Copiii autiști – funcționare și psihoterapie


autismFuncționarea copiilor cu autism este încă în sfera necunoscutelor. Știm să diagnosticăm un copil cu tulburare din spectrul autist, cu precizie mai mare sau mai mică, conform simptomatologiei acceptate la nivel mondial:

  • deterioarare calitativă în dezvoltarea relațiilor sociale
  • întârziere la nivelul limbajului și activității imaginative
  • repertoriu restrâns de activități și interese. Etiologia acestor tulburări (din acest spectru) este însă discutabilă, invocându-se aspecte care țin de mediu (traume la naștere, în mediul intrauterin), de genetică (anumite vulnerabilități genetice), dar și de interacțiunea dintre sugar și persoanele care îl îngrijesc. De asemenea, nu cunoaștem cu precizie care este funcționarea acestor copii, dincolo de comportamentele observabile.

În ”Carapacea autistă”, scrisă de Frances Tustin (psihoterapeut de copii, care a lucrat o perioadă îndelungată și cu această tulburare) sunt descrise, din perspectiva autoarei, mecanismele psihice (cu corelatul lor biologic), ce stau la baza acestor simptome.

În dezvoltarea psihică normală, senzațiile vizuale, auditive, tactile, kinestezice, contribuie la constituirea imaginilor perceptive (în virtutea cărora obiectele sunt percepute ca niște întreguri, separate de propriul corp), dar și a conceptelor (prin asocierea dintre obiecte și etichetele verbale).

În dezvoltarea autistă, avem o hipersensibilitate senzorială, cu predominanța senzațiilor tactil-kinestezice. Această hiperexcitabilitate inhibă funcționarea celorlalte tipuri de senzații, astfel încât copiii cu această tulburare au o interacțiune predominant unidirecțională cu realitatea, interacțiune insuficientă pentru formarea percepțiilor obiectelor ca întreg și a conceptelor. Ei sunt îmbăiați, înconjurați și, în final, înconjurați ca într-o carapace protectoare de senzațiile tactile.

Pentru acești copii, realitatea, așa cum au trăit-o, a părut insuportabilă, din varii motive: fie datorită unor caracteristici biologice și psihologice, fie datorită unor particularități ale mediului. În scopul adaptării la această realitate și-au construit un înveliș protector care îi izolează de mediu. Îi liniștește, îi izolează, dar îi și împiedică să se dezvolte cognitiv și emoțional armonios.

Pentru Frances Tustin, copiii cu această tulburare pot fi tratați și printr-o abordare psihoterapeutică, nu clasicul deja analiza comportamentală aplicată – ABA (Applied Behavioral Analysis). Legat de reacțiile celorlalți la această viziune, ea spune foarte sugestiv: ”Am descoperit că, în unele cercuri, a vorbi despre originea predominant psihogenă a unor tulburări de autism și a sugera că unii copii autiști pot fi ajutați să ajungă la un nivel de dezvoltare normală printr-o psihoterapie adecvată, este ca și cum ai flutura o pânză roșie în fața unui taur” (Frances Tustin , 2013, p. 88). Totuși, autoarea a lucrat cu copii autiști, într-o manieră psihoterapeutică și a obținut chiar rezultate. Pornind de la experiența ei de 20 de ani în câmpul psihoterapeutic al tulburărilor autiste, stipulează câteva principii ale unei astfel de terapii, pe care am să vi le prezint în continuare:

  • e nevoie de un psihoterapeut echilibrat, care să poată empatiza cu stările autiste (și cu frica de a părăsi aceste stări), dar care să rămână în realitate;
  • terapeutul trebuie să fie ”hrănitor”și să-i pese dacă copilul alege să trăiască sau moară (din punct de vedere psihic); el trebuie să se adreseze copilului ca și cum acesta ar fi ales să fie în realitate;
  • abordarea acestor copii trebuie să fie foarte fermă, dar și respectuoasă și înțelegătoare;
  • starea psihică a terapeutului este foarte importantă, acesta trebuie să se simtă foarte confortabil cu el însuși și în spațiul în care lucrează;
  • terapeutul trebuie să fie în contact deplin cu copilul, să-i ofere o grijă și o atenție depline;
  • cadrul terapeutic trebuie să fie simplu și ordonat;
  • terapeutul e nevoie să aibă mintea limpede, să valorizeze simțul comun și să aibă un comportament disciplinat și consecvent;
  • terapeutul trebuie să învețe să empatizeze cu copiii, dar rămânând totuși o persoană obiectivă și separată;
  • în terapie copiii au nevoie să fie încurajați să folosească obiectele prin prisma funcției lor realiste comune, nu în modalitatea personală, dominată de senzații (pe scaun se stă, mingea se lovește cu piciorul sau cu mâna, cu creionul se desenează etc).

