Month: April 2015

Când şi cum să vorbim copiilor despre sexualitate? Perioadele de vârstă 9-12 ani şi 13-18 ani

On By emailioanaIn Psihologia copilului şi a familieiLeave a comment

Ora-de-edu-sexualaCopiii cu vârsta între 9 şi 12 ani sunt foarte curioşi în privinţa sexualităţii. Dacă reuşim să le câştigăm încrederea, ei vor fi foarte disponibili pentru a afla informaţii din acest domeniu. La această vârstă ei ar trebui să cunoască următoarele despre sexuaalitatea umană:

  • toate informaţiile specifice etapelor anterioare
  • informaţii detaliate despre schimbările fizice şi emoţionale specifice pubertăţii (puseul de creştere în înalţime, cresterea disproporţionată a diverselor segmente ale corpului, intrarea în funcţiune a glandelor sexuale, menstruaţia, poluţiile nocturne, dezvoltarea caracterelor sexuale secundare – părul de pe corp, creşterea sânilor la fete, distribuţia diferită a ţesutului adipos la cele două sexe – , instabilitatea imaginii de sine, variaţiile emoţionale, decalajul dintre maturizarea sexuala din punct de vedere biologic şi maturizarea emoţională şi psihosocială)
  • informaţii despre igiena corpului şi a organelor sexuale în această perioadă
  • informaţii bazale despre bolile cu transmitere sexuală
  • conştientizarea faptului că nu trebuie să fii activ sexual încă din adolescenţă
  • conştientizarea distorsiunilor informaţionale prin care sexualitatea este prezentată în mass-media
  • conştientizarea imaginii false, comerciale pe care mass-media o promovează despre corpul uman.

Adolescenţa este o perioadă vulnerabilă din punctul de vedere al dezvoltării personalităţii. Este momentul separării de copilărie şi al pregătirii pentru a accesa viaţa adulţilor. La această vârstă, adolescenţii ar trebuie să ştie următoarele aspecte din domeniul sexualităţii:

  • toate informaţiile specifice etapelor anterioare
  • cum să folosească corect modalităţile contraceptive şi care sunt limitele fiecărei modalităţi contraceptive
  • informaţii detaliate despre bolile cu transmitere sexuală
  • care sunt criteriile orientative care să-i susţină în a lua cea mai bună decizie vis-a vis de debutul vieţii sexuale
  • că este normal să refuze când îşi doresc aceasta şi cum să o facă
  • că este bine să meargă la medic pentru probleme legate de sănătatea lor sexuală.
Bibliografie:
Hickling, Meg, Ce să le spunem copiilor şi adolescenţilor despre sex, Editura Humanitas, Bucureşti, 2012

Advertisement

Când şi cum să vorbim copiilor despre sexualitate? Perioadele de vârstă 2-4 ani şi 5-8 ani

On By emailioanaIn Psihologia copilului şi a familieiLeave a comment

educatie sexualaA vorbi despre sexualitate nu se reduce la a aduce în discuţie actul sexual propriu-zis. Educaţia sexuală presupune informaţii despre multiple aspecte implicate în sau care au legătură cu ansamblul sexualităţii:

  • dezvoltarea psihosexuală pentru ambele sexe, diferenţiată pe etape de vârstă
  • igiena sexuală
  • sănătatea sexuală
  • bolile cu transmitere sexuală, prevenirea şi tratarea acestora
  • concepţie, naştere
  • începutul vieţii sexuale
  • maturitate sexuală
  • menstruaţie, poluţii nocturne: semne ale intrării în funcţiune a glandelor sexuale la pubertate
  • actul sexual
  • intimitate sexuală
  • normalitate în sfera sexualităţii
  • graviditate
  • avort
  • abuzuri sexuale şi modalităţi de protecţie împotriva acestora
  • contracepţie
  • modalitatea distorsionată de prezentare a sexualităţii în unele publicaţii media, precum şi în filmele porno
  • imaginea comercială a corpului adolescenţilor prezentată de mass-media etc.

Având în vedere multitudinea şi varietatea informaţiilor subsumate educaţiei sexuale putem concluziona că educaţia sexuală e nevoie să debuteze în momentul în care copilul începe să vorbească şi să continue adecvat şi adaptat nevoilor acestuia inclusiv în adolescenţă. S-a constatat că, în ţările unde educaţia sexuală se realizează la şcoală încă din clasele primare, există mai puţine abuzuri sexuale în copilărie şi adolescenţă, mai puţine sarcini nedorite şi mai mult confort emoţional în privinţa sexualităţii.

