Model terapeutic pentru lucrul cu cuplurile (din orientarea gestalt)


terapie de cupluPaşii de urmat, pentru a aborda terapeutic problemele de cuplu, în orientarea gestalt sunt următorii:

  • Stabilirea şi menţinerea relaţiei terapeutice (se realizează în primele 1-2 şedinţe): presupune stabilirea unei atmosfere calde, acceptante, securizante, de încredere pentru membrii cuplului. Modalităţile prin care acest obiectiv poate fi atins derivă din atitudinea terapeutului (ce e indicat să fie caldă, suportivă, nonjudicativă, de ascultare, empatică), din tehnicile ce stau la baza unei comunicări active (ascultarea activă, reflectarea, reformularea, feed-backul constructiv, încurajarea exprimării asertive etc.), precum şi din scurte conversaţii informale, degajate la începutul şedinţei.

A stabili şi menţine relaţia terapeutică presupune, din partea terapeutului, prezenţă şi profesionalism în următoarele aspecte subsumate acestui obiectiv:

    1. Venirea cuplului şi crearea unui climat acceptant.
    2. Exprimarea motivaţiei (problemelor, temerilor, aşteptărilor) de a veni la terapie de către fiecare partener de cuplu.
    3. Stabilirea unui acord cu privire la punctele de tensiune ale relaţiei de cuplu percepute de către fiecare membru al cuplului şi realizarea unei discuţii asupra modului cum fiecare partener participă la acestea.
    4. Exprimarea motivaţiilor individuale de alegere a partenerului (pentru a schimba focusul de la conflicte la o atmosferă mai pozitivă).
    5. Stabilirea cadrului terapeutic: este indicat să nu fie o prezentare rece a acestuia, ci, aspectele legate de organizarea procesului, de regulile şi limitele acestuia să fie integrate organic în comunicarea dintre terapeut şi membrii cuplului.
  • Abordarea punctelor de tensiune stabilite, a conflictelor din relaţie, prin:
    1. Crearea contextului ca fiecare participant la terapie să-şi exprime experienţa şi celălalt membru al cuplului să o asculte, atât conţinutul descriptiv, cât şi emoţiile aferente şi semnificaţiile acordate. În această etapă se clarifică de asemenea şi experienţele din trecut ce influenţează modalitatea de-a percepe conflictul de către fiecare partener de cuplu. Terapeutul cere permisiunea cuplului de a lucra pe rând cu fiecare partener, în timp ce celălalt stă pe margine pentru o vreme şi ascultă. La finalul unei intervenţii de acest tip, partenerul care a ascultat îşi exprimă punctul său de vedere, adresându-se direct celui care şi-a explorat activ experienţa.
    2. Lucrul cu introiecţii şi polarităţi: se clarifică aspectele corelate cu conflictul ce au fost învăţate de la alţi semnificativi fără a fi trecute prin filtrul personal şi polarităţile, adică felul cum îşi împart rolurile (cel bun, cel rău; agresorul, victima) în timpul desfăşurării tensiunilor în cuplu. Scopul acestei etape este asimilarea polarităţii respinse, adică înţelegerea faptului că partea ”rea” sau ”bună” rezidă nu în sinele propriu sau al partenerului, ci ea reflectă dinamica de cuplu în conflictul respectiv.
    3. Modelarea ascultării şi empatiei: terapeutul sprijină membrii cuplului să deprindă abilităţile de ascultare şi empatie. Aceasta se poate realiza prin diverse jocuri de rol realizate în cabinet, prin studierea unor materiale informative, prin activităţi acasă.
    4. Dezvoltarea abilităţilor de intimitate hrănitoare, prin conştientizarea momentelor de receptivitate şi conectare şi încurajarea grijii conştiente pentru dezvoltarea acestora.
    5. Conştientizarea influenţelor reciproce. Fiecare partener are puncte sensibile construite în istoria sa personală de viaţă, puncte care pot fi ”atinse” în cadrul interacţiunii de cuplu şi care conduc de obicei la reacţii exagerate în relaţie. Conştientizarea cu respect şi iubire a acestor zone vulnerabile, atât a celor proprii, cât şi ale partenerului de cuplu are ca efect o exprimare de sine mai adecvată, dar şi o creştere a înţelegerii celuilalt.
  • Dezvoltarea de abilităţi şi deprinderi pentru intimitate. Pe parcursul întregului proces terapeutic se acordă atenţie dezvoltării abilităţilor şi deprinderilor pentru intimitatea de cuplu.
Biliografie:
Lee, G. Lee, Limbajul secret al intimităţii, Ed. Gestalt Books, Bucureşti, 2013

