama în perioadele de stres, dar ei au şi o conduită exploratorie activă în relaţiile cu un mediu necunoscut. Copiii ce dezvoltă ataşament evitant favorizează distanţa, în pofida proximităţii, chiar şi în perioadele stresante, iar copiii ce dezvoltă ataşament rezistent au o conduită exploratorie în relaţiile cu mediul necunoscut, dar sunt extrem de anxioşi şi dependenţi de persoanele care îi îngrijesc.

Conform lui Bowlby şi continuatorilor lui, adulţii ce şi-au format un patern de ataşament pozitiv, sigur vor fi capabili să realizeze relaţii armonioase cu sexul opus, cu semenii lor în general. Prin urmare, această capacitatea de intimitate în relaţiile de cuplu poate fi corelată, conform acestei teorii, cu un patern de ataşament sigur.

Murray Bowen (1978)

A dezvoltat o teorie psihodinamică de familie bazată pe ideea că fiecare familie este un sistem de relaţii emoţionale.

Terapia de familie a lui Bowen are drept nucleu opt concepte intercorelate: diferenţierea sinelui, sistemul emoţional familial nuclear, triangularea, procesul proiectiv al familiei, distanţarea emoţională, procesul de transmitere multigeneraţională, poziţia de frate sau soră, regresia socială.

Termenul care ne interesează pe noi, în contextul acestei lucrări, este cel de diferenţiere a sinelui, adică „gradul relativ de autonomie pe care un individ îl păstrează, în timp ce rămâne în relaţie semnificativă cu ceilalţi” (Iolanda Mitrofan, Diana Vasile, 2001, p. 120). Diferenţierea sinelui este atât internă (între gânduri şi sentimente), cât şi externă, faţă de alţii.

Bowen considera că o persoană cu un înalt nivel de diferenţiere are capacitatea de a fi apropiată emoţional de o alta semnificativă, fără a dezvolta reacţii emoţionale neconstructive: defense, contraatacuri, retrageri. În acord cu această teorie Bartle şi Sabatelli (1995) demonstrează că persoanele cu o reactivitate emoţională crescută au, de asemenea, o imagine de sine scăzută, o identitate de sine neclară şi o scăzută capacitate pentru intimitate.

În concluzie, capacitatea de intimitate în general, dar şi pentru relaţiile de cuplu, poate fi corelată cu un nivel de diferenţiere crescut al eului, iar lipsa acestei abilităţi (sau o dezvoltare mai scăzută) poate fi corelată cu o diferenţiere scăzută (defense, discreditarea partenerului, evitarea intimităţii, simptome, conflicte).

William H. Masters, Virginia E. Johnson (1985)

Aceşti autori descriu în lucrarea „Human Sexuality” (Second edition) abilitatea de a forma relaţii intime şi găsesc că aceasta poate fi corelată cu o realistă cunoaştere de sine, precum şi cu acceptarea de sine. Descompunând cele două componente în subcomponente găsim că o crescută capacitate de intimitate presupune:

a avea grijă
capacitatea de-a te autodezvălui
a avea încredere
a te angaja faţă de o altă persoană
a fi sincer
a fi empatic
a fi capabil să-ţi exprimi tandreţea fizic şi psihic
încredere în sine.

Francis Macnab (1997)

Acest autor nu descrie explicit o capacitate pentru intimitate, dar el vorbeşte despre condiţiile necesare pentru crearea intimităţii. „Intimitatea şi relaţiile intime sunt afectate în mod frecvent de experienţe care au subminat încrederea persoanei, identitatea sa şi sentimentul unui eu adevcat pe care să-l poată oferi şi cu care să participe într-o relaţie intimă” (Macnab, 1997, p. 124). Pentru ca intimitatea să se dezvolte este nevoie ca fiecare persoană din relaţie să aibă o identitate de sine bine dezvoltată, o capacitate de a explora confortabil diverse atitudini intime, precum şi o capaciate de a crea un nivel acceptabil de apropiere reciprocă şi de distanţare în domeniile relevente ale relaţiei.

Gerard Leleu (2003)

Leleu (Leleu, 2003, p. 117-123), descriind intimitatea amoroasă ca „relaţia privilegiată pe care o stabilesc între ele două fiinţe, relaţie a cărei caracteristică este de a fi foarte strânsă şi foarte profundă atât pe plan corporal, cât şi în planul conştiinţei”, găseşte mai multe condiţii necesare pentru ca aceasta să se realizeze:

existenţa unui eu suficient de puternic, astfel încât să nu-ţi fie frică să te arăţi aşa cum eşti, să nu-ţi fie teamă că vei fi invadat sau rejectat
cunoaşterea de sine (atât a propriului corp, cât şi a trăsăturilor de personalitate) şi aprecierea de sine
capacitatea de a fi autentic
sensibilitate, senzalitate, tandreţe
capacitatea de-a trăi în prezent.

Deşi Leleu nu vorbeşte explicit de capacitatea de intimitate, totuşi el descrie mai multe calităţi necesare unei persoane pentru a accede la intimitate. Astfel, putem spune că această capacitate este abordată implicit, ca un cumul de calităţi şi abilităţi personale.

Iolanda Mitrofan (1996, 2004)

Cu specializări multiple în terapia de cuplu şi sexuală, studii în domeniul intimităţii erotice, Iolanda Mitrofan descrie explicit capacitatea de intimitate afectivă pe care o numeşte autonomie şi integrare. O persoană integrată este o persoană unificată (conform cu cele 3 axe – identitară, a conştientizării şi a timpului), ea „integrând prin conştientizare experienţele nefinalizate, traumatice, confuze pe axa timpului şi rolurilor în drumul reducerii distanţei Eu-Sine. Omul sănătos, normal, tinde să-şi integreze jumătăţile psihologice fundamentale în funcţionarea psihică. Cu cât reuşeşte să-şi integreze mai adânc componentele identitare ale celor patru roluri de bază (bărbat, femeie, tată, mamă), cu atât se disponibilizeză pentru un grad mai înalt şi mai complet de adaptare.” (Iolanda Mitrofan, 2004, p. 32).

“Cum este o fiinţă integrată? Este armonioasă, eficientă, sănătoasă şi flexibilă… O astfel de fiinţă îşi stabilizează şi potenţează capacitatea de a exista eficient, creator şi fericit ” (Iolanda Mitrofan, 2004, p. 72).

O persoană integrată se acceptă pe sine, este în acord cu eul său real şi cel potenţial. Ea se respectă şi se iubeşte.

Conform Iolandei Mitrofan, o persoană integrată are o capacitate crescută de intimitate pentru relaţiile de cuplu, căci ea intră în relaţie ca un întreg, un întreg constituit deja din două jumătăţi.

„Terapia deficitului de intimitate trebuie să debuteze cu stimularea capacităţii de a stabili o bună intimitate nonverbală (senzorială, corporală, fizică), în primul rând cu sine şi apoi, cu partenerul” (Iolanda Mitrofan, 1996, p. 156). „Evident, descoperirea, crearea şi amplificarea intimităţii afective necesită atitudini şi comportamente complementare şi sinergice în cuplu, un efort comun de intercunoaştere şi prin aceasta, de continuă revelare de sine” (Iolanda Mitrofan, 1996, p. 159).

Schaeffer, Brenda (2009)

Psiholog şi psihoterapeut specializat în tratamentul adicţiilor şi în comunicare, această autoare face diferenţa între capacitatea de a avea relaţii de cuplu sănătoase (echivalentul nostru pentru capacitatea de intimitate pentru relaţii de cuplu) şi lipsa acestei capacităţi care conduce la construirea de relaţii de cuplu adictive.

Oamenii implicaţi în relaţii sănătoase:

„ permit afirmarea individualităţii
trăiesc un sentiment de contopire, dar şi de separare faţă de ceilalţi
aduc la suprafaţă ceea ce este mai bun în ei şi în ceilalţi
acceptă ideea sfârşitului unei relaţii
sunt receptivi la nou şi la schimbări
stimulează dezvoltarea celorlalţi
sunt capabili de a trăi intimitatea adevărată
se simt liberi să ceară în mod deschis ceea ce doresc
dăruiesc şi primesc
evită să-i domine sau să-i controleze pe ceilalţi
încurajează autonomia celorlalţi
îşi acceptă propriile limite, ca şi pe cele ale celorlalţi
învaţă să nu caute iubirea necondiţionată
acceptă şi respectă implicarea
au o stimă de sine ridicată
au încredere în amintirea celor iubiţi; le place solitudinea
îţi exprimă sentimentele în mod spontan
sunt dornici de apropiere şi dispuşi să rişte să devină vulnerabili
iubesc cu detaşare
îşi afirmă puterea personală şi egalitatea faţă de sine şi ceilalţi” (2009, p. 145-146).

Kernberg, F. Otto (2009)

Psihiatru şi psihanalist, profesor de psihiatrie la Cornell University Medical College, descrie capacitatea de a stabili relaţii de dragoste matură (capacitate echivalentă cu cea descrisă de noi), ca o capacitate emoţională complexă care integrează:

„1. excitaţia sexuală transformată în dorinţă erotică pentru altă persoană

tandreţea care derivă din integrarea reprezentării de sine şi de obiect investite libidinal şi agresiv, cu predominanţa iubirii asupra agresivităţii şi tolerarea ambivalenţei normale care caracterizeză relaţiile umane
o identificare cu celălalt
o formă matură a idealizării
caracterul pasional al relaţiei de iubire sub toate cele 3 aspecte – relaţie sexuală, relaţie cu obiectul şi investire a supraeului cuplului” (2009, p. 67).

♦ Concluzii

› Conceptul de capacitate de intimitate (pentru relaţii de cuplu, erotică), ca o aptitudine a persoanei de-a forma şi întreţine intimitatea în relaţiile de cuplu este prezent atât într-o manieră explicită, cât şi implicită într-o serie de lucrări de specialitate.

› Fiind vorba de o capacitate, putem discuta de nivelul dezvoltării ei la un moment dat, fără să uităm că ea poate evolua sau chiar involua, pe parcursul vieţii individului. Dezvoltarea capacităţii de intimitate a unui individ poate fi favorizată de unele relaţii şi defavorizată de alte relaţii.

› Ca orice capacitate, utilizarea ei într-o anumită relaţie depinde de contextul relaţional respectiv, adică de dinamica relaţiei. Astfel, aceeaşi persoană poate stabili relaţii mai armonioase cu un individ, şi dizarmonice cu altul, deşi nivelul dezvoltării capacităţii ei de intimitate de cuplu este acelaşi.

› Aşa cum am văzut din teoriile ştiinţifice anterioare, capacitatea de intimitate este a abilitate general umană şi putem spune că toate persoanele o au dezvoltată, într-o măsură mai mare sau mai mică.

› Capacitatea de intimitate de cuplu nu este vizibilă neapărat în faptul de-a fi sau nu într-o relaţie de cuplu (adult fiind), ci mai ales în calitatea acelei relaţii, deşi calitatea unei relaţii este influenţată şi ea de mai mulţi factori.