Acestea sunt principii ale cadrului terapeutic, conținutul exact al psihoterapiei fiind, în cazul acestei autoare, unul psihanalitic.

Am scris acest articol în speranța că și la noi vor fi specialiști care se vor încumeta să abordeze și altfel (nu numai ABA) copiii cu tulburări din spectrul autist.

Bibliografie:

Frances Tustin , Carapacea protectoare. Funcționarea autistă la copii și adulți, Editura Trei, București, 2013

Inteligența ne ajută să ne cunoaștem mai bine?


inteligentaDa. Orice abilitate de a cunoaște și de-a ne adapta la mediu poate fi folosită la autocunoaștere. Sufletul e studiat de minte, mintea de suflet, și amândouă studiază corpul. Și toate trei – corpul, mintea și sufletul – sunt observate de conștiință. Capacitatea de a ne autocunoaște este direct proporțională cu însăși capacitatea de cunoaștere în general. Nu suntem rupți de mediu, ba din contră, tot ceea ce este în jurul nostru contribuie la construirea noastră ca indivizi. Dacă înțelegem lumea din jur și influența pe care o are asupra noastră, ne înțelegem pe noi înșine mai bine. Iar pentru a înțelege lumea din jur, orice unealtă ajută, orice aptitudine, orice tip de inteligență. În jurul nostru sunt familia și prietenii, în jurul lor societatea, planeta, universul.

Ambele tipuri de inteligență, atât cea cognitivă, cît și cea emoțională, ne ajută să ne cunoaștem. Căci pentru autocunoaștere e nevoie de un bun contact cu sine, cu propriile emoții (aspecte ce țin de inteligența emoțională), dar și de o bună capacitate analitică, de-a face conexiuni între idei, comportamente, evenimente (aspecte ce țin de inteligența cognitivă). De asemenea, orice aptitudine pe care o avem mai dezvoltată conduce la implicarea noastră în diverse activități, căci se știe că ne place să facem ceea ce știm mai bine să realizăm. Un om cu multiple activități, cu variate aptitudini, va avea și o arie de interese mai bogată, un câmp al experiențelor mai diversificat și va avea ocazia să se perceapă în contexte diferite, deci să se cunoască mai bine. Însă nu întotdeauna o viață plină conduce și la o bună autocunoaștere, căci trăitul trebuie procesat, gândit, așezat în concepte și într-o imagine de sine. Și trebuie să spunem aici că nu numai diversele tipuri de aptitudini contribuie la autocunoaștere, ci că mai sunt multiple dimensiuni psihice care joacă rolul lor în acest proces: orientarea personalității noastre – că suntem introvertiți sau extravertiți, unele dintre trăsăturile noastre de personalitate, valorile și obiectivele noastre de viață.

Cate tipuri de inteligență sunt și cum să ne păstrăm în ”formă” inteligența?


tipuri de inteligenta cercConceptul de „inteligență” este foarte strîns legat de cel de aptitudine, căci, de fapt, inteligența este considerată, în psihologie, o aptitudine generală. Dar ce sunt aptitudinile? Ele sunt însuşiri fizice şi psihice relativ stabile, ce ne ajută să ne descurcăm mai bine sau mai puțin bine în anumite genuri de activități. Aptitudinile care asigură posibilitatea realizării la un nivel superior a unei activităţi poartă numele de talent.

Ca entităţi psihice, aptitudinile sunt rezultatul atât al premiselor ereditare, cât şi al solicitărilor de mediu şi al educaţiei.