Cum ajutăm copiii să-şi gestioneze emoţiile?


copil furiosUn copil va dobândi capacitatea de a-şi gestiona singur emoţiile, sentimentele şi reacţiile comportamentale dacă a avut posibilitatea să interacţioneze cu un adult conţinător, adică atent, empatic şi suportiv.

Când copilul ţipă iar părintele ţipă şi el la rândul lui la copil ca să se oprească, adultul nu-i oferă copilului un model pentru a se descurca cu emoţia care a condus la ţipat, ci îi arată că nici el nu prea se pricepe să-şi gestioneze starea.

Când un copil plânge iar părintele, nesuportând contactul cu durerea acestuia şi neputând-o conţine, îi spune să tacă invocând varii motive (că nu s-a întâmplat nimic, că nu e grav, că-şi face rău etc.), acesta îi arată de fapt copilului ce dificil îi este să-şi regleze contactul cu propria durere.

Dacă părintele se enervează ca reacţie la enervarea copilului şi are comportamente inadecvate şi disproporţionate (îi vorbeşte urât, îl jigneşte, îl bruschează etc.), nu face decât să-i transmită acestuia următorul mesaj: ”Nu pot să-mi controlez furia!”.

Copilul va putea să fie în contact cu emoţiile sale şi va putea să aibă reacţii adecvate sub imperiul lor dacă părintele a putut să empatizeze cu el în acele stări, să-l înţeleagă şi chiar să-l aline. Astfel, dacă copilul este într-o stare emoţională intensă şi plânge, ţipă, este furios, adultul, chiar dacă are şi el trăirile emoţionale proprii, uneori ca reacţie la cele ale copilului este necesar să şi le stăpânească şi să fie suportiv cu copilul. A-i spune copilului, în acele momente: ”Înţeleg că eşti supărat, trist, furios şi sunt alături de tine” şi a putea să rămâi în contact cu acesta până se linişteşte reprezintă cel mai bun ajutor dat acestuia în drumul său pentru dobîndirea capacităţii de a-şi gestiona emoţiile şi sentimentele.

Graniţele sau limitele eului


graniteAşa cum corpul ocupă un spaţiu fizic şi eul poate fi reprezentat într-un spaţiu psihic. Corpul este delimitat de epidermă, ca şi limită palpabilă, iar eul este circumscris de limite (graniţe) psihice. Acestea sunt un fel de linii invizibile care ne separă, ne delimitează, ne asigură individualitatea dar ne şi permit să interacţionăm cu ceilalţi. Graniţele au funcţia atât de a ne diferenţia, dar şi de a ne permite conexiunea cu alte persoane, separate de noi. Pentru a putea realiza aceste funcţii ele trebuie să fie atât suficient de ferme, dar şi flexibile şi permeabile. Numai cu astfel de graniţe noi ne putem exprima liber gândurile, emoţiile, valorile, fără riscul contopirii cu identităţile altor persoane.

Limitele corpului nostru sunt vizibile prin percepţii, în timp ce graniţele psihice pot fi doar deduse din comportamentele noastre.

Pentru a identifica corect caracteristicile propriilor limite (graniţe) ale eului, voi realiza în continuare descrieri ale persoanelor care experimentează diverse tipuri de limite.

Persoanele cu limite ferme şi flexibile:

  • Se autodezvăluie adecvat celor cu care au relaţii de încredere;
  • Acordă selectiv încrederea;
  • Sunt empatice;
  • În cuplu, trăiesc intimitatea deopotrivă ca una emoţională şi sexuală;
  • Au un contact bun cu propriiile emoţii, pe care le exprimă adecvat;
  • Se respectă pe sine şi nu acceptă ceea ce nu le convine, nu le place sau contravine principiilor şi valorilor pe care le deţin;
  • Pot spune ”nu”;
  • Sesizează când ceilalţi vor să le încalce graniţele;
  • Ştiu să-i împiedice pe ceilalţi să le violeze intimitatea;
  • Sunt deschise către relaţii interpersonale armonioase;
  • Nu rămân în relaţii abuzive;
  • Acceptă contactele sexuale dacă îţi doresc şi sunt implicate emoţional;
  • Pot face compromisuri;
  • Au o gândire nuanţată.