› Fiind o capacitate complexă, pentru că a putea crea şi întreţine relaţii de cuplu armonioase presupune mai multe abilităţi, ea poate fi descompusă în mai multe componente, poate fi operaţionalizată.

› Fiind o capacitate relaţională, capacitatea de intimitate cuprinde aspecte care se referă la relaţionarea socială în general, la relaţiile cu sexul opus, într-un context mai general, precum şi la relaţionarea concretă cu un partener de cuplu.

› Aşa cum descriam în subcapitolele anterioare, pentru a se putea realiza intimitatea în relaţiile de cuplu sunt necesare mai multe condiţii individuale: un ataşament securizant al copilului, dezvoltarea capacităţii de a iubi, maturitate afectivă, o identitate psihosexuală asumată şi integrată, normalitate psihică. Aceste aspecte psihice se suprapun reciproc, se susţin reciproc, dar există şi nuanţe discriminatorii. În aceste condiţii capacitatea de intimitate pentru relaţiile de cuplu poate fi considerată ca o rezultantă a existenţei şi funcţionării armonioase a tuturor acestor caracteristici ale personalităţii. De fapt, elementele componente ale capacităţii de a forma şi menţine relaţii intime profunde, aşa cum sunt descrise în literatura de specialitate, pot fi subsumate caracteristicilor psihice anterior menţionate.

Extras din cartea ”Mecanismele intimităţii în relaţia de cuplu. Evaluare şi intervenţie terapeutică”, Ed. Sper, 2011, pag. 61-75

Capacitatea de a iubi şi intimitatea în relaţiile de cuplu

On September 10, 2017 By emailioanaIn PsihoterapieLeave a comment

Când spunem relaţii de cuplu, ne gândim, în primul rând, că există doi parteneri ce au fost îndrăgostiţi unul de celălalt, iar ulterior starea de îndrăgostire s-a transformat în iubire. Evident, uneori două persoane intră în relaţii de cuplu nefiind neapărat îndrăgostite una de cealaltă, ci fiind fie atrase una de cealaltă, fie stabilind afinităţi în alte domenii, în afara celui erotic. De asemenea, iubirea poate să se atenueze în timp, să fie mascată de alte aspecte ale relaţiei, sau chiar să dispară. Însă, premisa de bază pentru relaţii de cuplu durabile rămâne totuşi dragostea. Ca ea să fie prezentă, este necesar ca cei doi parteneri să dispună de capacitatea de a iubi, iar aceasta să fie suficient de bine dezvoltată încât să se poată trece de la îndrăgostire la iubire.

Îndrăgostirea presupune un impuls puternic către altcineva, un amalgam de emoţii şi trăiri, o stare care nu este supusă controlului voinţei. Ea ne cuprinde. Scânteia dragostei se poate aprinde brusc, sau treptat. Odată apărută, este greu de gestionat voluntar, pentru că îndrăgostirea este emoţie pură. Spre deosebire de aceasta, iubirea este un sentiment stabil, la construirea căruia contribuie o seamă de emoţii, dar aici apare şi intervenţia voinţei şi a intelectului. Ne putem îndrăgosti fără să vrem, dar, dacă iubim, cu siguranţă intelectul nostru şi-a pus amprenta acestui sentiment.

Din punct de vedere psihanalitic, transformarea îndrăgostirii în iubire matură presupune o capacitate de tandreţe, grijă şi idealizare faţă de persoana iubită, dar şi capacitatea de identificare şi empatie cu obiectul iubit (Otto Kernberg, 2009, p. 109).

Toţi oamenii au capacitatea de a iubi? Dacă luăm în seamă normalitatea psihică, da. Chiar şi pacienţii nevrotici şi cei cu o patologie caracterială moderată îşi pot dezvolta capacitatea de a iubi în urma intervenţiei psihoterapeutice (Otto Kernberg, 2009, p. 107). Evident, printre persoanele normale există diferenţe între felul cum iubesc oamenii şi chiar şi cât de mult o fac aceştia. „Ne naştem cu capacitatea de a iubi, care face parte din zestrea noastră ereditară; dar ea trebuie apelată, trezită, pentru a se putea desfăşura” (Fritz Riemann, 2005, p. 71).

„A iubi presupune dezvoltarea deplină matură a sistemului sinelui, a sentimentelor pozitive de autorespect şi autoacceptare. Doar la un anumit stadiu al dezvoltării fiinţa umană poate să intre în relaţii de dragoste, să îşi depăşească limitele personale pentru celălalt. Câtă vreme nu poate să se aprecieze, să se respecte, să se iubească pe sine, ceea ce este normal în anumite perioade de dezvoltare, persoana nu e capabilă de iubire. Infantilitatea sau imaturitatea împidică creearea şi menţinerea unor relaţii de dragoste normale, mature” (Ana Muntean, 2006, p. 233).

Pentru a-şi dezvolta optim capacitatea de a iubi, copilul trebuie să parcurgă anumite stadii ale dezvoltării şi, în fiecare etapă, să facă anumite achiziţii intelectuale, emoţionale, volitive şi comportamentale. Ana Muntean (2006, p. 233-237) descrie, din punct de vedere psihanalitic, aceste stadii ale dezvoltării capacităţii de a iubi, accentuând elementul definitoriu de dezvoltare care influenţează direct această capacitate:

De la naştere la 4 luni. Iniţial, copilul este intr-un stadiu de nediferenţiere (de ceilalţi, în special de persoana care îl îngrijeşte) şi se constituie ca un cumul de instincte. El reacţionează prin stări de plăcut/neplăcut la stimulările mediului. Iniţial aceste stări sunt pur organice şi, încetul cu încetul, ele se vor constitui într-un sistem emoţional primar.
Presine (de la 4 la 7 luni). Este etapa în care copilul începe să se diferenţieze de mediu şi să-şi creeze o imagine separată a celui care îl îngrijeşte. Prima dragoste a copilului este „o dragoste narcisică, dragostea unui presine” (Ana Muntean, 2006, p. 234).
Diferenţierea sinelui (de la 7 la 18-24 de luni). „Nu sunt încă realizate condiţiile unei adevărate iubiri. Sunt prezente iubirea de sine, narcisism primar şi dragostea faţă de cel care îl îngrijeşte – narcisism secundar” (Ana Muntean, 2006, p. 235).
Afirmarea de sine (18-24 luni şi 4 ani). Copilul nu poate iubi cu adevărat acum, dar este foarte important să se simtă iubit. Dragostea este strâns legată de relaţia pe care o are cu persoana care-l îngrijeşte, persoană de la care caută sprijin, susţinere şi încredere.
Primele relaţii în grupul de vârstă, între 5 şi 9 ani. Nevoia afirmării de sine (foarte prezentă în stadiul anterior) se atenuează acum şi lasă loc mai mult nevoii de dragoste. Copilul poate simţi dragoste nu numai faţă de părinţi, dar şi faţă de prieteni, părinţi, bunici, educatori. Acum poate apărea îndrăgostirea în cadrul grupului de vârstă.
Interese complexe în cadrul grupului de vârstă (10-12 ani). Copilul este din nou centrat pe sine, pe dezvoltarea personalităţii lui. El este mai puţin dispus să se implice în relaţii noi.
Adolescenţa (13, 14 – 18, 19 ani). Este o perioadă în care sunt parcurşi paşi importanţi în maturizarea emoţională şi intelectuală. Tânărul este capabil să se îndrăgostească şi chiar să stabilească relaţii de cuplu pe principiile celor de la maturitate.
De-abia acum putem discuta de o adevărată capacitate de a iubi, ce se bazează pe existenţa unei identităţi bine definite, pe o maturizare a întregii personalităţi.

Din această teorie putem observa că, pentru a se putea dezvolta o adevărată capacitate de a iubi, este nevoie ca persoana să fi parcurs etapele de dezvoltare şi să fi internalizat „stările afective specifice fiecărei etape – ataşament, detaşare, afiliere, dragoste în grupul de vârstă şi dragoste pentru alte persoane” (Ana Muntean, 2006, p. 237).

Otto Kernberg (2009, p. 71) arată că „existenţa capacităţii de a iubi presupune o experienţă simbiotică şi o etapă de separare -individuaţie normal dezvoltate”. Există două modalităţi care influenţează dezvoltarea capacităţii de a iubi (în sensul de iubire sexuală). Primul constă în tendinţa regresivă de a fuziona cu obiectul iubit (ca o repetiţie a unităţii simbiotice cu mama), iar al doilea în tendinţa progresivă spre consolidarea diferenţelor între sine şi lume şi între integrarea reprezentărilor „bune” şi „rele” atât despre sine, cât şi despre ceilalţi. Căutarea fuziunii cu celălalt face parte din dinamica firească a erotismului, dar, pentru a se realiza o reală capacitate de a iubi, este necesar ca, în dezvoltarea copilului, să se poată realiza integrarea agresivităţii cu iubirea, în relaţiile timpurii ale acestuia.

Wisdom (1970, apud Otto Kernberg, 2009, p. 72) apreciază că dezvoltarea capacităţii de a iubi este strâns legată de capacitatea de a face doliu şi de dezvoltarea capacităţii de îngrijorare.

Chassequet-Smirgel (apud Otto Kernberg, 2009, p. 77) sugerează că o capacitate de a iubi matură presupune o proiecţie limitată a unui ideal al Eului atenuat asupra partenerului, dar şi o îmbogăţire a investirii narcisice a sinelui pornind de la satisfacţia sexuală şi emoţională primită.

Capacitatea de a iubi creează condiţii pentru dezvoltarea intimităţii în cuplu, dar, în acelaşi timp, iubirea nu protejează de conflicte şi chiar despărţire, pentru că, „pe măsură ce o persoană devine capabilă să iubească în profunzime şi să fie capabilă să aprecieze în mod realist pe altcineva ca o parte a vieţii sale personale şi sociale, acea persoană poate găsi alte persoane care ar putea avea în mod realist rol de partener la fel de satisfăcător sau chiar mai bine” (Otto Kernberg, 2009, p. 114). Aceasta pe de o parte. Pe de altă parte, în cadrul relaţiei de cuplu iubirea profundă „eliberează în relaţie agresivitatea primitivă, în contextul activării la ambii parteneri a relaţiilor de obiect patogene refulate sau disociate din copilăria mică” (Otto Kernberg, 2009, p. 89). Prin urmare, două persoane îşi pot adânci intimitatea şi creşte soliditatea relaţiei dacă îşi dezvoltă constant conştientizarea de sine şi dacă agresivitatea dezvoltată în relaţie este integrată şi transformată de supraeu în grijă pentru partener. Aşadar, printre ingredientele dezvoltării intimităţii în cuplu, se numără sigur capacitatea de a iubi, dar este nevoie şi de maturitate emoţională, sau, cu alte cuvinte, de o capacitate de a iubi matură, caracteristică individului ce a atins un anumit nivel al maturităţii, în special a celei afective.

