Month: June 2014

Abordarea tranzacţională

On By emailioanaIn PsihoterapieLeave a comment

 analiza tranzactionalaConcepţia lui E. Berne asupra personalităţii umane

Analiza tranzacţională este atât o teorie asupra personalităţii umane, cât şi un sistem de consiliere/psihoterapie. Îşi are originea în lucrările lui E. Berne şi este continuată şi dezvoltată de Th. Haris, J. M. Dusay şi K. M. Dusay. Teoria asupra personalităţii se bazează pe o serie de concepte: stările eului, egograme, scenarii de viaţă, întăriri comportamentale, tranzacţii psihologice, jocuri psihologice, modalităţi de stucturare a timpului.

Stările eului. În fiecare individ există 3 stadii ale eului, active, dinamice şi observabile: stadiul eului copil, al eului adult şi al eului părinte. Fiecare stadiu reprezintă o modalitate specifică de-a gândi, simţi şi acţiona.

Stadiul eului copil: este structurat conform patternurilor din copilărie şi este divizat în copil liber şi copil adaptat. Copilul liber este caracterizat prin spontaneitate, impulsivitate, libertate, curiozitate şi creativitate. Stadiul de copil adaptat înseamnă conformism şi complezenţă.

Stadiul eului adult reprezintă o instanţă obiectivă, logică, realistă, neafectivă.

Stadiul eului părinte implică introectarea normelor, regulilor morale, atitudinilor şi credinţelor de la proprii părinţi sau de la alte figuri parentale. Este divizat în părinte critic şi părinte educativ. Părintele critic este starea eului caracterizată prin criticism şi autoritate iar părintele afectuos presupune grijă şi empatie faţă de ceilalţi.

În cazul personalităţilor normale stările eului sunt distincte.

Egograma este reprezentarea grafică a cantităţii de energie pe care o conţine starea eului. Persoanele au egograme specifice datorită energiei de care dispun precum şi modalităţii de distribuţie a acesteia între cele 5 stări ale eului. Atunci când energia unui sistem creşte, ea se realizează pe baza scăderii intensităţii celorlalte stări, căci cantitatea de energie a individului rămâne constantă.

Personalitatea sănătoasă presupune o dezvoltare armonioasă şi distinctă a tuturor stărilor eului. Disfuncţiile personalităţii pot fi datorate atât unor structuri patologice a stadiilor eului (putem avea un amestec al stadiilor eului, ca în cazul tulburărilor delirante; o dominanţă a unei singure stări a eului sau o excludere a uneia sau a două stări) cât şi unei funcţionări defectuoase, cu o trecere rapidă de la o stare a eului la alta.

Scenariul de viaţă: se structurează încă de timpuriu în urma interacţiunilor cu părinţii sau cu alte persoane şi reprezintă o modalitate de-a structura realitatea prin atribuirea de roluri, atât sieşi, cât şi celorlalţi. Doru Buzducea (1997, p.149), citându-l pe Th. Harris distinge 4 scenarii existenţiale:

1. Eu sunt O.K.- Tu eşti O. K.

Este un scenariu sănătos de viaţă. Se întâlneşte la oamenii care au avut o copilărie normală, fericită.

2. Eu sunt O. K. – Tu nu eşti O.K.

Scenariu paranoid de raportare la realitate. Se întâlneşte la persoanele care au fost tratate în copilăria timpurie cu indiferenţă şi ironie.

3. Eu nu sunt O. K. – Tu eşti O. K.

Este un scenariu “depresiv” de viaţă care se formează la cei cărora nu li s-au îndeplinit nevoile fundamentale în copilărie.

4. Eu nu sunt O.K. – Tu nu eşti O.K.

Este un scenariu de inutilitate. De obicei se întâlneşte la persoanele care au fost tratate în timpul copilăriei cu brutalitate. Este specific psihoticilor.

Întăririle comportamentale. Fiecare stadiu al eului are nevoie de întăriri pentru a se fixa. Întăririle pot fi pozitive (laudă, aprobare) sau negative (critică, dezaprobare). Întăririle pozitive sunt superioare, iar întăririle negative sunt de preferat lipsei întăririlor.