Specialiştii din domeniul educaţiei sexuale stipulează mai multe principii menite să ghideze tipul acesta de educaţie:

  • transmiterea unor informaţii corecte într-un limbaj accesibil vârstei copilului şi în contexte favorabile comunicării
  • să răspundem întrebărilor copilului legate de sexualitate când acestea există, dar şi să creem cadrul pentru a discuta despre sexualitate, dacă copilul nu iniţiază o astfel de discuţie
  • educaţia sexuală începe de la vârste foarte mici şi continuă pe parcursul diverselor etape de vârstă
  • educaţia sexuală presupune a transmite informaţii corecte despre sexualitatea umană, dar şi a forma atitudini corespunzătoare pentru diversele faţete ale acesteia.

În domeniul sexualităţii, copiii cu vârsta între 2-4 ani trebuie să ştie următoarele:

  • diferenţa dintre un băiat şi o fată
  • denumirea ştiinţifică a organelor sexuale
  • că bebeluşul creşte în uter şi este născut de mamă
  • că un copil este conceput prin întâlnirea dintre o celulă de la un bărbat (spermatozoidul) şi o celulă de la o femeie (ovul).

Copiii cu vârsta între 5-8 ani trebuie să cunoască următoarele despre sexualitate:

  • toate informaţiile specifice etapei anterioare
  • informaţii mai detaliate despre anatomia şi fiziologia organelor sexuale
  • informaţii despre igiena organelor sexuale
  • diferenţa dintre sistemul digestiv şi cel reproducător
  • ce înseamnă un contact sexual
  • faptul că un copil este conceput printr-un act sexual
  • că bebeluşul se naşte prin vagin
  • informaţii bazale despre menstruaţie şi poluţii nocturne
  • informaţii bazale depre modificările specifice pubertăţii.
Bibliografie:
Hickling, Meg, Ce să le spunem copiilor şi adolescenţilor despre sex, Editura Humanitas, Bucureşti, 2012

Ce se va întâmpla cu copilul tău dacă îl presezi să fie primul?

On By emailioanaIn Psihologia copilului şi a familieiLeave a comment

presiunea competitieiPe termen lung, efectele pot fi:

  • îi va fi frică să greşească, deci îi vor scădea iniţiativa şi curajul
  • etalonul pentru performanţa sa va fi unul exterior personalităţii lui
  • nu va avea timp să-şi dezvolte potenţialul aptitudinal, adică acele trăsături specifice, susţinute de bagajul său ereditar
  • îi va creşte submisivitatea
  • va fi mai puţin creativ
  • va pierde contactul cu adevăratele sale nevoi
  • va fi centrat pe a nu greşi, nu pe a şti
  • se va dezvolta pe laturi care nu corelează cu sinele lui profund
  • va fi mai puţin mulţumit decât ceilalţi, lăsaţi să fie mai autentici
  • va avea dificultăţi decizionale
  • nu va şti foarte clar ce-şi doreşte de la viaţă
  • va fi mai stresat decât colegii săi
  • în pofida tuturor rezultatelor obţinute, nu va avea o adevărată încredere în sine.

Nu-i aşa că nu e chiar ceea ce-ţi doreşti pentru copilul tău?!

Cicluri distructive în cuplu. Ciclul ruşine-furie

On By emailioanaIn Psihologia cupluluiLeave a comment

furie in cupluAcest ciclu este unul dintre cele mai nocive dintre toate cele pe care le-am descris până acum. A simţi ruşine sau a te simţi umilit sunt stări emoţionale impactante negativ din punct de vedere al demnităţii personale. Persoana ”atinsă” în propria-i demnitate va simţi, concomitent cu umilinţa trăită, o emoţie de furie intensă. Această furie poate îmbrăca diverse forme de exprimare iar, de multe ori, forma poate fi una distructivă care să-i producă celuilalt aceleaşi ”daune”. Prin urmare, vom avea o exteriorizare a furiei celui umilit care va conduce la umilirea celuilalt, ”agresorul” iniţial. Acesta va intra şi el la rândul lui în cercul ruşine-furie şi va fi şi mai agresiv decât în prima etapă a ciclului distructiv. Fiecare dintre cei doi parteneri care interacţionează într-un astfel de ciclu va fi atât victimă, cât şi agresor, fiecare va simţi atât umilinţă, cât şi furie distructivă. Cei doi îţi vor potenţa reciproc nocivitatea reacţiilor.

