Dacă va fi mai rău?


Young female legs walking towards the sunset on a dirt road

Atunci când această întrebare apare în faţa nevoii sau deciziei de schimbare e firească şi merită explorată. Când însă se transformă într-un blocaj, de genul ”rămân aici, unde nu-mi mai convine, pentru că poate fi mai rău”, latura ei de firesc se transformă în disfuncţionalitate. Pentru că împiedică persoana să facă alegeri, să schimbe, să nu persiste în ceva neconstructiv, să evolueze.

Haideţi să vedem însă, atunci când nu mai e bine, nu mai e satisfăcător într-un anumit loc, aspect, relaţie, job (şi toate acestea nu sunt impulsuri de moment, ci conştientizări veritabile) şi alegem altceva, ce putem face dacă va fi mai rău? Când această întrebare e un adevărat blocaj, cel în cauză vede realitatea împărţită în două: aici, unde nu mai e bine şi dincolo, unde există riscul să fie mai rău. Alte variante par să nu mai existe în câmpul conştiinţei. Şi dacă dincolo va fi mai rău, în această realitate bipartită, are doar varianta de a se întoarce acolo de unde a plecat. Dacă se poate, se gândeşte că va fi privit ca un trădător, dar, dacă nu se mai poate?!

Care este ieşirea din blocajul: ”Şi dacă va fi mai rău?!” Lumea are mult mai multe compartimente decât două şi dacă va fi mai rău, putem pleca în continuare să explorăm şi vom găsi poate şi mai rău, dar sigur, în lumea aceasta mare, există un loc unde poate fi mai bine! Important e să nu ne blocăm în aspectele vieţii noastre pe care le considerăm cu adevărat disfuncţionale şi să ne deschidem schimbării şi explorării pentru a descoperi aspecte de care chiar avem nevoie, care chiar ne folosesc, care ne ajută să creştem. Şi putem face aceasta pregătindu-ne pentru o călătorie care poate fi mai scurtă (ca între două staţii) sau mai lungă, cu mai multe opriri şi staţionări, în care poate fi mai rău, dar nu ne opreşte nimeni să mergem mai departe. Decât poate blocajele noastre! Drum profitabil vă doresc!

Advertisements

Copiii de 10 pe linie sau centrarea excesivă pe performanţa şcolară


copilul la scoalaSă spun că în şcoala românească se pune un accent exagerat şi nesănătos pe evaluare? Cred însă că ştiţi deja. Să spun că se evidenţiază, de către mulţi părinţi şi copii, ideea de performanţă şcolară constantă, continuă şi nediferenţiatoare? Cred că şi pe aceasta o ştiţi.

Şi atunci, dacă mulţi oameni (părinţi, profesori) ştiu cât e de nesănătos să ne aplecăm excesiv pe evaluare, calificative, comparaţii, performanţă şcolară mai presus de orice, de ce totuşi o facem?!

Copiii zecişti sunt un produs al adulţilor, unul nefiresc şi puţin profitabil, pe termen lung, pentru aceştia. Un copil nu poate fi foarte bun la toate. El poate însă să obţină performanţe şcolare foarte bune constant şi să greşescă de la foarte puţin până la deloc dacă investeşte o energie şi un timp considerabile pentru acest scop. Această investiţie omoară însă dezvoltarea unor aptitudini, a unor interese, a unor relaţii, a unei abordări echilibrate a vieţii.

Copiii superperformanţi ajung copii supraadaptaţi şi pierd din vedere, pentru că au fost condiţionaţi să o facă, adevăratul scop al educaţiei: acela de a şti, de a te dezvolta frumos şi echilibrat pe multe faţete ale personalităţii pentru ca ulterior, ca adult, să poţi avea o viaţă echilibrată şi satisfăcătoare. A centra copiii pe performanţa şcolară înseamnă a-i forţa să se dezvolte unidirecţional pentru a putea reproduce cât mai fidel ceea ce li s-a prezentat şi a se încadra în standardul de ”10”.

Centrarea excesivă pe evaluarea şi performanţa şcolară pierde din vedere că evaluarea e doar un etalon, nu o ghilotină. Ea ar trebui să ne arate punctul în care suntem, pentru a constata unde trebuie să mai progresăm, nu să devină un scop în sine, nelegat de alte obiective de dezvoltare. Nu mai spun că motivaţia pentru învăţare trebuie construită în jurul nevoilor de cunoaştere, de creaţie, precum şi a utilităţii informaţiilor vehiculate, nu corelată cu centrarea pe rezultate şcolare bune şi frica de note mici.

Presiunea constantă şi continuă din partea adulţilor pentru obţinerea de rezultate şcolare foarte bune poate aduce copilul în două ipostaze: fie respingerea şcolii cu tot ceea ce se întâmplă acolo legat de procesul de învăţare, fie adoptarea unei conduite submisive, de acceptare şi interiorizare a prescripţiilor adulţilor. Ambele variante sunt deficitare dezvoltării personalităţii: prima, pentru că se pierde contactul cu o sursă de cunoaştere şi a doua, pentru că se slăbeşte legătura cu adevăratul sine, cu nevoile, dorinţele şi potenţialul propriu.