Tranzacţiile: unităţi de comunicare interpersonală, stimulări şi răspunsuri între stadiile eului aparţinând a două persoane. Când doi oameni comunică, tranzacţionează cele 6 stări ale eului. Tranzacţiile pot fi:

* Complementare: vectorii tranzacţionali sunt paraleli. Răspunsul vine de la stadiul eului căruia i-a fost adresată întrebarea şi se întoarce către stadiul care a trimis stimulul. Comunicarea, în cazul tranzacţiilor complementare, poate continua mult timp.

 *Încrucişate – răspunsul nu mai vine de la starea eului care a primit mesajul şi se adresează unei stări a eului, alta decât cea care a trimis stimulul.

 * Ulterioare – se desfăşoară pe 2 planuri simultane: unul explicit şi unul ascuns, implicit. Sunt comunicate nonverbal sau prin mijloacele verbale extralingvistice şi pot genera jocuri psihologice. De regulă planul deschis presupune mesaje adult-adult iar cel implicit mesaje părinte-copil sau copil-părinte.

 6. Modalităţi de structurare a timpului. Pot fi considerate strategii de supravieţuire. E. Berne elaborează o tipologie în care introduce 6 modele de structurare a timpului:

a) Retragerea – ieşirea din sfera relaţiilor interumane prin reverii, fantasme, etc. Din punct de vedere fizic o persoană poate aparţine unui grup dar, mental, să nu fie prezentă. Retragerea poate duce la singurătate, depresie sau chiar autism.

b) Ritualurile – sunt forme de comunicare programate cultural, diferă de la o regiune la alta, de la un grup la altul, sunt simple sau complexe, de scurtă sau lungă durată. Se învaţă în familia de origine, aparţin eului părinte şi sunt îndeplinite de copilul adaptat.

c) Discuţii tematice – modalităţi de petrecere a timpului într-un anumit grup în care se schimbă anumite opinii, păreri despre diverse subiecte. Sunt conduse de către eul părinte sau eul copil.

d) Activităţile – presupun existenţa unor obiective şi consumul fizic şi intelectual necesar pentru atingerea lor. Sunt conduse de către eul adult.

e) Jocurile – se realizează în timpul comunicării desfăşurate pe două nivele: social şi psihologic; sunt reactivări ale strategiilor folosite în timpul copilăriei; sunt determinate de scenariul existenţial al persoanei şi relaţionările interumane. Fiecare persoană are un repertoriu de jocuri. Jocurile nu rezolvă problemele, ci doar le generează.

f) Intimitatea – cea mai plăcută modalitate de structurare a timpului ce presupune exprimarea sinceră a sentimentelor, gândurilor, dorinţelor. Este o comunicare sinceră, fără motive ascunse.

7. Jocurile psihologice – presupun activarea, în acelaşi timp, a două nivele ale comunicării: cel social şi cel psihologic. Există un mesaj deschis, social şi unul ascuns, psihologic. Sunt mecanisme defensive construite pe baza experienţelor din copilăria timpurie când s-a apelat la acestea pentru a obţine recunoaşterea. Oamenii joacă întotdeauna unul dintre cele trei roluri:

1. rolul de persecutor: ceilalţi nu sunt O.K., deci nu îi valorizez

2. rolul de salvator: ceilalţi nu sunt O.K., deci le ofer sprijin

3. rolul de victimă: eu nu sunt O.K., deci sunt un înfrânt.

Pe parcursul vieţii victima va căuta un persecutor care s-o înfrângă şi un salvator care să o ajute să-i confirme neputinţa. Aceste trei roluri funcţionează în relaţie de interdependenţă şi sunt interşanjabile. Ieşirea din această triadă nevrotică înseamnă conştientizarea jocurilor şi înlocuirea lor cu o comunicare autentică.

Jocurile psihologice, împreună cu aceste 3 roluri stau la baza disfuncţiilor comunicării, a apariţiei conflictelor şi chiar a tulburărilor de tip nevrotic.

