Răni profunde, convingeri fundamentale şi tipare reactive


mastiDeşi nu vor să rănească, cei mai mulţi părinţi o fac pentru că au propriile lor probleme, dificultăţi, vulnerabilităţi, traume. Rănile primite de la mama sau tata sunt răni profunde care influenţează convingerile fundamentale ale copilului despre sine, despre alţii, despre lume.

Există mai multe modalităţi prin care părinţii îşi rănesc copiii:

  • prin abandon, fizic sau emoţional: poate fi vorba de moartea unuia sau altuia dintre părinţi, de absenţa temporară a acestora, de indisponibilitatea lor emoţională (datorată tulburărilor psihice, dependenţelor, dificultăţilor lor emoţionale etc.);
  • prin trădare: părintele trădează copilul dacă, într-o formă sau alta, bănuieşte despre existenţa unui abuz asupra acestuia şi nu face nimic pentru a-l opri; de exemplu, abuzul unui frate asupra altuia şi nestoparea acestuia de către părinţi;
  • prin constrângeri excesive: control crescut şi inadecvat vârstei copilului;
  • prin absenţa limitelor: a nu pune limite reprezintă de fapt tot o formă de abandon emoţional căci copilul nu primeşte nici un fel de suport sau foarte, foarte puţin şi impropriu pentru a se adapta realităţii;
  • prin supraprotecţie: copilul prea protejat este ţinut departe de multe experienţe şi pierde oportunitatea de a-şi dezvolta o serie de abilităţi, de a creşte conform vârstei pe care o are, de a se autonomiza;
  • prin supraresponsabilizare: aceşti copii, parentalizaţi, sunt cei cărora li s-a cerut, explicit sau implicit, să-şi asume responsabilităţi mai mari decât cele specifice vârstei lor; sunt copii care au fost puşi în situaţia de-a avea grijă de fraţii lor, de a-şi îngriji părinţii bolnavi, de a juca rolul unui partener de substitut pentru un părinte rămas singur etc.;
  • prin critică constantă şi umilire;
  • prin presiune exercitată asupra copilului pentru a fi ”perfect”: foarte cuminte, ascultător, cu rezultate foarte bune la şcoală;
  • prin comparaţii negative cu alţi copii.

Aceste modalităţi inadecvate de raportare a părinţilor la copii conduc la formarea unor convingeri fundamentale în consecinţă. Copiii răniţi emoţional, indiferent de tipul rănii primite îşi vor construi convingeri negative despre ei înşişi, de genul:

  • nu merit să fiu iubit;
  • nu sunt valoros;
  • ca să fiu iubit trebuie să-i mulţumesc pe ceilalţi sau să am grijă de ei;
  • nu mă pot descurca singur;
  • nevoile mele nu contează;
  • nu merit să fiu fericit;
  • trebuie să fiu mereu mai bun decât alţii pentru a fi acceptat;
  • sunt prost;
  • sunt urâtă etc.

Aceste convingeri fundamentale nu sunt decât modurile în care copiii şi-au tradus în forul lor interior ceea ce li s-a întâmplat, semnificaţiile pe care şi le-au acordat sau le-au atribuit evenimentelor care i-au înfricoşat, umilit, îndurerat, ruşinat, înfuriat. Ele vor intra în structura eului lor şi vor ajunge să le influenţeze modul cum vor gestiona experienţele, cum vor interpreta ceea ce trăiesc, cum îşi vor alege partenerii de relaţie, dacă vor avea sau nu o carieră satisfăcătoare, viaţa lor în ansamblu, de fapt. Astfel, toate experienţele care, într-o formă sau alta amintesc de rănile fundamentale, vor tinde să fie semnificate predominant din perspectiva trecutului. De exemplu, o persoană care crede despre sine că nu merită să fie iubită va fi mult mai sensibilă la respingere, va interpreta indisponibilitatea altora ca pe un afront personal, va fi centrată pe ce gândesc sau simt ceilalţi uitând să mai fie în contact cu sine şi va ajunge frecvent la concluzia că nu poate fi iubită de nimeni.

