Month: May 2014

Scenarist la nici 7 ani împliniți

On By emailioanaIn Autocunoaștere și dezvoltare personală, PsihoterapieLeave a comment

copil care scrieScenariul de viață reprezintă un fel de plan despre felul de-a trăi și chiar a muri, de obicei subconștient sau inconștient, stabilit în mica copilărie. E ca un fel de tipar care dictează marile linii directoare ale vieții, evenimentele majore ale existenței, rolurile pe care le vom juca (învingători, învinși, nici învingător, nici învins).

E ciudat să ne gândim că aspecte ca tipul de persoană cu care ne vom căsători, câți copii vom avea, dacă vom parcurge o viață de succes sau eșec, să fie stabilite în mica copilărie. Așa însă susțin adepții analizei tranzacționale (întemeietorul ei este Eric Berne, cel care a și introdus conceptul de ”scenariu de viață”), iar eu nu vreau să fac analiza critică a acestui concept, ci doar să vi-l prezint.

Scenariul de viață pare un fel de destin, în accepțiunea comună a acestuia de tipar de viață prestabilit, cu diferența că, dacă în cazul destinului, părerile legate de cine îl determină – Dumnezeu, faptele noastre de acum și din alte vieți, ”păcatele” etc. – sunt împărțite, în situația scenariului de viață lucrurile sunt clare: noi îl decidem, în conformitate cu ceea ce trăim, ceea ce ni se spune, extrăgând semnificații cu mintea noastră de copil. De copil mai mic de șase-șapte ani. Cam înfiorător, nu-i așa?!

Copilul îți construiește scenariul pornind de la tot ceea ce i se întâmplă: evenimentele trăite; ceea ce i se spune de către părinți, membri ai familiei și alte persoane importante cu care interacționează; semnificațiile pe care le asociază el faptelor, persoanelor, relațiilor, interacțiunilor. Elementele care contribuie la structurarea scenariului de viață sunt:

  • Ordinele (poruncile, injocțiunile): mesajele negative pe care copilul le-a perceput în copilărie, ca de exemplu ”Nu te bucura”, ”Nu fi atașat”, ”Nu fi sociabil”, ”Nu fi de vârsta ta”, ”Nu fă sex până te căsătorești”, ”Nu vorbi” etc.
  • Prescripțiile: mesajele pozitive pe care copilul le-a primit, le-a înțeles – ”Fii bun”, ”Fii mai bun ca alții”, ”Fii perfect”, ”Fii sprijin”, ”Muncește ”, ”Câștigă” etc.
  • Programele: prin intermediul lor copilul răspunde la întrebarea – ”Cum să fac să țin cont atât de porunci, cât și de prescripții?”
  • Permisiunile: ”Ai voie să ….”.
  • Deciziile: copilul încheagă toate semnificațiile extrase despre sine și despre lume într-o poveste cu un final adecvat tuturor acestora. Prin decizie copilul hotărăște ce tip de viață va avea, deci își pecetluiește scenariul de viață.

După tot ce am spus despre scenariul de viață, pare logic să ne întrebăm dacă nu putem cumva să ni-l schimbăm. Alternativa ar fi să trăim o viață scrisă de un scenarist ce poate nu a împlinit nici 7 ani.

Analiștii tranzacționali consideră că scenariul de viață scris în copilărie poate fi schimbat, cu unul mai adecvat nouă și mai funcțional. Pentru asta e nevoie însă de consiliere psihologică sau psihoterapie. Ce mi s-a părut interesant vis-a-vis de rescrierea scenariului este următoarea idee: fiecare dintre noi, pentru a ne putea elibera din chingile scenariului avem nevoie ca o persoană cu autoritate (de exemplu, psihoterapeutul) să ne dea permisiunea să gândim cu propriile noastre minți. Cum vi se pare asta?!

Bibliografie:

Berne, E, Ce spui după Bună ziua?, Ed. Trei, București, 2006

Advertisement

Femeia și cele 2 tipuri de orgasm

On By emailioanaIn Psihologia cupluluiLeave a comment

senzualitateSpre deosebire de orgasmul bărbatului, care este oarecum automat, fiind asociat cu ejacularea, astfel încât anorgasmia masculină este o condiție foarte puțin întâlnită, orgasmul femeii presupune, în cele mai multe situații, anumite condiții pentru a putea fi realizat: experiență sexuală, maturizare senzuală, obișnuința cu partenerul, existența preludiului sau a unui nivel ridicat de excitație înainte de actul sexual propriu-zis, o anumită stare fiziologică și psihică. Femeia ajunge așadar mai greu la orgasm decât bărbatul, dar ea se poate lăuda cu două tipuri de orgasm, chiar trei, dacă îl luăm în calcul și pe cel care rezultă din combinarea primelor.

În trecut se punea problema supremației unuia sau altuia dintre cele două tipuri de orgasme feminine. Pentru S. Freud, doar femeile mature psihic puteau ajunge la orgasm vaginal, celor infantile rămânându-le să se bucure de cel clitoridian. În prezent, această discuție despre supremație este depășită, ambele tipuri de orgasme fiind considerate foarte bune.

Orgasmul clitoridian, numit și ”extern”, pentru că e resimțit mai degrabă ca superficial, la suprafața pielii, are ca puncte declanșatoare terminațiile nervoase de la nivelul clitorisului. Impulsurile nervoase create aici sunt apoi transmise prin nervii aparținând plexului rușinos la nivelul centrilor nervoși conducători, luând naștere senzații de plăcere ”punctuale”. Când acestea ating o anumită intensitate, apar contracțiile ritmice ale mușchiului pubo-coccigian: 8-14 contracții ce se succed la intervale de aproximativ 0.8 secunde. Acestea sunt asociate cu o serie de modificări fiziologice, dintre care mai evidente sunt accelerarea ritmului cardiac și respirator. Astfel este resimțit, din punct de vedere fiziologic, orgasmul clitoridian. Ce se întâmplă cu femeia în timpul orgasmului clitoridian, din punct de vedere psihic, e mai greu să realizăm în descrieri generale, pentru că fiecare femeie e unică și are modalități specifice de a-și trăi orgasmul. Autorii care se încumetă totuși să pună în cuvinte trăirile orgasmice feminine, vorbesc de existența unor senzații ”ascuțite”, intense, de descărcare, în timpul acestui orgasm.

Orgasmul vaginal are ca și puncte sensibile declanșatoare receptorii de la nivelul vaginului (printre care punctul G) și colului uterin. Impulsurile nervoase descărcate de aici sunt transmise prin intermediul nervului pelvian și plexului hipogastric la centrii nervoși conducători. Aici iau naștere senzații de plăcere, care, când ating o anumită intensitate, declanșează contracții ritmice la nivelul uterului și organelor bazinului. Senzațiile asociate orgasmului vaginal sunt resimțite ca fiind foarte intense și cuprinzând vaginul, uterul, organele bazinului și chiar organele abdominale. Ceea ce trăiește femeia însă în sufletul ei în timpul orgasmului vaginal este, la fel ca și în cazul celui clitoridian, greu de pus în fraze generalizante: fericire, pierdere, împăcare, relaxare totală, dăruire, liniște, … .

Bibliografie:

Leleau, G, Cartea dorințelor, Ed. Trei, București, 2006

Când copilul e fixat într-un rol

On By emailioanaIn Psihologia copilului şi a familieiLeave a comment

roluri copiiNevoia de-a da sens, specifică ființei umane, ne face să integrăm în categorii și să acordăm semnificații evenimentelor, aspectelor de viață, persoanelor cu care interacționăm.

Uneori însă categorisirea este cam grăbită, ca în cazul copiilor. Din nevoia de-a structura, începem să spunem încă de la naștere că bebelușul seamănă cu mama sau cu tata, că are ochii bunicii și temperamentul mătușii. Mai târziu comportamentele copiilor vor avea parte și ele de categorii. Ne vine să spunem că un copil e agitat, deși s-ar putea să nu fie întotdeauna așa, că un altul e cuminte, deși este absolut normal și nu poate să fie tot timpul cuminte, că unul dintre frați este artistul sau sensibilul, iar celălalt este inteligentul familiei. Încet, încet fixăm copiii în imagini, le atribuim roluri, așa cum i-am îmbrăca. Dar, așa cum hainele nu sunt potrivite pentru orice anotimp și orice temperatură (nu mai vorbesc de faptul că rămân mici când copiii cresc), nici rolurile nu au cum să acopere toată varietatea comportamentală într-o manieră corectă. Și totuși copilul se trezește, cu timpul, încorsetat în roluri din care e greu să iasă.