Persoanele cu limite slabe (conform Schaeffer, Brenda, 2009):

  • Au discuţii intime cu persoane cu care nu sunt în relaţii de încredere;
  • Se îndrăgostesc nediferenţiat, de orice persoană de sex opus care le acordă atenţie;
  • Acceptă contactele sexuale pentru a satisface nevoile şi dorinţele celuilalt;
  • Nu-şi respectă valorile, convingerile şi principiile personale, pentru a fi pe placul altora;
  • Acceptă comportamente sau lucruri nedorite (mâncare, sex, atingeri);
  • Sunt incapabile să sesizeze când există riscul încălcării graniţelor personale;
  • Nu-i pot împiedica pe ceilalţi să le violeze graniţele;
  • Spun ”da” când ar vrea să spună ”nu”;
  • Rămân în relaţii abuzive;
  • Au încredere neselectiv în ceilalţi;
  • Sunt dispuse să-i admire nediscriminatoriu pe ceilalţi.

Persoanele cu limite rigide (conform Schaeffer, Brenda, 2009):

  • Au o neîncredere generalizată în oameni;
  • Gîndirea le este rigidă, fără nuanţe;
  • Se caracterizează prin lipsa absolută a oricăror compromisuri;
  • Nu se dezvăluie, ci se retrag în sine;
  • Nu sunt empatice;
  • Se izolează de alţi oameni;
  • Intimitatea în cuplu poate fi trăită doar prin sex;
  • Resping ideea de vulnerabilitate personală;
  • Emoţiile sunt mai degrabă simulate decât autentice;
  • Evită iubirea;
  • Evită ideea ca ceilalţi să aibă grijă de ele;
  • Au o viaţă secretă;
  • În viaţă, preferă postura de observator;
  • Au atitudini rigide.
Bibliografie:
Schaeffer, Brenda, Dragoste sau dependenţă? Cum să recunoşti iubirea sănătoasă, Editura Trei, Bucureşti, 2009

Ascultarea activă


ascultarea activaCarl Rogers (psihoterapeut de orientare umanistă) a vorbit pentru prima oară de ascultarea activă. În prezent, termenul este uzitat în sfera comunicării şi cred că nu există training de comunicare la care să nu se discute despre ascultarea activă.

Atunci când comunicăm cu ceilalţi, noi ascultăm şi vorbim. La fel şi aceştia. Fără ascultare, procesul de comunicare devine un non-sens. Cercetătorii afirmă că 40% din starea de veghe o petrecem ascultând. Cu toate acestea, în mod obişnuit, credem că ascultarea nu trebuie perfecţionată pentru că avem senzaţia cu toţii că ştim să ascultăm. În realitate, ascultarea nu este nici facilă, nici foarte dezvoltată la cei mai mulţi oameni. Ea necesită a fi abordată ca orice aptitudine, înţeleasă şi educată.

Ascultarea activă presupune o combinaţie de tehnici de comunicare şi de atitudini favorabile acestui proces. Ea conduce la diminuarea barierelor ce pot apărea în comunicare şi, deci, la înţelegere mai bună a celor care comunică.

Ascultarea activă înseamnă nu numai o secvenţă de ascultare, dar şi una prin care se răspunde mesajului recepţionat (prin întrebări sau afirmaţii), cu scopul clarificării semnificaţiei mesajului şi facilitării comunicării. Astfel, ascultarea activă poate fi descrisă prin intermediul a mai multor etape:

  1. A transmite un mesaj
  2. B recepţionează mesajul şi adresează întrebări clarificatoare sau exprimă ceea ce a înţeles

3 a. A răspunde întrebării, dacă i se adresează o întrebare sau

3 b. A este fie de acord cu ceea ce B a înţeles sau emite un alt mesaj dacă B nu a înţeles corect mesajul anterior.