Asociate convingerilor fundamentale şi rănilor din copilărie sunt tiparele reactive prin care ne exprimăm atunci când acestea ne sunt ”atinse” de fapte ale realităţii. Un tipar reactiv este un comportament sau un complex de comportamente prin care ne apărăm atunci când rănile încep din nou să doară. Putem să o facem prin atac, prin fugă, prin absenţă şi blocaj emoţional. Problema cu aceste tipare reactive este însă că ele ţin mai mult de ceea ce s-a întâmplat în copilărie, nu de prezentul experienţial astfel că un adult reactiv este o persoană care se apară în prezent de inamici din trecut. O persoană care-şi proiectează trecutul în prezent, care interpretează prezentul conform paternurilor trecute, care se războieşte cu părinţii prin intermediul altor persoane din prezent. Un adult care nu poate vedea decât ceea ce este scris în convingerile sale, scriindu-şi singur scenariul spre propria nefericire.

Cum ne vindecăm de ceea ce ni s-a întâmplat, de rănile noastre timpurii? Generic vorbind, toată psihoterapia se ocupă de aceste aspecte, în diverse grade şi cu varii modalităţi. La fel, toate activităţile nonterapeutice, relaţionale, spirituale, de autocunoaştere, dezvoltare personală care conduc la îmbunătăţirea imaginii proprii, la sporirea contactului cu sine şi la asumarea unei vieţi în conformitate cu adevăratul eu au un potenţiel vindecător pentru sufletele noastre.

Bibliografie:
Ferrini, Paul, Vindecă-ţi viaţa, Editura For You, Bucureşti, 2011
Advertisements

Ce este o afacere neîncheiată?


nefinalizatÎn interacţiunea cu realitatea, experienţele pe care noi le parcurgem au de fiecare dată o motivaţie iniţială, o desfăşurare, cât şi o finalizare. Finalizarea unei experienţe este urmată firesc de accesarea altor experienţe. Uneori însă experienţele nu sunt finalizate sau sunt încheiate prematur, iar despre acestea spunem că sunt ”afaceri neîncheiate”(în terminologia gestalt).

O afacere neîncheiată este una trecută, dificilă sau chiar traumatizantă care nu a condus la o rezolvare satisfăcătoare pentru o anumită persoană. O experienţă nefinalizată este caracterizată întotdeauna de una sau mai multe din următoarele particularităţi:

  • nesepararea persoanei de obiectul satisfacerii nevoii, aceasta rămânând într-o situaţie sau relaţie deşi nevoile personale au fost satisfăcute, iar în prezent nu mai sunt; de exemplu, a mânca deşi senzaţia de foame nu mai există sau a nu ieşi din experienţe care nu mai aduc nici un beneficiu;
  • existenţa resentimentelor, a regretelor, a furiei precum şi a altor trăiri emoţionale negative care ne ţin prinşi, ataşaţi în continuare de relaţii, evenimente, situaţii trecute;
  • neacceptarea a ceea ce s-a întâmplat;
  • existenţa unor lucruri nespuse sau a unora netrăite în respectiva experienţă;
  • disconfort, tensiune sau frustrare asociate amintirii experienţei;
  • retrăirea evenimentului în diverse circumstanţe care pot fi asociate cu acesta (este specifică mai ales traumelor);
  • persoana continuă să se gândescă sau să fantazeze asupra a ceea ce a fost şi ar mai putea fi;
  • experienţele personale din aceeaşi categorie cu cea nefinalizată sunt influenţate de aceasta într-o manieră inconştientă;
  • în cazul traumelor, persoana poate consuma multă energie psihică pentru a ţine departe de fluxul conştiinţei amintirea lor;
  • convingerile rezultate în urma trăirii situaţiilor neîncheiate interferă cu buna desfăşurare a vieţii ulterioare;
  • nefinalizarea unei experienţe conduce la indisponibilitate emoţională pentru experienţe asemănătoare.

Închiderea situaţiilor nefinalizate se poate realiza în context psihoterapeutic printr-un travaliu cu o durată ce poate varia de la o şedinţă la câteva luni în funcţie de tipul experienţei, precum şi de factori care ţin de personalitatea clientului şi caracteristicile mediului căruia îi aparţine.

Bibliografie:
Phil Joyce&Charlotte Sills, Psihoterapie şi Consiliere Gestalt, Editura Herald, Bucureşti, 2010

Cum iubesc persoanele nevrotice?


femeie cu mascaConform autoarei de orientare psihanalitică Karen Horney (1998), persoanele nevrotice pot fi caracterizate prin următoarele trăsături:

  • sunt dependente de afecţiune sau de aprobare;
  • dorinţa lor de afecţiune nu este acompaniată de o capacitate de-a iubi pe măsura acesteia;
  • au frecvent sentimente de inferioritate şi de neadecvare comportamentală;
  • au dificultăţi în luarea deciziilor, în formarea opiniilor şi în exprimarea propriilor nevoi şi dorinţe;
  • sunt fie agresive, fie pot fi uşor manipulate;
  • au frecvent inhibiţii în abordarea persoanelor de sex opus, precum şi în viaţa lor sexuală.

