Normalitate / tulburări psihice şi intimitate în relaţiile de cuplu

Este evident că gradul nostru de normalitate şi, implicit, existenţa sau inexistenţa tulburărilor psihice influenţează felul în care intrăm în relaţii de cuplu, felul în care contribuim la formarea intimităţii şi chiar modalitatea de a ieşi din relaţii erotice. Dar ce este normalitatea psihică? Daniel Marcelli (2003, p. 68) consideră că normalul a fost definit:

  • ca sănătate, opusă bolii
  • ca medie statistică
  • ca ideal
  • ca proces dinamic sau capacitate de revenire la un anumit echilibru.

Primele trei criterii induc o anumită „staticitate” normalului, pe când ultima este din ce în ce mai mult considerată ca fiind mai aproape de un etalon pentru ceea ce înseamnă normalitate psihică. Căci normalitatea nu este un punct fix de atins, o stare imuabilă, ci, orice om conţine, atât în propria personalitate, cât şi în propria viaţă, anumite arii problematice care-l conduc la un oarecare dezechilibru de la care poate urma sau nu procesul de echilibrare, acesta constituind de fapt esenţa unei persoane sănătoase psihic.

Pornind de la împărţirea tulburărilor psihice în nevrotice, psihotice şi psihopate considerăm că, pentru lucrarea noastră, prezintă importanţă structurile de personalitate cu anumite accentuări (acestea transformându-se, când accentuarea devine o unilateralitate pronunţată, în variante nevrotice ale tipurilor structurale). Tulburările nevrotice, ca şi complexe de simptome bine circumscrise, sunt de obicei decompensări ale personalităţilor cu accentuări sau ale celor nevrotice iar existenţa unor tulburări psihotice sau psihopate face de obicei superfluă discuţia despre intimitatea în relaţiile de cuplu.

Fritz Riemann (2005) descrie patru tipuri de personalităţi cu accentuări (sau nevrotice) precum şi felul în care acestea se raportează la relaţiile de cuplu.

Personalităţile schizoide evită apropierile investite cu încredere, ele sunt izolate, preferă singurătatea, se tem de sfera afectivă (căci aceasta presupune apropierea de ceilalţi), au dificulatăţi de contact cu ceilalţi. Dezvoltarea lor emoţională rămâne deseori în urma celei cognitive, iar uneori se atrofiază.

În privinţa relaţiilor, aceste persoane se retrag cu atât mai mult cu cît cineva se apropie mai mult de ele, mai ales când există pericolul de a iubi şi a fi iubit. „Din cauza lacunelor de contact şi a lipsei nuanţelor intermediare în raporturile interumane, care cresc până în perioada postpubertară deja la dimensiunile unei nepriceperi masive în relaţiile cu oamenii, pentru persoana schizoidă integrarea sexualităţii este deosebit de dificilă” (Fritz Riemann 2005, p. 29). Schizoidului îi sunt străine tandreţea, exprimarea verbală sau nonverbală a afecţiunii şi îi lipseşte foarte tare empatia, capacitatea de a rezona cu celălalt.

Pentru a-şi rezolva conflictul dintre nevoia erotică şi angoasa de apropiere de ceilalţi, persoana schizoidă sau intră în relaţii uşor de desfăcut, sau în relaţii sexuale, în care componenta sexuală este separată de trăirea afectivă.

Din cauza dificultăţii de a intra într-o legătură afectivă cu un partener, schizoizii se retrag uneori într-o autosatisfacere exclusivă. Sau intră în relaţii cu parteneri imaturi sexual (copii sau adolescenţi), aceştia părând mai puţin ameninţători pentru dezvoltarea lor sexuală şi emoţională infantilă. Schizoidului îi este deci greu să intre într-o relaţie afectivă de durată. Îl regăsim mai ales în relaţii scurte, intense şi schimbătoare.

Spre deosebire de schizoid, depresivul este dominat de angoasa de pierdere, în forme variate: frica de distanţa izolatoare, de despărţire, de lipsa de protecţie şi singurătate, de a fi părăsit.

La personalităţile sănătoase cu trăsături depresive există o mare capacitate de a iubi, iar un astfel de om îi poate crea celuilalt sentimentul de protecţie şi intimitate afectivă. „La depresivii cu tulburări profunde, în relaţiile amoroase predomină angoasa de a pierde şi în cazul lor se ajunge la relaţii parteneriale dificile, cu adevărat depresive” (Fritz Riemann, 2005, p. 80). 

În relaţii, depresivii se pun atât de profund în situaţia celuilalt încât aproape se identifică cu acesta, uitând de sine, de nevoile şi propriile dorinţe. Ei sunt obişnuiţi să îndeplinească nevoile celorlalţi, ajungând deseori în situaţia de a face ceea ce nu-şi doresc.

O altă categorie de personalităţi cu accentuări, obsesionalii, au o mare nevoie de siguranţă şi, implicit, teama lor centrală este cea de schimbare.

