Un copil va dobândi capacitatea de a-şi gestiona singur emoţiile, sentimentele şi reacţiile comportamentale dacă a avut posibilitatea să interacţioneze cu un adult conţinător, adică atent, empatic şi suportiv.

Când copilul ţipă iar părintele ţipă şi el la rândul lui la copil ca să se oprească, adultul nu-i oferă copilului un model pentru a se descurca cu emoţia care a condus la ţipat, ci îi arată că nici el nu prea se pricepe să-şi gestioneze starea.

Când un copil plânge iar părintele, nesuportând contactul cu durerea acestuia şi neputând-o conţine, îi spune să tacă invocând varii motive (că nu s-a întâmplat nimic, că nu e grav, că-şi face rău etc.), acesta îi arată de fapt copilului ce dificil îi este să-şi regleze contactul cu propria durere.

Dacă părintele se enervează ca reacţie la enervarea copilului şi are comportamente inadecvate şi disproporţionate (îi vorbeşte urât, îl jigneşte, îl bruschează etc.), nu face decât să-i transmită acestuia următorul mesaj: ”Nu pot să-mi controlez furia!”.

Copilul va putea să fie în contact cu emoţiile sale şi va putea să aibă reacţii adecvate sub imperiul lor dacă părintele a putut să empatizeze cu el în acele stări, să-l înţeleagă şi chiar să-l aline. Astfel, dacă copilul este într-o stare emoţională intensă şi plânge, ţipă, este furios, adultul, chiar dacă are şi el trăirile emoţionale proprii, uneori ca reacţie la cele ale copilului este necesar să şi le stăpânească şi să fie suportiv cu copilul. A-i spune copilului, în acele momente: ”Înţeleg că eşti supărat, trist, furios şi sunt alături de tine” şi a putea să rămâi în contact cu acesta până se linişteşte reprezintă cel mai bun ajutor dat acestuia în drumul său pentru dobîndirea capacităţii de a-şi gestiona emoţiile şi sentimentele.