Nevroticii, spre deosebire de persoanele normale, pot fi caracterizaţi de o anxietate fundamentală ce se constituie încă din copilărie sub influenţa unor factori concreţi de mediu: lipsa de afecţiune, atitudini ale părinţilor care generează ostilitate la copiii lor, o educaţie fluctuantă şi imprevizibilă.

În privinţa formării şi menţinerii intimităţii în relaţiile de cuplu Karen Horney consideră că, pentru nevrotic, aceasta este o situaţie problematică deoarece nevoia nevroticului de afecţiune nu este acompaniată de o capacitate de a iubi pe măsură. În iubirea lui primează trebuinţa de securitate.

În spatele capacităţii scăzute de a iubi a nevroticului se află convingerea că nu este demn de iubire, convingere ferm formată în concordanţă cu scenariul său de viaţă. Vom avea aşadar o persoană avidă de dragoste, dar care nu este capabilă să dăruiască prea mult. O persoană care se iluzionează că iubeşte doar pentru că celălalt îi satisface nevoia de securitate. O persoană care nu este prea discriminatorie în alegerea partenerilor săi, căci trebuinţa sa de afecţiune – presantă şi intensă – îl împinge să acţioneze compulsiv.

Nevroticii solicită afecţiune folosind mijloace prin care îi presează pe ceilalţi să le-o ofere: mituirea, apelul la milă, apelul la echitate, ameninţările.

În concluzie, relaţiile de cuplu ale persoanelor nevrotice – dacă există – nu au cum să fie corelatede un nivel crescut de intimitate, ci sunt mai degrabă caracterizate de dependenţă emoţională, luptă pentru putere, conflicte şi ipocrizie afectivă.

Bibliografie:
Horney, Karen, Personalitatea nevrotică a epocii noastre, Ed. Iri, Bucureşti, 1998

Forţa eului


forta euluiForţa eului este un concept care reflectă capacitatea de adaptare a individului. Psihanaliza definea forţa eului ca disponibilitate psihică a persoanei: cu cât este mai crescută, cu atât persoana se adaptează mai bine realităţii.

Într-un chestionar de personalitate (Cattell) forţa eului este legată de controlul emoţional, adică stabilitate/instabilitate emoţională.

Persoanele cu un eu puternic au următoarele caracteristici:

  • toleranţă crescută la frustrare
  • bun autocontrol al impulsurilor
  • flexibilitate cognitivă
  • gândire realistă
  • capacitate crescută de-a rezista la stres
  • nu utilizează excesiv mecanisme de apărare
  • lipsa anxietăţii prelungite şi a depresiei
  • stabilitate emoţională
  • constanţă în atitudini şi interese
  • calm
  • neimplicare în conflicte inutile
  • responsabilitate.

Persoanele cu un eu slab se caracterizează prin:

  • slabă toleranţă la frustrare
  • autocontrol scăzut
  • rigiditate cognitivă
  • capacitate scăzută de-a rezista la factori stresori
  • utilizarea excesivă a mecanismelor de apărare
  • gândire nerealistă
  • înclinaţie excesivă spre autoînvinovăţire
  • instabilitate emoţională
  • atitudini şi interese fluctuante
  • fuga de responsabilitate
  • deschidere către conflicte.

Conceptul de forţă a Eului poate fi implicat în evaluarea diverselor arii ale personalităţii precum şi în măsurarea eficienţei unei intervenţii psihoterapeutice. La finalul unei terapii reuşite, persoana are o forţă a eului crescută comparativ cu momentul începutului terapiei.

Bibliografie:
Laing, R. D. (1969) Self and Others, 2nd ed., Penguin Books
Minulescu, M. (1966) Chestionarele de personalitate în evaluarea psihologică, Garell Publ. House, Bucureşti

Lucrul cu visul


femeie visandFreud numea visele ”calea regală spre inconştient”, iar pentru Perls erau tot o cale regală, dar spre integrarea aspectelor reprimate, negate, neasumate ale sinelui.

