Category: Psihologia copilului şi a familiei

Cum este iubirea copiilor faţă de părinţi?

On By emailioanaIn Psihologia copilului şi a familieiLeave a comment

8.2Cum este iubirea copiilor faţă de părinţii care îi frustrează emoţional? E ca un dor, tânjală, dependenţă, o căutare combinate cu frustrare, nemulţumire, iritare şi chiar furie.

Cum e iubirea copiilor faţă de părinţii care au frustrat emoţional, după ce au integrat acest aspect (adică după ce au înţeles cu mintea şi sufletul că părinţii au oferit exact cât au putut, iar dacă ar fi fost capabili de mai mult, ar fi oferit mai mult)? Este un ataşament uman respectuos, chiar compasiv pe alocuri.

Cum este iubirea copiilor faţă de părinţii disponibili emoţional? E dragoste combinată cu confort emoţional, siguranţă şi respect.

Advertisement

De ce mamele sunt mai nervoase decât taţii când pun limite copiilor lor?

On By emailioanaIn Psihologia copilului şi a familiei1 Comment

mama care pune limite copiluluiVorbind la modul general, femeile pun limite, afirmă reguli, spun ce e permis şi interzis copiilor, într-o manieră mai agitată, mai nervoasă, decât bărbaţii. E adevărat că nu se întâmplă întotdeauna aşa, ci mai ales atunci când mama joacă predominant rolul reglator în relaţie cu copiii ei.

Principiul matern este conţinător, suportiv, grefându-se armonios pe principiul feminin al receptivităţii. Principiul patern este în esenţa lui reglator, normativ, separator. Când unei mame îi revine constant rolul de fixare de limite, ea face ceva ce vine în contradicţie cu ceea ce este în însăşi esenţa ei: cineva care vine mai degrabă în ajutorul, care întâmpină, leagă, uneşte, conţine decât cineva care limitează, separă, asigură ordinea.

O mamă limitantă este o mamă care trăieşte în interiorul ei o ambivalenţă, o tensiune, de cele mai multe ori neconştientizată. Din această ambivalenţă – e nevoie să-i pun limite copilului, dar nu mă simt în acord cu mine când o fac – reiese un fel de nervozitate, agitaţie, anxietate şi uneori chiar furie.

Pentru ca mamele să poată să fie conţinătoare, suportive, afectuoase cu copiii lor ar trebui ca taţii să-şi asume rolul de implementare a limitelor, nu agresiv, ca Bau-baul de serviciu (cum uneori se întâmplă, exemplul relevant în acest sens fiind acel: ”Te spun tatălui tău şi o să vezi ce ţi se întâmplă!”), ci într-o manieră matură, asumată, fermă şi în acelaşi timp suportivă. În plus, autoritatea normativă e mai bine primită de către copii când ia aparţine tatălui şi nu mamei, aceştia captând prin antene subtile dificultatea şi tensiunea mamelor în acest rol.

În concluzie, pentru ca mamele să fie mame, aceasta implicând mai puţină nervozitate şi furie, e nevoie ca taţii să-şi asume rolul patern. Iar aceasta presupune ca taţii să vrea şi să fie taţi, dar şi să fie lăsaţi, chiar susţinuţi de partenerele lor în acest rol.

Copiii de 10 pe linie sau centrarea excesivă pe performanţa şcolară

On By emailioanaIn Psihologia copilului şi a familieiLeave a comment

copilul la scoalaSă spun că în şcoala românească se pune un accent exagerat şi nesănătos pe evaluare? Cred însă că ştiţi deja. Să spun că se evidenţiază, de către mulţi părinţi şi copii, ideea de performanţă şcolară constantă, continuă şi nediferenţiatoare? Cred că şi pe aceasta o ştiţi.

Şi atunci, dacă mulţi oameni (părinţi, profesori) ştiu cât e de nesănătos să ne aplecăm excesiv pe evaluare, calificative, comparaţii, performanţă şcolară mai presus de orice, de ce totuşi o facem?!

Copiii zecişti sunt un produs al adulţilor, unul nefiresc şi puţin profitabil, pe termen lung, pentru aceştia. Un copil nu poate fi foarte bun la toate. El poate însă să obţină performanţe şcolare foarte bune constant şi să greşescă de la foarte puţin până la deloc dacă investeşte o energie şi un timp considerabile pentru acest scop. Această investiţie omoară însă dezvoltarea unor aptitudini, a unor interese, a unor relaţii, a unei abordări echilibrate a vieţii.

Copiii superperformanţi ajung copii supraadaptaţi şi pierd din vedere, pentru că au fost condiţionaţi să o facă, adevăratul scop al educaţiei: acela de a şti, de a te dezvolta frumos şi echilibrat pe multe faţete ale personalităţii pentru ca ulterior, ca adult, să poţi avea o viaţă echilibrată şi satisfăcătoare. A centra copiii pe performanţa şcolară înseamnă a-i forţa să se dezvolte unidirecţional pentru a putea reproduce cât mai fidel ceea ce li s-a prezentat şi a se încadra în standardul de ”10”.

Centrarea excesivă pe evaluarea şi performanţa şcolară pierde din vedere că evaluarea e doar un etalon, nu o ghilotină. Ea ar trebui să ne arate punctul în care suntem, pentru a constata unde trebuie să mai progresăm, nu să devină un scop în sine, nelegat de alte obiective de dezvoltare. Nu mai spun că motivaţia pentru învăţare trebuie construită în jurul nevoilor de cunoaştere, de creaţie, precum şi a utilităţii informaţiilor vehiculate, nu corelată cu centrarea pe rezultate şcolare bune şi frica de note mici.

Presiunea constantă şi continuă din partea adulţilor pentru obţinerea de rezultate şcolare foarte bune poate aduce copilul în două ipostaze: fie respingerea şcolii cu tot ceea ce se întâmplă acolo legat de procesul de învăţare, fie adoptarea unei conduite submisive, de acceptare şi interiorizare a prescripţiilor adulţilor. Ambele variante sunt deficitare dezvoltării personalităţii: prima, pentru că se pierde contactul cu o sursă de cunoaştere şi a doua, pentru că se slăbeşte legătura cu adevăratul sine, cu nevoile, dorinţele şi potenţialul propriu.

Mulţi părinţi şi profesori sunt încă în inerţia competiţiei excesive şi a centrării pe note pentru că aşa au crescut ei înşişi, pentru că au multe frustrări din perioada lor şcolară, pentru că gândirea lor cuprinde convingerea că viaţa e dură şi competiţia absolut necesară. Pentru că e multă nesiguranţă printre oameni şi aparent câştigul notelor mari o compensează!

Centrarea excesivă pe note şi performanţă şcolară doar aparent pregăteşte copiii pentru viaţă, pentru că ea nu conduce la creşterea încrederii în sine. Căci adevărata încredere în sine se bazează pe un bun contact cu sine, nu pe rezultate şi performanţe (conform Alice Miller). Curajul de a te dezvolta şi explora lumea au ca fundal o bază de siguranţă, care se formează pe validarea şi acceptarea copilului, cu nevoile, emoţiile, dorinţele, potenţialul său.

Suntem o societate cu multe traume, la nivel colectiv şi individual, deci, de multe ori acţiunile noastre pot fi considerate inconştiente. Cred că şi focusarea excesivă pe performanţa şcolară face parte dintr-un con de umbră al conştiinţei noastre, ea putând fi privită ca un mecanism de apărare, la nivel colectiv şi individual, împotriva propriilor nesiguranţe.

Refuzând însă să ne trezim din ceea ce facem mai puţin bine, din a ne opri să mai greşim major în privinţa educaţiei copiilor, nu rezolvăm nimic, nici pentru propriile spaime, nici pentru încrederea în sine a copiilor!

Cine şi cum suntem?