Extras din cartea Ioana, Stancu, ”Mecanismele intimităţii în relaţia de cuplu. Evaluare şi intervenţie terapeutică”, Ed. Sper, 2011, pag. 34-37

Iubirea şi nevoile proprii

On September 5, 2017 By emailioanaIn Autocunoaștere și dezvoltare personală, PsihoterapieLeave a comment

Iubirea, deşi este un sentiment relaţional, te pune în contact la modul cel mai profund, cu nevoile tale.

A fi conştient că iubeşti înseamnă a deveni conştient într-o manieră vie că ai nevoi şi că celălalt ţi le poate satisface. Paradoxal, când iubeşti pe un altul, devii mai conştient de propria subiectivitate. Iar aceasta merge mână în mână cu responsabilitatea. Cu responsabilitatea faţă de sine. A fi responsabil faţă de sine, într-o relaţie, presupune şi a oferi ceva în schimbul a ceea ce primeşti, ca de exemplu a fi atent, la rândul tău, la nevoile celuilalt.

Prin urmare, atunci când simţi că iubeşti, există o mare şansă să devii mai conştient şi mai responsabil faţă de nevoile tale.

Despre o iluzie care ne poate bloca în furie

On September 2, 2017 By emailioanaIn Autocunoaștere și dezvoltare personală, PsihoterapieLeave a comment

Furia faţă de părinţii proprii se alimentează din iluzia că, dacă relaţiile cu aceştia s-ar modifica în realitate, nemulţumirile şi problemele personale ar suferi o transformare pozitivă. Ori, aceasta nu este decât o imensă iluzie. Purtăm în noi, ca aspecte structurante ale psihicului nostru, imaginile relaţiilor nostre fundamentale, adică felul în care noi am perceput, înţeles şi semnificat ceea ce am trăit în relaţie cu mama, cu tata, cu toţi cei care au insemnat ceva pentru dezvoltarea noastră ca persoane. Modificând prezentul relaţiilor cu părinţii noştri, efectul este minor asupra imaginilor noastre interne rezultate din ceea ce am trăit în trecut în raport cu aceştia.

A ne agăţa de ideea că, dacă reparăm prezentul, trecutul va fi altfel, deci implicit şi ceea ce am trăit şi ne-a structurat se va modifica, este doar o dorinţă nerealistă. Alimentată şi de un soi de fugă de suferinţa psihică, pentru că această reparaţie a prezentului este semnificată de multe ori sub forma unei nevoi ca celălalt să se schimbe. Ori, ceea ce n-a funcţionat în trecut, ceea ce ne-a rănit, există în interiorul nostru, în conţinuturile noastre psihice. Acolo e materialul de lucru care necesită a fi digerat, înţeles, reînţeles, semnificat şi resemnificat astfel încât să avem o relaţie mai bună cu propria persoană, cu propria viaţă.

Modificându-ne interiorul, relaţiile cu ceilalţi, deci implicit cu părinţii noştri, vor fi impactate. În diverse feluri şi sensuri. Viaţa noastră va căpăta alte tonuri şi culori. Pentru că ne vom fi schimbat felul de-a ne raporta la noi înşine.

Psihoterapia se ocupă în principal de conţinuturile noastre psihice, pentru a ne ajuta să le conştientizăm, resemnificăm. Pentru ca noi să stăm mai bine în interiorul nostru. Pentru ca apoi să ne putem poziţiona mai autentic în vieţile noastre.

Despre eu, tu, noi

On August 11, 2017 By emailioanaIn Autocunoaștere și dezvoltare personală, Psihologia cuplului, PsihoterapieLeave a comment

”Mi-e dor de tine” înseamnă de fapt ”mi-e dor de noi”. Căci nu mi-e dor de tine, ci de ceea ce simt în relaţie cu tine, de ceea ce se naşte din ceea ce punem noi în relaţia noastră, de rezultatul aspectelor conştiente şi inconştiente care se întâlnesc atunci când eu şi cu tine suntem în contact.

Dacă nu mi-e dor de tine, ci mai degrabă mi-e dor de mine în relaţie cu tine, adică mi-e dor de noi, atunci şi reversul medaliei, anume ”nu te mai suport”/”nu te mai vreau” înseamnă de fapt nu mă mai suport/nu mă mai vreau în raport cu tine sau nu ne mai suport/nu ne mai vreau, pe noi doi, atunci când ne întâlnim.

Când mi-e dor de tine anticipez plăcerea întâlnirii cu tine şi, dacă acel tine este disponibil, atunci nu există nici un rost psihic pentru care să doresc să modific această realitate.

”Nu te mai suport”/”nu te mai vreau” anticipează o neplăcere şi ne conduc spre a dori sau chiar a face ceva în direcţia reducerii acestei neplăceri, atunci când nu alegem să părăsim relaţia. Ce putem modifica pentru a reduce neplăcerea întâlnirii cu un celălalt? Cred că putem modifica doar ceea ce aşezăm noi în relaţie, anume să punem mai puţin din ceea ce face rău relaţiei şi mai mult din ceea ce-i face bine. Aspecte psihice, conţinuturi proprii, ale noastre, pe care suntem conştienţi că le avem şi de a căror funcţionare în cadrul relaţiei am luat cunoştinţă. Dar nu putem să controlăm contribuţia celuilalt, putem doar s-o influenţăm. Schimbând ceva la felul nostru de-a fi în relaţie cu celălalt şi acesta va accesa alte aspecte proprii cu care să contribuie la mersul relaţiei. Însă e bine să fim conştienţi că vor exista aspecte ale celuilalt, pe care le aşează în relaţie, care nu se vor lăsa controlate, ajustate, influenţate. Numai celălalt poate ”umbla” la ele, dacă poate şi doreşte acest lucru.

Ca să poţi să iubeşti conştient…

On July 21, 2017 By emailioanaIn Autocunoaștere și dezvoltare personală, PsihoterapieLeave a comment

Ca să poţi să iubeşti conştient (adică să şi simţi asta), e nevoie să te poţi aşeza într-o postură vulnerabilă. Însă nu te poţi poziţiona astfel, dacă nu-ţi poţi accesa agresivitatea şi din acel punct, adică dacă nu-ţi este teribil de teamă de respingere încât să te poţi apăra în momentul în care ai fi rănit de persoana pe care o iubeşti. Căci numai cineva care ştie că se poate apăra la nevoie poate să se expună emoţional şi să simtă iubirea.

Dacă agresivitatea e reprimată, disociată de iubire, riscul vulnerabilităţii emoţionale rezultată din asumarea iubirii este prea mare şi astfel iubirea conştientă devine obligată să se rătăcească prin cotloanele inconştientului. Şi astfel se pun bazele dependenţei emoţionale: am nevoie de tine şi nu ştiu de ce, nu simt că te iubesc decât în momentul în care nu te mai am şi atunci intru în sevraj. Dependentul are o relaţie ambivalentă cu obiectul (fie el substanţă sau persoană) dependenţei: de indiferenţă sau ură conştiente şi de iubire inconştientă. Când obiectul dependenţei este o persoană, acesta simte ambivalenţa şi reacţionează în divese forme pentru a curăţa relaţia: ori mă iubeşti, ori mă urăşti, dar fă-o cât mai conştient şi asumat. Situaţia este însă şi mai complicată în realitate pentru că întotdeauna cineva care nu poate suporta iubirea conştient se întâlneşte cu un altul la fel, adică întotdeauna vom avea doi potenţiali dependenţi emoţional care vor construi o relaţie de dependenţă (adică una în care nici nu se simt bine, dar din care nici nu pot pleca).

Când iubirea este însă conştientă, adică atunci când pot să mă vulnerabilizez emoţional (pentru că sunt suficient de puternic emoţional încât să o fac, adică agresivitatea şi iubirea nu se exclud una pe cealaltă), pot să iubesc şi să-mi apăr drepturile în acelaşi timp, ştiu când îmi e bine şi ştiu şi de ce, ştiu când îmi e rău şi ştiu şi de ce, rămân sau plec într-o manieră asumată, adică conştient de iubire sau de lipsa acesteia.

Ca iubirea şi agresivitatea să poată să convieţuiască împreună e nevoie însă să te poţi iubi pe tine suficient de mult, încât să te poţi apăra şi în iubire. Deci, ca să poţi să iubeşti conştient pe un altul, e nevoie să poţi să simţi că te iubeşti pe tine însuţi.

Cum poate fi conceput un copil într-un cuplu care se opune inconştient concepţiei

On June 11, 2017 By emailioanaIn PsihoterapieLeave a comment

Într-un cuplu care se opune inconştient concepţiei, cele două inconştiente ale celor doi pot comunica astfel: ”De-abia ne ţinem în viaţă unul pe celălalt, nu avem resurse pentru o altă viaţă!” În această situaţie concepţia poate fi realizată doar dacă unul dintre inconştientele celor doi îl invită pe celălalt la un alt-fel de dialog:

– Îţi propun să ne gândim împreună ce ar fi totuşi dacă… Oare s-ar putea? Oare n-am putea găsi noi resurse psihice şi pentru un altul?

Doar într-un astfel de moment, doar într-o astfel de comunicare există posibilitatea de a crea spaţiul psihic inconştient şi apoi conştient ca o altă viaţă să poată apărea.

De ce unii oameni au blocaje în învăţarea limbilor străine

On June 11, 2017 By emailioanaIn Psihoterapie1 Comment

O limbă străină este un limbaj. Diferit de cel iniţial: limba maternă. A putea să vorbeşti o limbă străină înseamnă să poţi să-ţi permiţi traduceri, dintr-un limbaj în altul.

Dacă în inconştient există multe zone conflictuale, înseamnă că există părţi care nu-şi permit să vorbescă una în limbajul celeilalte, adică părţi care nu se pot lăsa vazute, înţelese de către alte sisteme, ca un prim pas către găsirea unui limbaj comun.

În limbajul inconştientului, blocajul învăţării unei limbi străine poate însemna existenţa a atâtor zone conflictuale încât a introduce o nouă zonă de opoziţie (limba străină) faţă de cea care ţine împreună toate zonele conflictuale ar fi extrem de insecurizat.

De ce au nevoie terapeuţii de analiză personală. Un punct de vedere

On June 11, 2017 By emailioanaIn PsihoterapieLeave a comment

Dacă terapeutul nu este consistent analizat, adică nu şi-a realizat o analiză personală profundă, atunci relaţia care se creează între el şi clienţii lui este una ca oricare alta din realitate, una în care sunt potriviri şi nepotriviri de scenarii inconştiente, una în care clienţilor le e mai bine sau mai puţin bine, una în care se derulează o dinamică rezultată din interacţiunea aspectelor conştiente sau inconştiente ale celor doi participanţi la relaţie. Din această relaţie, clientul poate să-şi extragă sensuri pentru sine, într-o măsură mai mare sau mai mică, în funcţie de jocul dintre aspectele conştiente şi cele inconştiente activate în câmpul relaţional. Dar această relaţie, având un mare grad de inconştient, nu are cum să fie vindecătoare pentru client decât până la un punct. Cât de aproape este acest punct de ceea ce-şi doreşte clientul de la procesul terapeutic depinde, în această situaţie, de cât de intuitiv este terapeutul. Pentru că numai intuiţia poate ajuta acolo unde conştientul este confuz.