Cum se lucrează cu visele în procesul terapeutic? În consilierea şi terapia gestalt fiecare element al unui vis semnifică un aspect al clientului şi al vieţii sale iar a lucra cu visul presupune a înţelege mesajele subiacente, simbolizate în multele elemente componente ale acestuia precum şi în vis, ca ansamblu.

În procesul terapeutic, pentru a facilita conştientizarea clientului asupra semnificaţiilor viselor pot fi utilizate o serie de metode de explorare:

  • explorarea semnificaţiilor acordate de client obiectelor, evenimentelor, persoanelor şi simbolurilor din vis; pentru aceasta sunt utile asociaţiile pe care clientul le realizează vis-a-vis de acestea;
  • descrierea visului ca şi cum s-ar produce în prezent şi ar fi o poveste reală;
  • simbolizarea visului corporal sau prin modalităţi artistice: modelaj în plastilină, în lut, desen, colaj etc.;
  • povestirea visului din perspectiva fiecărui personaj sau element al visului; elementele cu care clientul se va identifica mai greu se referă la aspectele mai dificile din punct de vedere personal;
  • punerea în contact şi realizarea de dialoguri între elementele visului;
  • construcţia unui final fericit al visului; se utilizează mai ales pentru coşmaruri;
  • considerarea visului ca o modalitate de-a transmite un mesaj despre terapeut sau despre terapie.

Utilizând aceste metode, clienţii vor avea posibilitatea de-a se conecta la ceea ce transmite visul, de-a se înţelege mai bine, de-a conştientiza aspecte reprimate sau negate ale sinelui precum şi de-a le integra conştient.

Bibliografie:
Phil Joyce&Charlotte Sills, Psihoterapie şi Consiliere Gestalt, Editura Herald, Bucureşti, 2010

Cum ajutăm copiii să-şi gestioneze emoţiile?


copil furiosUn copil va dobândi capacitatea de a-şi gestiona singur emoţiile, sentimentele şi reacţiile comportamentale dacă a avut posibilitatea să interacţioneze cu un adult conţinător, adică atent, empatic şi suportiv.

Când copilul ţipă iar părintele ţipă şi el la rândul lui la copil ca să se oprească, adultul nu-i oferă copilului un model pentru a se descurca cu emoţia care a condus la ţipat, ci îi arată că nici el nu prea se pricepe să-şi gestioneze starea.

Când un copil plânge iar părintele, nesuportând contactul cu durerea acestuia şi neputând-o conţine, îi spune să tacă invocând varii motive (că nu s-a întâmplat nimic, că nu e grav, că-şi face rău etc.), acesta îi arată de fapt copilului ce dificil îi este să-şi regleze contactul cu propria durere.

Dacă părintele se enervează ca reacţie la enervarea copilului şi are comportamente inadecvate şi disproporţionate (îi vorbeşte urât, îl jigneşte, îl bruschează etc.), nu face decât să-i transmită acestuia următorul mesaj: ”Nu pot să-mi controlez furia!”.

Copilul va putea să fie în contact cu emoţiile sale şi va putea să aibă reacţii adecvate sub imperiul lor dacă părintele a putut să empatizeze cu el în acele stări, să-l înţeleagă şi chiar să-l aline. Astfel, dacă copilul este într-o stare emoţională intensă şi plânge, ţipă, este furios, adultul, chiar dacă are şi el trăirile emoţionale proprii, uneori ca reacţie la cele ale copilului este necesar să şi le stăpânească şi să fie suportiv cu copilul. A-i spune copilului, în acele momente: ”Înţeleg că eşti supărat, trist, furios şi sunt alături de tine” şi a putea să rămâi în contact cu acesta până se linişteşte reprezintă cel mai bun ajutor dat acestuia în drumul său pentru dobîndirea capacităţii de a-şi gestiona emoţiile şi sentimentele.

Ruşine/exprimare de sine; rejecţie/suport


rusineSentimentul de ruşine se naşte iniţial în experienţa noastră de copil atunci când exprimăm cu entuziasm o nevoie, o emoţie, o atitudine şi întâlnim în exterior constrângeri, agresivitate, ironie, opoziţie, rejecţie. Acest sentiment se construieşte din energia exprimată ”căzută” prin respingere de către experior, în planul intern, psihosomatic.