On By emailioanaIn Autocunoaștere și dezvoltare personală, Psihologia copilului şi a familiei, PsihoterapieLeave a comment

masti 2Dacă fiecare dintre noi am fi confirmaţi pentru fiecare latură a sinelui nostru, dacă prin educaţie nu ar fi privilegiate anumite aspecte ale noastre în detrimentul altora, dacă ni s-ar oferi posibilitatea să experimentăm în libertate toate senzaţiile, percepţiile, gândurile, emoţiile, nevoile care ne caracterizează, atunci ne-am construi o personalitate în consonanţă cu sinele nostru autentic. În realitate, părinţii, famila, grupurile cărora le aparţinem, societatea în ansamblu au nevoie şi solicită formarea anumitor tipuri de trăsături de personalitate, aşa că o parte din ceea ce am deveni dacă nu am influenţaţi să ne dezvoltăm doar pe anumite direcţii, se pierde. Numim aceasta sinele nostru pierdut, adică acele părţi din fiinţa noastră pe care a trebuit să le refulăm sub presiunea cerinţelor societăţii. Apoi, mama, tata, profesorii, prietenii, oamenii cu care convieţuim şi deci interacţionăm cer de la noi să fim în feluri care nu întotdeauna se regăsesc în sinele nostru autentic. Astfel se formează sinele nostru fals, o faţetă constituită din trăsăturile născute din interacţiunea cu mediul de viaţă, cu limitele, calităţile, caracteristicile sale în fond. Însă, chiar dacă sinele fals se structurează pentru a veni în întâmpinarea celorlalţi, a nevoilor şi dorinţelor lor, anumite aspecte pot să fie deranjante pentru ceilalţi. Ele vor constitui trăsături ale sinelui respins – părţile negative ale sinelui fals care au fost dezaprobate de ceilalţi.

Dacă punem într-o ecuţie aritmetică cele de mai sus, vom obţine următoarele:

(Sine autentic-sine pierdut) + (sine fals-sine respins) = Personalitatea conştientă, adică totalitatea trăsăturilor psihice care se dezvoltă, pe care le acceptăm şi pe care le manifestăm în realitate. Personalitatea în ansamblu cuprinde atât personalitatea conştientă, un mix de autentic şi fals, cât şi trăsăturile pe care le-am respins din contactul cu conştiinţa noastră şi pe care nu ni le-am asumat, cu alte cuvinte, umbra.

Care este procentul de autentic şi de fals în personalitatea noastră depinde de cât de suportiv a fost mediul nostru de viaţă, de cât de validaţi sau invalidaţi am fost în devenirea noastră. Personalităţile de tip sine autentic se caracterizează prin vitalitate, printr-un mai bun contact cu sine, cu nevoile şi emoţiile proprii şi printr-o stimă de sine crescută comparativ cu personalităţile de tip sine fals. Personalităţile de tip sine fals sunt oarecum aparente, adică centrate pe a-i mulţumi pe alţii, iniţial pe adulţii responsabili cu creşterea şi educaţia, iar apoi această centrare pe exterior se extinde şi dincolo de familie, la totalitatea oamenilor cu care ele interacţionează. În spatele personalităţilor de tip sine fals se ascunde sinele real, autentic, reprimat, inhibat, fragmentat, dezvoltat doar pe alocuri.

Bibliografie:

  • Alice Miller, Drama copilului dotat. În căutarea adevăratului sine, Ed. Herald, Bucureşti, 2013
  • Harville Hendrix, Primeşte iubirea pe care o doreşti, Ed. Herald, Bucureşti, 2015

Câteva explicaţii pentru comportamentul agresiv din familie

On By emailioanaIn Consilierea/psihoterapia traumei, Psihologia copilului şi a familieiLeave a comment

perpetuarea violentei in familieAgresivitatea cu persoanele importante din viaţă: copii, iubit/-ă, soţ, soţie – este încă, din păcate, prezentă. Ce îl determină pe un om să devină agresiv, chiar violent cu cei pe care îi iubeşte, de care este ataşat, de care îi pasă şi pe care îi consideră foarte importanţi pentru sine?

Bowlby considera că violenţa în familie poate fi înţeleasă ca o variantă denaturată şi nesănătoasă a unor comportamente specifice vieţii de familie, anume comportamentul de ataşament şi cel parental. Iar cum ambele aceste comportamente derivă din tipurile de ataşament specifice adulţilor unui familii, e lesne de înţeles că ataşamentele nesigure, anxioase, ambivalente pot fi stiluri pe care să se grefeze şi violenţa. Nu înseamnă însă că toţi cei cu astfel de ataşamente vor fi adulţi violenţi în cuplu şi cu copiii lor, ci doar aceia dintre ei care îşi construiesc stilul de ataşament pornind de la un anumit tip de istoric personal şi de la anumite evenimente traumatice, abuzive.

Pentru a evidenţia corelaţia dintre agresivitatea suferită în copilărie, pubertate şi chiar adolescenţă şi comportamentul agresiv ca adult sau cum se leagă agresivitatea suportată de cea manifestată s-au făcut cercetări specifice. Voi cita în continuare din concluziile acestora:

  • mamele abuzive au un comportament derivat din perioadele de anxietate extremă pe care le trăiesc în diverse circumstanţe, perioade în care pot izbucni violent;
  • trecutul mamelor abuzive este marcat de agresivitate suferită, fizică şi psihică; s-a constatat că ameninţările cu bătaia, mutilarea, abandonul sau chiar omorul pot fi traumatice la fel ca şi evenimentele reale;
  • majoritatea mamelor abuzive reacţionează foarte amplu (agresiv şi anxios) în diverse situaţii de separare, adică, suportând ele însele greu separarea, nu permit nici copiilor lor exprimarea tristeţii subiacente acesteia, ci mai degrabă o stopează prin agresivitate şi respingere;
  • mamele abuzive au un trecut caracterizat prin nesiguranţă puternică: spre deosebire de mamele conţinătoare şi suportive ele nu au simţit că se pot baza pe propriile mame în diverse situaţii în care aveau nevoie de acestea şi nici pe o altă persoană apropiată;
  • copiii abuzaţi au un comportament agresiv faţă de alţi copii, dar şi unul provocativ şi agresiv chiar în relaţie cu adulţii; de asemenea, ei leagă mai greu relaţii cu alte persoane, prin comparaţie cu cei neabuzaţi;
  • copiii agresaţi sunt mai puţin empatici cu egalii lor aflaţi în suferinţă, ei manifestând în astfel de situaţii anxietate şi chiar furie;
  • perpetuarea unei relaţii de cuplu în care există violenţă între parteneri poate fi explicată prin ataşamentul anxios extrem al celor doi: frica de singurătate terifiantă îi determină pe cei doi să rămână în relaţie în pofida distructivităţii ei evidente;
  • traumele din trecutul propriu al unei persoane o pot împiedica pe aceasta să intre în contact cu situaţii asemănătoare din prezent; astfel devine de înţeles de ce unele mame (ele însele abuzate) sunt incapabile să reacţioneze când tatăl agresează copiii, căci a intra în contact cu agresivitatea suportată de copii ar însemna să se confrunte cu propria traumă; traumele neintegrate le transformă pe aceste femei în mame absente, blocate, chiar participante la trauma copiilor prin neimplicare;
  • agresivitatea suportată în copilărie şi lipsa unei persoane martor care să spună că e rău ceea ce se întâmplă îl face pe cel care a trăit-o să se identifice la un nivel profund cu agresorul, ca modalitate de supravieţuire psihică; aşa se poate explica agresivitatea unei astfel de persoane ajunsă la maturitate;
  • orice persoană agresată fizic sau psihic poartă în sine atât polul de victimă, cât şi pe cel de agresor, de aceea comportamentul agresiv e o variantă atât de accesibilă pentru cei abuzaţi.