Efectele traumei părinţilor asupra copiilor lor

On April 23, 2017 By emailioanaIn PsihoterapieLeave a comment

Traumele părinţilor afectează (traumatizează) copiii acestora. E ca un fel de transfer al suferinţei psihice, al doliului, al agresivităţii, culpabilităţii şi fricii traumatice dinspre părinţi înspre copiii lor prin intermediul graniţelor psihice afectate de traumă ale primilor.

Psihicul nostru este o structură, e adevărat nu perceptibilă prin organele de simţ aşa cum este corpul fizic, dar totuşi o structură. Ca orice structură are graniţe (”pereţi”), limite externe care ne separă de alte structuri psihice (alte persoane cu corp şi psihic), dar şi graniţe interne poziţionate între diverse elemente. Graniţele psihice sunt ca nişte fire invizibile care ne separă de alţii, care ne permit să spunem ce este al nostru şi ce nu ne aparţine. Graniţele psihice suficient de puternice ne permit să facem o delimitare clară între noi şi ceilalţi, între produsele imaginaţiei şi datele realităţii, între trecut şi prezent.

O persoană traumatizată este ca o structură cu graniţe externe şi interne extraordinar de fragile, deci permeabile, care nu permit o bună conţinere şi separare a sinelui de realitate astfel încât se produce un amestec între interior şi exterior, între trecut şi prezent, între fantasmă şi realitate.

Felurile în care copiii sunt afectaţi de traumele părinţilor lor, conform Kogan Ilany (2008) sunt următoarele:

copiii receptează o parte din agresivitatea, suferinţa, durerea, vinovăţia, teama părinţilor, devenind purtătorii unei suferinţe care nu le aparţine, de care de cele mai multe ori nu sunt conştienţi dar care le afectează funcţionarea;
simţind suferinţa părinţilor, copiii încearcă să-i aline, parentalizându-se, în efortul de căutare a unui părinte hrănitor (copiii îşi hrănesc emoţional părinţii dorind ca la rândul lor aceştia să devină capabili să-i hrănească emoţional ceea ce nu se întâmplă pentru că traumele părinţilor nu pot fi vindecate de empatia copiilor );
dorind să stopeze suferinţa părinţilor, copiii vin în întâmpinarea dorinţelor simbiotice ale părinţilor lor, renunţând la o parte din ceea ce sunt, la individualitatea lor;
simţind suferinţa părinţilor şi dorind să-i înţeleagă, copiii retrăiesc în fantaziile lor sau în realitate trauma părinţilor sau părţi ale ei.

Traumele părinţilor nu sunt fără ecou asupra copiilor, aceştia fiind chiar traumatizaţi la rândul lor de ceea ce vine din rana părinţilor. Pentru ca această rănire să fie limitată e nevoie ca părinţii traumatizaţi să se ocupe de sufletul lor rănit aşa cum s-ar ocupa de corpul lor dacă ar fi grav bolnavi.

Bibliografie:

Kogan, Ilany, Evadarea din sine. Încălcarea graniţelor şi dorinţa de comuniune, Ed. Fundaţia Generaţia, Bucureşti, 2008

Structura de personalitate nevrotică

On March 19, 2017 By emailioanaIn Psihoterapie1 Comment

Personalitatea noastră este o construcţie psihică şi, ca şi corespondentul ei din planul fizic, are o structură. Aceasta poate fi mai solidă sau mai puţin solidă, mai rezistentă sau mai puţin rezistentă. În mod obişnuit, structurile de personalitate sunt clasificate în : normale (normalitatea psihică nu este o stare fixă, ci se situează pe un continuum, unde la un pol sunt persoanele înalt funcţionale, mature şi, la celălalt, persoanele normale cu deficienţe de adaptare, mai apropiate de funcţionarea nevrotică), nevrotice, borderline şi psihotice.

Structura de personalitate de tip nevrotic descrie indivizii umani foarte apropiaţi de spectrul nomal, indivizi destul de sănătoşi emoţional, dar sabotaţi în funcţionarea lor de anumite conflicte psihice (inconştiente). Când anumite conflicte psihice se actualizează, persoana trăieşte blocaje sau dificultăţi persistente în diverse arii ale existenţei: ar putea de exemplu să nu poată menţine un job stabil, să nu reuşească să iniţieze sau să construiască o relaţie de cuplu stabilă, să nu poată gestiona constant anumite probleme profesionale etc.

Psihanaliza leagă tipul de stucturare a unei personalităţi de modalităţile de apărare utilizate. Conceptul de apărare este un concept important şi defineşte modalităţile psihice utilizate, în scop adaptativ, pentru gestionarea şi/sau reducerea trăirilor afective experimentate ca dificile în interior (anxietatea, ruşinea, durerea, umilinţa etc.) şi pentru menţinerea stimei de sine.

Fiecare persoană utilizează o gamă largă de mecanisme de apărare iar dezvoltarea acestora şi gradul în care se foloseşte una sau alta depinde de:

temperamentul constituţional al persoanei;
tipul experienţelor şi presiunilor la care persoana a fost supusă în copilărie;
ce tip de apărari au folosit persoanele care au îngrijit şi educat persoana în copilăria mică;
consecinţele pozitive sau negative ale folosirii unei anumite apărari.

În mod obişnuit noi nu suntem conştienţi de funcţionarea acestor mecanisme, ele se actualizează şi funcţionează automat. Toţi oamenii utilizează mecanisme de apărare, iar frecvenţa accesării acestora creşte în perioadele stresante. Unele apărări sunt considerate mai simple sau primare, iar altele mai mature, mai elaborate, secundare. În literatura de specialitate sunt descrise o multitudine de mecanisme de apărare: negarea (evitarea percepţiei unor aspecte neplăcute ale realităţii), idealizarea (atribuirea unor atribute perfecte altor persoane), izolarea afectului (separarea unor idei de aspectele emoţionale corelate), umorul, sublimarea (transformarea impulsurilor inacceptabile social în activităţi benefice) etc.

În funcţionarea lor psihică persoanele nevrotice se bazează predominant pe apărări mai mature. Deşi pot folosi şi apărări primare (mai ales în perioadele de stres), apărările lor psihice fundamentale sunt din categoria celor secundare. Literatura de specialitate stipulează că principala apărare a nevroticilor este refularea: împiedicarea ideilor şi impulsurilor neplăcute să devină conştiente.

Persoanele nevrotice au un simţ al identităţii bine integrat. Ele au o imagine consistentă despre personalitatea lor: pot să identifice calităţi şi defecte, convingeri personale, valori, interese, motivaţii.

Nevroticii au un contact bun cu realitatea şi nu au nevoie să-şi modifice substanţial percepţiile pentru a se adapta în diverse crcumstanţe, iar dificultăţile resimţite de o persoană nevrotică sunt percepute ca fiind în dezacord cu sine (egodistonice). De exemplu, un client nevrotic obsesiv va fi deranjat de gândurile sale automate şi le va considera stranii.

Persoanele cu structură nevrotică sunt capabile să se observe: să-şi surprindă gândurile, emoţiile şi comportamentul, ele pot să trăiască ceva şi să se observe pe sine în situaţiile de viaţă respective.

Nevroticii au un nivel al încrederii în sine suficient pentru a-şi asigura o autonomie de bază (se pot întreţine singuri).

De obicei nevroticii solicită terapia pentru că se lovesc constant de obstacole în calea a ceea ce-şi doresc şi pentru că bănuiesc sau sunt destul de siguri că obstacolele survenite au legătură cu ei înşişi.

Psihoterapia poate ajuta clienţii cu organizare nevrotică să-şi exploreze blocajele psihice, să integreze aspectele implicate în blocajele psihice, să se cunoască mai bine, să se adapteze mai bine, să se maturizeze pe anumite dimensiuni devenind persoane cu funcţionare normală, mai adaptată, mai matură, mai flexibilă.

Bibliografie:

McWilliams, Nancy, Diagnosticul psihanalitic, Editura Fundaţiei Generaţia, Bucureşti, 2014

Gabbard, G., Tratat de psihiatrie psihodinamică, Ed. Trei, Bucureşti, 2014

Poveştile pe care ni le spunem

On November 23, 2016November 23, 2016 By emailioanaIn Autocunoaștere și dezvoltare personală, Psihoterapie1 Comment

Pentru fiecare dintre noi, evenimentele de viaţă, experienţele, faptele sunt însoţite de semnificaţiile pe care le acordăm acestora. Interpretările au legătură cu faptele obiective dar şi cu ceea ce credem despre noi şi viaţa noastră, adică cu convingerile noastre personale.

Adepţii analizei tranzacţionale vorbesc despre prescripţiile scenariilor personale de viaţă, iar în teoria schemelor cognitive (J. Young) sunt abordate schemele psihice şi convingerile aferente acestora. Atât prescripţiile scenariilor, cât şi convingerile constituie iţele poveştilor pe care ni le spunem despre noi înşine. Iar cum acestea iau naştere pornind de la evenimentele trăite în copilărie şi de la atmosfera emoţională familială, mai ales din aspectele problematice timpurii, deducem că poveştile ai căror protagonişti suntem derivă din rănile noastre de demult şi reflectă cu precădere felul în care interpretam viaţa cu resursele de atunci. Nu întâmplător, ascultând modalitatea în care oamenii povestesc ceea ce au trăit ne întâlnim frecvent cu rolurile de agresor, victimă şi salvator, căci acestea îşi extrag seva din aspectele psihice problematice, din traume şi din răni personale.

În circuitul agresor, victimă, salvator nimeni nu câştigă şi toată lumea pierde. Se consumă energie, resurse, iar, în final, stările emoţionale ajung să fie de frustrare şi nemulţumire. Acest circuit este unul în care ne poziţionăm în lipsă de putere şi ajungem să sfârşim în şi mai puţină putere.

Mulţi dintre noi rămânem prinşi în rănile noastre emoţionale şi ajungem să cartografiem realitatea prin prisma celor trei personaje ale jocurilor psihologice – agresor, victimă şi salvator. Pentru a vedea dacă percepem lumea în aceşti termeni putem să facem un exerciţiu simplu de atenţie: atenţie la felul în care povestim faptele de zi cu zi şi la frecvenţa cu care cele trei roluri se infiltrează în descrierile noastre.