Odată intrat într-un rol, ceilalți se așteaptă să te comporți în consecință și, în plus, cu timpul, începi să crezi în ceea ce se spune despre tine, adică te identifici cu rolul. Deși pentru adulți e aparent mai confortabil să introducă categorii în structurarea realității, pentru copii identificarea cu rolul blochează dezvoltarea pe multiple dimensiuni. Cum ar putea artistul familiei să-și imagineze că i-ar plăcea matematica, sau fizica, de vreme ce acestea reclamă abilități care nu se subsumează rolului pe care îl joacă? Cum ar putea adolescenta ”dură” să-și arate partea sensibilă fără să fie ridicolă în ochii celorlalți sau disonantă în forul interior?

Noi ne structurăm personalitatea în interacțiunea cu ceilalți, dar etichetarea, fixarea într-unul sau altul dintre roluri nu este modalitatea cea mai fericită de ne dezvolta cât mai în consonanță cu potențialul nostru. Categorisirile trebuie lăsate copiilor. Noi putem păstra o oglindire cât mai nuanțată a realității, descriind ce fac copiii și apreciind punctual rezultatele eforturilor lor, astfel încât aceștia să extragă cele mai bune și corecte imagini despre ei înșiși. Dacă un copil desenează bine, nu e musai să fie considerat talentatul familiei. Dacă altui copil îi place să rezolve probleme la matematică, nu trebuie să fie matematicianul familiei, că poate, cine știe, o să-i placă și literatura mai târziu și ar fi păcat ca rolul de matematician să nu-l lase să se dezvolte și în acest domeniu.

S-ar putea ca, prin ceea ce susțin, să pară că vin în contradicție cu ideea educativă de-a identifica aptitudinile fiecărui copil. Eu susțin însă să nu ne grăbim, să lăsăm copiii să trăiască, să experimenteze, să descopere, să fie spontani și creativi fără a-i introduce în roluri rigide. Numai astfel vor avea șansa să-și descopere cât mai multe aptitudini.

 

 

Noneducația îmbrăcată cu haine educative

On By emailioanaIn Psihologia copilului şi a familiei1 Comment

fraze noneducativeÎn educația copiilor folosim uneori fraze care sunt complet noneducative. Unele vin parcă din noi, din adâncurile noastre, unde au fost implantate de părinții, bunicii, profesorii noștri. Le utilizăm de multe ori automat, când nu mai știm ce să spunem, fără a fi pe deplin conștienți de impactul lor negativ asupra copiilor. Voi enumera câteva dintre acestea în continuare și voi căuta să găsesc câte un înlocuitor mai sănătos pentru fiecare. Nu înseamnă însă că este singura variantă posibilă. Vă invit să vă folosiți creativitatea și să găsiți și alte fraze mai sănătoase din punct de vedere educativ care să le înlocuiască pe cele noneducative.

Principiile după care m-am ghidat în elaborarea frazelor recomandabile sunt cele ale unei educații autentice: respectul față de copil; acceptarea sentimentelor și gândurilor copilului; sentimentele se acceptă, comportamentul indezirabil trebuie modificat; punerea copilului în situații de a alege și a-și asuma responsabilitatea; reflectarea corectă a comportamentului copilului.

Fraze noneducative De ce? Fraze educative De ce?
Dacă nu înveți, o să ajungi măturător! Induce ideea de incompetență; devalorizează o profesie; nu are efect motivant. Ceea ce înveți, o să-ți folosească în viață. Se corelează pozitiv cunoștințele acumulate cu ideea de reușită în viață, de unde efectul ei motivant.
Eu te-am făcut, eu te omor! Frază abuzivă, care induce ideea falsă că părintele este proprietarul copilului. Realitatea este că părintele are responsabilitatea creșterii copilului, nu drepturi abuzive asupra lui. Este responsabilitatea mea de părinte să… Aduce în discuție responsabilitățile reale ale părinților.
Eu știu mai bine, că sunt părintele tău (că sunt mai în vârstă)! Părinții nu știu întotdeauna mai bine decât copiii lor. Ei pot oferi alternative, pot povesti despre experiența lor de viață, dar nu trebuie să impună soluții care e posibil să nu se potrivească cu situațiile pe care le traversează copilul. În situația asta, eu văd lucrurile astfel: … .Poate punctul meu de vedere te va ajuta în problema cu care te confrunți. Părintele oferă o altă perspectivă, dar nu impune o soluție.
Când ți-oi arde una, o să vezi tu! Induce frica. Nu are nici o conotație educativă. Mă deranjează comportamentul tău. Părintele (educatorul) își exprimă nemulțumirea punctual.
Pune-te cu burta pe carte, ca să ajungi cineva! Frază de lemn, care pare că spune multe, dar nu comunică de fapt nimic. E important să înveți sistematic, să ai deprinderi de muncă intelectuală independentă, să-ți formezi un stil de învățare, etc. Fraze nuanțate, ce oferă indicatori educativi.
Nu mă contrazici tu pe mine! Induce ideea unei autorități abuzive. Nu-mi place cînd mă contrazici, însă e dreptul tău să ai propria opinie. Adultul își exprimă nemulțunirea, dar respectă dreptul copilului de a avea propria opinie.
Mănâncă tot, ca să te faci mare! Copilul este condiționat să mănânce în funcție de preceptele adulților. Utilizată pe termen lung, copilul pierde contactul cu propria senzație de sațietate. Mănâncă cât poți. Copilului i se dă posibilitatea să fie în contact cu nevoia lui de hrană și să știe când îi e foame și cât e nevoie să mănânce.
Dacă nu ești cuminte, te ia bau-bau, îți taie popa limba, îți face doamna doctor injecție! Amenințări care induc frici diverse. Copilul nu înțelege de ce ar trebui să se comporte într-un fel anume. Nu ai voie să vorbești urât, pentru că nimănui nu-i place să i se vorbească nepoliticos. Frază care punctează ce nu este bine, argumentat.
Leneșule, prostule, mămăligă, mână stângă etc.! Etichete devalorizante, cu impact negativ asupra încrederii în sine și a dezvoltării unor aptitudini specifice. Nu te-ai străduit suficient.E nevoie să studiezi mai mult.

Dacă ai exersa mai mult, … .

 Fraze care reflectă realitatea copilului și-i oferă și modalități de remediere.
Taci din gură când vorbesc eu! Este percepută latura abuzivă a adultului. Vreau să mă lași să termin ce am de spus și apoi o să vorbești tu. Copilul devine conștient de o regulă civilizată de comunicare.
Brânză bună în burduf de oaie. Sintagmă devalorizantă, ironică, agresivă. Poți mai mult, dar e nevoie să: … . Se stimulează potențialul copilului, fără a-l jigni.
Ești un copil rău. Etichetare negativă, scade încrederea în sine a copilului. Nu e bine cum te comporți. Facem distincția dintre comportament și personalitatea copilului.
Dacă nu vii acum, te las aici. Creează sentimentul de abandon copilului. Mai stăm 5 minute și apoi vom pleca. Copilul se obișnuiește cu ideea plecării și va fi mai compliant.
M-am sacrificat pentru tine! Induce sentimentul de vinovăție și, pe termen lung, se deteriorează relația cu adultul. Copilul se simte presat, manipulat  emoțional chiar să intre în tiparele cerute de adult. Este responsabilitatea mea de părinte să… A fi părinte este o responsabilitate, iar nu un sacrificiu (am întâlnit tineri care vedeau rolul de părinte din perspectiva sacrificiului și nici nu bănuiau imensele satisfacții asociate acestui rol, pentru că fuseseră ”educați” în spiritul acesta).
Mi-ai mâncat sufletul! Induce în copil sentimentul de neputință, de victimizare al părintelui. Trezește sentimente de vinovăție și abandon în copil. Mă superi atunci când… Copilul înțelege punctual ce nu-i convine părintelui, fără a-i fi afectată imaginea sa despre sine.

Ar mai fi de spus multe fraze noneducative, nu-i așa?! Identificați-le și schimbați-le! Pentru o educație autentică!

În loc să pedepsim copiii, putem să rezolvăm problemele împreună

On By emailioanaIn Psihologia copilului şi a familieiLeave a comment

rezolvarea impreuna a problemelorAm scris într-un articol precedent despre consecințele naturale și logice, ca o alternativă viabilă la bine cunoscuta și frecvent utilizata pedeapsă. O altă modalitate care poate înlocui pedeapsa, în anumite situații conflictuale cu copiii, este rezolvarea împreună a problemelor.

De ce se utilizează pedeapsa? Din multiple motive: copiii să învețe ce e bine și ce e rău, ce este permis, ce este periculos, ce se poate și ce nu. Se utilizează pedeapsa pentru că e la îndemână, pentru că toată lumea o cunoaște din propria experiență de viață, pentru că uneori nu știm să facem altceva. Dar, dacă ne-am gândi cu sinceritate, câte dintre pedepsele aplicate copiilor i-au ajutat pe aceștia să învețe lucruri benefice pentru dezvoltarea lor, ne-am opri din a pedepsi. Pentru că, prin intermediul pedepselor nu facem decât să stăpânim pe moment comportamenul indezirabil, să înfricoșăm copilul, să deteriorăm relația cu acesta și, cam atât.