Persoanele care dezvoltă frecvent sentimente de ruşine au fost educate predominant constrângător, lor fiindu-le permise doar manifestările mai ”şterse”, nezgomotoase sau nederanjante, acceptate social în detrimentul spontaneităţii, entuziasmului şi încrederii în sine.

Spre deosebire de sentimentul de ruşine, care se asociază inhibiţiei personale, exprimarea de sine spontană, liberă, fluidă se naşte pe fundamentul suportului şi susţinerii primite de copil pentru satisfacerea nevoilor sale.

Ca părinte, a oferi constant suport (evident, într-un mod adecvat) conduce la crearea încrederii în sine a copilului şi a unei atitudini de deschidere faţă de sine şi ceilalţi, la spontaneitate şi creativitate comportamentală. Atunci însă când părinţii sunt autoritari dintr-o nevoie crescută de control sau o anxietate mărită, copilul va suporta multe constrângeri şi respingeri care-i pot crea sentimente de ruşine, de inadecvare, de lipsă de suport, chiar de lipsă a încrederii în sine.

Părinţii resping selectiv manifestările copiilor, în funcţie de valorile, convingerile, nevoile şi dorinţele lor. Când o nevoie a copilului este rejectată constant, se va forma o legătură stabilă între aceasta şi sentimentul de ruşine. Nevoia nu va dispărea însă şi, ori de câte ori va fi simţită, îi va fi asociat sentimentul de ruşine. De exemplu, un copil căruia nu i s-a permis să danseze liber în faţa celorlalţi se va simţi ruşinat ca adult când va dori sau chiar va dansa.

Eliberarea de ruşine se poate face prin conştientizarea motivelor care i-au făcut pe adulţii reprezentativi să rejecteze respectiva nevoie sau manifestare. A te elibera de ruşine presupune a da înapoi celor care au constrâns opoziţiile lor şi a înţelege că ceea ce a fost valabil în trecut poate fi dezadaptativ în prezent. Renunţarea la ruşine înseamnă de fapt ”digerarea” introiecţiilor preluate de la alţii, gen: ”Nu e frumos să vorbeşti aşa tare!”, ”Nu e politicos să ceri de la alţii!”, ”Nu e bine să plângi!” etc.

A gestiona sentimentele de ruşine şi a le reduce din intensitate presupune a ne acorda singuri valoare sau nonvaloare manifestărilor proprii şi a reconsidera singuri ceea ce ne face bine şi ce nu. De asemenea, a descoperi suportul necesar pentru a face faţă unei situaţii înseamnă a înlocui ruşinea cu adecvarea şi reprimarea cu exprimarea.

Ruşinea este un sentiment de ”dezgolire”, de vulnerabilizare astfel încât a reuşi să împărtăşim cu cineva capabil de toleranţă, suport şi conţinere ceea ce trăim în această sferă poate avea un efect de reducere a ruşinii resimţite.

În concluzie, ruşinea poate fi contracarată de o exprimare de sine şi un suport adecvat – în noi şi în ceilalţi – pentru nevoile noastre.

Bibliografie:
 
Joyce Phil, Sills Charlotte, Psihoterapie şi Consiliere Gestalt, Ed. Herald, Bucureşti, 2001

Dezvoltarea suportului în sine sau cum să facem să ne bazăm solid pe propria persoană


suportul in sineA simţi că te poţi baza pe tine – pe corpul şi psihicul tău, că ai un suficient suport în propria persoană reprezintă fundamentul sănătăţii psihice. Un ”simţ” puternic al suportului de sine debutează în copilărie în condiţiile în care copilul are parte de un mediu conţinător, suportiv şi ofertant pentru nevoile proprii. La fel, un simţ fragil al suportului în sine corelează cu condiţii de mediu frustrante şi nesigure pentru nevoile copilului.

Suportul în sine poate fi crescut de către fiecare persoană prin o serie de modalităţi specifice:

  1. identificarea modalităţii de-a respira şi de-a sta (postura) în care persoana se simte cel mai bine; exersarea şi introducerea acestora în funcţionarea corporală de zi cu zi;
  2. înlocuirea limbajului pasiv (”mi s-a întâmplat”, ”m-a făcut să mă simt” etc.) cu unul activ, responsabilizant (”am simţit”, am trăit”, ”am gândit”, ”am ales” etc.);
  3. identificarea cu propria experienţă: a accepta în totalitate ceea ce experimentăm fără a nega, reprima sau evita; în momentul în care refuzăm să conştientizăm anumite aspecte ale experienţei pierdem contactul şi cu alte resurse personale pentru că noi nu funcţionăm fragmentar, ci unitar; astfel, a spune ”mă simt frustrat, nervos, trist, bucuros, entuziast, fericit etc” reprezintă modalitatea de a exersa identificarea cu propria experienţă;
  4. dialogul suportiv cu sine: înlocuirea criticilor interne cu enunţuri pozitive, susţinătoare (vezi şi articolul ”Inamicii noştri interni”);
  5. evocarea, în momentele critice, tensionante a unei persoane conţinătoare şi suportive, precum şi a dialogului cu aceasta;
  6. amintirea strategiilor personale de-a face faţă diverselor situaţii atunci când ne confruntăm cu situaţii dificile.

Toate aceste strategii pot fi foarte utile pentru a creşte încrederea în noi, în capacitatea de-a ne descurca în diverse situaţii şi de-a depăşi varii obstacole. Ele trebuie însă exersate constant pentru a-şi dovedi utilitatea şi eficienţa.

Bibliografie:
Joyce Phil, Sills Charlotte, Psihoterapie şi Consiliere Gestalt, Ed. Herald, Bucureşti, 2001

Metafora tigăii sau despre vechi şi nou în plan psihic


tigaie

Când pregătea carnea de pui pentru prăjit, soţia folosea din piciorul puiului doar partea de sus. Soţul, văzând constant acest obicei al soţiei, o întreabă într-o zi:

  • De ce pregăteşti astfel carnea?

Soţia răspunde: Aşa am văzut că făcea şi mama mea.

Soţul, din ce în ce mai contrariat, o întreabă în continuare:

  • De ce gătea mama ta carnea în acest mod?

Soţia ridică din umeri şi zice:

  • Nu ştiu exact. Dar, probabil, pentru că aşa e mai bună!

După această discuţie cu soţul ei, femeia respectivă, căreia întrebările soţului i-au ridicat şi ei un semn de întrebare, vorbeşte cu mama ei despre obiceiul alimentar. Iar mama ei îi spune:

  • Găteam aşa pentru că aveam o tigaie mică!

Morala poveştii: adaptează-ţi mâncarea la tigaia pe care o ai tu, nu mama ta!

În plan psihic, povestea tigăii ne poate duce cu gândul la următoarele învăţăminte: adaptează-ţi imaginea de sine la cine eşti, nu la cine ţi s-a spus că ai fi; construieşte-ţi convingeri şi valori conform experienţei tale de viaţă; resemnifică evenimentele din trecutul tău în acord cu mintea şi sufletul din prezent.

Pentru a putea să ne construim o imagine, convingeri, valori şi semnificaţii ”noi”, consonante cu ceea ce suntem în prezent, avem nevoie să renunţăm la aspectele introiectate de la alţii, persoane semnificative, foarte importante sau chiar la modalitatea noastră trecută de-a semnifica realitatea. Actul renunţării poate contraveni însă fidelităţii faţă de persoanele care ne-au transmis aceste informaţii sau chiar fidelităţii faţă de sine, cei care am fost în trecut. Ar fi ca şi cum am renunţa la părţi din noi sau la persoane importante din viaţa noastră. Realitatea este însă cu totul alta: nu înlocuim modelele învăţate de la alţii cu unele noi, ale noastre pentru că acestea nu sunt bune sau pentru că persoanele respective nu ne-au învăţat bine, ci pentru că ele nu mai sunt potrivite prezentului nostru, experienţei, felului de-a gândi, simţi şi interpreta realitatea. Nu resemnificăm evenimente, fapte sau relaţii pentru că vechile semnificaţii nu erau bune, ci pentru că semnificaţiile e necesar să ne reprezinte constant pe noi, aşa cum suntem în prezent, nu aşa cum eram şi funcţionam în trecut. Modelele învăţate e foarte probabil că au fost utile în trecut, în alte contexte sau sisteme. Dar, în prezent, unele dintre ele pot fi depăşite, blocante sau de-a dreptul disfuncţionale. Semnificaţiile trecute şi-au avut rostul şi utilitatea lor altădată, în trecut. În prezent nu mai sunt la fel de relevante. Din acest motive e nevoie ca, în plan psihic, vechiul să fie înlocuit cu noul, adecvat prezentului, realităţii fizice şi psihice deopotrivă. Tigăii prezente, adică.