Dacă constant ne raportăm la realitate într-o manieră rănită, vieţile noastre vor începe să se coloreze în culori consonante cu imaginea în care credem. Căci jucând un rol, îi presăm pe ceilalţi să preia rolurile complementare şi, de asemenea, percepând într-un anumit fel lucrurile, ne poziţionăm astfel încât imaginea se concretizează în realitate. Prin urmare, vedem în afară poveştile pe care ni le repetăm constant şi viaţa noastră ajunge să le reflecte, ca o oglindă perfectă. Ce rămâne de făcut? Dacă nu ne place ce ajungem să trăim, putem modifica partea din interior saturată de poveştile personale. Schimbând povestea, schimbăm realitatea. Dar, cum schimbăm povestea? E o poveste şi cu aceasta! Mai întâi, povestea e neconştientizată, căci e structurată pe baza paternurilor formate în copilărie (care sunt sedimentate în psihicul subconştient) şi o trăim automat, în afara conştiinţei. Deci, mai întâi e nevoie să devenim mai conştienţi. Aceasta e o necesitate, dar şi o mare provocare, căci funcţionând predominant inconştient şi având senzaţia că de fapt nu e aşa, suntem de două ori orbi. E nevoie sa conştientizăm că ne comportăm constant conform unor automatisme şi de abia apoi să începem să devenim conştienţi de acestea. A deveni conştient este un aspect fără de care schimbarea nu se poate produce. Dar, cum devenim mai conştienţi? Acordându-ne timp pentru a fi cu noi înşine, acordând atenţie cât de des putem gândurilor noastre, senzaţiilor corporale, emoţiilor şi acţiunilor noastre. Prin consiliere, psihoterapie, dezvoltare personală, meditaţie, efort constant de autocunoaştere, lecturarea unor cărţi inspirante şi aplicarea informaţiilor în viaţa noastră.

După ce am conştientizat ce ne spunem despre noi, povestea noastră adică, e nevoie să începem travaliul de restructurare a convingerilor care stau la baza scenariului de viaţă pe care îl materializăm constant în viaţa proprie. Pentru aceasta, o bună modalitate o reprezintă întoarcerea la evenimentele nodale timpurii care au constituit fundamentul structurării convingerilor. Cu însoţire de specialitate e mai sigur şi mai eficient, altfel e mai dificil, dar nu în totalitate imposibil.

Abordarea terapeutică a situaţiilor din copilărie ce au fundamentat convingerile disfuncţionale nu este însă suficientă pentru schimbarea poveştii noastre, ci ea trebuie să fie urmată de scrierea unei poveşti noi, mai constructivă, izvorâtă dintr-o zonă mai sănătoasă a psihicului nostru, de acolo unde nu există agresor, victimă şi salvator, ci situaţii de viaţă din care învăţăm.

Noua poveste personală, mai constructivă, poate fi rescrisă ca un exerciţiu terapeutic (vezi exerciţiul de la finalul articolului) şi, şi mai eficient, clipă de clipă, fiind atenţi la cum interpretăm realitatea, dintr-o zonă rănită sau una sănătoasă. Când constatăm că am alunecat în partea rănită a psihicului nostru, e nevoie să ne recalibrăm şi să ne continuăm traseul abordând viaţa dintr-o perspectivă mai puternică şi mai sănătoasă. De exemplu, în loc să ne spunem, după o zi dificilă de serviciu: ”Tâmpitul ăla de şef iar a ţipat la mine şi mi-a stricat toată ziua; oare cât trebuie să-l mai suport pe frustratul ăsta?!”, putem să avem un discurs intern mai productiv şi sănătos pentru psihicul nostru: ”Azi, la job, şeful iar a fost nervos. Nu s-a putut controla şi a ţipat la mine. Evident, m-am înfuriat, dar cred că ar fi interesant să descoper ce parte nervoasă, agresivă şi fără control din interiorul meu îmi oglindeşte acesta. ” De asemenea, atunci când ne proiectăm visele, speranţele, idealurile, scopurile şi obiectivele e nevoie să o facem conştient, fiind atenţi să fim într-o zonă sănătoasă, de centrare pe nevoile noastre, de asumare a responsabilităţii, de disponibilitate de a învăţa şi a evolua.

Exerciţiu terapeutic: Două poveşti despre voi înşivă (preluat din cartea Cele patru instrospecţii, Alberto Villoldo, Ed. For You, 2008, pag 74-75 )

”În acest exerciţiu veţi scrie două poveşti. Prima este cea pe care v-o spuneţi de mulţi ani, şi care începe cu: ”A fost odată ca niciodată, când barza a adus un bebeluş, dar nu acolo unde trebuia”. Continuaţi şi acceptaţi să scrieţi povestea vieţii voastre – inclusiv despre părinţi, relaţii, căsătorie şi carieră, care nu sunt aşa cum trebuie. Scrieţi asta ca pe un basm, de parcă i s-ar fi întâmplat cuiva de mult de tot, şi notaţi momentele când voi eraţi victima, agresorul şi salvatorul şi pe cine aţi distribuit în celelalte personaje. Când aţi terminat, scrieţi din nou povestea – dar, de data aceasta, începeţi cu cuvintele: ”A fost odată ca niciodată, când barza a adus un bebeluş la casa potrivită.” Amintiţi-vă că poveştile vindecătoare explică de ce s-au întâmplat evenimentele, exact aşa cum trebuiau să se întâmple pentru a vă aduce lecţii valoroase, care vă vor duce mai departe în călătoria voastră.

…..

Dacă, în timp ce vă scrieţi povestea, nu vă simţiţi bine pentru că nu v-aţi învăţat lecţiile e în regulă – scrieţi-o ca şi cum aţi fi făcut-o deja. Poate că vreţi să reveniţi la ea mai târziu, pentru a o remodela. Când începeţi să credeţi această nouă poveste ea va începe să se împlinească. Veţi fi povestitorul vieţii voastre – iar, ca rezultat, universul, admiţând că v-aţi învăţat lecţiile, va înceta să vă mai trimită înapoi la şcoală.”

Bibliografie:

Alberto Villoldo, Cele patru instrospecţii, Bucureşti, Ed. For You, 2008.

Identificarea cu victima sau realitatea în alb şi negru

On August 6, 2016August 6, 2016 By emailioanaIn Autocunoaștere și dezvoltare personală, PsihoterapieLeave a comment

Copiii au nevoie să vadă, să perceapă, să localizeze binele şi răul separat. Pentru că securizarea lor depinde de existenţa unui ”bine” curat, necontaminat de ”rău”. Astfel că ei separă binele de rău atât în ceea ce-i priveşte pe ceilalţi, dar şi pe ei înşişi. Şi oamenii nu vor fi şi buni şi răi, ci unii vor fi bunii, şi alţii vor fi răii, ”Bau-baul”. Iar când bunul este mult în preajma copilului, atunci inevitabil el se va confrunta cu răul din acesta. Ce va face atunci? Pentru a-şi păstra nealterată partea bună, va scinda persoana în o parte bună şi una rea şi, de asemenea, se va scinda pe sine în două, pentru ca o parte să poată interacţiona cu partea buna din ceilalţi şi o altă parte cu partea cea rea. Şi cele două părţi nu vor comunica între ele, ca şi cum ar fi din două universuri complet separate. Astfel mama nu va fi o entitate şi bună şi rea, ci va fi ca un fel de două entităţi, două mame: mama bună (când este caldă, suportivă, conţinătoare, atentă la nevoile copilului) şi mama rea (când este frustrantă, rece, critică, indiferentă sau neatentă). Mama rea naşte în copil un sine rănit, ce este imediat reprimat când acţiunile frustrante ale mamei încetează, făcând loc mamei bune care se corelează cu un sine optimist în interiorul copilului, sine ce vede realitatea şi pe mama deopotrivă în culori mai fericite. Acest mecanism de separare, de clivaj între bine şi rău îl ajută pe copil să supravieţuiască într-un mediu imperfect din punct de vedere al ofertei emoţionale, dar rămânerea în perspectiva de copil alterează perceperea realistă a lumii la vârsta adultă.

Acelaşi mecanism de separare, pe dimensiunea unii buni şi alţii răi poate fi sesizat cu uşurinţă în situaţia copiilor care provin din familii în care părinţii se ceartă şi se agresează constant şi, în acelaşi timp, îşi introduc copiii în rolul de mediatori în această problematică adultă. Adus într-un univers traumatizant care nu e pe măsura lui, copilul are nevoie să separe binele de rău, pentru a reduce răul pe care îl simte. Şi cum nu poate să-i considere pe amândoi buni (pentru că nu ar mai exista cearta, agresiunea), nici pe amândoi răi (căci sentimentul lui de siguranţă s-ar prăbuşi), nici pe amândoi şi buni şi răi (realitatea amestecată este la fel de insecurizantă ca şi una în totalitate rea ), atunci împarte cele două roluri, de bun şi rău, între cei doi părinţi. De obicei mama va fi cea bună, victima, iar tatăl va fi răul, agresorul. Mai departe, în această realitate scindată, copilul se va alia cu partea bună, adică se va identifica cu victima şi va respinge, se va contraidentifica cu agresorul. În copilărie, acest mecanism are avantajul să-i ofere copilului ceva securitate într-un mediu privativ şi neofertant. Dacă însă acest mecanism persistă în timp (şi de obicei aşa se întâmplă când nu este abordat prin diverse modalităţi de intervenţie psihologică), el va avea efecte negative asupra dezvoltării personalităţii şi implicit a vieţii celui care îl mai poartă în sine. Copilul identificat cu victima în copilărie se va transforma într-un adult ”victimă” în viaţa adultă, pentru că va accesa constant acest rol, dezirabil în ochii săi de copil, rol ce presupune deresponsabilizare, atitudine nonasertivă, autosabotantă şi pasivitate în viaţa propie. De asemenea, respingerea psihică a agresorului în copilărie conduce la reprimarea agresivităţii în perioada adultului, ceea ce impietează asupra masculinităţii copilului băiat, lăsându-l fără unelte în competiţii, confruntări, susţinerea scopurilor pe termen lung, a iniţiativelor şi curajului.

Ieşirea din alianţa cu victima şi contraidentificarea cu agresorul presupune accederea unei perspective adulte asupra realităţii trăite în copilărie, în care nimic nu este în totalitate alb şi nici unitar negru, ci nuanţat, amestecat, bine şi rău deopotrivă: victima şi agresorul au jocul lor psihologic, la care participă în egală măsură, cu responsabilităţi egale, deşi paradoxal nici una din părţi nu-şi asumă nici o responsabilitate. O perspectiva adultă dezvoltată este cea care poate susţine copilul interior să accepte că ambii părinţi au fost atât buni, cât şi răi, adică oameni, cu vulnerabilităţile şi limitările lor. Şi este cea care poate să-l elibereze pe copilul devenit adult din încurcăturile cu părinţii pentru a-l disponibiliza pentru o viaţă matură şi responsabilă.