 Procesul de consiliere bazat pe analiza tranzacţională

Acest model de consiliere se bazează pe teoria personalităţii umane descrisă anterior şi are următoarele scopuri:

* modificarea scenariilor de viaţă

* evidenţierea şi întreruperea jocurilor psihologice

* echilibrarea egogramelor prin transfer energetic de la cele mai puternice la cele mai slabe.

Modelul de consiliere poate fi aplicat atât individual cât şi în grup.

Metodele şi procedeele utilizate în analiza tranzacţională (conform D. Buzducea, 1997, p.157) sunt:

– regresia de vârstă – pentru înţelegerea eului de copil al clientului

– analiza jocurilor psihologice – se decodifică mesajele ascunse din cadrul relaţionărilor cu alte persoane

– jocul de rol

– realizarea unor activităţi care să dezvolte caracteristicile stadiilor eului slab dezvoltat.

Material extras din cartea Stancu, Ioana, Mic tratat de consiliere psihologică şi şcolară, Ed. Sper, Bucureşti, 2005, paginile 85-94

Advertisement

Cuvinte vindecătoare

On By emailioanaIn Autocunoaștere și dezvoltare personală, Constelatii familiale si organizationale, Psihologia cuplului, Psihoterapie1 Comment

cuvinte vindecatoareCuvintele pot fi atât arme de temut în interacţiunea umană, cât şi balsam pentru suflet, cu potenţial major de vindecare. Cuvintele vindecătoare nu rănesc, nu jignesc, nu confuzează ci, dimpotrivă, separă ceea ce este amestecat, susţin şi alină.

În Constelaţiile familiale (ca şi curent psihoterapeutic), cuvintele vindecătoare afirmă ceea ce există (pentru că o bună raportare la realitate presupune cunoaşterea şi afirmarea realităţii) şi întăresc ceea ce este benefic. B. Hellinger vorbea de forţa şi capacitatea vindecătoare a următoarelor cuvinte: ”da”, ”te rog”, ”mulţumesc”, mai ales în cadrul relaţiilor de cuplu. Cuvântul ”da” reprezintă acceptarea a ceea ce există, a partenerului, a vieţii, a fericirii. Acest autor explica că ne-am obişnuit să aplicăm legile societăţii omeneşti şi în interacţiunea cu aspecte mai profunde ale vieţii, aşa că ni se pare firesc să plătim pentru orice: pentru sănătate, pentru noroc, pentru fericire. Prin acceptarea a tot ceea ce există, renunţăm la încercarea de a plăti într-o formă sau alta pentru ce avem, ne bucurăm de ceea ce există, spunem ”da” vieţii, în fond. Un sinonim la fel de vindecător ca şi ”da” este cuvântul ”accept”.

Cuvintele ”te rog” deschid sufletele, ele – dacă sunt spuse cu sinceritate – ne poziţionează într-o atitudine de smerenie şi disponibilitate pentru celălalt.

”Mulţumesc” este un alt cuvânt care leagă relaţiile, pentru că ne ajută să ne exprimăm recunoştinţa şi aprecierea, care sunt o adevărată hrană emoţională pentru interacţiunile umane.

În afara acestora, putem enumera şi alte cuvinte, fraze vindecătoare, care ne pot susţine în relaţiile noastre şi – pentru cei care sunt psihoterapeuţi – în chiar desfăşurarea procesului terapeutic, mai ales în momentele în care e nevoie de poziţionare, separare şi afirmare a clientului faţă de persoane semnificative din viaţa sa.

Cuvântul ”aleg” întăreşte asumarea responsabilităţii, ne scoate din sfera rolului de victimă căreia i se întâmplă sau i se fac lucruri fără să aibă capacitatea de-a interveni, ne obligă să ne conştientizăm faptele din perspectiva consecinţelor atât pozitive, cât şi negative. Multe mame consideră că se sacrifică pentru copiii lor. De fapt fac alegeri, de care evită să fie conştiente, pentru a beneficia de avantajele emoţionale ale rolului de victimă (autocompătimirea, compătimirea celorlalţi, posibilitatea de-a pretinde ceva în schimbul aşa-zisului sacrificiu). O mamă poate spune: ”Aleg să satisfac nevoile copilului meu şi să-mi frustrez X dorinţă, pentru că aşa consider că este bine în acest moment” şi va fi o mamă responsabilă şi conştientă de deciziile sale, o mamă care nu-şi va împovăra copiii cu responsabilitatea deciziilor sale.