Modalitățile alternative la pedepse consumă mai mult timp, energie și disponibilitate. Dar, sunt mult mai productive. Haideți să vedem cum rezolvăm împreună cu copiii problemele care se creează în interacțiunea noastră educativă cu ei.

Pașii standard pentru a rezolva o problemă împreună cu copilul sunt:

  • Enunțarea situației din punctul de vedere al adultului.
  • Ascultarea copilului cu privire la această situație: ascultarea presupune a fi acolo, a fi în contact cu copilul, a încerca să-l înțelegi. Ea trebuie realizată fără grabă pentru că oferă posibilitatea adultului să vadă ce este în mintea și sufletul copilului. Această etapă se poate realiza însă numai dacă există cât de cât o relație de apropiere cu copilul. Dacă acestuia îi este frică de consecințele sincerității lui, nu va spune cum vede el problema.

A asculta presupune a-l ajuta pe copil să-și exprime nu numai gândurile, dar și emoțiile și sentimentele legate de situația problematică.

A asculta înseamnă a nu evalua, a critica, a contracara sau a te apăra. A asculta presupune străduința de-a înțelege cât mai exact ce gândește și simte copilul.

  • Exprimarea sentimentelor adultului în legătură cu comportamentul copilului: dacă în faza ”enunțarea problemei” a fost descrisă situația asupra căreia să se discute, în această etapă adultul își exprimă nemulțumirile și sentimentele lui. Acesta însă nu trebuie să țină un discurs moralizator, acuzator sau revendicativ. E nevoie ca sentimentele și nemulțumirile corelate cu situația discutată, nu cu comportamentul copilului în general, să fie prezentate concis și fără patos suplimentar.
  • Găsirea împreună a soluțiilor: este important să notăm toate ideile în ordinea în care sunt spuse. Va începe să furnizeze soluții copilul pentru a nu-i fi inhibată cretivitatea de ideile mature ale adultului. Nici o idee exprimată nu se critică sau invalidează, pe motivul că nu ar fi potrivită.

De-abia după ce toate ideile au fost notate, se analizează, se negociază și se iau soluții legate de cele mai bune soluții. Să nu ne fie frică că va exista tendința copilului de-a alege idei, soluții care să-l favorizeze excesiv sau inadecvate pentru că, atunci când copiilor li se acordă încredere, se comportă la înălțimea acesteia. Vin cu idei pertinente, înțeleg situații (chiar complicate) și pot să fie cooperanți.

  • Elaborarea unui plan de implementare a deciziei: se stabilesc aspectele care trebuie realizate și responsabilitatea fiecăruia, a părintelui și a adultului. Dacă planul nu funcționează bine din prima, discuția cu copilul se reia pentru a vedea cum poate fi îndreptat ce nu a funcționat.

Voi da în continuare un exemplu concret pentru rezolvarea de probleme:

  • Enunțarea problemei: ”Vreau să discutăm despre făcutul lecților. Am observat că apar frecvent conflicte între noi legate de acest subiect. Spune-mi, te rog, cum vezi tu această sarcină! ”
  • Ascultatul copilului, cu privire la situație (idei, emoții, nevoi). Copilul ar putea spune ceva de genul: ”Nu-mi place să-mi fac lecțiile pentru că sunt obosit; aș vrea să mă joc decât să-mi fac lecțiile; sunt prea multe teme și sunt deja obosit de la școală; la anumite teme nu mă descurc și tu și mama îmi spuneți că nu știți atunci când vă întreb ceva; nu am un loc al meu liniștit unde să-mi fac temele”.

E important ca părintele să reflecteze ceea ce a înțeles din ceea ce a spus copilul, de exemplu: ”Ești deja obosit de la școală și acasă ai prefera să te joci în loc să-ți faci temele. În plus ți-ai dori un loc liniștit unde să-ți faci temele și să ai cu cine să te consulți atunci când nu știi ceva”.

  • Exprimarea sentimentelor și gândurilor adultului: ”Pe mine mă deranjează că începi foarte târziu să-ți faci temele, te culci târziu și a două zi ești obosit. Mă îngrijorează oboseala ta și mă gândesc frecvent că nu o să mai poți să fii atent la școală sau chiar să te îmbolnăvești.”
  • Găsirea împreună a soluțiilor: ”Acum că ne-am spus fiecare părerea, haide să găsim împreună soluții pentru această problemă. Spune-mi cum vezi tu depășirea acestei probleme”.

Copilul poate spune: ”Vreau să nu mă mai cicălești; îmi doresc să fie liniște când îmi fac tema; vreau să discutați cu mine când nu înțeleg ceva; nu vreau să-mi fac temele imediat ce vin de la școală.”

Părintele ar putea avea următoarele idei: ”Fă-ți temele imediat ce vii acasă; fă-ți temele mai ușoare imediat ce vii acasă și lasă temele mai dificile pentru mai târziu; haide să construim un plan de repartizare a timpului de joacă și teme, convenabil pentru amândoi.”

  • Construirea planului: planul va cuprinde ideile cu care amândoi sunt de acord, ca de exemplu: ”părintele nu va mai cicăli; după școală copilul va avea un interval de joacă de două ore; în casă va fi amenajat un loc liniștit pentru teme; după programul de joacă va urma un interval de realizare a temelor; exercițiile mai dificile vor fi discutate cu unul dintre părinți; dacă rămâne timp, la finalul zilei, copilul se mai poate juca până la momentul somnului”.

Planul descris poate părea elaborat și poate fi considerat complicat pentru părinții care s-au obșnuit ”să ardă o palmă” și să-și vadă de ale lor. Realitatea este însă că întotdeauna, pentru a fi funcționale, aspectele vieții noastre au nevoie de timp și disponibilitate. Nu putem să facem performanță la job dacă nu muncim bine; nu vom avea o relație de cuplu satisfăcătoare, dacă o lăsăm să crească ca pe-o buruiană, mai dă o ploaie, mai iese soarele, se descurcă și ea cum poate. La fel, nu putem să creștem copii frumoși și sănătoși la minte și suflet dacă nu petrecem timp de calitate cu aceștia, dacă nu încercăm să găsim cele mai bune soluții pentru dezvoltarea lor. Nu e suficient să muncim și să facem bani ca să le satisfacem nevoile materiale. E nevoie să fim alături de ei pentru a găsi împreună soluții pentru nevoile lor emoționale.

Bibliografie:

Faber, Adele, Mazlish, Alaine, Comunicarea eficientă cu copiii, Ed. Curtea Veche, București, 2010

Devictimizarea ”victimei”

On By emailioanaIn Autocunoaștere și dezvoltare personalăLeave a comment

victimaComportamentul de victimă și de cel de agresor sunt strâns îmbinate. În spatele uneia stă la pândă celălalt. De aceea, o victimă nu numai că se va plânge, va manipula emoțional și nu-și va asuma responsabilitatea, dar va și pretinde, va acuza, va face presiuni pentru a obține ceea ce-și dorește.

O persoană cu comportament de victimă nu are de obicei relații sociale satisfăcătoare. Mai devreme sau mai târziu ceilalți o vor respinge. Ea poate însă să-și îmbunătățească relațiile dacă face mai multe schimbări în felul de-a interacționa, de-a fi și de-a vorbi cu ceilalți. Știu că acest comportament aparține scenariului personal de viață, atitudinii de victimă, ce este construită în istoricul personal și este adânc implantată în sfera personalității. Cred totuși că schimbarea poate fi favorizată și de cunoașterea aspectelor concrete, comportamentale asupra cărora este necesar să intervenim. Este motivul pentru care am ales să aduc în discuție schimbarea comportamentului de victimă, la nivel de ceea ce e nevoie să facă și să comunice dacă își dorește să iasă din acest rol.

În loc să pretindă, ”victima” poate să-și exprime nevoile și dorințele. Ea poate spune: ”Aș vrea să vorbim despre ceva important. Ai câteva minute disponibile?”, în schimbul a: ”Vreau să vorbim acum și vreau să fii foarte atent, pentru că e foarte important!”.

Verbalizarea așteptărilor poate înlocui eficient presiunea îndeplinării dorințelor personale. ”Îmi doresc să ții cont de ceea ce ți-am spus” va fi un substitut mai sănătos pentru ”Trebuie să faci așa cum ți-am spus eu!”.

Refuzul nu este, în majoritatea situațiilor, un atac la persoană și cel care obișnuiește să se victimizeze e bine să știe acest lucru. Noi nu suntem centrul universului celorlalți și fiecare dintre noi avem multiple motive de-a refuza, care nu se încadrează în categoria ”te refuz pentru că nu-mi placi sau pentru că vreau să-ți fac un rău”.

În loc de a acuza, acest tip de persoană poate spune ce o nemulțumește. ”Întotdeauna vorbești urât cu mine. N-ai pic de respect!” poate fi spus astfel: ”Nu-mi place că vorbești urât cu mine!”.

