Căutătorii


cautatorulMă plictisesc tare când urmăresc câte un psiholog/psihoterapeut invitat la diverse emisiuni TV. Atât de tare încât, la un moment dat, e musai să schimb canalul. Dacă la aceeaşi emisiune sunt invitaţi un psiholog şi cineva de altă profesie (un actor, de exemplu) de obicei e mai interesant pentru mine să ascult ce spune cel care nu e psiholog. Pentru că de multe ori acesta vorbeşte mai organic, mai viu, exprimându-şi mai natural diverse gânduri şi trăiri emoţionale generate în contextul vieţii sale. Prin comparaţie, psihologul, intrând în rolul care i se oferă de către realizatorul/moderatorul emisiunii, acela de atotştiutor în ale omenescului, face un mix rigid, abstract şi cam neintegrat cu structura personalităţii sale, din ceea ce ştie, ceea ce a citit şi ceea ce a trăit.

Nu vreau să aduc, prin cele spuse mai sus, un blam psihologilor. Cred că se ajunge la situaţia aceasta pentru că psihologii preiau cu prea mare uşurinţă rolul de Moş Crăciun care li se oferă prin spaţiile de emisie. Şi devin astfel artificiali.

Psihologii/psihoterapeuţii sunt de fapt nişte căutători care se străduiesc constant să ajungă la adevărul celuilalt folosindu-se de informaţii (culese din facultate, mastere, doctorate, cărţi şi multe, multe formări de specialitate), de gânduri proprii, trăiri personale şi caracteristici de personalitate. Pentru că fiecare fiinţă umană este unică şi conţine adevăruri care sunt numai ale ei iar, pentru a accede la zonele acestea sacre şi fragile, e nevoie să păşim cu grijă şi multă blândeţe.

Cu riscul de-a ne dezamăgi interlocutorii care se aşteaptă să ştim tot din sfera umanului, cred că e nevoie să ne asumăm şi limitele noastre inerente. Să afirmăm ceea ce ştim, dar şi ceea ce nu ştim, ceea ce putem şti şi ceea ce nu, ceea ce suntem siguri, dar şi zonele de nesiguranţă. Pentru a putea păstra ceea ce suntem de fapt: identitatea de căutători vii ai omenescului.

Advertisements

Terapia centrată pe scheme cognitive


terapia centrata pe scheme cognitiveTocmai ce am terminat-o de citit, iar impresia din timpul lecturii şi chiar şi acum, la finalul acesteia, este aceea de consistenţă hrănitoare. Informaţia pe care o conţine e bogată, atât pe linie conceptuală, cât şi în direcţia intervenţiei psihoterapeutice şi foarte bine structurată. Nu am avut deloc senzaţia de plictiseală care de obicei îmi apare atunci când informaţia se diluează sau când redundanţa depăşeşte un anumit nivel admis şi chiar cerut pentru o bună receptare a mesajului. De la un capăt la altul al cărţii atenţia mi-a fost ţinută trează şi am cules constant cunoştinţe extraordinar de folositoare atât pentru cunoaşterea propriei persoane, cât şi pentru intervenţia psihoterapeutică.

Este o carte de care aveam nevoie, o carte care informează, dar şi formează. Aş spune că e o adevărată şcoală de terapie.

Pe scurt, conţinutul ei se referă la schemele dezadaptative precoce în centrul cărora se situează convingerile dezadaptative personale formate despre noi, ceilalţi şi realitate, la felul în care acestea ne amprentează negativ vieţile şi la modalităţi concrete, terapeutice de atenuare a acestora.

Este o carte pe care o recomand specialiştilor din orice orientare psihoterapeutică şi chiar şi nespecialiştilor care au o oarecare familiarizare cu cărţile de psihologie/psihoterapie.