Ca şi ciclul învinuire-retragere, acesta se bazează pe modalităţi deformate de exprimare de sine, indiferent de tipul nevoii resimţite şi exteriorizate.

Ciclul ruşine-furie este unul dintre cele mai toxice pentru că poate escalada în violenţă extremă, datorită intensităţii reacţiilor emoţionale implicate. În cuplurile unde regăsim violenţă fizică, dar şi psihică crescută este destul de probabil să fie prezent şi acest ciclu.

Ieşirea din acest ciclu presupune creşterea capacităţii personale de conţinere a emoţiilor de ruşine, precum şi a capacităţii de a exprima asertiv emoţii de furie intensă. Şi aceasta, la ambii parteneri implicaţi în această interacţiune distructivă. De asemenea, fiind vorba de lezarea sentimentului demnităţii personale, ambele persoane trebuie să-şi dezvolte abilitatea de-a se linişti, calma, de-a se îngriji emoţional pe sine şi pe celălalt implicat în această luptă de cuplu.

Bibliografie:
Greenberg, Leslie, Terapia centrată pe emoţii, Ed. Gestalt Books, Bucureşti, 2014

Cicluri distructive în cuplu. Ciclul învinuire-retragere

On By emailioanaIn Psihologia cupluluiLeave a comment

invinuireAcest tip de interacţiune poate fi considerat ca fiind subsumat celui urmărire-distanţare sau celui dominare-supunere. Dacă cele două cicluri amintite anterior se structurează pornind de la dinamica nevoilor de intimitate şi putere în cuplu, ciclul învinuire-retragere se construieşte pe baza modalităţilor inadecvate de-a cere îndeplinirea unei nevoi de relaţie, indiferent de specificul acesteia. Putem spune astfel că acest ciclu derivă din modalităţile deformate de exprimare a nevoilor (a tuturor, nu numai a celor de ataşament) în interacţiunea de cuplu.

În ciclul învinuire-retragere unul dintre parteneri nu poate să ceară adecvat satisfacerea nevoilor sale pentru că, în interiorul lui, şi neconştientizat probabil, nu simte că merită aceasta. Astfel că el ajunge să se plângă, să ameninţe, să manipuleze, să învinuiască pentru a primi ceea ce are nevoie. Cine consideră că merită să-şi îndeplinească nevoile o face de obicei asertiv, fără a lăsa loc de interpretări şi a crea premisele pentru nesatisfacerea lor. Cine nu e foarte sigur că i s-ar cuveni ceva este şovăielnic, neclar în comunicare şi deformează cererea astfel încât ajunge ca ea să nu mai fie îndeplinită.

În acest ciclu neconstructiv, partenerul de cuplu al celui care învinuieşte sau ameninţă, pus faţă în faţă cu acest comportament, se simte incomod, neeligibil, agresat şi, prin urmare, se va retrage. Acuzatorul, confruntându-se cu retragerea partenerului, se va simţi şi mai singur şi mai abandonat şi-şi va creşte virulenţa învinuirilor şi ameninţărilor. Astfel că vom avea o reacţie circulară în care fiecare dintre cei doi îi va susţine comportamentul neproductiv al celuilalt. Cu cât unul acuză mai mult, cu atât celălalt se retrage mai mult şi cu cât ultimul se distanţează mai intens, cu atât primul devine mai aprig în afirmaţii. Vom ajunge astfel de la învinuirile şi retragerea iniţiale la multe reproşuri şi o distanţare substanţială. Bulgărele de început se va transforma într-un adevărat bolovan cu acuzaţii şi distanţări ”grele”.

Acest ciclu are ca efecte scăderea intimităţii în cuplu, creşterea conflictualităţii şi a satisfacţiei resimţite de fiecare partener de cuplu. Ieşirea din ciclul distructiv învinuire-retragere presupune conştientizarea acestei dinamici de către fiecare partener, precum şi identificarea şi exersarea unor modalităţi adecvate de exprimare a nevoilor individuale.

Bibliografie:
Greenberg, Leslie, Terapia centrată pe emoţii, Ed. Gestalt Books, Bucureşti, 2014