Pentru o ”victimă”, în schimbul neasumării responsabilității, e necesar să intervină asumarea responsabilității personale. De exemplu, ”Am greșit nespunându-ți clar ceea ce aștept de la tine” este un act de responsabilitate, comparativ cu ”Ceea ce ai făcut este de-a dreptul iresponsabil, ar fi trebuit să știi că nu-mi convine asta”.

Cel care se victimizează este cu atenția centrată asupra celorlalți. Cred că, pentru a ieși din acest rol, trebuie făcut transferul atenției asupra propriei persoane. ”De ce te uiți urât la mine?” se poate converti în ”Ce trezește în mine faptul că a făcut o grimasă?”

Invidia și admirația sunt două părți ale aceleași monede. Invidia celui care se crede și se comportă ca un nefericit, poate fi tranformată în admirație, pentru că, așa cum spuneam, este vorba de același lucru – de dorința de a avea sau a fi ceea ce un altul are sau este.

Să constați obiectiv punctul în care te afli este o soluție pentru a te lamenta vis-a-vis de situația ta. Deci, e mai constructiv să spunem”situația mea este…”, în loc de ”vai de mine, e groaznic ce mi se întâmplă”.

Manipularea emoțională trezește în celălalt furie, vinovăție, enervare. Comportamentul de victimă presupune însă multă manipulare afectivă. În drumul spre devictimizare ea poate și trebuie să fie înlocuită cu exprimarea clară a dorințelor și cu acceptarea refuzului, atunci când doleanțele nu sunt îndeplinite. ”Nu faci tu asta pentru mine, eu care te-am crescut, ți-am dat viață etc.”(vă sună cunoscut, nu-i așa?!) e necesar să fie convertit în ”Îmi doresc … și o să înțeleg dacă nu poți”.

A-ți trăi viața centrându-te pe tine, pe nevoile tale și pe posibilitățile personale de îndeplinire a acestora, iar nu pe ceilalți, e necesar să devină un deziderat pentru cineva care dorește să iasă din rolul de victimă. ”Obiectivele mele sunt … și o să fac tot ce-mi stă în putință pentru a le îndeplini” este fraza care o va înlocui pe ”depind de ceilalți, x, y, z ca să-mi duc la îndeplinire dorințele”, atunci când victima va renunța să mai fie o victimă.

Victimizarea este o fugă, de noi, în ceilalți. Însă paradoxul este că noi nu putem fugi prea mult de noi iar, când ne reușește, este cu prețul propriei fericiri.

Corp sănătos, minte liniștită, suflet împăcat

On By emailioanaIn Autocunoaștere și dezvoltare personalăLeave a comment

corp sanatos minte linistaitaCel mai longeviv pământean (un chinez cam de 200 ani) a dezvăluit într-un interviu secretele care l-au ajutat să trăiască atât de mult. Acestea sunt: corpul sănătos (a practicat karate toată viața), mintea liniștită și sufletul împăcat. Deși ultimele două sunt pe ”teritoriul” psihicului, toate trei se întâlnesc într-un punct care se cheamă mișcare, sport. Poate sună banal, dar mișcarea fizică practicată regulat are niște efecte puternice nu numai asupra corpului, dar și asupra sufletului și minții noastre. Cred că numărul farmaciilor și al psihoterapeuților s-ar înjumătăți dacă ne-am mișca mai mult.

Toți cunoaștem beneficiile sportului. Și totuși prea puțini îl practicăm regulat. Pentru că viețile noastre sunt pline cu lucruri pe care ”trebuie” să le facem, rămânând puțin timp pentru cele ce ar fi bine să le realizăm. Și când ”trebuie”? Când este foarte greu să ne descurcăm fără: trebuie să mergem la serviciu, căci ar fi greu să trăim fără un venit, trebuie să mergem la cumpărături și să facem mâncare, pentru că nu putem rezista fără hrană, trebuie să rezolvăm o serie de aspecte administrative, căci facturile au dată scadentă, trebuie să ducem copiii la școală și să-i luăm de la școală, pentru că aceștia sunt responsabilitatea noastră de părinți, etc.

De multe ori este foarte greu să strecurăm sportul în programul nostru supraîncărcat, dar (spunând dar o să neg propoziția anterioară!), cred că se poate, în momentul în care ajungem să-l considerăm o prioritate. Ce spuneți? Am fi noi mai sănătoși, fizic și psihic, dacă am face sport așa cum mergem la job (adică constant)? Haideți să vedem, reamintindu-ne beneficiile sportului pentru noi, atât din punct de vedere biologic cât și psihic.

În corpul nostru se produc următoarele modificări atunci când introducem sportul în programul de viață: ne menținem greutatea în limite normale; pielea capătă un aspect mai sănătos; se activează sistemul imunitar, deci organismul va lupta mai eficient cu virușii și microbii; se accelerează metabolismul; se flexibilizează articulațiile; se reduce stratul adipos; se reglează nivelul glicemiei; se reduc inflamațiile interne; presiunea oculară se menține în limite acceptabile; se elimină mai eficient toxinele din organism; crește capacitatea respiratorie, deci vom inhala mai mult oxigen; circulația se îmbunătățește; crește capacitatea de efort fizic; scade frecvența migrenelor; arătăm mai bine; ne simțim mai bine; avem mai multă energie; cresc libidoul și satisafacția sexuală, etc.

Pentru psihicul nostru sportul are niște efecte extraordinare: toate procesele psihice intelectuale se activizează – gândim mai bine, memorăm mai eficient, suntem mai atenți, sesizăm perceptiv și chiar cognitiv mai rapid ceea ce e esențial, facem discriminări mai fine perceptive și intelectuale; ne crește capacitatea de efort voluntar; este stimulat autocontrolul; crește toleranța la frustrare; se elimină reziduurile emoționale blocate în corpul nostru, deci ni se îmbunătățește echilibrul emoțional; scade anxietatea; scade frecvența stărilor emoționale negative; se reduce agresivitatea; agitația interioară se convertește în liniște interioară; imaginea de sine se ameliorează, în directă legătură cu transformările fizice; ne disponibilizăm pentru fixarea și îndeplinirea obiectivelor personale; ancorarea în corp este urmată de o ancorare psihică în prezentul și realitatea noastră; suntem mai în contact cu ce gândim și cu ce simțim; fiind în contact mai bun cu noi, vom avea și un contact mai bun cu ceilalți, etc.

Să medităm puțin la beneficiile sportului pentru corpul și psihicul nostru, pentru viețile noastre!

Ce poate fi un tată pentru fiul lui

On By emailioanaIn Psihologia copilului şi a familieiLeave a comment

relatia tata fiuIndiferent de ce fel de tată e și indiferent de tipul de relație pe care îl stabilește cu fiul lui, un tată este pentru acesta:

  • bărbatul fără de care el nu ar fi fost conceput;
  • primul model de bărbat: de la el învață, mai bine sau mai rău, ce înseamnă un bărbat și cum este să fii bărbat.

Dacă tatăl este prezent fizic și psihic în familie, atunci el poate fi pentru fiul lui și:

  • bărbatul care-l poate ajuta să se separe de mamă (mamele au tendința de-a fuziona cu propriii copii și de aceea un tată prezent poate să o sprijine pe mamă pentru a se deschide și spre alte roluri ale ei, în afara celui de mamă, copilul primind astfel libertatea de care are nevoie pentru a se deschide spre exterior);
  • bărbatul care o ajută pe mamă să fie disponibilă emoțional (o mamă insecurizată emoțional și frustrată sexual nu poate fi cu adevărat disponibilă pentru copilul ei; ea va încerca să-și satisfacă nevoile emoționale prin relația cu copiii ei).

Dacă tatăl are o relație pozitivă cu fiul lui, atunci acesta poate fi și: bărbatul care-i dă încredere în sine, care îi dezvoltă curiozitatea față de lume, care-l susține să fie responsabil și independent.

Dacă tatăl are o imagine pozitivă despre sine și o relație bună cu fiul lui, atunci el poate transmite acestuia principiile universal-masculine: curajul, responsabilitatea, inițiativa, creativitatea, puterea.

Tipul de relație pe care tatăl o dezvoltă cu fiul lui depinde de el (de felul lui de-a fi, de implicarea în familie și educația copiilor), dar și de mama copilului. Mama este cea care îl poate conecta pe tată cu fiul său. Iar dacă ea nu-și dorește aceasta – conștient sau inconștient – datorită resentimentelor cumulate față de partener sau modelului parental învățat de acasă, are toate mijloacele pentru a-l ține deoparte de fiul său: devalorizare în fața copiilor, critică directă, îndepărtare de la creșterea și educația copiilor sub masca solicitudinii (”de copii mă ocup eu, tu ai alte trebuiri”; ”lasă că mă descurc singură” etc.).