În concluzie, agresivitatea naşte agresivitate, violenţa perpetuează violenţa, abuzul pune bazele unor abuzuri ulterioare. Pentru a întrerupe acest circuit al agresivităţii şi violenţei e nevoie de abordarea psihologică, psihoterapeutică a celor abuzaţi. A preveni violenţa însemană a ne ocupa de sănătatea psihică a membrilor familie, în primul rând de traumele suferite de părinţi pentru ca ei să nu mai creeze alte traume copiilor lor sau în cuplul din care fac parte.

Bibliografie:
Bowlby, J., O bază de siguranţă, Ed. Trei, Bucureşti, 2011

Pentru mame de bebeluşi

On By emailioanaIn Psihologia copilului şi a familieiLeave a comment

woman-holding-newbornMamele îşi pun diverse întrebări legate de bebeluşii lor. Unele dintre acestea sunt legate de luatul în braţe al copiilor. Cât trebuie ţinuţi în braţe? Să nu fie prea mult, că se învaţă numai în braţe? Mama să reacţioneze prompt sau să fie un timp de latenţă, când bebeluşul să fie lăsat de aştepte?

Haideţi să vedem ce spun specialiştii. Ei afirmă că, în primele 3 luni de viaţă ale copiilor nu există nici o corelaţie între cât de mult sau cât de puţin sunt ţinuţi în braţe copiii şi perioada de timp pe care aceştia o petrec plângând, adică, la începul vieţii lor, copiii, că sunt ţinuţi în braţe mai mult sau mai puţin, plâng relativ constant. Lucrurile se schimbă însă apoi! Astfel, s-a constatat că, la finalul primului an de viaţă, copiii cărora li s-a răspuns prompt când plângeau prin prezenţă şi contact corporal plângeau mai puţin decât cei ai căror mame i-au lăsat să plângă.

În concluzie, dragi mame: dacă vă doriţi copii mai liniştiţi, care să plângă mai puţin, mai echilibraţi, mai mulţumiţi, fiţi prezente pentru ei de când se nasc: corporal, luându-i în braţe, dându-le atenţie şi comunicând cu ei!

Bibliografie:
Bowlby, J., O bază de siguranţă, Ed. Trei, Bucureşti, 2011

Starea de atenţie conştientă în relaţie cu copiii noştri

On By emailioanaIn Psihologia copilului şi a familieiLeave a comment

mindfulnessÎn relaţiile noastre – cu noi înşine sau cu ceilalţi – ne comportăm de multe ori într-o manieră automată, neconştientă, acţiunile noastre fiind de multe ori reacţii vechi, deprinderi învăţate de demult, la ceea ce trăim în prezent.

Parentajul bazat pe automatisme poate aduce un rău profund relaţiilor cu copiii şi dezvoltării personalităţii acestora. Pentru a ieşi din cercul vicios al automatismelor e nevoie să ne dorim şi să exersăm starea de atenţie conştientă în relaţie cu noi şi cu ceilalţi (inclusiv cu copiii).

Nu este suficient să ne iubim copiii, ci este nevoie să le-o şi arătăm adecvat, iar grija şi dragostea pe care le avem pentru ei se văd în calitatea stării de prezenţă şi de atenţie pe care le avem în interacţiunea cu ei.

Starea de atenţie conştientă în relaţie cu copiii presupune:

  • a da atenţie fiecărui moment;
  • a fi conştienţi de multitudinea reacţiilor proprii – cognitive, emoţionale şi comportamentale – trezite şi manifestate ca rezultat al relaţionării cu copiii;
  • a accepta situaţia aşa cum se prezintă ea şi nu a încerca să o transformăm în ceva ce ne dorim sau credem că e mai bine să fie;
  • a identifica mecanismele de apărare care se nasc în noi în situaţiile dificile emoţional şi a alege să rămânem în prezent în pofida acestora;

şi conduce la:

  • a decela reacţiile care ţin de nevoile şi aşteptările noastre de acelea care au legătură cu nevoile copiilor;
  • menţinerea contactului empatic cu copiii chiar dacă comportamentele acestora sunt problematice sau dificile (fără o practică a atenţiei conştiente există riscul de a ne deconecta în momentele în care comportamentul lor dificil ne trezeşte suferinţe vechi experimentate în copilărie, în situaţii similare);
  • creşterea capacităţii de a lucra mai creativ cu ceea ce se întâmplă de fapt;
  • conştientizarea mai clară atât a propiilor emoţii, cât şi ale copiilor.

Parentajul conştient este modalitatea de-a oferi copiilor timp de calitate, în care să fim real în conexiune cu ei, nu cu reacţii învăţate din trecutul nostru, din cărţi sau de la alte persoane. El însă nu poate fi realizat decât dacă exersăm constant atenţia conştientă, adică atenţia la ceea ce se întâmplă acum, în acest moment.

Bibliografie:
Myla&Jon Kabat-Zinn, Mindfulness pentru părinţi, Ed. Herald, Bucureşti, 2015

Când şi cum să vorbim copiilor despre sexualitate? Perioadele de vârstă 9-12 ani şi 13-18 ani

On By emailioanaIn Psihologia copilului şi a familieiLeave a comment

Ora-de-edu-sexualaCopiii cu vârsta între 9 şi 12 ani sunt foarte curioşi în privinţa sexualităţii. Dacă reuşim să le câştigăm încrederea, ei vor fi foarte disponibili pentru a afla informaţii din acest domeniu. La această vârstă ei ar trebui să cunoască următoarele despre sexuaalitatea umană:

  • toate informaţiile specifice etapelor anterioare
  • informaţii detaliate despre schimbările fizice şi emoţionale specifice pubertăţii (puseul de creştere în înalţime, cresterea disproporţionată a diverselor segmente ale corpului, intrarea în funcţiune a glandelor sexuale, menstruaţia, poluţiile nocturne, dezvoltarea caracterelor sexuale secundare – părul de pe corp, creşterea sânilor la fete, distribuţia diferită a ţesutului adipos la cele două sexe – , instabilitatea imaginii de sine, variaţiile emoţionale, decalajul dintre maturizarea sexuala din punct de vedere biologic şi maturizarea emoţională şi psihosocială)
  • informaţii despre igiena corpului şi a organelor sexuale în această perioadă
  • informaţii bazale despre bolile cu transmitere sexuală
  • conştientizarea faptului că nu trebuie să fii activ sexual încă din adolescenţă
  • conştientizarea distorsiunilor informaţionale prin care sexualitatea este prezentată în mass-media
  • conştientizarea imaginii false, comerciale pe care mass-media o promovează despre corpul uman.

Adolescenţa este o perioadă vulnerabilă din punctul de vedere al dezvoltării personalităţii. Este momentul separării de copilărie şi al pregătirii pentru a accesa viaţa adulţilor. La această vârstă, adolescenţii ar trebuie să ştie următoarele aspecte din domeniul sexualităţii:

  • toate informaţiile specifice etapelor anterioare
  • cum să folosească corect modalităţile contraceptive şi care sunt limitele fiecărei modalităţi contraceptive
  • informaţii detaliate despre bolile cu transmitere sexuală
  • care sunt criteriile orientative care să-i susţină în a lua cea mai bună decizie vis-a vis de debutul vieţii sexuale
  • că este normal să refuze când îşi doresc aceasta şi cum să o facă
  • că este bine să meargă la medic pentru probleme legate de sănătatea lor sexuală.
Bibliografie:
Hickling, Meg, Ce să le spunem copiilor şi adolescenţilor despre sex, Editura Humanitas, Bucureşti, 2012

Când şi cum să vorbim copiilor despre sexualitate? Perioadele de vârstă 2-4 ani şi 5-8 ani

On By emailioanaIn Psihologia copilului şi a familieiLeave a comment

educatie sexualaA vorbi despre sexualitate nu se reduce la a aduce în discuţie actul sexual propriu-zis. Educaţia sexuală presupune informaţii despre multiple aspecte implicate în sau care au legătură cu ansamblul sexualităţii:

  • dezvoltarea psihosexuală pentru ambele sexe, diferenţiată pe etape de vârstă
  • igiena sexuală
  • sănătatea sexuală
  • bolile cu transmitere sexuală, prevenirea şi tratarea acestora
  • concepţie, naştere
  • începutul vieţii sexuale
  • maturitate sexuală
  • menstruaţie, poluţii nocturne: semne ale intrării în funcţiune a glandelor sexuale la pubertate
  • actul sexual
  • intimitate sexuală
  • normalitate în sfera sexualităţii
  • graviditate
  • avort
  • abuzuri sexuale şi modalităţi de protecţie împotriva acestora
  • contracepţie
  • modalitatea distorsionată de prezentare a sexualităţii în unele publicaţii media, precum şi în filmele porno
  • imaginea comercială a corpului adolescenţilor prezentată de mass-media etc.