În ascultarea activă sunt utilizate o serie de tehnici:

  • repetarea ultimului cuvânt sau a altuia important din mesaj, pentru stimularea comunicării;
  • rezumarea mesajului înţeles (reprezintă o oportunitate pentru a clarifica mesajele recepţionate şi un prilej de exprimare a atitudinii de interes);
  • reformularea mesajului;
  • parafrazarea (reformulare care cuprinde şi o intuiţie a ceea ce ar fi vrut să spună interlocutorul, dar încă nu a spus) ;
  • reflectarea sentimentelor (”înţeleg că te simţi…”), ce conduce  la creşterea empatiei interpersonale;
  • emiterea de semnale nonverbale de interes: contact vizual, încuviinţare din cap, postură asemănătoare interlocutorului;
  • adresarea unor întrebări de clarificare (”Vreţi să îmi spuneţi că… ?”);
  • susţinerea interlocutorului prin afirmaţii de genul „hmm”, „da”, „înţeleg”.

În ascultarea activă, dincolo de aspectele tehnice, sunt necesare şi atitudini favorabile comunicării: toleranţa, atitudinea nonjudicativă, interesul real, empatia.

În continuare vom da un exemplu de ascultare activă dintr-o ipotetică discuţie între doi soţi, avută la finalul zilei, când se întâlnesc acasă, după ce sosesc de la serviciu:

”Soţia: Azi m-a enervat şeful îngrozitor. Era cu capsa pusă şi se învârtea printre birourile noastre, atrăgându-ne atenţia ”cică” la ceea ce făceam. De fapt ne deranja şi enerva îngrozitor.

(Soţul ascultă cu atenţie, îşi priveşte soţia (nu, televizorul!), empatizează cu ea, o aprobă din când în când nonverbal.)

Soţ (rezumare): Înţeleg că te-a deranjat şi pe tine şi ţi-a fost dificil să-ţi vezi de treabă!

Soţia: Da, nu ştiam ce să fac. Mă irita înfiorător, aveam un proiect de terminat, nu mă puteam concentra pentru că el trăznea şi bufnea în spatele meu.

Soţul (reformulare): Ţi-ai fi dorit să poţi să te concentrezi pentru a putea să-ţi realizezi sarcinile, dar starea pe care o aveai nu era una productivă.

Soţia: Îhm. Mă gândeam cum să-i spun să ne lase în pace sau să-l determin să plece în altă parte. Şi nu-mi venea nici o idee.

Soţul (reformulare): Ţi-ar fi plăcut să găseşti o idee care să-ţi permită să ”te descotoroseşti” de şeful tău.

Soţia: Da, dar eu nu prea gândesc limpede la nervi. Şi când mi-am spus asta deja am avut o licărire: ”Asta însă e o idee!”

Soţul (parafrazare): Te-ai gândit să faci ceva să te calmezi, pentru a putea să gândeşti mai la rece situaţia.

Soţia: Da, aşa e, mi-am pus căştile şi mi-am deschis un fişier audio de relaxare. Şeful nu bănuia ce fac eu.

Soţul (parafrazare): Deja te simţeai mai bine, gândindu-te că-l păcăleşti puţin pe şeful tău.

Soţia: Da, aşa e. Savuram momentul când, surpriză, şeful pleacă preocupat de ceva. Zic: uite, nu a fost nevoie să mai fac nimic şi treaba s-a rezolvat.

Soţul: Şi ţi-ai putut vedea de treabă în linişte!

Soţia (repetare): În linişte, într-adevăr. Pentru că nu l-am mai văzut toată ziua. La tine cum a fost azi?”

Bibliografie:
Rogers, C.R., A deveni o persoană. Perspectiva unui psihoterapeut, Ed. Trei, 2008
Stancu, Ioana, Mic tratat de consiliere psihologică şi şcolară, Ed. Sper, Bucureşti, 2005

Despre respectul de sine


imagesCe este respectul? Ce înseamnă să te respecți pe tine și să fii respectată de ceilalți? Respectul este o atitudine, adică o combinație dintre o emoție (care poate fi de admirație, de considerație, de simpatie, de acord, de încredere), niște idei (de apreciere, de valorizare, de încredere), precum și comportamentul aferent acestora. Deci, a respecta presupune a investi emoțional, a credita intelectual și a acționa în consecință.

