Când spunem relaţii de cuplu, ne gândim, în primul rând, că există doi parteneri ce au fost îndrăgostiţi unul de celălalt, iar ulterior starea de îndrăgostire s-a transformat în iubire. Evident, uneori două persoane intră în relaţii de cuplu nefiind neapărat îndrăgostite una de cealaltă, ci fiind fie atrase una de cealaltă, fie stabilind afinităţi în alte domenii, în afara celui erotic. De asemenea, iubirea poate să se atenueze în timp, să fie mascată de alte aspecte ale relaţiei, sau chiar să dispară. Însă, premisa de bază pentru relaţii de cuplu durabile rămâne totuşi dragostea. Ca ea să fie prezentă, este necesar ca cei doi parteneri să dispună de capacitatea de a iubi, iar aceasta să fie suficient de bine dezvoltată încât să se poată trece de la îndrăgostire la iubire.

Îndrăgostirea presupune un impuls puternic către altcineva, un amalgam de emoţii şi trăiri, o stare care nu este supusă controlului voinţei. Ea ne cuprinde. Scânteia dragostei se poate aprinde brusc, sau treptat. Odată apărută, este greu de gestionat voluntar, pentru că îndrăgostirea este emoţie pură. Spre deosebire de aceasta, iubirea este un sentiment stabil, la construirea căruia contribuie o seamă de emoţii, dar aici apare şi intervenţia voinţei şi a intelectului. Ne putem îndrăgosti fără să vrem, dar, dacă iubim, cu siguranţă intelectul nostru şi-a pus amprenta acestui sentiment.

Din punct de vedere psihanalitic, transformarea îndrăgostirii în iubire matură presupune o capacitate de tandreţe, grijă şi idealizare faţă de persoana iubită, dar şi capacitatea de identificare şi empatie cu obiectul iubit (Otto Kernberg, 2009, p. 109).

Toţi oamenii au capacitatea de a iubi? Dacă luăm în seamă normalitatea psihică, da. Chiar şi pacienţii nevrotici şi cei cu o patologie caracterială moderată îşi pot dezvolta capacitatea de a iubi în urma intervenţiei psihoterapeutice (Otto Kernberg, 2009, p. 107). Evident, printre persoanele normale există diferenţe între felul cum iubesc oamenii şi chiar şi cât de mult o fac aceştia. „Ne naştem cu capacitatea de a iubi, care face parte din zestrea noastră ereditară; dar ea trebuie apelată, trezită, pentru a se putea desfăşura” (Fritz Riemann, 2005, p. 71).

„A iubi presupune dezvoltarea deplină matură a sistemului sinelui, a sentimentelor pozitive de autorespect şi autoacceptare. Doar la un anumit stadiu al dezvoltării fiinţa umană poate să intre în relaţii de dragoste, să îşi depăşească limitele personale pentru celălalt. Câtă vreme nu poate să se aprecieze, să se respecte, să se iubească pe sine, ceea ce este normal în anumite perioade de dezvoltare, persoana nu e capabilă de iubire. Infantilitatea sau imaturitatea împidică creearea şi menţinerea unor relaţii de dragoste normale, mature” (Ana Muntean, 2006, p. 233).

Pentru a-şi dezvolta optim capacitatea de a iubi, copilul trebuie să parcurgă anumite stadii ale dezvoltării şi, în fiecare etapă, să facă anumite achiziţii intelectuale, emoţionale, volitive şi comportamentale. Ana Muntean (2006, p. 233-237) descrie, din punct de vedere psihanalitic, aceste stadii ale dezvoltării capacităţii de a iubi, accentuând elementul definitoriu de dezvoltare care influenţează direct această capacitate:

1. De la naştere la 4 luni. Iniţial, copilul este intr-un stadiu de nediferenţiere (de ceilalţi, în special de persoana care îl îngrijeşte) şi se constituie ca un cumul de instincte. El reacţionează prin stări de plăcut/neplăcut la stimulările mediului. Iniţial aceste stări sunt pur organice şi, încetul cu încetul, ele se vor constitui într-un sistem emoţional primar.
2. Presine (de la 4 la 7 luni). Este etapa în care copilul începe să se diferenţieze de mediu şi să-şi creeze o imagine separată a celui care îl îngrijeşte. Prima dragoste a copilului este „o dragoste narcisică, dragostea unui presine” (Ana Muntean, 2006, p. 234).
3. Diferenţierea sinelui (de la 7 la 18-24 de luni). „Nu sunt încă realizate condiţiile unei adevărate iubiri. Sunt prezente iubirea de sine, narcisism primar şi dragostea faţă de cel care îl îngrijeşte – narcisism secundar” (Ana Muntean, 2006, p. 235).
4. Afirmarea de sine (18-24 luni şi 4 ani). Copilul nu poate iubi cu adevărat acum, dar este foarte important să se simtă iubit. Dragostea este strâns legată de relaţia pe care o are cu persoana care-l îngrijeşte, persoană de la care caută sprijin, susţinere şi încredere.
5. Primele relaţii în grupul de vârstă, între 5 şi 9 ani. Nevoia afirmării de sine (foarte prezentă în stadiul anterior) se atenuează acum şi lasă loc mai mult nevoii de dragoste. Copilul poate simţi dragoste nu numai faţă de părinţi, dar şi faţă de prieteni, părinţi, bunici, educatori. Acum poate apărea îndrăgostirea în cadrul grupului de vârstă.
6. Interese complexe în cadrul grupului de vârstă (10-12 ani). Copilul este din nou centrat pe sine, pe dezvoltarea personalităţii lui. El este mai puţin dispus să se implice în relaţii noi.
7. Adolescenţa (13, 14 – 18, 19 ani). Este o perioadă în care sunt parcurşi paşi importanţi în maturizarea emoţională şi intelectuală. Tânărul este capabil să se îndrăgostească şi chiar să stabilească relaţii de cuplu pe principiile celor de la maturitate.
8. De-abia acum putem discuta de o adevărată capacitate de a iubi, ce se bazează pe existenţa unei identităţi bine definite, pe o maturizare a întregii personalităţi.

Din această teorie putem observa că, pentru a se putea dezvolta o adevărată capacitate de a iubi, este nevoie ca persoana să fi parcurs etapele de dezvoltare şi să fi internalizat „stările afective specifice fiecărei etape – ataşament, detaşare, afiliere, dragoste în grupul de vârstă şi dragoste pentru alte persoane” (Ana Muntean, 2006, p. 237).

Otto Kernberg (2009, p. 71) arată că „existenţa capacităţii de a iubi presupune o experienţă simbiotică şi o etapă de separare -individuaţie normal dezvoltate”. Există două modalităţi care influenţează dezvoltarea capacităţii de a iubi (în sensul de iubire sexuală). Primul constă în tendinţa regresivă de a fuziona cu obiectul iubit (ca o repetiţie a unităţii simbiotice cu mama), iar al doilea în tendinţa progresivă spre consolidarea diferenţelor între sine şi lume şi între integrarea reprezentărilor „bune” şi „rele” atât despre sine, cât şi despre ceilalţi. Căutarea fuziunii cu celălalt face parte din dinamica firească a erotismului, dar, pentru a se realiza o reală capacitate de a iubi, este necesar ca, în dezvoltarea copilului, să se poată realiza integrarea agresivităţii cu iubirea, în relaţiile timpurii ale acestuia.

Wisdom (1970, apud Otto Kernberg, 2009, p. 72) apreciază că dezvoltarea capacităţii de a iubi este strâns legată de capacitatea de a face doliu şi de dezvoltarea capacităţii de îngrijorare.

Chassequet-Smirgel (apud Otto Kernberg, 2009, p. 77) sugerează că o capacitate de a iubi matură presupune o proiecţie limitată a unui ideal al Eului atenuat asupra partenerului, dar şi o îmbogăţire a investirii narcisice a sinelui pornind de la satisfacţia sexuală şi emoţională primită.

Capacitatea de a iubi creează condiţii pentru dezvoltarea intimităţii în cuplu, dar, în acelaşi timp, iubirea nu protejează de conflicte şi chiar despărţire, pentru că, „pe măsură ce o persoană devine capabilă să iubească în profunzime şi să fie capabilă să aprecieze în mod realist pe altcineva ca o parte a vieţii sale personale şi sociale, acea persoană poate găsi alte persoane care ar putea avea în mod realist rol de partener la fel de satisfăcător sau chiar mai bine” (Otto Kernberg, 2009, p. 114). Aceasta pe de o parte. Pe de altă parte, în cadrul relaţiei de cuplu iubirea profundă „eliberează în relaţie agresivitatea primitivă, în contextul activării la ambii parteneri a relaţiilor de obiect patogene refulate sau disociate din copilăria mică” (Otto Kernberg, 2009, p. 89). Prin urmare, două persoane îşi pot adânci intimitatea şi creşte soliditatea relaţiei dacă îşi dezvoltă constant conştientizarea de sine şi dacă agresivitatea dezvoltată în relaţie este integrată şi transformată de supraeu în grijă pentru partener. Aşadar, printre ingredientele dezvoltării intimităţii în cuplu, se numără sigur capacitatea de a iubi, dar este nevoie şi de maturitate emoţională, sau, cu alte cuvinte, de o capacitate de a iubi matură, caracteristică individului ce a atins un anumit nivel al maturităţii, în special a celei afective.

Extras din cartea Ioana, Stancu, ”Mecanismele intimităţii în relaţia de cuplu. Evaluare şi intervenţie terapeutică”, Ed. Sper, 2011, pag. 34-37