”Sunt”, spre deosebire de ”îmi doresc”şi ”vreau” (care arată o lipsă), ne centrează pe fiinţare, plinătate, afirmare. Când cineva spune: ”Sunt independent, sunt separat, sunt bogat”, simţim forţa, existenţa şi determinarea inerente acestor fraze. Dar nu numai cuvântul ”sunt” are această energie, ci toate cuvintele prin care declinăm verbul ”a fi”. Ele ne ajută să afirmăm realitatea, mai ales atunci când se voalează, devine neclară. De exemplu, pentru un copil care a trăit constant cu devalorizarea făcută de părinţi fratelui său, fraza ”Tu eşti fratele meu. Te accept şi te respect”, are potenţial vindecător, restabilind ordinea încălcată de părinţi. De asemenea, în procesul de doliu după un avort, o mamă poate spune: ”Tu eşti copilul meu. Te recunosc şi te accept!”.

”Îţi las ţie” este o expresie care contribuie la afirmarea separării de ceea ce este negativ, de ceea ce nu ne aparţine, de ceea ce ne încurcă. Ea ne ajută să ne debarasăm de emoţiile, gândurile, atitudinile, imaginile introectate, preluate de la ceilalţi şi să ne construim propriul nostru univers, în acord cu ceea ce suntem cu adevărat. Aceeaşi conotaţie o are şi expresia: ”mă separ de”.

Sunt mult mai multe fraze vindecătoare decât cele pe care le-am enumerat aici. Vă invit să le descoperiţi şi să utilizaţi potenţialul lor benefic. Iar eu o să închei acest articol cu o fraza pe care, deşi o considerăm vindecătoare, nu este în esenţa ei decât deresponsabilizantă. Este vorba de expresia ”Iartă-mă”. Pentru ce? Ca să trăiesc cu conştiinţa împăcată, ca să împart responsabilitatea cu tine, ca să spun că sunt bun că mi-am cerut iertare şi că tu eşti rău că nu mi-ai acordat-o. În loc de aceasta, putem spune cu responsabilitate: ”Accept că ţi-am făcut rău şi o să trăiesc cu asta.”

 Bibliografie:
  • Bert Hellinger, Fericirea care durează. Cum se împlinesc relaţiile, Editura Cartea Daath, Bucureşti, 2010;
  • Bert Hellinger, Un val, un ocean, Editura Cartea Daath, Bucureşti, 2010.

Parentajul prin joc. Hârjoneala cu copiii

On By emailioanaIn Psihologia copilului şi a familieiLeave a comment

harjonealaHârjoneala părinţilor cu copiii este un joc activ şi raţional care este diferit de luptele între copii şi agresivitatea autentică. Este activ pentru că presupune contact corporal şi raţional pentru că se realizează prin respectarea unui set de reguli instituit de părinte astfel încât să aducă multiple beneficii copilului:

  • descărcarea şi controlul agresivităţii
  • explorarea forţei fizice
  • dezvoltarea încrederii în sine
  • creşterea asertivităţii.

Un exemplu de astfel de joc este acela în care copilul trebuie să ajungă într-un punct al camerei, iar adultul îl blochează corporal. Sau altul, în care copilul luptă să-l doboare pe părinte.

În continuare voi prezenta regulile care ne ajută să realizăm acest joc într-o manieră constructivă atât pentru copil, cât şi pentru relaţia lui cu părintele.

Realizarea unei protecţii elementare: prin asigurarea unui cadru securizant (să nu existe obiecte contondente în preajmă, pe jos să fie o saltea sau nişte covoare moi); prin stabilirea şi respectarea unor reguli ale ”luptei” (fără muşcături, lovituri, gâdilături, fără imobilizarea capului; e voie să blocăm cu braţele); prin stabilirea unor cuvinte care să oprească jocul când devine supărător (”Gata!” sau ”Stop joc!”).

Părintele nu are voie să umilească sau să tachineze copilul, pentru că jocul are ca scop creşterea încrederii în sine a copilului, nu descărcarea frustrărilor parentale.