Când mă respect pe mine mă apreciez emoțional, am o părere pozitivă despre mine și acționez în consecință (adică, în comportamentul meu, valoarea pe care mi-o acord sufletește și mental, este un indicator important al conduitei personale). De obicei, gradul în care cred și mă valorizez pe mine transpare și în relațiile interpersonale. Adică, ceea ce gândesc și simt despre mine vor observa și ceilalți, chiar dacă nu au toți diplomă de licență în psihologie. Pentru că  oamenii simt, pentru că, prin comportamentul nostru transmitem implicit și ceea ce credem despre noi. Pe de altă parte, în orice relație umană apare nevoia de putere și control (în grade diferite, desigur). Iar o persoană care nu se respectă prea mult este o ”victimă” sigură, adică trezește în celălalt tendința de a o controla și ”folosi” în  beneficiul propriu. Sunt însă și persoane mai evoluate spiritual, cu un echilibru psihic, o bunăstare interioară care pot acorda respectul lor după criterii care nu sunt întotdeauna accesibile majorității oamenilor: respect pentru că ești ființă umană, respect pentru că văd în tine ceea ce tu poate nu vezi sau nu poți să vezi ca fiind valoros sau demn de respect.

Cum să ne facem respectați? Respectându-ne noi, fiind în acord cu ceea ce simțim și gândim; trăind frumos, în conformitate cu ceea ce este real valoros pentru noi; fiind toleranți și respectându-i pe ceilalți.

Sunt momente când oamenii reacționeză violent și se agresează verbal. E o violență care, uneori, poate fi simțită. Cum să reacționezi atunci cu respect pentru tine și celălalt? Cred că a nu te exprima este o mare greșeală. Este important să spui ceea ce nu-ți convine, să te poziționezi, să afirmi ceea ce nu tolerezi. Cum? Gândindu-te că, de fapt, dincole de nevoia de a-l face pe celălalt să se simtă rău, se află una mai profundă, și anume, nevoia de a nu te lăsa îngrădit, constrâns, manipulat și controlat de altul. Când acționezi cu respect, ai grijă de tine, având grijă –  în același timp –  să nu-i lezezi prea tare orgoliul celuilalt.

Cred că oamenii care capătă respectul celorlalți sunt cei care au curajul să se afirme pe sine, sunt cei care pot să ne inspire să trăim mai în acord cu noi, cu valorile nostre și, de ce nu, cu niște valori general umane.

Deși a fi respectat și a fi plăcut pot uneori să se suprapună, totuși respectul este o atitudine mai complexă, iar simpatia pe care o trezim celorlalți este în esența ei o emoție, un sentiment. Când cineva ne place, rezonează cu noi pe o anumită dimensiune, investește în noi emoțional, pentru că, într-o anumită măsură, nevoile noastre și ale celuilalt se întâlnesc. Pot să plac pe cineva pentru că îmi place cum gândește, pentru că îmi acordă atenție, pentru că pot să comunic cu el, pentru că am descoperit că avem interese comune, pentru că putem să ne bârfim șeful împreună, pentru că avem uneori păreri comune. Întotdeauna ceva din mine găsește ecou și rezonanță în celălalt.

Cum să ne facem plăcute? Accepându-i pe ceilalți, valorizându-i, susținându-i cînd au nevoie. Fiind blânde, tolerante, feminine.

Respectul îl capeți prin ceea ce ești și transmiți despre tine, iar simpatia prin felul în care le faci pe acestea. O extremă exemplificatoare ar fi că respectul se naște dintr-o centrare autentică pe tine, iar simpatia dintr-o centrare altruistă pe ceilalți.

Dacă vrem să ne placă toată lumea este și nerealist și neproductiv. Îți consumi viața încercînd să la faci pe plac celorlalți. Dacă vrei să te respecte toată lumea este la fel de nerealist, pentru că, unii oameni nu știu ce este acela respect (și asta pentru că, de cele mai multe ori, nu se respectă deloc pe ei înșiși). Constructiv ar fi să fim cât mai acord cu noi și să fim deschiși la ceea ce trezim în ceilalți: simpatie sau respect.