În relaţiile se cuplu, obsesivul îşi limitează investiţia afectivă, datorită caracterului schimbător al sentimentelor. Motivele pentru care intră în relaţii ţin de multe ori de latura pragmatică a vieţii. Ei sunt persoane care, o dată ce şi-au asumat un angajament, doresc să-l respecte întru-totul, chiar dacă, la un moment dat, acesta vine în contradicţie cu propriile nevoi. Sunt persoane responsabile, responsabilitatea ţinând de fixaţia cu care ţin ca angajamentele să fie respectate.

 În relaţia cu partenerii de cuplu, obsesivii doresc ca aceştia să se comporte după chipul şi asemănarea proprie şi astfel relaţiile de cuplu se transformă într-o relaţie de putere. „Cu cât trăsăturile obsesionale sunt mai puternice, cu atât căsătoria este văzută mai mult ca un contract juridic, cu drepturi şi îndatoriri strict stabilite” (Fritz Riemann, 2005, p. 137).

Atitudinea centrală a obsesivului – ordinea, siguranţa, punctualitatea – îşi pune amprenta şi asupra sexualităţii acestuia, astfel încât viaţa lui sexuală va deveni ceva contrar erosului. Nu rareori ea va fi pigmentată de dorinţa de a-l constânge pe partener, relaţia intimă amestecându-se cu dorinţa de putere. Ca şi la schizoizi, putem întâlni separarea afectivităţii de sexualitate şi „astfel, printre ei, nu sunt deloc rari aceia care venerează o femeie, dar care îţi trăiesc sexualitatea cu prostituatele” (Fritz Riemann, 2005, p. 142).

Oamenii sănătoşi cu uşoare tendinţe obsesive sunt nişte parteneri fideli şi stabili, relaţiile lor de cuplu nefiind nişte pasiuni furtunoase sunt totuşi construite stabil pe respect reciproc, afecţiune şi responsabilitate.

Istericii, o altă categorie de structuri de personalitate cu accentuări, îşi clădesc sentimentul valorii personale pe admiraţia pe care le-o trezesc celorlalţi. Ei au o rezistenţă scăzută la frustrare, au o disponibilitate redusă de a suporta tensiunile datorate frustrării unei trebuinţe.

„În relaţiile sale amoroase, omul cu trăsături esenţial isterice este intens, pasional şi solicitant. El caută în primul rând o confirmare a propriei identităţi, el ar vrea să se îmbete cu dragostea sa şi a partenerului său, aşteaptă de la ea culmi ale vieţii” (Fritz Riemann, 2005, p. 189). Dar, dacă individul posedă într-o măsură mai mare o structură isterică, dorinţa lui de confirmare ia forme exagerate, şi se transformă în revendicare.

Relaţiile de cuplu ale istericilor, având la bază o nevoie crescută de confirmare, sunt supuse frecvent crizelor. Nu este neobişnuită nici schimbarea partenerului într-o astfel de situaţie, în care el nu mai poate satisface toate nevoile de confirmare. Şi astfel, printre isterici găsim frecvent „vânătorii de fuste declaraţi, şi devoratoarele de bărbaţi” (Fritz Riemann, 2005, p. 191).

Relaţiile de cuplu ale istericilor sunt caracterizate de instabilitate: se despart frecvent, şi intră frecvent în altele. „Nu rareori, istericii ajung în relaţii triunghiulare, în care repetă inconştient poziţia lor între părinţi” (Fritz Riemann, 2005, p. 194).

Partenerii isterici tind uneori să-şi aleagă parteneri depresivi, care au disponibilitatea de a oferi, dar – pe termen lung – aceştia sunt suprasolicitaţi.

Otto Kernberg (2009, p. 239-260) consideră că patologia care împiedică formarea unor relaţii stabile şi satisfăcătoare de cuplu o reprezintă fie narcisismul patologic, fie nerezolvarea complexului Oedip. Dacă narcisismul nu este însă patologic, persoana are capacitatea de a se îndrăgosti şi de a menţine o relaţie de cuplu timp îndelungat.

 Persoanele caracterizate de narcisism patologic nu au capacitatea de a se îndrăgosti. Între narcisism nepatologic şi narcisism ca tulburare psihică, există însă multe grade în care această constelaţie de trăsături poate coexista în personalitatea diferitelor persoane. În situaţia acestora găsim capacitatea de îndrăgostire, dar pentru scurt timp, iar aceasta este diferită de a persoanelor normale, ea bazându-se exclusiv pe aspecte externe (frumuseţe, bogăţie, statut social) pe care narcisicul le integrează inconştient ca părţi ale sinelui. Un narcisic iubeşte pe cineva pentru că acesta este demn de admiraţie, dar, iubindu-l, devine în primul rand el o persoană de admirat.

Ca şi persoanele isterice, narcisicii au o nevoie constantă de admiraţie, „ca o apărare vindicativă împotriva invidiei pe care le-o trezesc ceilalţi” (Otto Kernberg, 2009, p. 251).