Părintele trebuie să-şi folosească doar o parte din forţa fizică pentru că acest joc nu este unul între egali, ci îl folosim pentru facilitarea intrării în contact a copilului cu forţa sa. Copiii care au fost victime ale violenţei au nevoie să lupte dezlănţuit, în deplină siguranţă, iar părinţii trebuie să le asigure acest cadru.

Jocul trebuie presărat cu momente de stabilire a unui contact emoţional, iar părintele va introduce din când în când îmbrăţişările, pentru a restabili contactul emoţional cu copilul şi, implicit, a-i oferi o bază de încredere şi suport.

Părintele este şi luptător şi antrenor, deci va fi prezent în lupta-joacă atât ca parte activă, dar şi ca antrenor, suporter, prin fraze de genul ”Bravo!”, ”Ce puternic eşti!”, pentru a-i încuraja încrederea în sine a copilului.

Rezistenţa opusă de părinte este adaptată puterilor copilului şi desfăşurării jocului. În acest tip de joc părintele trebuie să fie atent pentru a constitui un real obstacol pentru copil, în anumite momente, cu scopul de a-l ajuta pe acesta să-şi folosească puterile la nivel maxim, dar, în altele, va opune mai puţină rezistenţă, pentru a-i da încredere copilului. Părintele va opune exact atâta rezistenţă încât să-l mobilizeze pe copil, fără a-l frustra, enerva, demobiliza sau descuraja.

Părintele trebuie să fie foarte atent. Când copilul dă semne că nu se simte bine, jocul trebuie întrerupt sau, dacă este oportun, poate fi introdus ceva caraghios, pentru destinderea atmosferei.

Părintele are nevoie să ştie că, în timpul acestui tip de joc, pot apărea reale descărcări de furie ale copilului, mai ales dacă acesta s-a confruntat cu dificultăţi, frustrări, umilinţe în viaţa de zi cu zi. Acestea sunt normale, nu sunt semne că e ceva în neregulă cu copilul, ci reprezintă modalităţi de-a normaliza trăirile emoţionale negative.

În majoritatea cazurilor copilul trebuie să câştige, pentru a-i întări încrederea în sine.

Propriile sentimente ale părintelui – furie, neputinţă – , trăite în copilărie, pot fi trezite de acest joc. E nevoie să fie controlate, iar dacă părintele nu poate, jocul trebuie oprit. Un părinte care nu se poate controla emoţional nu mai este securizant pentru copil şi nu mai poate conduce jocul pentru beneficiile acestuia.

Respectând toate aceste reguli, joaca-luptă are toate şansele să conducă la multiple efecte pozitive pentru copil, într-o deplină siguranţă atât pentru el, cât şi pentru părinte.

 Bibliografie:
Cohen, L., Reţete de jocuri, Ed. Trei, Bucureşti, 2012

Jocuri pentru fete şi jocuri pentru băieţi

On By emailioanaIn Psihologia copilului şi a familieiLeave a comment

joaca 2Feminitatea, în cultura noastră, presupune blândeţe, tact, delicateţe, receptivitate. Este motivul pentru care, în jocurile ”clasice” pentru fetiţe, se promovează aceste caracteristici. Jocurile băieţilor privilegiază, în schimb, curajul, puterea, competivitatea, agresivitatea, pentru că acestea sunt atribute ale masculinităţii. Aceste tipuri de jocuri întăresc apartenenţa la un sex, dar este important să dezvoltăm şi aspecte de forţă şi putere fetiţelor şi abilităţi de contact şi emoţionale băieţilor, chiar dacă nu rezonează cu caracteristicile de rol-sex acceptate în societate.

Jocurile care presupun dezvoltarea abilităţilor fizice şi stimulează cutezanţa promovează puterea fetiţelor fără a le ştirbi din feminitate, iar jocurile care încurajează contactul emoţional (de exemplu cele de comunicare) dezvoltă abilităţile emoţionale fără a afecta masculinitatea băieţilor.