Având în vedere multitudinea şi varietatea informaţiilor subsumate educaţiei sexuale putem concluziona că educaţia sexuală e nevoie să debuteze în momentul în care copilul începe să vorbească şi să continue adecvat şi adaptat nevoilor acestuia inclusiv în adolescenţă. S-a constatat că, în ţările unde educaţia sexuală se realizează la şcoală încă din clasele primare, există mai puţine abuzuri sexuale în copilărie şi adolescenţă, mai puţine sarcini nedorite şi mai mult confort emoţional în privinţa sexualităţii.

Specialiştii din domeniul educaţiei sexuale stipulează mai multe principii menite să ghideze tipul acesta de educaţie:

  • transmiterea unor informaţii corecte într-un limbaj accesibil vârstei copilului şi în contexte favorabile comunicării
  • să răspundem întrebărilor copilului legate de sexualitate când acestea există, dar şi să creem cadrul pentru a discuta despre sexualitate, dacă copilul nu iniţiază o astfel de discuţie
  • educaţia sexuală începe de la vârste foarte mici şi continuă pe parcursul diverselor etape de vârstă
  • educaţia sexuală presupune a transmite informaţii corecte despre sexualitatea umană, dar şi a forma atitudini corespunzătoare pentru diversele faţete ale acesteia.

În domeniul sexualităţii, copiii cu vârsta între 2-4 ani trebuie să ştie următoarele:

  • diferenţa dintre un băiat şi o fată
  • denumirea ştiinţifică a organelor sexuale
  • că bebeluşul creşte în uter şi este născut de mamă
  • că un copil este conceput prin întâlnirea dintre o celulă de la un bărbat (spermatozoidul) şi o celulă de la o femeie (ovul).

Copiii cu vârsta între 5-8 ani trebuie să cunoască următoarele despre sexualitate:

  • toate informaţiile specifice etapei anterioare
  • informaţii mai detaliate despre anatomia şi fiziologia organelor sexuale
  • informaţii despre igiena organelor sexuale
  • diferenţa dintre sistemul digestiv şi cel reproducător
  • ce înseamnă un contact sexual
  • faptul că un copil este conceput printr-un act sexual
  • că bebeluşul se naşte prin vagin
  • informaţii bazale despre menstruaţie şi poluţii nocturne
  • informaţii bazale depre modificările specifice pubertăţii.
Bibliografie:
Hickling, Meg, Ce să le spunem copiilor şi adolescenţilor despre sex, Editura Humanitas, Bucureşti, 2012

Ce se va întâmpla cu copilul tău dacă îl presezi să fie primul?

On By emailioanaIn Psihologia copilului şi a familieiLeave a comment

presiunea competitieiPe termen lung, efectele pot fi:

  • îi va fi frică să greşească, deci îi vor scădea iniţiativa şi curajul
  • etalonul pentru performanţa sa va fi unul exterior personalităţii lui
  • nu va avea timp să-şi dezvolte potenţialul aptitudinal, adică acele trăsături specifice, susţinute de bagajul său ereditar
  • îi va creşte submisivitatea
  • va fi mai puţin creativ
  • va pierde contactul cu adevăratele sale nevoi
  • va fi centrat pe a nu greşi, nu pe a şti
  • se va dezvolta pe laturi care nu corelează cu sinele lui profund
  • va fi mai puţin mulţumit decât ceilalţi, lăsaţi să fie mai autentici
  • va avea dificultăţi decizionale
  • nu va şti foarte clar ce-şi doreşte de la viaţă
  • va fi mai stresat decât colegii săi
  • în pofida tuturor rezultatelor obţinute, nu va avea o adevărată încredere în sine.

Nu-i aşa că nu e chiar ceea ce-ţi doreşti pentru copilul tău?!

Lauda care foloseşte şi cea care nu foloseşte

On By emailioanaIn Psihologia copilului şi a familieiLeave a comment

laudaLaudele şi criticile sunt modalităţile principale educative utilizate de părinţi şi profesori. Ideea e că, de multe ori, ele se vor educative dar, prin felul în care sunt formulate şi utilizate, se transformă doar în modalităţi de control.

Lauda, modalitate de control?! Da, lăudând într-o anumită manieră, generalizant şi excesiv, acest instrument ajunge să-l facă într-un fel dependent pe copil, care începe să se conformeze prescripţiilor pentru a primi încurajările obişnuite. Educaţia nu trebuie să aibă însă ca scop dezvoltarea conformismului, ci crearea unor personalităţi armonioase, dotate cu o serie de cunoştinţe şi abilităţi, care să fie capabile să se adapteze optim diverselor medii pe care le traversează.

Lauda nu e rea în sine. Dimpotrivă, dintre laudă şi critică, e preferabilă prima. Însă, ca o laudă să folosească într-adevăr copilului e necesar să fie formulată prin centrare pe rezultatele acestuia, pe modalităţile utilizate pentru a le atinge precum şi pe efortul investit. Prin urmare, lauda constructivă e de fapt un feed-back, unul pozitiv şi cu elemente de oglindire nuanţată pentru copil. Exemple de astfel de laude sunt: ”Bravo! Ai rezolvat exerciţiul în timpul stabilit şi ai descoperit şi o modalitate mai scurtă de a găsi soluţia la subpunctul x”, sau : ”Felicitări! Ai scris corect şi frumos”, sau: ”E de apreciat efortul pe care l-ai depus pentru a realiza proiectul la geografie. Sunt mândru de tine!” etc.

Fiecare dintre laudele anterioare arată nivelul rezultatelor obţinute, surprinde nuanţe ale sarcinii realizate şi, de asemenea, copilul este felicitat pentru acestea.

Lauda care nu foloseşte e nediferenţiatoare în privinţa sarcinii şi rezultatelor obţinute şi generalizată la nivelul personalităţii copilului, ca de exemplu: ”Eşti un copil minunat!” sau ”Eşti un copil foarte cuminte!” etc. Astfel de laude ating într-adevăr egoul copilului, care se simte flatat, dar, undeva în profunzimile lui, orice copil sau om expus la o laudă de genul acesta simte o uşoară disonanţă datorată caracterului generalizant al laudei – de la un fapt concret se fac afirmaţii generale, despre personalitate. Orice copil ştie în sinea lui că nu este întotdeauna ascultător sau inteligent sau minunat! Sau, dacă nu ştie, e periculos să-i construim noi asemenea scheme care, chiar dacă sunt pozitive, tot restrictive sunt!

Câţi dintre părinţi sau profesori laudă corect?! Vă propun, dacă faceţi parte din una dintre cele două categorii (sau din amândouă), să fiţi atent la modalitatea în care lăudaţi şi să meditaţi la utilitatea a ceea ce spuneţi. Nu ar fi rău să vorbiţi şi cu copilul, întrebându-l dacă şi cum îi foloseşte lauda dvs. Şi, dacă vă veţi trezi în situaţia de a vrea să vă schimbaţi modalitatea de încurajare, vă propun să vă creşteţi treptat şi cu răbdare conştienţa şi prezenţa, pentru a putea implementa un stil mai util de a lăuda. Baftă!