Pentru că tatăl este așa important pentru fiul lui, dacă fiul nu poate să-l accepte așa cum e, se va simți întotdeauna incomplet ca bărbat.

Relația de cuplu și rolurile jucate de parteneri

On By emailioanaIn Psihologia cupluluiLeave a comment

relație de cuplu functionalaO relație de cuplu funcțională este una în care ambii parteneri joacă mai multe roluri: copil, adult, părinte, prieten, iubit și toate acestea sunt confortabile pentru fiecare dintre cei doi.

Într-o relație funcțională de cuplu, deși se regăsesc multe roluri, predomină rolurile de iubit-iubită.

Într-o relație funcțională de cuplu bărbatul este bărbat, iar femeia, femeie și nu invers.

O alternativă viabilă a pedepselor: consecinţele logice şi naturale

On By emailioanaIn Psihologia copilului şi a familieiLeave a comment

consecinte logiceDiscutam odată cu studenții, la un seminar, despre ce nu este indicat să facem în educația copiilor și totuși utilizăm foarte frecvent:

  • nu este recomandat să pedepsim: pentru că se deteriorează relația cu copilul, iar acesta nu are echilibrul emoțional necesar (din cauza fricii asociate cu pedeapsa) pentru găsirea împreună a unor soluții alternative
  • nu este recomandat să lăudăm copiii făcând referiri la personalitatea lor: ”Ești inteligent”, ”Ești cel mai grozav”, ”Ești foarte harnic”, pentru că aceste afirmații sunt în sine niște generalizări ale unor fapte punctuale
  • nu este recomandat să criticăm, pentru că distrugem încrederea în sine a copiilor
  • nu e bine să amenințăm: ”Dacă nu ești cuminte, plecăm imediat”, pentru că lezăm demnitatea copiilor, iar aceștia, în virtutea spiritului de autonomie, vor tinde să facă contrariul
  • nu e recomandat să promitem, pentru că relația cu copiii trebuie să se bazeze pe încredere; dacă părintele are nevoie să promită, înseamnă că e necesară o întărire suplimentară pe care să i-o dea copilului.

Acum că am negat cele mai multe modalități educaționale, vă veți întreba, așa cum s-au întrebat și studenții respectivi : ”Atunci, ce modalități ne mai rămân pentru educație ?” Din fericire, gama mijloacelor educative este mult mai largă. În acest articol vreau să vă vorbesc despre o modalităte alternativă la pedeapsă, consecințele naturale și logice, pentru că, deși pedepsele sunt cele mai nocive pentru dezvoltarea personalității, ele sunt cele mai utilizate.

Consecinţele naturale sunt consecinţe neplanificate care apar ca o urmare firească a unui comportament. Datorită apariției lor, comportamentul deranjant se modifică.

Exemple: Dacă te aşezi la masă pe locul altcuiva, apare ca şi consecinţa naturală exprimarea nemulţumirii celui căruia i-ai luat locul. Dacă nu plec de acasă pănă la o anumită oră, filmul va începe înainte ca eu să ajung la cinema. Dacă întârzii la o întâlnire, posibil să se supere cel cu care mă întâlnesc sau chiar să plece (depinde cât întârzii).

Deşi sunt foarte eficiente în modificarea comportamentului, nu putem prezice apariţia lor decât în unele situaţii (dacă nu folosesc umbrela când plouă, o să fiu udat). Pentru situaţiile în care nu apar consecinţe naturale în mod constant şi predictibil, se recomandă folosirea consecinţelor logice ca metodă de modificare a comportamentelor. Spre deosebire de consecinţele naturale, consecinţele logice pot fi planificate sau controlate de către părinte sau alt adult astfel încât să devină predictibile şi contingente cu comportamentul.

Consecinţele logice sunt acțiuni introduse de către adult ca urmare a unui comportament indezirabil al copilului cu scopul prevenirii acestuia. Ele au legătură cu comportamentul problematic, dar nu derivă natural din acesta.

Deși consecințele logice ar putea să semene cu pedepsele, ele sunt totuși diferite. O pedeapsă tipică se exprimă prin fraze de genul: ”Pentru că nu ți-ai făcut lecțiile, nu ai voie să te uiți la desene, ”Pentru că nu ai fost cuminte, nu mai primești desert la masă”. Ambele sunt pedepse pentru că:

  • implică penalizări introduse de către părinte, mai mult sau mai puțin arbitrare (în aceste situații sunt arbitrare, fără o legătură cu comportamentul problematic și, din acest motiv, par mai degrabă răzbunări ale părintelui);
  • copilului nu i se oferă oportunitatea de a alege și de a învăța responsabilitatea comportamentului său.

În exemplele anterioare, consecințele logice ale faptului că un copil nu-și face lecțiile la timp ar putea fi: copilul poate să primească notă mică la școală, nu aprofundează anumite cunoștințe, își reduce timpul pentru alte activătăți. Consecințele logice pentru a nu fi cuminte sunt diferite în funcție de ceea ce subsumează expresia respectivă: de exemplu, dacă lovesc copiii în parc, consecința este că aceștia nu se mai joacă cu mine.

Consecinţele logice, spre deosebire de pedepse, nu sunt folosite pentru a penaliza, a ameninţa sau pentru a intimida copilul. Ele sunt prezentate copilului ca o alegere, ca o alternativă pentru care el poate opta dacă doreşte. Cum se formulează o consecință logică? Pentru situația anterioară, cea cu temele, putem spune: ”Ai la dispoziție o oră pentru a-ți face temele. Dacă nu le faci în acest timp, timpul de care ai nevoie va fi luat din cel alocat desenelor. Dacă te încadrezi în acest timp, vei avea timp să te uiți o jumătate de oră la desene.” Diferența față de o pedeapsă este următoarea: copilului i se prezintă o situație de alegere, precum și consecințele logice (acțiuni care, repet, au legătură cu comportametul) fiecărui comportament: al celui dezirabil și al celui indezirabil. El trebuie apoi să aleagă, deci are libertatea de a opta, precum și oportunitatea de a învăța să fie responsabil.

Pentru a face și mai clară diferența dintre o consecință logică și o pedeapsă, haideți să mai analizăm o altă situație. O fetiță are o stare de agitație pentru că nu a putut să meargă afară în parc (ploua) și deranjează toți membrii familiei prin comportamentul ei. Tata îi poate spune, pedepsind-o: ”Du-te în camera ta și stai acolo până la cină” sau poate să utilizeze consecințele logice: ”Dacă nu poți să-ți stăpânești comportamentul, mergi în camera ta până te calmezi. Dacă te vei controla, poți rămâne în continuare cu noi în această cameră.”

Copiii acceptă confruntarea cu consecinţele logice când înțeleg că acestea sunt opţiuni şi nu pedepse sau sancţiuni. Prin consecinţele logice copiii învaţă că comportamentele lor au consecinţe – pozitive sau negative- , iar ei le pot controla, prin modalitatea în care aleg. În acest fel, copiii învaţă să îşi asume responsabilitatea propriilor acţiuni şi comportamente.

Consecințele logice nu pot fi însă aplicate în toate situațiile problematice, pentru că nu orice comportament deranjant are consecințe logice care pot fi utilizate educativ. Însă, acolo unde putem găsi consecințe logice care pot fi un suport educativ, folosirea acestora în locul pedepselor este infinit mai productivă: atât pentru dezvoltarea copilului, cât și pentru relația părinte-copil.

Bibliografie:

  1. Bogdana, Bursuc, Alina, Popescu, Managementul clasei: Ghid pentru profesori şi învăţători, Buzău, Alpha MDN, 2007
  2. Fraiberg, Selma, Anii magici. Cum să înțelegem și să rezolvăm problemele copiilor, Editura Trei, București, 2009

Educația cu palma. Ce mesaj transmitem copilului?

On By emailioanaIn Psihologia copilului şi a familieiLeave a comment

educatia cu palmaEram într-un parc. Un copil (cam de 3 ani) se supără și-l împinge de câteva ori pe un altul, puțin mai mic. Fără ca acesta să-i facă ceva anume, doar pentru că se apropia de spațiul său.

Privesc pentru a identifica de unde a învățat să lovească și soluția apare. Mama primului, nervoasă foc de ceea ce a făcut copilul ei, vine și – fără a spune nimic – îi dă două palme acestuia. Intenția ei era – binențeles – să-l învețe să nu mai lovească copiii. Care credeți însă că este mesajul pe care l-a transmis copilului său? Sunt două situații de analizat aici:

  1. copilul sesizează că mama este supărată, dar nu face legătura cu incidentul anterior și înțelege ceva de genul: ”când ești supărat, nu se știe din ce motiv, poți să-i lovești pe cei mai mici decât tine” sau ”mama m-a lovit pentru că sunt un copil rău” (nu-și spune, ca un adult, ”nu știu de ce m-a lovit mama, nu avea dreptate să facă ceea ce a făcut!”);
  2. copilul sesizează că mama este supărată și face corelația dintre supărarea ei și ceea ce a făcut anterior și înțelege: ”când te supără cineva, lovește-l, mai ales dacă e mai mic decât tine”.