În relaţiile de cuplu constituite, bărbaţii narcisici manifestă inhibiţii sexuale grave, frica de a fi respinşi de femei, iar pentru a putea avea totuşi relaţii sexuale satisfăcătoare, realizează separarea dintre erotism şi sexualitate. Ei se pot bucura de o sexualitate liberă doar cu femei pe care le consideră obiecte sexuale.

În relaţiile de cuplu, femeile narcisice fie manifestă promiscuitate sexuală, fie exhibiţionism şi seducţie controlate faţă de bărbaţi pentru a-i domina şi controla, fie intră inconştient în relaţii gemelare cu bărbaţii pe care îi consideră cei mai buni.

În afară de nevrotismul care ia naştere din accentuarea unor tipuri structurale, există autori care consideră ca fiind persoane nevrotice pe cele cu dificultăţi de rezolvare a conflictelor oedipiene (Otto Kernberg, 2009). Un alt autor, de orientare psihanalitică, Karen Horney (1998) descrie două tipuri de nevroze – situaţionale (care iau naştere când persoana parcurge o situaţie saturată de conflicte) şi caracteriale – care ţin de personalitatea, de deformarea caracterială a individului. Personalităţile nevrotice vor fi aşadar cele din a doua categorie.

Conform acestei autoare, persoanele nevrotice pot fi caracterizate prin următoarele trăsături:

  • sunt dependente de afecţiune sau de aprobare, într-o manieră disproporţionată comparativ cu importanţa reală pe care ceilalţi o au în viaţa lor
  • dorinţa lor de afecţiune nu este acompaniată de o capacitate de a se manifesta afectiv pe măsura acesteia
  • au sentimente de inferioritate şi de neadecvare comportamentală
  • au dificultăţi în luarea deciziilor, în formarea opiniilor şi în exprimarea propriilor nevoi şi dorinţe
  • sunt fie agresivi, fie pot fi uşor manipulaţi
  • au frecvent inhibiţii în abordarea persoanelor de sex opus, precum şi în viaţa lor sexuală.

Nevroticii, spre deosebire de persoanele normale, pot fi caracterizaţi de o anxietate fundamentală (care există chiar dacă nu există cauze reale în realitatea vieţii lor). Aceasta se constituie încă din copilărie sub influenţa unor factori concreţi de mediu (lipsa de afecţiune, atitudini ale părinţilor care generează ostilitate la copiii lor, o educaţie fluctuantă şi imprevizibilă). „Anxietatea fundamentală are implicaţii precise în atitudinea faţă de sine şi faţă de ceilalţi” (Karen Horney, 1998, p. 73).

În privinţa formării şi menţinerii intimităţii în relaţiile de cuplu Karen Horney consideră că, pentru nevrotic, aceasta este o situaţie problematică deoarece nevoia nevroticului de afecţiune nu este acompaniată de o capacitate de a iubi pe măsură. În iubirea lui primează trebuinţa de securitate, iar „iluzia iubirii este numai un element secundar ” (Karen Horney, 1998, p. 84). În spatele capacităţii lui scăzute de a iubi se află convingerea că nu este demn de iubire, convingere ferm formată în concordanţă cu scenariul său de viaţă. Vom avea aşadar o persoană avidă de dragoste, dar care nu este capabilă să dăruiască prea mult. O persoană care se iluzionează că iubeşte doar pentru că celălalt îi satisface nevoia de securitate. O persoană care nu este prea discriminatorie în alegerea partenerilor săi, căci trebuinţa sa de afecţiune – presantă şi intensă – îl împinge să acţioneze compulsiv.

Karen Horney (1998, p. 97-98) distinge trei tipuri de persoane nevrotice, în concordanţă cu raportarea acestora la relaţiile de cuplu:

  • persoane care solicită stăruitor afecţiune, indiferent de forma în care apare aceasta şi indiferent de metodele prin care o obţin
  • persoane care cerşesc afecţiunea, dar, dacă nu o primesc dintr-o anumită relaţie, se izolează afectiv de ceilalţi
  • persoane care, datorită rănilor lor anterioare, sunt profund neîncrezătoare în orice formă de afecţiune.

Nevroticii solicită afecţiune folosind mijloace prin care îi presează pe ceilalţi să le-o ofere: mituirea, apelul la milă, apelul la echitate, ameninţările. Conform acestei caracterizări făcute de Karen Horney persoanelor nevrotice, relaţiile lor de cuplu – dacă există – nu au cum să fie caracterizate de un nivel crescut de intimitate, ci sunt mai degrabă caracterizate de dependenţă emoţională, lupta pentru putere, conflicte şi ipocrizie afectivă.

Extras din cartea Ioana, Stancu, ”Mecanismele intimităţii în relaţia de cuplu. Evaluare şi intervenţie terapeutică”, Ed. Sper, 2011, pag. 27-33

 

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s