Validarea emoţională

On By emailioanaIn Autocunoaștere și dezvoltare personală, Psihologia copilului şi a familiei, PsihoterapieLeave a comment

validarea emotionalaA valida presupune a confirma, a spune că ceva există şi că forma sa este bună aşa cum e. Validarea emoţională înseamnă a recunoaşte emoţiile – ale tale şi ale altora – şi legitimitatea lor în diverse situaţii.

În copilărie, validarea emoţională de către persoanele care au în grijă copilul contribuie la structurarea personalităţii sale, prin confirmarea şi întărirea încrederii în sine. În cazul adulţilor, validarea emoţională de către alte persoane ajută la clarificarea sentimentelor, emoţiilor, trăirilor emoţionale confuze şi, în consecinţă, le creşte posibilitatea de a înţelege mai bine experienţele de viaţă pe care le trăiesc şi de a se adapta mai adecvat acestora.

Invalidarea trăirilor emoţionale ale unui semen este una dintre cele mai dăunătoare lucruri din punct de vedere psihologic pe care o persoană o poate face alteia. De fapt, invalidarea emoţională reprezintă una dintre cauzele tulburărilor emoţionale.

Cea mai simplă modalitate de a valida experienţa unei persoane este să-i comunicăm că înţelegem ceea ce simte şi că aceasta are un sens în contextul pe care îl traversează.

Bibliografie:
Greenberg, Leslie, Terapia centrată pe emoţii, Ed. Gestalt Books, Bucureşti, 2014

Personalitatea de tip sine fals/personalitatea de tip sine autentic

On By emailioanaIn Autocunoaștere și dezvoltare personală, Psihologia copilului şi a familiei, PsihoterapieLeave a comment

sine falsFiecare om vine pe lumea aceasta cu un anumit bagaj: un corp cu instincte şi caracteristici proprii şi un potenţial genetic specific care se actualizează în anumite contexte. El trăieşte de cele mai multe ori într-o anumită familie şi comunitate care îl educă după cum cred de cuviinţă (norme, valori etc.). Merge la şcoli, interacţionează cu diverse persoane, medii sociale, are multiple experienţe. Pe tot acest traseu se structurează ca personalitate, adică ca un complex de trăsături biopsihosociale absolut original.

Evoluţia unei persoane, dezvoltarea acesteia este un lung traseu în care fiecare zi îţi pune sa amprenta specifică. Iar pe acest traseu al dezvoltării, fiecare pilon al personalităţii este rezultatul felului în care individul interiorizează, conform resurselor sale specifice, multitudinea influenţelor la care este supus.

Dacă mediul este unul opresiv, în care nevoile specifice ale copilului, cu corelatele lor emoţionale nu-i sunt întărite, susţinute, recunoscute, personalitatea lui devine un fel de fals, de ”făcătură”, ceea ce psihanaliştii numesc personalitate de tip sine fals. În cele mai multe situaţii, copilul căruia nu-i sunt recunoscute nevoile emoţionale îşi va forma o personalitate în dezacord cu sinele lui real, cu ceea ce este el. Va fi o personalitate aparentă, care să-i mulţumească pe ceilalţi, pe adulţii care îl cresc şi-l educă. Şi în spatele acestei personalităţi se va ascunde sinele lui real, reprimat, inhibat, fragmentat, dezvoltat doar pe alocuri.

Netrăirea în conformitate cu ceea ce eşti, cu felul în care simţi conduce în timp la o stare de gol interior, la depresie. Sau la opusul ei, grandomania, ca mecanism de apărare faţă de depresie. ”Omul este ferit de depresie numai atunci când stima lui de sine se bazează pe autenticitatea propriilor sentimente şi nu pe posesia unor calităţi” (Alice Miller, 2013, pag. 45). Prin urmare, vom regăsi depresia sau grandomania ca modalităţi de-a fi ale personalităţilor de tip sine fals.

Cel care îşi structurează o personalitate aparentă nu a putut să-şi construiască propriul sentiment de securitate, căci el nu s-a putut baza pe propriile emoţii, nu le-a trăit prin încercare şi eroare şi nu a căpătat simţul nevoilor sale reale. El este înstrăinat de sine şi, ca o consecinţă a acestui fapt, va deveni dependent de alţii: părinţi, grupuri, alte persoane, propriii copii.

Dacă nevoile copilului sunt în mare măsură recunoscute şi trăirile emoţionale validate, copilul îşi dezvoltă o personalitate de tip sine autentic. El va fi o personalitate vie, ce va trăi viaţa în multitudinea faţadelor ei. Şi va avea chef să trăiască. Căci numai contactul cu nevoile şi emoţiile proprii este în măsură să ofere putere şi stimă de sine.

Bibliografie:
Alice Miller, Drama copilului dotat. În căutarea adevăratului sine”, Ed. Herald, Bucureşti, 2013

”Arătatul” copiilor

On By emailioanaIn Psihologia copilului şi a familiei3 Comments

album foto inchisCând un copil se naşte, cunoscuţii cer cu insistenţă să vadă fotografii cu acesta. De multe ori, cei cărora li se nasc copii simt nevoia să le arate fotografii celorlalţi. Şi povestea aceasta se repetă până mai târziu, probabil până când copiii devin suficient de mari încât să aibă un cuvânt de spus în faţa părinţilor.

Mie acest obicei nu-mi place. Copilul nu e un obiect, ci o persoană pe care se cuvine să o cunoşti sau să faci cunoştinţă cu ea dacă dorinţa este reciprocă. Dacă nu, nu! Evident, ar fi de aşteptat nişte ani! Şi ce să facem, să ne ascundem copiii?!, pot spune unii… Nu, dar nici să-i expunem ca pe nişte produse! De admirat, de judecat, de valorizat, de comparat, de evaluat!

De ce îşi arată părinţii copiii?! Şi fără să-i întrebe, evident! Adică fără să aştepte vârsta la care ei ar putea da un răspuns în cunoştinţă de cauză! Ar fi mai multe motive: ca să li se spună ce drăguţi şi minunaţi sunt (probabil că mulţi părinţi au nevoie de acest tip de confirmare, datorită propriilor insecurităţi, de cele mai multe ori), ca să răspundă presiunii sociale (care e puternică, cel puţin pentru nou născuţi), ca să-şi justifice valoarea existenţei, ca să fie susţinuţi emoţional şi valorizaţi! Dacă excludem conformismul la normă, cei mai mulţi părinţi care au o nevoie constantă de a-şi arăta copiii au nevoie ei înşişi de valorizare. Şi o cer inconştient şi prin arătatul copiilor.

De ce unii sunt disperaţi să vadă copiii altora?! Ca să judece de cele mai multe ori! E frumos, e urât, e drăgălaş, seamănă cu unul sau altul! Apoi, mai e ideea de-a ne uita în curtea vecinului! Ce mai are, cum îi mai e, câţi copii sunt şi cum arată! Mai facem o comparaţie, mai bârfim puţin, viaţa pare mai bogată (chiar dacă introducem şi copiii cunoscuţilor la numărătoare!).

Totuşi, aş fi nedreaptă dacă nu aş lua în calcul şi emoţia pe care copiii mici o transmit, ca reprezentanţi puri ai elanului vital! Ca simboluri ale vieţii care a existat atât înainte şi va fi şi după fiecare dintre noi! Şi oamenii simt nevoia să spună aceasta, prin copiii lor, prin arătatul acestora: ”Uite, viaţa (mea) merge mai departe!” Şi ceilalţi, cărora li se arată se bucură şi ei: ”Ce bine, viaţa merge mai departe!” Cu toate acestea, copiii, ca fiinţe individuale, iar nu ca simboluri vitale, nu sunt luaţi prea mult în calcul atunci când sunt expuşi privirii celorlalţi. Şi fiecare privire din aceasta pătrunde într-un spaţiu pentru care copilul nu şi-a dat acordul.  Şi îi încalcă dreptul la intimitate. Pentru că nimeni nu s-a gândit că este o fiinţă care trebuie respectată şi a cărei părere ar trebui să conteze şi în această privinţă!