Deci, mama, prin comportamentul ei, nu a făcut decât să întărească mesajul transmis, cu siguranță și altă dată, în alte ocazii, cu alte palme. Reacția copilului a fost deci reafirmată. Palmele primite l-au învățat că bătaia este soluția princeps în situația în care cineva te enervează și, în plus, au pus o cărămidă la fundamentul imaginii negative de sine, aceea de copil rău, care, ați ghicit, îi lovește pe ceilalți.

Haideți să devenim conștienți de ceea ce comunicăm cu adevărat copiilor noștri, dincolo de ceea ce dorim să transmitem!

Secretele de familie

On By emailioanaIn Constelatii familiale si organizationale, PsihoterapieLeave a comment

secretSecretele de familie cumulează toate lucrurile nespuse și ascunse față de anumiți membri ai familiei, de obicei cei mai tineri. Aceștia sunt ținuți deoparte, ca modalitate protectivă, de informațiile secretului.

Unele secrete sunt sănătoase și legitime, de exemplu viața sexuală a părinților este ținută secretă față de copil. El simte că există un secret dar, pentru că acesta îi face pe părinții săi fericiți, nu va fi influențat negativ (în virtutea faptului că nu este preocupat de acesta).

Alte secrete, cele care se referă la lucruri considerate rușinoase, imorale sau foarte dureroase – adopția, fecundarea in vitro, copilul rezultat dintr-o aventură extraconjugală, boala psihică, alcoolismul, dependențele, suicidul, morțile copiilor sau ale tinerilor, morțile bruște – au efecte negative asupra unor membri din familie, atât în prezent, cât și în generațiile ulterioare.

Secretul are un impact cu atât mai mare, cu cât investiția emoțională legată de aspectele ascunse este mai mare.

Copiii intră sub sfera de influență a unui secret când observă la părinții lor comportamente stranii, inadecvate, fraze ciudate legate de anumite evenimente sau subiecte. Atunci aceștia încep să se întrebe, să găsească explicații pentru ceea ce nu este comunicat, pentru ceva despre care nu se vorbește, dar se transmit totuși informații, nonverbal, paraverbal și chiar și verbal, indirect și deformat. Informațiile ”scăpate” despre secret nu eludează conținutul acestuia, dar transmit că ceva nu este în regulă, că este dureros, de neexprimat, tabu. Confruntați cu golul informațional, copiii încep să fantazeze asupra acestor aspecte, spunându-și, în virtutea viziunii lor egocentrice: ”E posibil să fie vina mea. Am făcut o prostie” sau ”E ceva în neregulă cu mine”. Copilul începe apoi, încet, încet, să aibă din ce în ce mai multe îndoieli și din ce în ce mai generalizate: se va îndoi de sine, de ceea ce aude, de ceea ce vede, de ceea ce gândește și de ceea ce înțelege. Aceste îndoieli creează o tensiune psihică foarte mare conducând la diverse tulburări.

Secretele de familie nu declanșează anumite simptome, ele agravează toate simptomele. Dacă un copil nu are încredere în sine, atunci când se confruntă cu un secret, își va amplifica neîncrederea, dobândind un comportament dominat de eșec. Când un tânăr are deja o structură dependentă, el poate, de asemenea, să devină toxicodependent.

Cum ieșim de sub influența secretului? Dacă bănuim că problemele nostre ar putea să aibă legătură cu un secret, al părinților noștri sau transgenerațional, primul pas ar fi să punem întrebări: cu precauție, căci zona secretului poate fi una foarte sensibilă. Nu este atât de important să aflăm adevărul, de dragul de a-l cunoaște, ci pentru a înțelege realitatea și atitudinile noastre față de aspecte diverse ale vieții pornind de la un fundament corect.

 Bibliografie:

Patrice Van Eersel, Catherine Maillard, Mă dor stramoşii. Psihogenealogia sau cum să ne schimbăm viitorul, cunoscându-ne trecutul, Editura Philobia, Bucureşti, 2011

Ambivalența unor părinți

On By emailioanaIn MaximeLeave a comment

ambivalenta parintiSe spune adeseori că părinții nu doresc decât reușita copiilor lor, dar, în același timp, suportă foarte greu ca odraslele lor să ajungă mai bine decât ei. Este un lucru care poate trezi în ei vechi ranchiune și o ură din alte vremuri, pentru că nu au putut să-și realizeze dorințele proprii. Așa că atunci când copilul lor le realizează dorințele, ei se pot simți deopotrivă mândri și invidioși.

Vincent de Gaulejac

Crizele de identitate

On By emailioanaIn Autocunoaștere și dezvoltare personalăLeave a comment

crize identiateCrizele noastre de identitate se ivesc în urma decalajelor care pot apărea între identitatea noastră moștenită, identitatea noastră dobândită și identitatea noastră sperată.

Identitatea moștenită este legată de originea noastră socială, de statutul părinților noștri.  Identitatea dobândită are legătură cu locul pe care îl ocupăm în societate, cu statutul nostru social. Identitatea sperată este corelată cu locul pe care sperăm să-l obținem în societate.

Când între cele trei tipuri de identități nu există diferențe majore, crizele de identitate sunt mai rare.

Când între cele trei tipuri de identități sunt mari diferențe, persoana se confruntă, în procesul devenirii sale, cu crize existențiale ce gravitează în jurul întrebărilor ”Cine sunt eu?”, ”Încotro mă îndrept?”, ”Ce mă reprezintă pe mine?”. Soluția pentru rezolvarea acestor crize este autocunoașterea. A deveni conștienți de cine suntem cu adevărat, a integra în identitatea noastră actuală aspecte comune strămoșilor noștri, dar a nu ne identifica cu ei și a ne construi obiective și scopuri de viață în conformitate cu contextul nostru personal și social.

Bibliografie:

Patrice Van Eersel, Catherine Maillard, Mă dor stramoşii. Psihogenealogia sau cum să ne schimbăm viitorul, cunoscându-ne trecutul, Editura Philobia, Bucureşti, 2011

 

Cum se construiesc relațiile de cuplu?

On By emailioanaIn Psihologia cupluluiLeave a comment

cani cu dragosteCe este o relație și cum se construiește ea? Când spunem cuvântul ”relație”, toată lumea înțelege despre ce e vorba. Așa că pare impropriu, cel puțin la prima vedere, să ne întrebăm ce este aceea o relație și cum se construiește ea. Dacă ne gândim însă mai profund, s-ar putea să constatăm că nu ne este întotdeauna foarte clar. De exemplu, două persoane, el și ea, care locuiesc în același apartament și se declară ca fiind într-o relație, dar nu prea au activități în comun, nu comunică decât foarte puțin (doar strictul necesar, fără de care nu se poate) și pe un ton de ceartă, nu au planuri în comun, nu au interese în comun, nu se susțin și nu se valorizează, sunt ei într-o relație?

Câți dintre cei care se declară ca fiind în relații de cuplu ar putea să explice ce-i face să spună acest lucru? Doar pentru că au pus o etichetă interacțiunii cu o anumită persoană, înseamnă că sunt încă în relație de cuplu cu acea persoană?

Dacă un copil v-ar întreba ”ce este aceea relație de cuplu?”, ce i-ați răspunde? Toate întrebările acestea mi le-am adresat și eu și apoi, firesc, m-am gândit să clarific noțiunea de relație, punând accentul pe cea de cuplu.

O relație nu este o entitate materială, care să poată să fie percepută de către noi. Totuși, deși imaterială, ea leagă, ca un fir invizibil, cele două persoane. Chiar dacă nu se vede, nu se aude, nu se miroase, nu se atinge această conexiune poate fi analizată ca o structură, ce are anumite elemente constituente, de natură psihică, nu fizică. Structura ei se formează încetul cu încetul, din interacțiunile celor doi indivizi. La început avem o primă întâlnire, într-un anumit context. Cei doi fac cunoștință, poate schimbă câteva cuvinte sau nu comunică deloc verbal. Oricum ar fi, o primă impresie ne facem despre ceilalți, se pare că în primele 20 secunde. Această primă impresie influențează ulterior interacțiunile noastre. Dacă ea are o coloratură mai degrabă pozitivă, o să-mi placă momentul reîntîlnirii cu celălalt, poate chiar o să-l caut sau o să mă străduiesc să-l reîntîlnesc. Dacă impresia este mai degrabă negativă, o să fiu reținut cînd voi interacționa data viitoare cu acesta. De asemenea, e posibil chiar să mă îndrăgostesc ”la prima impresie” și o emoție foarte intensă să fie trezită de celălalt, din diverse motive, mai degrabă inconștiente. Cum recunoaștem noi, fără să trecem prin filtrul gândirii conștiente, semnalele care ne arată potrivirea profundă cu celălalt, pe anumite dimensiuni, este însă o altă poveste, pe care am să o spun într-un alt articol.