Există mai multe tipuri de aptitudini:

  • aptitudini speciale (pentru muzică, pentru matematică, pentru tehnică, sportive, literare etc.) / aptitudini generale (inteligenţa)
  • aptitudini şcolare / profesionale
  • aptitudini simple / complexe
  • aptitudini naturale / specific umane etc.

Inteligenţa este deci o aptitudine generală care contribuie la adaptarea cognitivă a individului la situaţii noi (cât de rapid și cât de performant). Ea îți pune amprenta pe tot ceea ce realizează o persoană: cum învață, cum se adaptează la situații, cum rezolvă probleme de matematică, cum își exprimă opiniile, cum relaționează cu oamenii etc. Primul test de inteligenţă a fost elaborat în 1905 de Binet şi Simon. Binet a elaborat şi conceptul de vârstă mintală. Odată cu această scală, a fost elaborat şi conceptul de coeficient de inteligenţă, care este definit ca un raport dintre vârsta mintală şi cea cronologică.

Inteligența, așa cum a fost definită ea inițial și cum este „măsurată” de testele de inteligență clasice, se referă mai degrabă la aspectele intelectuale și cognitive ale adaptării noastre la diverse situații. Așa că nu este de mirare că ulterior a apărut și conceptul de inteligență emoțională, concept care compensează limitele celui anterior, aducând în discuție aspectele emoționale ale adaptării noastre la realitate. Inteligenţa emoţională este definită, în literatura de specialitate, ca o capacitatea de a ne adapta emoţional situaţiilor şi presupune capacitatea de a ne conştientiza trăirile afective, capacitatea de a înţelege stările afective ale celuilalt (empatia) şi capacitatea de a ne controla trăirile afective. Cel care a popularizat termenul de inteligență emoțională este Daniel Golemen care a și elaborat o lucrare, denumită sugestiv „Inteligența emoțională”.

Inteligența emoțională explică de ce oameni cu același nivel al inteligenței cognitive se diferențiază foarte tare în privința succesului social și chiar profesional. Cei cu inteligență emoțională ridicată se integrează mai bine în societate, au relații interpersonale mai armonioase, sunt mai plăcuți de către ceilalți oameni.

Dacă inteligența cognitivă este foarte strâns legată de aspectele moștenite, ereditare, cea emoțională se dezvoltă predominant în contactul nostru cu mediul de viață. Foarte importante sunt, pentru aceasta din urmă, relațiile emoționale pe care le stabilim cu ceilalți. Inteligența emoțională îşi are rădăcinile în legătura primară mamă-copil, în rezonanţa sau disonanţa iniţială dintre aceştia. Un copil “bine racordat” este acela care a avut o bună relaţie emoţională cu mama lui, adică mama a reuşit să se armonizeze, să intre în rezonanţă cu stările copilului său astfel încât acesta s-a simţit înţeles şi a devenit, la rândul său, disponibil emoţional pentru alţii.

Alături de inteligența cognitivă și cea emoțională, în psihologie mai apar și alte tipuri de inteligență. H. Gardner a elaborat teoria inteligenţelor multiple, care spune că inteligenţa noastră nu este omogenă ci, ea poate fi descompusă în şapte inteligenţe independente:

  1. verbală
  2. logică-matematică
  3. vizuală-spaţială
  4. corporală-chinestezică
  5. muzicală-ritmică
  6. interpersonală
  7. intrapersonală.

Deși vorbește de diverse tipuri de inteligență, această teorie se referă la aptitudini specifice. Apoi, ca orice clasificare, și aceasta este relativă și artificială. Căci matematica include geometria, iar geometria are legătură cu spațialitatea. Vorbirea are și ea muzicalitate, iar muzica este un limbaj. Kinestezia – adică mișcarea – are și ea legătură cu geometria și spațiul, iar la instrumentele muzicale se cântă mișcându-te. Relațiile interpersonale nu se pot desfășura fără o relație intrapersonală și viceversa.

Clasificarea lui Gardner e însă utilă pentru identificarea diverselor tipuri de aptitudini și a nivelului lor de dezvoltare și are multiple aplicații în educație, oferind instrumentele necesare pentru un învățământ aptitudinal diferențiat.