Lucrul terapeutic cu schemele psihice din domeniul autonomiei şi performanţei deficitare: dependenţă/incompetenţă, vulnerabilitate la vătămare sau boală, interdependenţă/sine infantil şi eşec

On July 10, 2016July 10, 2016 By emailioanaIn PsihoterapieLeave a comment

1.	Schema dependenţă/incompetenţă
Descrierea schemei	Conţine convingerile de dependenţă şi incompetenţă asociate cu amintirile aferente lor; se formează prin frustrarea nevoii din copilărie de autonomie şi performanţă.
Convingerea fundamentală a schemei	Convingerea că persoana nu e capabilă să se descurce în viaţa cotidiană (incompetenţă) şi că are nevoie de o alta care s-o ajute cu responsabilităţile proprii (dependenţă).
Cauzele formării schemei	Părinţii nu au susţinut suficient independenţa copilului; Relaţia de dependenţă cu o persoană importantă (unul dintre părinţi, de obicei); Părinţii nu au susţinut dezvoltarea abilităţilor necesare vieţii de zi cu zi.
Caracteristicele persoanelor cu această schemă	Nu au încredere în sine; Sunt foarte stresaţi când e nevoie să se confrunte cu schimbări; Creează relaţii de dependenţă cu ceilalţi; Cer ajutorul celorlalţi mai des decât cei care nu au această schemă; Cer sfaturi cu privire la propriile decizii; Au dificultaăţi în a lua decizii; Au dificultăţi când trebuie să realizeze ceva independent; Pot resimţi anxietate, panică, fobii, somatizări; Pot să aibă un comportament compensatoriu refuzând să se bazeze pe alţii, însă cu un mare consum energetic interior.
Scopuri terapeutice pentru clienţii cu această schemă	Dezvoltarea încrederii în sine; Reducerea dependenţei de alţi oameni; Depăşirea evitării de către client a implicării în sarcini pe cont propriu.
Strategii terapeutice bazate pe relaţia terapeutică	E necesar ca terapeutul să fie atent astfel încât clientul să nu devină dependent de sine; Terapeutul trebuie să suporte un oarecare grad de dependenţă la începutul terapiei iar apoi să încurajeze independenţa clientului.
Strategii terapeutice bazate pe aria cognitivă	Modificarea la client a ideii că are nevoie de ceilalţi pentru a se descurca; Clarificarea cognitivă a costurilor relaţiilor de dependenţă; Utilizarea strategiilor cognitive de creştere a motivaţiei clientului pentru independenţă.
Strategii terapeutice bazate pe aria experienţială	Confruntarea, în plan imaginar, cu părintele supraprotector, pentru ventilarea furiei faţă de acesta; Întărirea părţii de adult sănătos din interiorul clientului; Exersarea în plan imaginar a abordării diverselor situaţii cotidiene.
Strategii terapeutice bazate pe aria comportamentală	Învăţarea şi aplicarea unor tehnici de reducere a anxietăţii; Realizarea în realitate a unor sarcini comportamentale de gestionare a unor probleme de viaţă curente (în cabinet, prin intermediul jocului de rol sunt exersate abilităţile necesare).
Concluzii	Deoarece scopul intervenţiei terapeutice este creşterea independenţei clienţilor cu această schemă, accentul cade pe tehnicile comportamentale de implementare în realitate a progreselor realizate în context terapeutic.
2.	Schema vulnerabilitate la vătămare sau boală
Descrierea schemei	Conţine convingerea că oricând un eveniment catastrofic se poate întâmpla, împreună cu amintirile care au stat la baza formării acestei idei.
Convingerea fundamentală a schemei	Convingerea că o catastrofă se poate întâmpla în orice moment.
Cauzele formării schemei	· Evenimente traumatice în perioada de formare şi dezvoltare a personalităţii; · Părinţi care au această schemă şi o transmit prin educaţie copiilor lor.
Caracteristicele persoanelor cu această schemă	· Se descurcă în sarcini cotidiene; · Au o teamă majoră că evenimentele intens negative pot apărea: boli, accident, faliment etc.; · Emoţie predominantă: anxietatea; · De obicei evită situaţiile pe care le consideră a avea un potenţial periculos; · Unele persoane pot adopta un comportament compensatoriu foarte riscant.
Scopuri terapeutice pentru clienţii cu această schemă	· Ajutarea clienţilor să evalueze mai realist posibilitatea declanşării evenimentelor catastrofale; · Creşterea încrederii clienţilor în abilitatea lor de a gestiona evenimentele negative.
Strategii terapeutice bazate pe relaţia terapeutică	· Atitudine suportivă, de susţinere a clientului că se poate descurca în diverse situaţii de care îi este teamă.
Strategii terapeutice bazate pe aria cognitivă	· Clarificarea dezavantajelor stilului de viaţă generat de o asemenea convingere; · Explorarea cognitivă a posibilităţii de apariţie a evenimentelor catastrofale; · Explorarea cognitivă a abilităţii clienţilor de a gestiona evenimentele de care se tem.
Strategii terapeutice bazate pe aria experienţială	· Abordarea posibilelor traume; · Repetiţii, în plan imaginar, a gestionării unor situaţii din categoria celor care le inspiră teamă clienţilor; · Exersarea, în plan imaginar a modului de adult sănătos care ajută copilul speriat să se descurce în diverse situaţii.
trategii terapeutice bazate pe aria comportamentală	· Învăţarea unor tehnici de control a anxietăţii; · Expunerea graduală la un stil de viaţă mai puţin limitativ.
Concluzii	Ca şi în cazul schemei anterioare, e important ca stilul de viaţă evitant să fie înlocuit cu unul mai direct, de confruntare cu diverse situaţii.
3.	Schema interdependenţă/sine infantil
Descrierea schemei	Schemă psihică rezultată din frustrarea nevoii de autonomie şi performanţă ce conduce la o identitate neclară şi la un sentiment de gol interior; persoanele care conţin această schemă sunt de obicei într-o relaţie fuzională cu unul dintre părinţi.
Convingerea fundamentală a schemei	1. Convingerea că nici una dintre cele două persoane interdependente nu poate supravieţui separării; 2. Convingerea că persoanele care o conţin nu ştiu cine sunt.
Cauzele formării schemei	Relaţie de dependenţă, fuzională cu una dintre părinţi. Părinţi foarte autoritari, ce au determinat prin acest stil un foarte slab contact cu sinele autentic la copiii lor.
Caracteristicele persoanelor cu această schemă	· Identitatea lor se pierde în identitatea persoanelor cu care sunt în interdependenţă; · Simt că nici una din persoanele din relaţia fuzională nu va supravieţui separării; · Se pot simţi copleşiţi şi sufocaţi de persoana cu care au o relaţie de dependenţă; · Nu ştiu cine sunt, ce preferinţe, ce nevoi, ce interese.
Scopuri terapeutice pentru clienţii cu această schemă	· Ajutarea clienţilor să intre în contact cu sinele lor real: nevoi, preferinţe, opinii, emoţii; · Stabilirea limitelor în relaţiile de dependenţă.
Strategii terapeutice bazate pe relaţia terapeutică	Relaţie terapeutică nici prea apropiată, nici prea distantă.
Strategii terapeutice bazate pe aria cognitivă	· Identificarea cognitivă a propriilor preferinţe, opinii, nevoi; · Investigarea avantajelor şi dezavantajelor de a avea un stil de viaţă distinct; · Clarificarea asemănărilor şi deosebirilor faţă de persoanele de dependenţă.
Strategii terapeutice bazate pe aria experienţială	· Facilitarea contactului cu propriile emoţii şi nevoi; · Clarificarea relaţiei cu figura parentală interdependentă şi realizarea separării psihice de aceasta; · Retrăirea în plan imaginar a evenimentelor din copilărie în care clientul a fost împiedicat să se poziţioneze şi oferirea posibilităţii de exprimare acum, în prezent, cu scopul validării copilului interior şi întăririi contactului cu sine.
Strategii terapeutice bazate pe aria comportamentală	· Realizarea de sarcini de autocunoaştere, de exemplu explorarea preferinţelor: filme preferate, muzică, activităţi, cărţi preferate etc.; · Realizarea de către clienţi a unor liste cu ceea ce le place şi ce nu, pentru diverse domenii.
Concluzii	Pentru această schemă, clienţii e necesar să-şi dezvolte contactul cu sine şi să înveţe să se delimiteze de ceilalţi, în relaţiile cu semenii.
4.	Schema psihică eşec
Descrierea schemei	Schemă rezultată din frustrarea nevoii de autonomie şi performanţă, ce conduce la senzaţia subiectivă de eşec în viaţă, în general sau doar în anumite domenii ale vieţii.
Convingerea fundamentală a schemei	Cei care conţin această schemă au convingerea că vor avea eşec în ceea ce întreprind pentru că nu sunt la fel de capabili ca alţi oameni (în domenii legate de bani, statut social, sport, şcoală etc.).
Cauzele formării schemei	· Lipsa de validare în copilărie; · Standarde nerealiste fixate de persoanele cu autoritate, ce au generat fie eşecuri, fie anxietate foarte mare interpretată ca fiind generată de lipsa de abilităţi; · Identificarea inconştientă cu o persoană respinsă de sistemul familial.
Caracteristicele persoanelor cu această schemă	· Autosabotarea succesului; · Evitarea implicării în sarcini; · Comportamente supracompensatorii de implicare excesivă în diverse activităţi (supracompensatorii pot fi oameni de succes, dar care se simt ca nişte impostori în interior); · Se simt întotdeauna mai puţin capabili sau cu mai puţin succes decât cei cu care se compară; · Autosabotorii ajung real să se confrunte cu multe eşecuri.
Scopuri terapeutice pentru clienţii cu această schemă	· Creşterea stimei de sine; · Dezvoltarea unor abilităţi (acolo unde există deficit).
Strategii terapeutice bazate pe relaţia terapeutică	· Terapeutul oferă un model sănătos de abordare a muncii; · Terapeutul e nevoie să ofere structură, să-i susţină realizările şi să-i recunoască meritele clientului.
Strategii terapeutice bazate pe aria cognitivă	· Conştientizarea realizărilor şi abilităţilor.
Strategii terapeutice bazate pe aria experienţială	Retrăirea în plan imaginar a situaţiilor frustrante din copilărie pentru: · a ventila furia faţă de autoritatea care i-a invalidat; · înţelegerea faptului că eşecul s-a datorat fie atitudinii critice a celorlalţi, fie că nu a fost un real eşec, ci doar a fost interpretat astfel.
Strategii terapeutice bazate pe aria comportamentală	Înlocuirea strategiilor dezadaptative de coping (evitarea sarcinilor, implicarea excesivă sau autosabotajul) cu comportamente mai sănătoase: confruntarea cu sarcinile, fixarea de scopuri realiste şi acţionarea în realitate pentru atingerea lor.
Concluzii	În lucrul cu această schemă e important să susţinem clienţii pentru a putea să acţioneze mai eficient în domeniile vieţii lor caracterizate prin eşec.