Părinţii interni şi acţiunile noastre, faţă de noi şi copiii noştri

On By emailioanaIn Autocunoaștere și dezvoltare personală, Psihologia copilului şi a familiei, PsihoterapieLeave a comment

copil plangeA recunoaşte cât mai exact cum a fost experienţa copilăriei propii, din punctul de vedere al copilului (mai ales cum s-a simţit în diverse momente şi circumstanţe) reprezintă o modalitate de restructurare a imaginilor parentale. Imaginea interiorizată a părinţilor se schimbă şi, cel mai important, se modifică şi felul în care ne raportăm la noi.

Dacă părinţii au ignorat nevoile copilului, l-au pedepsit brutal pentru greşelile lui, au avut aşteptări mari şi nerealiste faţă de acesta, acelaşi lucru va face copilul devenit adult pentru sine, pentru că, în interiorul lui, părinţii îşi continuă opera. Astfel, el îşi va ignora nevoile, se va pedepsi pentru greşeli, se va forţa să facă tot timpul performanţă şi se va simţi extrem de vinovat dacă nu va reuşi.

A vedea părinţii aşa cum au fost, iar nu aşa cum am fost învăţaţi că ar fi bine, opreşte circuitul agresivităţii perpetuate inconştient. Conştientizând că unele tipare educative nu au fost sănătoase, chiar dacă au aparţinut părinţilor, vom putea să ne restructurăm poziţia faţă de noi. Vom respinge răul primit şi vom căpăta libertatea de-a ne privi cu blândeţe, cu toleranţă, cu iubire şi respect. Vom deveni părinţii pe care ni i-am dorit şi vom avea grijă de copiii noştri interiori, pentru a-i ajuta să scape de frică, furie, vinovăţie, inconfort.

Identificând răul ca rău şi binele ca bine, vom şti să facem distincţia dintre bine şi rău atât în interiorul nostru, cât şi în afară. Vom recunoaşte acţiunile rele ale celorlalţi şi ne vom putea opune acestora. Când însă în interiorul nostru răul se amestecă cu binele, căci am fost învăţaţi că tot ceea ce vine de la părinţi este bun, vom fi în mare dificultate în a face alegeri sănătoase pentru noi, în a recunoaşte ce ne este favorabil şi ce nu, în a pune limite ferme acţiunilor potenţial periculoase din mediu.

Alt beneficiu al restructurării imaginilor parentale este faptul că ne disponibilizăm pentru copiii noştri. A nu recunoşte şi partea urâtă a copilăriei proprii înseamnă, nici mai mult, nici mai puţin, a o continua prin comportamentul faţă de propriii copii. A recunoaşte deci adevărul copilăriei noastre înseamnă a ne lua în grijă copilul din noi, precum şi propriii copii.

Libertatea între limite clare

On By emailioanaIn Autocunoaștere și dezvoltare personală, Psihologia copilului şi a familiei, PsihoterapieLeave a comment

liberatteÎn ultimul an am avut ocazia, în cadrul unei activităţi de formare, să experimentez libertatea de-a fi şi de-a mă exprima între limite clar conturate. Despre ce este vorba? Despre a avea un spaţiu, un timp şi nişte reguli de conduită bine definite în care să te manifeşti, să-ţi spui punctul de vedere, să fii în contact cu tine, să fii atent la ce se întâmplă în interiorul tău, să fii ascultat, conţinut, acceptat cu tot ceea ce eşti. Experienţa aceasta m-a făcut să simt imensele beneficii ale unui astfel de cadou. Şi m-a dus cu gândul la experienţa copilăriei, a tuturor copiilor. Ce extraordinar ar fi dacă mulţi dintre aceştia ar experimenta libertatea între limite clare, într-un cadru securizant şi flexibil! Libertatea de-a gândi, de-a simţi, de-a se exprima, de-a plânge, de-a râde, de-a se bucura, de-a se mişca, de-a se juca, de-a acţiona în diverse moduri.

Acest tip de cadru, securizant şi conţinător, oferă posibilitatea de structurare a eului, a experienţei proprii şi a convingerilor despre sine şi despre lume. Putându-te manifesta liber, fără a fi criticat, sfătuit, direcţionat, devii conştient de ceea ce eşti. Putând gândi liber la ceea ce ţi s-a întâmplat poţi să extragi concluzii valide despre propria personalitate. Putând intra în contact cu trăirile emoţionale şi oferindu-se posibilitatea de-a te exprima în felul propriu, te structurezi ca un întreg nereprimând părţi importante din tine.Un astfel de cadru reprezintă o oportunitate de-a creşte armonios, de-a te structura consistent, de-a fi permanent conştient de procesul evoluţiei tale.

Şi totuşi, dacă e atât de favorabil creşterii armonioase, ce ne împiedică să-l facem o constantă în educaţia copiilor noştri? În primul rând, felul în care fixăm limitele. De multe ori ele nu sunt nici clare şi nici constante, ci reprezintă nişte prescripţii ale adulţilor, stabilite în consonanţă cu dispoziţia lor emoţională. Dacă e pozitivă, limitele sunt laxe, dacă e negativă, cresc limite ca ciupercile după ploaie. Dacă adultul se simte bine într-o zi e mai permisiv, dacă are o zi mai proastă, devine foarte constrângător. Apoi, limitele pot fi foarte rigide, menţinute chiar dacă copilul a crescut şi nu mai are nevoie de securitatea oferită de acestea. De fapt, în multe familii, experienţa legată de reguli şi limite este una complet abramburită, în care părinţii îşi ceartă copiii în diverse circumstanţe, nestabilind ce trebuie respectat şi ce nu suportă condiţionare. De asemenea, se pun limite acolo unde nu ar trebui să fie, de exemplu că un copil ar trebui să mănânce tot la masă (cât şi ce mănăncă copilul ţine de libertatea care trebuie oferită nevoii lui de hrană, adultul trebuind doar să se îngrijească să fie hrană destulă şi variată la masă). Există şi familii unde e libertate totală, fiecare face ce vrea, când şi cum vrea, aici copilul fiind pus în faţa unei sarcini prea dificile pentru sine şi anume aceea de a-şi găsi singur limitele şi măsura. Această experienţă este de fapt una care este trăită mai degrabă ca un abandon, copilul având mari dificultăţi în a-şi găsi ”forma” potrivită.

Pentru adolescenţi şi chiar copiii de vârstă şcolară mică, a fixa un cadru securizant presupune şi a le lăsa un spaţiu şi un timp pe care să le petreacă în intimitate, gândindu-se, jucându-se, citind, meditând, făcând ceea ce doresc.

În relaţiile noastre de oameni maturi putem să ne construim noi înşine acest cadru securizant. Definindu-ne limitele, spunând ceea ce ne place şi ce nu, ce agreem şi ce nu, ce permitem şi ce nu. Fiind atenţi la noi, la interiorul nostru şi acţionând cât mai în acord cu ceea ce suntem.

Rolul masculin/feminin; rolul matern/patern

On By emailioanaIn Autocunoaștere și dezvoltare personală, Psihologia copilului şi a familiei, PsihoterapieLeave a comment

roluriMasculinul şi femininul sunt principii complementare în natură şi societate, ce se susţin şi se întăresc reciproc, care există şi-şi extrag semnificaţia prin raportare unul la celălalt. La fel se întâmplă şi cu rolurile psihologice masculin şi feminin care trebuie privite împreună, unul fără altul pierzându-şi sensul specific.