În literatura de specialitate sunt descrise deci mai multe tipuri de inteligență. Important ar fi însă să reținem că inteligența noastră este o structură psihică complexă care poate, pe de o parte, să fie descompusă ea însăși într-o serie de aptitudini mai simple și, pe de altă parte, să reținem că ea este prezentă în toate celelate tipuri de aptitudini, în tot ceea ce facem noi.

Cum să ne păstrăm ”în formă” inteligența? Este destul de asemănător cu exercițiile fizice și de altfel chiar exercițiile fizice în sine ne pot ajuta. Să nu uităm de mens sana in corpore sano. Mintea e susținută de creier, iar creierul de corp. Să fim atenți cu alimentația, cu respirația, toxine, vitamine, etc. Echilibru. Pentru a nu ne plafona, trebuie să evoluăm. Pentru evoluție trebuie crescut randamentul. Să faci mai bine orice. Să cauți ce ți se potrivește, ce te entuziasmează. Ce te miră. Ce te mulțumește. Să ai obiective, dar și spontaneitate, curiozitate. Să accepți și chiar să cauți provocări noi. Să fii serios, dar să te și relaxezi, să te distragi de la probleme, să te distrezi.

Rezolvarea de probleme, constanța, dar și pauzele. Ritmicitatea, dar și varietatea.

Inspirația vine din bucurie. Bucură-te de orice ți se pare frumos. Un proverb indian spune: să nu lași nici o zi fără să auzi, să vezi sau să citești ceva frumos. Azi ai citit ceva frumos? Orice nu este folosit se uzează. Este valabil atât pentru corpul nostru, cît și pentru psihic. Orice activitate care ne determină să gândim, este bună pentru inteligența noastră. Orice activitate, chiar predominant fizică implică și psihicul nostru, deci ne menține în formă și inteligența noastră. Contează însă cum ne raportăm la ceea ce facem. Dacă mintea noastră este acolo, la acțiunea respectivă, dacă participăm cu entuziasm, sau măcar ne păstrăm în contact cu ceea ce întreprindem, există mari șanse ca inteligența noastră să fie mereu proaspătă.

Oamenii gândesc mult, dar gândesc predominat cu ideile altora. A gândi tu, cu mintea ta, ținând cont de experiența ta, de emoțiile tale, de nevoile tale reprezintă un mare pas către o minte ascuțită. A gândi, de exemplu, cu mintea ta și a încerca să-ți dai tu niște răspunsuri la întrebări chiar banale (așa numitele întrebări de copil) poate fi o modalitate interesantă de a-ți antrena inteligența.

A-ți pune întrebări despre motivațiile oamenilor, a încerca să înțelegi de ce oamenii se comportă în feluri diferite, ne ajută să ne dezvoltăm contactul cu ceilalți, empatia, deci inteligența emoțională. A găsi timp și disponibilitate pentru propria persoană e, de asemenea, cheia pentru o realistă autocunoaștere, deci pentru o inteligență emoțională superioară.

Nu există deci rețete general valabile pentru a ne menține în formă inteligența (deși, inteligenți fiind, le putem inventa), există doar viață, trăită mai conștient și mai responsabil sau nu. Adică cu mai multă sau mai puțină inteligență.

Au obiectele culoare?


minge rosieVăd o minge roșie. Deci mingea este roșie, eu o percep și am imaginea mentală a unei mingi roșii. Este mingea roșie, pentru că eu o văd roșie? Nu. Ea nu are culoare. Ea este constituită dintr-un material cu anumite caracteristici care reflectă într-un mod specific lumina; din fasciculele luminoase care cad asupra ei o parte sunt absorbite, iar unele – cele cu lungimea de undă specifică roșului –  sunt reflectate. Apoi acestea ajung la globii oculari, se transformă în impulsuri nervoase ce se transmit spre cortex și aici ia naștere senzația de roșu. Deci, roșul e doar în mintea noastră, un rezultat al interacțiunii dintre minge și ochii noștri, interacțiune mediată de lumină.

Albinele văd lucrurile colorate altfel, pentru că analizatorul lor vizual are o altă constituție și prelucrează diferit informația preluată de la undele luminoase.

Toate culorile sunt în mintea noastră, în psihicul nostru. Afară, în realitate, există doar caracteristici ale obiectelor care reflectă diferit lumina, contribuind la diverse senzații de culoare.