Să spun că în şcoala românească se pune un accent exagerat şi nesănătos pe evaluare? Cred însă că ştiţi deja. Să spun că se evidenţiază, de către mulţi părinţi şi copii, ideea de performanţă şcolară constantă, continuă şi nediferenţiatoare? Cred că şi pe aceasta o ştiţi.

Şi atunci, dacă mulţi oameni (părinţi, profesori) ştiu cât e de nesănătos să ne aplecăm excesiv pe evaluare, calificative, comparaţii, performanţă şcolară mai presus de orice, de ce totuşi o facem?!

Copiii zecişti sunt un produs al adulţilor, unul nefiresc şi puţin profitabil, pe termen lung, pentru aceştia. Un copil nu poate fi foarte bun la toate. El poate însă să obţină performanţe şcolare foarte bune constant şi să greşescă de la foarte puţin până la deloc dacă investeşte o energie şi un timp considerabile pentru acest scop. Această investiţie omoară însă dezvoltarea unor aptitudini, a unor interese, a unor relaţii, a unei abordări echilibrate a vieţii.

Copiii superperformanţi ajung copii supraadaptaţi şi pierd din vedere, pentru că au fost condiţionaţi să o facă, adevăratul scop al educaţiei: acela de a şti, de a te dezvolta frumos şi echilibrat pe multe faţete ale personalităţii pentru ca ulterior, ca adult, să poţi avea o viaţă echilibrată şi satisfăcătoare. A centra copiii pe performanţa şcolară înseamnă a-i forţa să se dezvolte unidirecţional pentru a putea reproduce cât mai fidel ceea ce li s-a prezentat şi a se încadra în standardul de ”10”.

Centrarea excesivă pe evaluarea şi performanţa şcolară pierde din vedere că evaluarea e doar un etalon, nu o ghilotină. Ea ar trebui să ne arate punctul în care suntem, pentru a constata unde trebuie să mai progresăm, nu să devină un scop în sine, nelegat de alte obiective de dezvoltare. Nu mai spun că motivaţia pentru învăţare trebuie construită în jurul nevoilor de cunoaştere, de creaţie, precum şi a utilităţii informaţiilor vehiculate, nu corelată cu centrarea pe rezultate şcolare bune şi frica de note mici.

Presiunea constantă şi continuă din partea adulţilor pentru obţinerea de rezultate şcolare foarte bune poate aduce copilul în două ipostaze: fie respingerea şcolii cu tot ceea ce se întâmplă acolo legat de procesul de învăţare, fie adoptarea unei conduite submisive, de acceptare şi interiorizare a prescripţiilor adulţilor. Ambele variante sunt deficitare dezvoltării personalităţii: prima, pentru că se pierde contactul cu o sursă de cunoaştere şi a doua, pentru că se slăbeşte legătura cu adevăratul sine, cu nevoile, dorinţele şi potenţialul propriu.

Mulţi părinţi şi profesori sunt încă în inerţia competiţiei excesive şi a centrării pe note pentru că aşa au crescut ei înşişi, pentru că au multe frustrări din perioada lor şcolară, pentru că gândirea lor cuprinde convingerea că viaţa e dură şi competiţia absolut necesară. Pentru că e multă nesiguranţă printre oameni şi aparent câştigul notelor mari o compensează!

Centrarea excesivă pe note şi performanţă şcolară doar aparent pregăteşte copiii pentru viaţă, pentru că ea nu conduce la creşterea încrederii în sine. Căci adevărata încredere în sine se bazează pe un bun contact cu sine, nu pe rezultate şi performanţe (conform Alice Miller). Curajul de a te dezvolta şi explora lumea au ca fundal o bază de siguranţă, care se formează pe validarea şi acceptarea copilului, cu nevoile, emoţiile, dorinţele, potenţialul său.

Suntem o societate cu multe traume, la nivel colectiv şi individual, deci, de multe ori acţiunile noastre pot fi considerate inconştiente. Cred că şi focusarea excesivă pe performanţa şcolară face parte dintr-un con de umbră al conştiinţei noastre, ea putând fi privită ca un mecanism de apărare, la nivel colectiv şi individual, împotriva propriilor nesiguranţe.

Refuzând însă să ne trezim din ceea ce facem mai puţin bine, din a ne opri să mai greşim major în privinţa educaţiei copiilor, nu rezolvăm nimic, nici pentru propriile spaime, nici pentru încrederea în sine a copiilor!