Când firma devine casă!


job homeFirma se transformă în casă, poate cămin când oamenii petrec mai mult de 8-10 ore la job (11, 12 sau chiar mai multe). Şi când, la orele nopţii, aceşti oameni ajung la adevărata casă, ne aşteptăm să fie cel puţin epuizaţi. Iar în această stare, probabil vor putea să mănânce ceva, vor face un duş şi vor butona telecomanda televizorului cu scopul, nu întotdeauna conştient, de-a şterge impresiile de peste zi, pentru a putea să doarmă câteva ore fără gânduri şi visuri legate de job (ceea ce de multe ori nu este posibil!). Şi acest program poate fi urmat ani de zile!

Care sunt efectele pe care acest stil de viaţă ”job-casă” le poate avea asupra unei persoane?

În primul rând, rolul profesional, fiind exercitat majoritar comparativ cu celelalte roluri (de soţ/soţie, iubit/iubită, mamă/tată, prieten/prietenă etc.) va ocupa mai mult din identitatea acelei persoane, aceasta ajungând să se definească prin profesia sa. Toate celelalte roluri deficitare plus relaţiile de rigoare cărora le sunt specifice se vor dilua, persoanele respective ajungând să aibă relaţii doar în sfera profesională şi doar de o anumită factură (aceasta dacă se păstrează deontologia profesională, ceea ce nu e întotdeauna uşor atunci când viaţa se desfăşoară predominant la locul de muncă). Funcţionarea unidimensională conduce la un stil de viaţă monoton şi depresiogen. Oricât de provocatoare ar fi profesia, ea nu poate suplini varietatea de experienţe specifice celorlalte domenii ale existenţei. De asemenea, funcţionarea uni-rol poate robotiza fiinţa umană, căci profesiile solicită doar anumite aptitudini, competenţe din sfera personalităţii, pentru celelalte existând riscul regresiei, datorită subsolicitării.

Identificarea preponderentă cu profesia rezultată din exercitarea majoritară a acestui rol în detrimentul celorlalte poate conduce nu numai la o ”sărăcire” interioară, ci şi la multiple frustrări, căci oamenii au o multitudine de nevoi şi nu toate pot fi satisfăcute în spaţiul profesional.

Toate aceste aspecte pot fi mai uşor sesizate când jobul-casă iese din peisaj (pentru că uneori firmele mai renunţă la angajaţii lor) şi persoanele până atunci foarte ocupate se trezesc într-un fel de gol existenţial, de fapt o stare ce poate fi asimilată unei depresii. Când se face timp pentru a trăi şi altceva în afara jobului, acestea constată că nu prea mai există altceva, pentru că, de atâta nefolosinţă, restul vieţii lor aproape şi-a pierdut rostul.

De ce oare ajung unii oameni să-şi transforme firma în casă şi jobul în viaţă? Pe de o parte, societatea de consum în care trăim ne încurajează constant să credem că nu putem să fim fericiţi decât având cât mai mulţi bani şi cât mai multe produse. Pe de altă parte, acceptarea asimilării de sine cu rolul profesional poate fi şi un simptom al fugii de sine, simptom care se costumează, când apare în faţa conştiinţei de sine, în haine mult mai agreabile: responsabilitate, împlinire profesională, prestigiu social etc.

Ce se poate face pentru ca firma să nu devină casă şi să fie confundată cu acasă? Deşi soluţii există, nu vreau să sugerez niciuna, pentru că soluţile vin în momentul în care recunoaştem că ne confruntăm cu o problemă. Important mi se pare a conştientiza dacă şi când profesia şi jobul s-au transformat dintr-o resursă pentru existenţă într-un blocaj al acesteia.

Advertisements

Terapia Imago sau cum să ne vindecăm rănile din copilărie prin intermediul partenerului de cuplu


terapia imagoIntrăm în relaţiile de iubire purtând rănile noastre emoţionale din copilărie şi ne îndrăgostim de persoane care seamănă mult – mai ales în aspectele negative – cu cei care au avut grijă de noi în etapele timpurii ale existenţei noastre tocmai pentru a ne oferi o şansă de vindecare.

Deoarece traumele şi vulnerabilităţile psihice construite în copilărie pot fi vindecate numai de persoane care seamănă mult cu cei care ne-au rănit, iar mecanismele inconştiente de selecţie a partenerului de cuplu au grijă ca perechile noastre să ne amintească constant de persoanele semnificative din copilăria noastră, se pare că şansa de ieşire din blocajele emoţionale timpurii este strâns legată de cei cu care formăm un cuplu. Însă, aici ajungem într-un punct critic: cei care ne pot ajuta, nu o pot face (din cauza asemănării cu cei care ne-au rănit), astfel că relaţiile de cuplu, deşi au potenţial vindecător, vor conduce cel mai probabil la o reiterare a suferinţelor emoţionale din trecut. Terapia imago s-a născut tocmai din nevoia de a depăşi acest blocaj, iar pentru ca ea să funcţioneze este necesar ca partenerii să se angajeze profund într-un proces de conştientizare şi schimbare personală.

Dacă nu putem schimba faptul că avem nevoie de persoane asemănătoare pentru a ne alina suferinţele din copilărie, putem schimba incapacitatea partenerilor, derivată din această asemănare, de a veni în întîmpinarea nevoilor celor cu care sunt în relaţie de cuplu? În terapia imago răspunsul este afirmativ în următoarele condiţii: fiecare partener să conştientizeze potenţialul rol vindecător pe care îl poate avea pentru cel/cea cu care constituie un cuplu şi să se angajeze într-un proces de clarificare a nevoilor personale şi de exprimare a acestora. De asemenea, e nevoie şi de un alt proces de înţelegere şi validare a nevoilor partenerului de cuplu, precum şi de angajare în acţiuni concrete de satisfacere a nevoile fundamentale ale acestuia. Deci, fiecare persoană dintr-un cuplu îşi va clarifica nevoile emoţionale fundamentale şi le va comunica celui/celei cu care este în relaţie, urmând ca acesta/aceasta să-i vină în întâmpinare pentru ca ele să fie satisfăcute. A veni în întâmpinarea nevoilor partenerului de cuplu este privită în terapia imago ca o oportunitate de dezvoltare nu numai pentru celălalt, cu care este constituită o relaţie, ci şi pentru sine, pentru că se creează contextul pentru a recupera părţi din sine negate, reprimate, nedezvoltate. A satisface nevoile partenerului de cuplu nu reprezintă un artificiu forţat, ci o modalitate concretă de reîntregire de sine, în acelaşi timp cu ameliorarea/vindecarea rănilor emoţionale ale celuilalt. Ca o consecinţă a acestor procese fiecare devine mai întreg, mai autentic, dar şi cu mai puţine răni emoţionale.

În concluzie, terapia imago postulează un dublu proces de recuperare de sine şi vindecare personală în urma căruia cei doi parteneri de cuplu devin mai sănătoşi psihic, mai vitali, iar relaţia acestora se intensifică şi pozitivează.

Bibliografie:
Harville Hendrix, Primeşte iubirea pe care o doreşti, Editura Herald, Bucureşti, 1988