Peste primele noastre impresii se așează ulterior alte informații despre celălalt, precum și diverse emoții (plăcere, neplăcere, durere, tristețe, bucurie, mânie, satisfacție, dorințe erotice etc.). Emoțiile se nasc între doi oameni atunci cînd anumite nevoi ale fiecăruia sunt satisfăcute sau frustrate în contactul acestora. Indiferența este corelată cu lipsa emoțiilor, adică celălalt nu ne atinge nici pozitiv, nici negativ, din întâlnirea cu el nu am nici satisfacții, nici frustrări. Dacă însă interacțiunea este constantă și emoțiile frecvente în întâlnirile acestea, poate lua naștere un sentiment, fie pozitiv sau negativ: îndrăgostire, iubire, simpatie, ură, antipatie.

Emoțiile născute între două persoane au legătură atât cu aspecte conștiente, cât și cu aspecte inconștiente: calitatea comunicării cu celălalt, dacă mă simt sau nu ascultat și înțeles, dacă mă simt sau sunt valorizat sau criticat, dacă descoper că am interese comune, principii, valori, mod de gîndire asemănătoare sau foarte diferite, dacă îmi place cum arată celălalt, dacă și ceilalți (persoane semnificative) îl admiră sau îl depreciază, dacă semnalele pe care le transmite îmi arată că se potrivește cu scenariul meu de viață etc.

Ajungem apoi în punctul în care cei doi nu au doar imagini despre celălalt și despre sine, în relație cu acesta, dar au apărut și sentimentele, care pot să fie elemente de liant, dacă sunt de atracție, pozitive. Existența unor sentimente pozitive nu garantează însă o interacțiune satisfăcătoare cu celălalt, și nici chiar dezvoltarea relației.

Dezvoltarea relației pornește, în primul rând de la decizia celor doi. Ne placem și ne simțim bine împreună, dar vrem sau nu să construim în continuare o relație? Posibil să vrem. Sau nu, din diverse motive: poate că unul este într-o altă relație, poate sunt aspecte de diferență pe care cei doi nu vor să încerce să le depășescă, poate nu mai pot să se reîntâlnescă.

Dacă cei doi decid că vor să construiască o relație în continuare, atunci e probabil și că vor face publică relația lor. Și asta influențează mersul relației: ce vor spune părinții celor doi, ce vor spune prietenii…

Din momentul asumării relației, felul cum se va dezvolta ea depinde de multe aspecte. Importante sunt elementele care solidifică relația, adică aspectele comune și satisfăcătoare pentru cei doi parteneri de cuplu: sentimentele reciproc pozitive; comunicarea autentică; autodezvăluirea fiecăruia; rezolvarea constructivă a conflictelor; intimitatea sexuală satisfăcătoare; activitățile comune, plăcute pentru ambii; obiectivele și planurile comune; satisfacerea nevoilor de relație; distracțiile, interesele comune; timpul petrecut cu celălalt și resimțit ca fiind de calitate pentru fiecare dintre partenerii de cuplu; prietenii comuni etc.

Când ”comunul” devine din ce în ce mai fragil și mai nesatisfăcător pentru cei doi din relația de cuplu, relația se fragilizează și tinde către disoluție. Evident nici ieșirea din relație nu este facilă, pentru că orice relație presupune punerea în comun a diverse aspecte din tine și din propria viață. A te separa de un altul, cu care ai fost într-o relație, presupune și a-ți lua înapoi aspectele pe care le-ai împărtășit cu acesta, a le restructura și a le reașeza pe un alt fundament în interiorul și viața ta. Proces care este și de durată și dureros.

În finalul articolului vă propun să meditați la relațiile de cuplu din care faceți parte pentru a constata ce calitate are ”comunul”, liantul lor și din ce este alcătuit acesta. Vă propun, de asemenea, ca modalitate ajutătoare, și o listă de activități în care să le bifați pe cele pe care le-ați realizat cu partenerul săptămâna trecută și să notați nivelul de satisfacție (pe o scală de la 1 la 10) pe care l-ați simțit și pe cel pe care l-ați perceput la partener, pentru fiecare activitate în parte.

Dacă constatați, în urma exercițiului, că relația dumneavoastră suferă, gândiți-vă ce puteți face pentru aspectele conectante dintre dumeavoastră și partener, pentru a o revigora.

Activitatea desfășurată cu partenerul Nivelul de satisfacție personal Nivelul de satisfacție perceput la partener
Am făcut dragoste
Ne-am făcut planuri de vacanță
Am spălat
Am făcut cumpărături
Am pregătit masa
Am mers la film
Am mers la teatru
Am mers la un concert
Am făcut sport
Ne-am uitat la televizor
Am mâncat împreună
Am fost la restaurant
Ne-am plimbat prin parc
Am fost într-o excursie
Am fost la un muzeu
Am discutat despre copil/copii
Am discutat lucruri diverse
Am făcut curățenie
Am fost la biserică
Ne-am vizitat familiile
Ne-am întâlnit cu prietenii
Am jucat cărți sau alte jocuri
Am fost la un picnic
Am vorbit la telefon
Am fost la o petrecere
Am ascultat muzică
Am dansat
Am fost într-un club
Ne-am jucat cu copilul/copiii nostru/i
Ne-am cumpărat haine
Am citit împreună
Am îngrijit grădina
Alte activități

Conexiuni

On By emailioanaIn Psihologia copilului şi a familieiLeave a comment

conexiune mama copilO mamă nu poate să fie cu adevărat conectată cu copilul ei dacă nu se conectează cu tatăl copilului, adică cu bărbatul ei, pentru că o femeie devine mamă doar prin întâlnirea cu un bărbat.

O femeie nu poate să se conecteze cu un bărbat dacă ea nu e conectată la rândul ei cu energia ei feminină, care vine de la mama ei.

Pentru ca o mamă să poată să fie cu adevărat mamă pentru copilul ei e nevoie să fie conectată cu mama ei, așa cum e aceasta în realitate.

Cine sunt eu? Un exercițiu de autocunoaștere

On By emailioanaIn Autocunoaștere și dezvoltare personalăLeave a comment

renuntare partiPentru a realiza acest exercițiu, luați, vă rog, opt bilețele. Pe fiecare dintre acestea scrieți un răspuns la întrebarea: ”Cine sunt eu?” (de exemplu: femeie, mamă, profesor, manager, om, creștin, soție, adult, copil, un om bun, un medic responsabil etc.). Apoi aranjați bilețelele în ordine, de la cel mai puțin important la elementul central care simțiți că vă definește. După ce le-ați aranjat, luați bilețelele unul cîte unul, în ordinea crescătoare a importanței, și imaginați-vă că renunțați la fiecare parte de identitate. Când ați epuizat toate bilețelele, realizați procedeul invers, de asimilare a părților la care ați renunțat, meditând la ideea însușirii fiecărei părți, de la cea mai importantă la cea mai puțin importantă.

La finalul celor două procese, de renunțare și însușire a părților, lăsați-vă timp să meditați la următoarele aspecte:

  • Cum ați trăit experiența renunțării? La care parte a fost mai greu să renunțați și la care mai ușor? Dacă ați ierarhiza din nou bilețelele, s-ar schimba ceva în ordinea importanței lor?
  • Ați simțit că există o parte la care, dacă ați renunța, vi s-ar pierde însăși esența? Sau nu? Ce ar putea să spună aceste răspunsuri despre dumneavoastră?
  • Ce sunteți dincolo de rolurile pe care le aveți și pe care le-ați asimilat în imaginea despre sine?
  • Dintre experiențele de viață pe care le aveți, cu ce a semănat renunțarea și cu ce ați putea asemăna reînsușirea părților?
  • Când v-a fost mai ușor să vă dați seama de ceea ce simțiți, cînd ați renunțat sau când ați asimilat componentele identității?
  • Care a fost cea mai intensă trăire pe care ați avut-o și cu care aspect al dumneavoastră a fost corelată?

După ce ați răspuns la toate întrebările de mai sus, vă propun să scrieți prima frază care vă vine în minte despre dumneavoastră și apoi să meditați din când în când la înțelesul acesteia.

Bibliografie:

Irvin, Yalom, Darul psihoterapiei, Ed. Vellant, București, 2011

Misiunile întrerupte

On By emailioanaIn PsihoterapieLeave a comment

imagine misiune intreruptaTermenul de ”misiune întreruptă” a fost introdus în psihologie de o elevă a lui K. Lewin, Bluma Zeigarnick, în teza sa de doctorat, ”Psychologie de la Gestalt”și se referă la situațiile întrerupte, neterminate din viață, ce se cer finalizate, într-o formă sau alta.