Bibliografie:

Fontaine, O, Fontaine, Ph., Ghid clinic de terapie comportamentală şi cognitivă, Ed. Polirom, Iaşi, 2008

Yalom, Irvin, Darul psihoterapiei, Ed. Veilant, Bucureşti, 2002

Young, E. Jeffrey, Klosko, S. Janet, Weishaar, E. Marjorie, Terapia centrată pe scheme cognitive

Lucrul terapeutic cu schema cognitivă izolare socială/înstrăinare

On July 9, 2016 By emailioanaIn PsihoterapieLeave a comment

Descrierea schemei: combinaţie psihică (idei, emoţii, imagini psihice) al cărei nucleu central este convingerea diferenţei faţă de ceilalţi. Persoanele care deţin această schemă gândesc că sunt şi chiar se simt mai mult diferite decât asemănătoare celorlalţi.

Nevoia frustrată în copilărie: nevoia de ataşament securizant.

Cauzele formării acestei scheme:

a fi diferit în sens pozitiv sau negativ, fără a fi ajutat să sesizezi şi punctele comune cu ceilalţi; exemplu de diferenţe: a fi talentat, a fi foarte sărac sau foarte bogat, a avea un handicap, a suferi un anumit tip de traumă, a fi foarte frumos sau foarte urât, a aparţine unei anumite minorităţi etc.

Caracteristicile persoanelor cu această schemă:

sesizează foarte uşor diferenţele faţă de ceilalţi;
în grupuri, fie nu se integrează, fie au o poziţie oarecum marginală;
de obicei preferă să evite interacţiunile sociale;
se angajează frecvent în activităţi solitare;
e posibil ca anumite abilităţi sociale să fie mai puţin dezvoltate, datorită interacţiunilor sociale mai sărace.

Scopuri terapeutice când lucrăm cu clienţi cu această schemă:

să-i ajutăm să nu se mai simtă atât de diferiţi şi să sesizeze şi punctele comune cu ceilalţi;
identificarea de către clienţi a grupurilor sociale cu interese asemănătoare cu cele proprii şi accesarea acestora cu scopul creării de legături cu membrii lor.

Strategii terapeutice:

Bazate pe relaţia terapeutică: relaţia terapeutică poate contracara sentimentul de singurătate al clientului, dar ea nu este suficientă pentru adaptarea socială a acestuia în lipsa unor strategii de integrare socială.
Bazate pe cogniţie:
- identificarea cognitivă a asemănărilor cu ceilalţi;
- conştientizarea faptului că există oameni cu care clientul poate semăna chiar pe dimensiunea pe care o consideră foarte diferenţiatoare la sine însuşi;
- contracararea gândurilor automate negative de separare de ceilalţi şi înlocuirea lor cu altele mai constructive.
Bazate pe aria experienţială: imagerie dirijată legată de situaţiile de excludere socială din copilărie cu scopul ventilării furiei, acordării înţelegerii şi validării reparatorii pentru părţile respinse din sine şi întăririi părţii de adult sănătos din personalitatea clientului.
Bazate pe aria comportamentală:

susţinerea clientului să intensifice relaţiile sociale;
învăţarea tehnicilor de gestionare a anxietăţii sociale;
dezvoltarea unor abilităţi sociale (acolo unde este cazul).

Bibliografie:

Fontaine, O, Fontaine, Ph., Ghid clinic de terapie comportamentală şi cognitivă, Ed. Polirom, Iaşi, 2008

Yalom, Irvin, Darul psihoterapiei, Ed. Veilant, Bucureşti, 2002

Young, E. Jeffrey, Klosko, S. Janet, Weishaar, E. Marjorie, Terapia centrată pe scheme cognitive

Lucrul terapeutic cu schema deficienţă/ruşine

On April 28, 2016 By emailioanaIn Psihoterapie2 Comments

Schema psihică deficienţă/ruşine, o structură ce constă într-un ansamblu de convingeri şi amintirile aferente acestora, aparţine domeniului izolare/separare, conform teoriei schemelor cognitive a lui J. Young şi ia naştere prin nesatisfacerea sau satisfacerea inadecvată a nevoii de ataşament securizant în copilărie.

Convingerea centrală a acestei scheme, anume aceea: ”Sunt o persoană nevaloroasă” îl conduce pe cel care o conţine la a se simţi fără valoare sau cu o valoare foarte mică.

Printre cauzele ce stau la baza formării acestei scheme vom regăsi frecvent critici exacerate, jigniri, respingeri şi invalidări emoţionale, precum şi etichetări care să facă referire la lipsa de valoare, toate suportate de persoana care conţine schema, în relaţie cu una sau alta dintre persoanele semnificative din perioada sa de creştere şi dezvoltare.

Cei care au această schemă pot să dezvolte una sau mai multe dintre următoarele caracteristici:

se consideră şi se simt fără valoare, cu defecte, inferiori sau imposibil de iubit; partea pe care o simt ca fiind defectă ar putea să fie de natură fizică sau psihică sau să cuprindă aspecte din ambele;
simt mereu umilinţă atunci când e vorba de personalitatea lor;
se tem ca, într-un context relaţional mai apropiat, ceea ce sunt să nu fie descoperit şi apoi să fie respinşi şi de aceea menţin o distanţă emoţională confortabilă în relaţiile pe care le dezvoltă;
mecanismele de coping utilizate pentru a nu intra în contact permanent cu ruşinea aferentă schemei sunt:
1. capitularea: în lupta cu convingerile pare că au capitulat, se simt constant fără valoare şi, în relaţii, aleg parteneri critici care să-i umilească şi respingă;
2. evitarea: persoana evită intimitatea prea strânsă tocmai pentru a nu fi descoperită şi respinsă;
3. supracompensarea: persoana neagă conştient ceea ce simte inconştient, vrea să pară perfectă şi îi critică constant pe ceilalţi.

în relaţii, joacă constant dinamica agresor-victimă;
pot abuza de diverse substanţe sau pot dezvolta tulburărri de alimentaţie, pentru a evita contactul cu sinele lor pe care îl simt defect.

Scopuri terapeutice atunci când se lucrează cu clienţii cu această schemă:

creşterea stimei de sine;
înlocuirea mecanismelor de coping de evitare, capitulare sau supracompensare cu comportamente mai constructive: toleranţă faţă de sine şi faţă de alţii, deschidere intra- şi interpersonală.

Strategii terapeutice utilizate cu aceşti clienţi:

bazate pe relaţia terapeutică:

relaţia terapeutică este un element fundamental al intervenţiei; este foarte important ca terapeutul să ofere validare emoţională şi suport consistente;

bazate pe aria cognitivă:

clienţii culeg informaţii realiste care pot infirma convingerea centrală, aceea că nu au deloc valoare
clienţii analizează informaţii care susţin ideea că au valoare în diverse domenii de viaţă;
clienţii învaţă să mute accentul pe trăsăturile dezirabile ale personalităţii lor şi să reconsidere cognitiv ceea ce consideră a fi defect;
clienţii creează asociaţii logice între sentimentul de ruşine şi aspectele pe care le consideră defectuoase şi atitudinile exagerat de critice ale persoanelor semnificative din trecutul lor;

bazate pe aria experienţială:

clienţii retrăiesc în context terapeutic situaţiile dificile timpurii în care au fost criticaţi, jigniţi şi respinşi, cu scopul atât a exprimării furiei trăite, cât şi al confruntării figurii parentale;
partea adultă din clienţi este susţinută de terapeut să se manifeste suportiv şi validant faţă de partea rănită în experienţele dificile timpurii;

bazate pe aria comportamentală:

clienţii sunt susţinuţi să intre în relaţii cu persoane suportive mai degrabă decât cu persoane critice;
clienţii evitanţi sunt susţinuţi să-şi dezvolte abilităţile sociale;
clienţii învaţă să recunoască reacţiile adecvate faţă de critică (acceptarea sau respingerea verbală), de cele inadecvate (atac, învercare de dovedire cu orice preţ a falsităţii criticii) şi să implementeze în comportament reacţiile adecvate;
clienţii sunt susţinuţi să se deschidă mai mult în relaţiile lor importante;
clienţii supracompensatori sunt susţinuţi să fie mai puţin critici cu ceilalţi.

Chiar dacă sunt realizate aceste intervenţii, schema cognitivă deficienţă/ruşine este una persistentă care se atenuează cu greu, chiar şi context terapeutic.

Bibliografie:

Fontaine, O, Fontaine, Ph., Ghid clinic de terapie comportamentală şi cognitivă, Ed. Polirom, Iaşi, 2008

Yalom, Irvin, Darul psihoterapiei, Ed. Veilant, Bucureşti, 2002

Young, E. Jeffrey, Klosko, S. Janet, Weishaar, E. Marjorie, Terapia centrată pe scheme cognitive

Lucrul terapeutic cu schema cognitiva deprivare emoţională

On April 19, 2016April 19, 2016 By emailioanaIn PsihoterapieLeave a comment

Schemele cognitive sunt tipare generalizate de gândire şi simţire ce conţin convingeri referitoare la sine şi la relaţiile cu ceilalţi, precum şi amintirile aferente lor (senzaţii, idei, emoţii). Ele se structurează în copilărie sau mai târziu şi influenţează constant comportamentul, inclusiv în perioada adultă. Sunt structuri psihice care reflectă climatul emoţional şi modul cum a fost tratat individul în perioadele timpurii ale vieţii sale.

Schemele cognitive pot fi împărţite în dezadaptative şi adaptative. Primele (din care face parte şi schema deprivare emoţională) apar ca rezultat al raportării negative la nevoile emoţionale ale copilului (frustrare, traumatizare, îndeplinire în exces) sau al identificării selective cu persoane semnificative din copilărie.

Convingerea centrală a acestei scheme: în relaţii, e foarte probabil să nu-ţi fie satisfăcute nevoile emoţionale.

Descrierea persoanelor cu această schemă:

relaţional, fie evită relaţiile intime, fie intră în relaţii – de obicei cu persoane indisponibile emoţional – şi au un comportament insistent şi nerealist prin care cer satisfacerea nevoilor;
experimentează constant sentimentul existenţial de a fi neînţelese, neiubite şi oarecum singure pe lume;
nu ştiu să ceară într-o manieră adecvată satisfacerea nevoilor;
pot să ofere mult sprijin şi suport emoţional celorlalţi, ca modalitate compensatorie faţă de deficitul emoţional experimentat în copilărie.

Scopuri terapeutice pentru terapia cu clienţii care au această schemă:

clienţii să-ţi conştientizeze şi să-şi accepte propriile nevoi emoţionale;
clienţii să înveţe să ceară asertiv îndeplinirea nevoilor;
clienţii să înveţe să identifice potenţialii parteneri disponibili emoţional.

Intervenţia terapeutică bazată pe relaţia terapeutică:

relaţia terapeutică este un element central al terapiei;
terapeutul trebuie să creeze un mediu suportiv, conţinător, empatic în care clienţii să se simtă ascultaţi, validaţi, înţeleşi.