A fi într-un anumit rol sau a juca un rol presupune a te comporta conform prescripţiilor acestuia. A fi în rolul masculin sau feminin înseamnă a accesa comportamente specifice, ce sunt derivate din prescipţiile de rol sociale pentru masculinitate şi feminitate. Aceste prescipţii sunt nişte standarde sociale de comportament, ce condiţionează educaţia ca bărbat sau ca femeie într-o anumită societate.

Comportamentele specifice rolului masculin pot fi subsumate următoarelor aspecte:

  • activism
  • orientare spre exterior, realitate
  • centrare pe carieră
  • privilegierea logicului, a cogniţiei
  • comunicare pentru a transmite informaţii
  • combativitate
  • agresivitate
  • asertivitate
  • centrare pe performanţă şi realizări
  • competiţie
  • iniţiativă
  • curaj
  • dinamism
  • controlul trăirilor emoţionale
  • funcţionare psiho-biologică constantă
  • bună orientare spaţială
  • nevoia de-a proteja
  • structurarea acţiunilor în vederea atingerii anumitor scopuri
  • rezistenţă la efort
  • creativitate
  • spirit exploratoriu.

Rolul feminin se caracterizează prin următoarele:

  • receptivitate
  • intimitate
  • centrare pe emoţii, afectivitate
  • comunicare pentru a crea conexiuni
  • atitudine conciliatoare
  • spirit cooperant
  • sensibilitate
  • maleabilitate
  • exprimare emoţională
  • mister
  • nevoia de-a fi protejată
  • senzualitate
  • tandreţe
  • erotism.

Gradul în care ne asumăm atributele specifice rolurilor masculin şi feminin reflectă nivelul de dezvoltare al acestor roluri în structura personalităţii noastre şi depinde de mai multe aspecte, dintre care mai importante sunt: relaţia cu părinţii, caracteristicile educaţiei primite în acest sens, relaţiile erotice dezvoltate.

Pe fundamentul rolurilor feminin şi masculin se structurează rolurile matern şi patern. Pentru ca acestea să poată să se construiască armonios este nevoie ca rolurile feminin şi masculin să fie ele însele bine dezvoltate. O mamă bună nu poate să fie în război cu feminitatea sa, iar o figură paternă pozitivă poate creşte doar pe terenul unei masculinităţi asumate.

Comportamentele specifice rolului matern sunt:

  • afectivitate
  • comportament hrănitor (fizic şi psihic)
  • capacitate de conţinere
  • stabilitate emoţională
  • capacitate de-a avea grijă, de-a proteja, de-a susţine
  • empatie
  • toleranţă
  • disponibilitate
  • blândeţe.

Comportamentele caracteristice rolului patern sunt:

  • responsabilitate
  • autoritate
  • stabilirea de norme, limite şi valori
  • capacitate de-a iniţia
  • îndrumare
  • fermitate
  • transmitere de informaţii
  • capacitate de-a proteja
  • disponibilitate
  • suport.

Rolurile matern şi patern nu sunt specifice doar părinţilor, ci ele, corespunzând unor nevoi general-umane, sunt dezvoltate de orice fiinţă umană, putând fi accesate în diverse contexte relaţionale.

Rolurile masculin/feminin, matern/patern fac parte din structura noastră psihică. În funcţie de apartenenţa noastră la un anumit sex, dar şi de o serie de alţi factori, unele sau altele vor fi mai mult sau mai puţin dezvoltate în constelaţia proprie de trăsături psihice. A fi conştienţi de nivelul de dezvoltare al acestor roluri conduce firesc la a fi mai în contact cu anumite resurse personale relaţionale şi sociale.

Rolul de părinte/rolul de copil

On By emailioanaIn Autocunoaștere și dezvoltare personală, Psihologia copilului şi a familiei, PsihoterapieLeave a comment

parinte copil 2În diverse sisteme, grupuri, relaţii cărora le aparţinem jucăm diverse roluri ce sunt asociate poziţiilor (statutelor) pe care le accesăm în cadrul acestora.

A juca un anumit rol înseamnă a te comporta într-o manieră specifică statutului corespunzător, fiecărui rol fiindu-i asociate o mulţime de comportamente definitorii. Nu trebuie însă să confundăm rolul cu statutul. Rolul este asociat statutului, dar există şi roluri pe care le jucăm deşi nu deţinem statutul respectiv în realitate şi sunt şi persoane care, deşi deţin statutul, refuză să joace rolul corespunzător. De exemplu, statutul de părinte presupune asumarea rolului derivat din acesta, dar există părinţi care renunţă să joace acest rol, deşi sunt părinţi în realitate: cazul părinţilor care nu sunt deloc prezenţi în viaţa copiilor lor. De asemenea, rolul de părinte poate fi accesat de oricare dintre partenerii unui cuplu, deşi în economia sistemului partenerial, nu există statutul de părinte şi cel de copil.

Prin urmare, rolurile sunt asociate atât unor statute explicite, din fişa postului carevasăzică, dar şi unora implicite, mai puţin accesibile la o primă privire, ce sunt rezultatul interacţiunilor concrete dintre membrii unui sistem.

Anumite roluri sunt complementare, adică se susţin unul pe celălalt. Este şi situaţia rolurilor de părinte şi de copil căci nu există părinte fără copil şi copil fără părinte. Rolul de părinte presupune o serie de comportamente pe care o persoană ce joacă acest rol le realizează faţă de o alta ce intră în rolul de copil, căci întotdeauna părintele se raportează la un copil, iar rolul de copil este cu referire la unul de părinte.

În diadele relaţionale, rolurile complementare pot fi inversate, anume persoana ce deţine statutul de părinte poate să joace rolul de copil şi invers, copilul să fie ca un părinte pentru mama sau tatăl său.

Ce comportamente sunt asociate rolurilor de părinte şi celui de copil?

A fi în rolul de părinte înseamnă:

  • asumarea responsabilităţii faţă de o altă persoană ce intră în rolul de copil;
  • a lua decizii şi a face alegeri pentru altcineva (copilul);
  • a proteja o altă persoană ce îşi asumă rolul de copil;
  • a susţine din diverse puncte de vedere (financiar, emoţional, prin servicii etc.) o altă persoană;
  • a pune limite şi condiţii copilului;
  • a avea grijă, a te preocupa de binele celui ce joacă rolul de copil.

De asemenea, a fi în rolul de copil într-o relaţie presupune a lăsa pe altcineva (părintele) să-şi asume responsabilitatea pentru aspecte din viaţa ta, să ia decizii şi să facă alegeri pentru tine, să te protejeze, să te susţină, să-ţi pună limite şi condiţii, să aibă grijă de tine. Copilul nu-şi asumă în totalitate responsabilitatea pentru sine, nu ia singur anumite decizii, nu pune limite în relaţia cu părinţii sau persoanele cu autoritate şi le lasă să decidă pentru sine, să-i influenţeze, să-i controleze viaţa.

În alte tipuri de relaţie decât relaţia părinte-copil sănătoasă (în care fiecare este la locul său şi-şi joacă rolul specific), a juca rolul de copil conduce la a-i ceda puterea celui din rolul de părinte, a deveni dependent de acesta, a construi o relaţie inegală de putere în care o persoană îşi asumă responsabilitatea pentru tine, o responsabilitate aparentă, căci nimeni nu poate fi cu adevărat responsabil decât pentru sine.

În relaţiile sănătoase dintre adulţi, fiecare persoană este responsabilă pentru sine, nimeni nu este părinte pentru celălalt şi nimeni nu renunţă la puterea personală în defavoarea altcuiva. Nimeni nu salvează, nu-l schimbă, nu-l controlează, nu-l are în grijă, nu-i pune limite şi condiţii, nu ia decizii în locul celuilalt.