Mulţi părinţi şi profesori sunt încă în inerţia competiţiei excesive şi a centrării pe note pentru că aşa au crescut ei înşişi, pentru că au multe frustrări din perioada lor şcolară, pentru că gândirea lor cuprinde convingerea că viaţa e dură şi competiţia absolut necesară. Pentru că e multă nesiguranţă printre oameni şi aparent câştigul notelor mari o compensează!

Centrarea excesivă pe note şi performanţă şcolară doar aparent pregăteşte copiii pentru viaţă, pentru că ea nu conduce la creşterea încrederii în sine. Căci adevărata încredere în sine se bazează pe un bun contact cu sine, nu pe rezultate şi performanţe (conform Alice Miller). Curajul de a te dezvolta şi explora lumea au ca fundal o bază de siguranţă, care se formează pe validarea şi acceptarea copilului, cu nevoile, emoţiile, dorinţele, potenţialul său.

Suntem o societate cu multe traume, la nivel colectiv şi individual, deci, de multe ori acţiunile noastre pot fi considerate inconştiente. Cred că şi focusarea excesivă pe performanţa şcolară face parte dintr-un con de umbră al conştiinţei noastre, ea putând fi privită ca un mecanism de apărare, la nivel colectiv şi individual, împotriva propriilor nesiguranţe.

Refuzând însă să ne trezim din ceea ce facem mai puţin bine, din a ne opri să mai greşim major în privinţa educaţiei copiilor, nu rezolvăm nimic, nici pentru propriile spaime, nici pentru încrederea în sine a copiilor!

Cine şi cum suntem?


masti 2Dacă fiecare dintre noi am fi confirmaţi pentru fiecare latură a sinelui nostru, dacă prin educaţie nu ar fi privilegiate anumite aspecte ale noastre în detrimentul altora, dacă ni s-ar oferi posibilitatea să experimentăm în libertate toate senzaţiile, percepţiile, gândurile, emoţiile, nevoile care ne caracterizează, atunci ne-am construi o personalitate în consonanţă cu sinele nostru autentic. În realitate, părinţii, famila, grupurile cărora le aparţinem, societatea în ansamblu au nevoie şi solicită formarea anumitor tipuri de trăsături de personalitate, aşa că o parte din ceea ce am deveni dacă nu am influenţaţi să ne dezvoltăm doar pe anumite direcţii, se pierde. Numim aceasta sinele nostru pierdut, adică acele părţi din fiinţa noastră pe care a trebuit să le refulăm sub presiunea cerinţelor societăţii. Apoi, mama, tata, profesorii, prietenii, oamenii cu care convieţuim şi deci interacţionăm cer de la noi să fim în feluri care nu întotdeauna se regăsesc în sinele nostru autentic. Astfel se formează sinele nostru fals, o faţetă constituită din trăsăturile născute din interacţiunea cu mediul de viaţă, cu limitele, calităţile, caracteristicile sale în fond. Însă, chiar dacă sinele fals se structurează pentru a veni în întâmpinarea celorlalţi, a nevoilor şi dorinţelor lor, anumite aspecte pot să fie deranjante pentru ceilalţi. Ele vor constitui trăsături ale sinelui respins – părţile negative ale sinelui fals care au fost dezaprobate de ceilalţi.

Dacă punem într-o ecuţie aritmetică cele de mai sus, vom obţine următoarele:

(Sine autentic-sine pierdut) + (sine fals-sine respins) = Personalitatea conştientă, adică totalitatea trăsăturilor psihice care se dezvoltă, pe care le acceptăm şi pe care le manifestăm în realitate. Personalitatea în ansamblu cuprinde atât personalitatea conştientă, un mix de autentic şi fals, cât şi trăsăturile pe care le-am respins din contactul cu conştiinţa noastră şi pe care nu ni le-am asumat, cu alte cuvinte, umbra.

Care este procentul de autentic şi de fals în personalitatea noastră depinde de cât de suportiv a fost mediul nostru de viaţă, de cât de validaţi sau invalidaţi am fost în devenirea noastră. Personalităţile de tip sine autentic se caracterizează prin vitalitate, printr-un mai bun contact cu sine, cu nevoile şi emoţiile proprii şi printr-o stimă de sine crescută comparativ cu personalităţile de tip sine fals. Personalităţile de tip sine fals sunt oarecum aparente, adică centrate pe a-i mulţumi pe alţii, iniţial pe adulţii responsabili cu creşterea şi educaţia, iar apoi această centrare pe exterior se extinde şi dincolo de familie, la totalitatea oamenilor cu care ele interacţionează. În spatele personalităţilor de tip sine fals se ascunde sinele real, autentic, reprimat, inhibat, fragmentat, dezvoltat doar pe alocuri.

Bibliografie:

  • Alice Miller, Drama copilului dotat. În căutarea adevăratului sine, Ed. Herald, Bucureşti, 2013
  • Harville Hendrix, Primeşte iubirea pe care o doreşti, Ed. Herald, Bucureşti, 2015