Orice misiune întreruptă va fi repetată pe parcursul vieții până în momentul când se produce încheierea acesteia.

Acest termen a fost preluat de Anne Ancelin Schutzenberger pentru a explica din perspectiva psihogenealogică ce se întâmplă cu dramele din trecut, întrerupte, nefinalizate prin procesul de doliu. Acestea vor fi repetate de către urmași în forme faptice sau emoționale asemănătoare. Dacă un membru al familiei și-a pierdut averea și nu a avut răgazul să țină doliu (orice pierdere are nevoie de un proces de doliu în care să intrăm în contact cu durerea, să o exprimăm, pentru ca în final să putem accepta situația), alți membri urmași se vor confrunta cu diverse situații de pierdere (case, pământ, relații etc.) sau cu alte traume în care să simtă ceva asemănător cu ceea ce a trăit antecesorul. Pentru ca aceste repetiții să se încheie, e nevoie să finalizăm simbolic misiunile întrerupte în trecut. Aceasta se poate realiza dacă sunt îndeplinite două condiții:

1. persoanele care trec în prezent prin situații nefericite să-și permită să trăiască în proces de doliu complet

2. aceste persoane, urmașii, să conștientizeze relația dintre evenimentele din trecut și cele din prezent.

Atunci când punem punct în prezent, e ca și cum simbolic se închide și evenimentul din trecut cu care prezentul este conectat. Conștientizând cauza repetițiilor nefericite, putem ieși de sub cupola loialității inconștiente față de familie și ne putem trăi apoi liberi propria viață.

 Bibliografie:

  • Anne Ancelin Schutzenberger, Psihogenealogia, Editura Trei, București, 2014
  • Patrice Van Eersel, Catherine Maillard, Mă dor stramoşii. Psihogenealogia sau cum să ne schimbăm viitorul, cunoscându-ne trecutul, Editura Philobia, Bucureşti, 2011;

Legile iubirii (ordinele iubirii)

On By emailioanaIn Constelatii familiale si organizationale, PsihoterapieLeave a comment

legile iubiriiCa și obiectele din lumea fizică și sistemele umane sunt guvernate de legi: sunt legi care funcționează în toate sistemele (familii, organizații) din care facem parte și reglează interacțiunea tuturor celor care aparțin acestora având ca scop prezervarea lor și a vieții, în ultimă instanță. Au fost descoperite în cadrul Constelațiilor familiale de către Bert Hellinger, inițiatorul acestui curent terapeutic pornind de la observațiile realizate lucrând cu metoda constelațiilor. Numele lor de ”legi ale iubirii” este sugestiv pentru funcția lor, aceea de a susține viața, într-o formă echilibrată și armonioasă, în toate sistemele umane. Ele sunt în număr de patru și descrierea lor, sintetică, este următoarea:

1. Legea apartenenței: fiecare membru are dreptul egal de a aparține sistemului său familial. Din familii fac parte și copiii morți sau avortați, persoanele alungate din familie sau dispărute, copiii dați spre adopție, persoanele ținute secrete.

Această lege nu este respectată când sunt excluși membri din sistem, ce au încălcat prin diverse modalități – suicid, crimă, adulter etc.- regulile de conduită morală. Când acest lucru se întâmplă, alți membri ai aceluiași sistem, dar de obicei din alte generații, se vor identifica cu ei, comportându-se la fel sau trăind evenimente asemănătoare. Această identificare este una inconștientă și are rol reglator, aducând în câmpul conștiinței individuale ai membrilor sistemului, persoanele excluse. Când persoanele respinse sunt recunoscute și respectate ca membri cu drepturi depline ai sistemului, atunci urmații sunt liberi să-și trăiască viețile proprii.

Această primă lege mai este încălcată și în alte circumstanțe: atunci când avem copii avortați sau copii născuți morți, cărora nu li se poartă doliu; când mor copii sau tineri adulți și nu li se poartă doliu; când copiii sunt oferiți spre adopție și nu se mai vorbește de ei; când experiențele de război sau alte experiențe traumatice sunt trecute sub tăcere și morții nu sunt onorați.

2. Legea ordinii temporale: există o anumită ierarhie a persoanelor existente într-o familie, ordine corelată cu momentul apariției acestora în sistem.

Această lege este încălcată când persoanele mai tinere preiau sarcini, obligații, reponsabilități, misiuni și socoteli neîncheiate ale persoanelor mai în vârstă sau antecesorilor.

Legea nu este respectată când copiii se substituie părinților (parentificarea copiilor), inversându-se rolurile în familie: părinții devin un fel de copii, iar copiii au grija lor ca niște părinți. De asemenea, se încalcă această lege când cineva preia rolul unei persoane respinse în trecut, când părinții adoptivi nu recunosc părinții naturali ai copiilor lor, când partenerii anteriori sau relațiile importante din trecut nu sunt onorate de membrii cuplului.

Ordinea se restabilește când fiecare membru al sistemului este recunoscut și respectat cu toate atribuțiile ce derivă din locul său în sistem și când fiecare persoană se limitează la a-și realiza responsabilitățile sale, nu ale altora. Această lege interzice amestecul și preluarea de roluri și responsabilități chiar dacă au fost realizate din iubire.

3. Legea ordinii ierarhice: există o anumită ierarhie a persoanelor existente într-o familie în funcție de importanța fiecărui individ pentru supraviețuirea sistemului. Se încalcă această lege când persoanele importante din sistem nu sunt recunoscute.

4. Legea echilibrului: între membrii sistemului trebuie să existe un echilibru între a da și a primi și, de asemenea, acest echilibru trebuie să caracterizeze schimburile dintre indivizi și sistem, ca întreg. Încălcăm această lege atunci când primim fără a echilira balanța dăruind la rândul nostru, fie rău, fie bine, în funcție de ceea ce am primit.

Aceste legi veghează la funcționarea sistemelor umane, menținând și perpetuând viața sub toate formele ei de manifestare. Fiecare persoană are dreptul să existe în sistem în virtutea faptului că s-a născut acolo și are și o serie de responsabilități derivate din locul pe care îl ocupă în acel sistem.

Când se încalcă legile iubirii, se creează dezordine sistemică, cu efecte negative asupra tuturor membrilor sistemului: depresie, suicid, lipsa copiilor, dependențe, tulburări psihice sau boli somatice. Restabilirea ordinii creează premisele funcționării armonioase a sistemului și a membrilor acestuia.

Bibliografie:

  • Bert Hellinger, Fericirea care durează. Cum se împlinesc relaţiile, Editura Cartea Daath, Bucureşti, 2010;
  • Bert Hellinger, Un val, un ocean, Editura Cartea Daath, Bucureşti, 2010;
  • Patrice Van Eersel, Catherine Maillard, Mă dor stramoşii. Psihogenealogia sau cum să ne schimbăm viitorul, cunoscându-ne trecutul, Editura Philobia, Bucureşti, 2011;
 

 

Chestionar pentru identificarea dependenței/independenței emoționale (numai pentru persoanele de sex feminin)

On By emailioanaIn Autocunoaștere și dezvoltare personală, Psihologia cupluluiLeave a comment

pasari zburandVă rog citiți cu atenție cu atenție următoarele întrebări și răspundeți cu ”da” sau ”nu”:

  1. Ai o nevoie secretă de a fi în rivalitate cu partenerul tău?
  2. Ai o nevoie de a fi considerată foarte specială de către fiecare partener?
  3. Ești atrasă de persoane care sunt deja în relație cu alte persoane?
  4. Ți se pare că celelalte femei te invidiază?
  5. Aștepți un partener care să-ți rezolve toate problemele?
  6. Te consideri o parteneră posesivă?
  7. Imaginea pe care o ai acum despre o femeie atractivă sexual este aceeași cu cea pe care o aveai în adolescență?
  8. Cauți admirație și aprobare cu orice preț?
  9. Ți-e frică că nu vei fi plăcută dacă spui exact ceea ce gândești și simți?
  10. Găsești că este dificil să păstrezi pasiunea în relații?

Interpretare:

Dacă sunt predominante răspunsurile cu ”da”, atunci e nevoie să creșteți din punct de vedere al independenței (maturității) emoționale: să vă cunoașteți mai bine, să învățați să vă apreciați, să aveți încredere în ceea ce vă e specific, să vă raportați la nevoile dumneavoastră și mai puțin la ale celorlalți, să interacționați cu ceilalți arătându-vă așa cum sunteți, să fiți împăcată cu ideea că nu veți fi plăcută de toți ceilalți, să nu căutați aprobare și admirație cu orice preț.

Dacă sunt predominante răspunsurile cu ”nu”, atunci sunteți mai degrabă o femeie matură, care se cunoaște, se apreciază și se raportează la ceilalți într-o manieră autentică, sinceră, necăutând neapărat aprobarea acestora.

Bibliografie:

  1. Freeman, Jean, The Sleeping Beauty Syndrome, Sheldon Press, 1993