Răni profunde, convingeri fundamentale şi tipare reactive

On By emailioanaIn Autocunoaștere și dezvoltare personală, Psihologia copilului şi a familiei, Psihoterapie1 Comment

mastiDeşi nu vor să rănească, cei mai mulţi părinţi o fac pentru că au propriile lor probleme, dificultăţi, vulnerabilităţi, traume. Rănile primite de la mama sau tata sunt răni profunde care influenţează convingerile fundamentale ale copilului despre sine, despre alţii, despre lume.

Există mai multe modalităţi prin care părinţii îşi rănesc copiii:

  • prin abandon, fizic sau emoţional: poate fi vorba de moartea unuia sau altuia dintre părinţi, de absenţa temporară a acestora, de indisponibilitatea lor emoţională (datorată tulburărilor psihice, dependenţelor, dificultăţilor lor emoţionale etc.);
  • prin trădare: părintele trădează copilul dacă, într-o formă sau alta, bănuieşte despre existenţa unui abuz asupra acestuia şi nu face nimic pentru a-l opri; de exemplu, abuzul unui frate asupra altuia şi nestoparea acestuia de către părinţi;
  • prin constrângeri excesive: control crescut şi inadecvat vârstei copilului;
  • prin absenţa limitelor: a nu pune limite reprezintă de fapt tot o formă de abandon emoţional căci copilul nu primeşte nici un fel de suport sau foarte, foarte puţin şi impropriu pentru a se adapta realităţii;
  • prin supraprotecţie: copilul prea protejat este ţinut departe de multe experienţe şi pierde oportunitatea de a-şi dezvolta o serie de abilităţi, de a creşte conform vârstei pe care o are, de a se autonomiza;
  • prin supraresponsabilizare: aceşti copii, parentalizaţi, sunt cei cărora li s-a cerut, explicit sau implicit, să-şi asume responsabilităţi mai mari decât cele specifice vârstei lor; sunt copii care au fost puşi în situaţia de-a avea grijă de fraţii lor, de a-şi îngriji părinţii bolnavi, de a juca rolul unui partener de substitut pentru un părinte rămas singur etc.;
  • prin critică constantă şi umilire;
  • prin presiune exercitată asupra copilului pentru a fi ”perfect”: foarte cuminte, ascultător, cu rezultate foarte bune la şcoală;
  • prin comparaţii negative cu alţi copii.

Aceste modalităţi inadecvate de raportare a părinţilor la copii conduc la formarea unor convingeri fundamentale în consecinţă. Copiii răniţi emoţional, indiferent de tipul rănii primite îşi vor construi convingeri negative despre ei înşişi, de genul:

  • nu merit să fiu iubit;
  • nu sunt valoros;
  • ca să fiu iubit trebuie să-i mulţumesc pe ceilalţi sau să am grijă de ei;
  • nu mă pot descurca singur;
  • nevoile mele nu contează;
  • nu merit să fiu fericit;
  • trebuie să fiu mereu mai bun decât alţii pentru a fi acceptat;
  • sunt prost;
  • sunt urâtă etc.

Aceste convingeri fundamentale nu sunt decât modurile în care copiii şi-au tradus în forul lor interior ceea ce li s-a întâmplat, semnificaţiile pe care şi le-au acordat sau le-au atribuit evenimentelor care i-au înfricoşat, umilit, îndurerat, ruşinat, înfuriat. Ele vor intra în structura eului lor şi vor ajunge să le influenţeze modul cum vor gestiona experienţele, cum vor interpreta ceea ce trăiesc, cum îşi vor alege partenerii de relaţie, dacă vor avea sau nu o carieră satisfăcătoare, viaţa lor în ansamblu, de fapt. Astfel, toate experienţele care, într-o formă sau alta amintesc de rănile fundamentale, vor tinde să fie semnificate predominant din perspectiva trecutului. De exemplu, o persoană care crede despre sine că nu merită să fie iubită va fi mult mai sensibilă la respingere, va interpreta indisponibilitatea altora ca pe un afront personal, va fi centrată pe ce gândesc sau simt ceilalţi uitând să mai fie în contact cu sine şi va ajunge frecvent la concluzia că nu poate fi iubită de nimeni.

Asociate convingerilor fundamentale şi rănilor din copilărie sunt tiparele reactive prin care ne exprimăm atunci când acestea ne sunt ”atinse” de fapte ale realităţii. Un tipar reactiv este un comportament sau un complex de comportamente prin care ne apărăm atunci când rănile încep din nou să doară. Putem să o facem prin atac, prin fugă, prin absenţă şi blocaj emoţional. Problema cu aceste tipare reactive este însă că ele ţin mai mult de ceea ce s-a întâmplat în copilărie, nu de prezentul experienţial astfel că un adult reactiv este o persoană care se apară în prezent de inamici din trecut. O persoană care-şi proiectează trecutul în prezent, care interpretează prezentul conform paternurilor trecute, care se războieşte cu părinţii prin intermediul altor persoane din prezent. Un adult care nu poate vedea decât ceea ce este scris în convingerile sale, scriindu-şi singur scenariul spre propria nefericire.

Cum ne vindecăm de ceea ce ni s-a întâmplat, de rănile noastre timpurii? Generic vorbind, toată psihoterapia se ocupă de aceste aspecte, în diverse grade şi cu varii modalităţi. La fel, toate activităţile nonterapeutice, relaţionale, spirituale, de autocunoaştere, dezvoltare personală care conduc la îmbunătăţirea imaginii proprii, la sporirea contactului cu sine şi la asumarea unei vieţi în conformitate cu adevăratul eu au un potenţiel vindecător pentru sufletele noastre.

Bibliografie:
Ferrini, Paul, Vindecă-ţi viaţa, Editura For You, Bucureşti, 2011

Cum ajutăm copiii să-şi gestioneze emoţiile?

On By emailioanaIn Psihologia copilului şi a familieiLeave a comment

copil furiosUn copil va dobândi capacitatea de a-şi gestiona singur emoţiile, sentimentele şi reacţiile comportamentale dacă a avut posibilitatea să interacţioneze cu un adult conţinător, adică atent, empatic şi suportiv.

Când copilul ţipă iar părintele ţipă şi el la rândul lui la copil ca să se oprească, adultul nu-i oferă copilului un model pentru a se descurca cu emoţia care a condus la ţipat, ci îi arată că nici el nu prea se pricepe să-şi gestioneze starea.

Când un copil plânge iar părintele, nesuportând contactul cu durerea acestuia şi neputând-o conţine, îi spune să tacă invocând varii motive (că nu s-a întâmplat nimic, că nu e grav, că-şi face rău etc.), acesta îi arată de fapt copilului ce dificil îi este să-şi regleze contactul cu propria durere.

Dacă părintele se enervează ca reacţie la enervarea copilului şi are comportamente inadecvate şi disproporţionate (îi vorbeşte urât, îl jigneşte, îl bruschează etc.), nu face decât să-i transmită acestuia următorul mesaj: ”Nu pot să-mi controlez furia!”.

Copilul va putea să fie în contact cu emoţiile sale şi va putea să aibă reacţii adecvate sub imperiul lor dacă părintele a putut să empatizeze cu el în acele stări, să-l înţeleagă şi chiar să-l aline. Astfel, dacă copilul este într-o stare emoţională intensă şi plânge, ţipă, este furios, adultul, chiar dacă are şi el trăirile emoţionale proprii, uneori ca reacţie la cele ale copilului este necesar să şi le stăpânească şi să fie suportiv cu copilul. A-i spune copilului, în acele momente: ”Înţeleg că eşti supărat, trist, furios şi sunt alături de tine” şi a putea să rămâi în contact cu acesta până se linişteşte reprezintă cel mai bun ajutor dat acestuia în drumul său pentru dobîndirea capacităţii de a-şi gestiona emoţiile şi sentimentele.