Intervenţia terapeutică bazată pe aria cognitivă:

clienţii sunt susţinuţi să identifice argumente cognitive prin care să combată ideea că ceilalţi oameni nu sunt dispuşi să le satisfacă nevoile emoţionale.

Intervenţia terapeutică bazată pe aria experienţială:

clienţii retrăiesc experienţele deprivante emoţional în context terapeutic cu scopul consolării părţii de copil deprivat şi confruntării figurii autoritare deprivante afectiv;
susţinerea părţii de copil singuratic şi deprivat a clientului de către partea de adult a acestuia.

Intervenţia terapeutică bazată pe aria comportamentală:

Clienţii sunt susţinuţi să realizeze următoarele obiective comportamentale:

identificarea propriilor nevoi;
exersarea abilităţii de a cere satisfacerea nevoilor emoţionale;
identificarea partenerilor disponibili/indisponibili emoţional;
încurajarea intrării în relaţie cu parteneri disponibili emoţional.

Bibliografie:

Fontaine, O, Fontaine, Ph., Ghid clinic de terapie comportamentală şi cognitivă, Ed. Polirom, Iaşi, 2008

Yalom, Irvin, Darul psihoterapiei, Ed. Veilant, Bucureşti, 2002

Young, E. Jeffrey, Klosko, S. Janet, Weishaar, E. Marjorie, Terapia centrată pe scheme cognitive

Lucrul terapeutic cu schema cognitivă neîncredere/abuz

On April 16, 2016 By emailioanaIn PsihoterapieLeave a comment

Convingerea fundamentală a schemei: oamenii nu sunt de încredere şi pot chiar să te abuzeze.

Descrierea persoanelor cu această schemă:

la un nivel profund, nu au încredere în ceilalţi şi se aşteapă ca, în relaţiile pe care le stabilesc cu ceilalţi, să fie înşelaţi, minţiţi, să se profite de ei, să fie abuzaţi;
comportamental pot fi precauţi, suspicioşi;
fie evită relaţiile intime, fie intră în relaţii în care joacă unul din rolurile agresor-victimă.

Cauze posibile ale formării acestei scheme: experienţele şi relaţiile abuzive timpurii (din perioada de dezvoltare a personalităţii), relaţiile cu figurile de ataşament insecurizante şi abuzive.

Scopurile terapeutice când lucrăm cu clienţi care au această schemă:

clienţii să înţeleagă că există oameni care pot fi de încredere;
clienţii să înveţe să facă distincţia între oamenii de încredere şi cei care nu sunt de încredere;
clienţii să înveţe să pună limite clare şi ferme comportamentelor abuzive din relaţii.

Intervenţia terapeutică bazată pe relaţia terapeutică:

relaţia terapeutică este factorul central al intervenţiei;
relaţia terapeutică trebuie să ofere siguranţa emoţională de care clienţii au nevoie.

Intervenţia terapeutică bazată pe aria cognitivă:

se aduc contraargumente logice, cognitive, extrase din realitate, împotriva ideii că oamenii nu sunt de încredere;
se abordează cognitiv ideea asumării responsabilităţii pentru abuzul suferit cu scopul plasării acesteia asupra persoanelor care au abuzat.

Intervenţia terapeutică bazată pe aria experienţială:

retrăirea în context terapeutic a experienţelor abuzive cu scopul integrării acestora;
consolarea părţii de copil interior;
identificarea agresorului ca o parte rea şi confruntarea acestuia;
dezidentificarea interioară cu partea de agresor;
întărirea părţii de adult sănătos.

Intervenţia terapeutică bazată pe aria comportamentală:

identificarea comportamentelor neîncrezătoare, suspicioase din relaţii şi înlocuirea acestora cu comportamente mai încrezătoare;
exersarea abilităţii de a pune limite clare în relaţii;
exersarea abilităţii de a identifica partenerii abuzivi şi a acelora neabuzivi;
construirea de relaţii cu parteneri nonabuzivi.

Bibliografie:

Fontaine, O, Fontaine, Ph., Ghid clinic de terapie comportamentală şi cognitivă, Ed. Polirom, Iaşi, 2008

Yalom, Irvin, Darul psihoterapiei, Ed. Veilant, Bucureşti, 2002

Young, E. Jeffrey, Klosko, S. Janet, Weishaar, E. Marjorie, Terapia centrată pe scheme cognitive

Cum abordăm terapeutic persoanele care au convingeri disfuncţionale din sfera abandonului

On March 20, 2016 By emailioanaIn Psihoterapie1 Comment

Persoanele cu convingeri disfuncţionale din sfera abandonului (adică cele care conţin schema abandon, conform J. Young) cred că oamenii apropiaţi, mai devreme sau mai târziu, le vor abandona – fie le vor părăsi, fie vor pleca, fie se vor îmbolnăvi şi vor muri. Aceste credinţe conduc la o stare emoţională tensionată în relaţii, la vigilenţă faţă de orice semnal care ar putea fi corelat cu abandonul şi la dezvoltarea unor strategii diverse de control pentru a preîntâmpina sau împiedica abandonul. De asemenea, conform tendinţei fireşti de armonie între aspectele psihice şi realitate, aceste persoane vor alege ca parteneri de relaţie pe aceia care au o mai mare probabilitate de a fi imprevizibili, instabili, indisponibili şi predispuşi spre a abandona. Există şi persoane din această categorie care, pentru a nu se confrunta cu abandonul, evită total relaţiile apropiate.

În procesul terapeutic scopul principal, atunci când lucrăm cu convingeri din sfera abandonului, este să-i ajutăm pe clienţii care le conţin să aibă o perspectivă mai realistă asupra stabilităţii relaţiilor. Aceasta presupune scăderea anxietăţii relaţionale, precum şi diminuarea comportamentelor de control din relaţii. Strategiile terapeutice utilizate sunt din 4 arii distincte:

relaţia terapeutică
aria cognitivă
aria experienţială
aria comportamentală.

Relaţia terapeutică stabilită cu clienţii ce au această schemă este factorul central al demersului terapeutic, principala resursă vindecătoare. Dacă în procesul terapeutic clienţii reuşesc să stabilească o relaţie de încredere şi stabilitate, aceasta va contrabalansa relaţiile anterioare instabile ce au stat la baza formării convingerilor lor disfuncţionale. În timp, acest tipar de relaţie stabilă va putea fi generalizat şi transferat şi asupra altor relaţii din realitate.

Strategiile terapeutice din sfera cognitivă presupun schimbarea percepţiei clientului asupra relaţiilor, percepţie conform căreia persoanele apropiate, mai devreme sau mai târziu, îl vor părăsi. Pentru a realiza această modificare perceptivă sunt utile discuţiile asupra aşteptărilor nerealiste relaţionale, asupra comportamentelor normale dintr-o relaţie, precum şi a comportamentelor disfuncţionale de manipulare, agăţare şi control din relaţii.

Strategiile cognitive sunt necesare pentru că ideile din componenţa convingerii pot fi abordate prin argumente logice, realiste, dar ele nu sunt suficiente pentru modificarea schemelor pentru că, dacă nu acţionăm asupra aspectelor emoţionale, schimbarea, de fapt, nu se produce.

Strategiile experienţiale sunt cele care permit accesarea nucleului emoţional al convingerii de abandon. Prin intermediul imageriei dirijate sau prin tehnica scaunului gol, noi putem să reproducem experienţele de abandon timpurii care au structurat aceste convingeri. Scopul reproducerii acestor evenimente este multiplu:

validarea emoţională şi a nevoilor copilului abandonat
consolarea copilului de către terapeut sau de către partea sănătoasă de adult a clientului
dezvoltarea unui adult sănătos al clientului care să fie capabil să apere, să protejeze partea de copil vulnerabil din interiorul său.

Prin aceste experienţe terapeutice de grijă şi suport faţă de copilul interior abandonat, se reduce tensiunea emoţională a evenimentelor traumatice şi se oferă posibilitatea stabilirii unei noi semnificaţii – mai sănătoase – asupra relaţiilor cu ceilalţi.

Strategiile comportamentale urmăresc modificarea tiparelor de alegere a partenerilor şi a celor de fiinţare în relaţii. Astfel se urmăreşte modificarea conştientă a comportamentelor exagerate de furie, control, manipulare, gelozie, precum şi a acelora de alegere a unor parteneri instabili sau indisponibili.

Toate aceste strategii, utilizate adecvat în procesul terapeutic, conduc la o slăbire a forţei convingerilor de abandon, astfel schema activându-se mai rar şi cu o intensitate mai scăzută.

Bibliografie:

Alberto Villoldo, Cele patru instrospecţii, Bucureşti, Ed. For You, 2008.

Bibliografie:

Fontaine, O, Fontaine, Ph., Ghid clinic de terapie comportamentală şi cognitivă, Ed. Polirom, Iaşi, 2008

Yalom, Irvin, Darul psihoterapiei, Ed. Veilant, Bucureşti, 2002

Young, E. Jeffrey, Klosko, S. Janet, Weishaar, E. Marjorie, Terapia centrată pe scheme cognitive

Bibliografie:

Fontaine, O, Fontaine, Ph., Ghid clinic de terapie comportamentală şi cognitivă, Ed. Polirom, Iaşi, 2008

Yalom, Irvin, Darul psihoterapiei, Ed. Veilant, Bucureşti, 2002

Young, E. Jeffrey, Klosko, S. Janet, Weishaar, E. Marjorie, Terapia centrată pe scheme cognitive

Bibliografie:

Fontaine, O, Fontaine, Ph., Ghid clinic de terapie comportamentală şi cognitivă, Ed. Polirom, Iaşi, 2008

Yalom, Irvin, Darul psihoterapiei, Ed. Veilant, Bucureşti, 2002

Young, E. Jeffrey, Klosko, S. Janet, Weishaar, E. Marjorie, Terapia centrată pe scheme cognitive

Bibliografie:

Fontaine, O, Fontaine, Ph., Ghid clinic de terapie comportamentală şi cognitivă, Ed. Polirom, Iaşi, 2008

Yalom, Irvin, Darul psihoterapiei, Ed. Veilant, Bucureşti, 2002

Young, E. Jeffrey, Klosko, S. Janet, Weishaar, E. Marjorie, Terapia centrată pe scheme cognitive

Bibliografie:

Fontaine, O, Fontaine, Ph., Ghid clinic de terapie comportamentală şi cognitivă, Ed. Polirom, Iaşi, 2008

Yalom, Irvin, Darul psihoterapiei, Ed. Veilant, Bucureşti, 2002

Young, E. Jeffrey, Klosko, S. Janet, Weishaar, E. Marjorie, Terapia centrată pe scheme cognitive

Bibliografie:

Young, E. Jeffrey, Klosko, S. Janet, Weishaar E. Marjorie, Terapia centrată pe scheme cogntive, ASCR, Cluj-Napoca, 2015