Jocurile complementare celor ”clasice” sunt o necesitate pentru cucerirea unui echilibru necesar dezvoltării unei identităţi de sex-rol integrate, coerente. Noi toţi conţinem şi aspecte masculine şi feminine, ele sunt contrarii care se opun, dar se şi susţin reciproc (receptivitatea alimentează activismul, forţa dă putere blândeţii, exprimarea afectivă contribuie la creşterea autocontrolului etc.). Lipsind anumite aspecte sau dezvoltându-le deficitar, pentru că ”trebuie” să aparţină celuilalt sex, personalitatea îşi pierde din capacitatea de adaptare, iar – pentru a compensa această lipsă – se dezvoltă şi mai mult aspectele specifice propriului sex. Se creează o feminizare şi masculinizare cu note exagerate, dezechilibrante. La aceasta contribuie şi componentele de marketing şi publicitate, pentru a forma consumatori fideli ai anumitor produse. Rezultatul nu îl reprezintă persoanele (băieţi/bărbaţi, fete/femei) echilibrate şi împăcate cu sine, ci extreme feminine şi masculine ”incomplete”, mereu în căutarea a ceva care să le facă să se simtă mai bine.

Deci, chiar dacă este bine ca, prin joc şi joacă, să dezvoltăm predominant copiilor caracteristicile psihologice specifice apartenenţei sexuale, să nu-i privăm de alte aspecte absolut necesare unei identităţi ehilibrate.

Bibliografie:
Cohen, L., Reţete de jocuri, Editura Trei, Bucureşti, 2012

Integrarea traumei

On By emailioanaIn Consilierea/psihoterapia traumei, PsihoterapieLeave a comment

integrareDisocierea reprezintă modalitatea principală prin care o persoană traumatizată face faţă evenimentului traumatic. Este o modalitate care îi permite supravieţuirea de moment şi în perioada imediat următoare traumei. Însă, pe termen lung, disocierea – parţială sau la nivelul personalităţii – vine cu nişte costuri uriaşe care vor amprenta puternic negativ viaţa persoanei traumatizate. Unul dintre efectele negative este consumul energetic necesar procesului de realizare şi menţinere a disocierii: persoana ajunge să se epuizeze, să nu aibă energie, să devină depresivă. Alte efecte ale disocierii sunt comportamentele adictive (pentru a acoperi emoţiile violente sau golul interior creat de traumă), tentativele de suicid (când persoana nu mai suportă tensiunea psihică şi nu mai are speranţe că se va simţi mai bine), pierderea simţului identităţii, probleme relaţionale, agresivitate, atacuri de panică, probleme somatice (de somn, alimentare, endocrine etc.; pentru că noi funcţionăm unitar şi afectarea psihică conduce, mai devreme sau mai târziu, la boli somatice).

Pe cale naturală, prin forţele naturale de refacere a organismului şi psihicului, noi nu putem să depăşim trauma. E nevoie de abordare terapeutică, iar scopul terapiei, pentru traumele mai vechi de 6 luni (în intervalul temporar anterior terapia se centrează pe suport, susţinere, securizare) este chiar integrarea traumei în contextul psihic şi al personalităţii celui în cauză, integrarea fiind chiar procesul opus disocierii. Prin integrarea a ceea ce este separat şi dezlegat, se sudează şi se unifică trauma cu restul experienţelor personale.

O traumă integrată este în totalitate conştientă (cu toate percepţiile, imaginile, emoţiile şi gândurile asociate), iar imaginile şi trăirile afective terifiante, deşi nu dispar, capătă o intensitate suportabilă de către persoană. Aceasta se întâmplă datorită descărcării emoţionale asociate cu rememorarea evenimentului traumatic, în context terapeutic, securizant. De exemplu, deşi frica şi furia unei femei abuzate sexual nu vor dispărea niciodată, în travaliul de integrare a abuzului, intensitatea emoţională capătă proporţii suportabile conştient.

Integrarea traumei presupune a încadra evenimentul respectiv în contextul mai general al vieţii, extrăgând o semnificaţie ce poate fi constructivă personal. Dincolo de semnificaţia distructivă asociată traumei, integrarea presupune şi o resemnificare a acesteia. Deşi semnificaţia iniţială există şi va exista în continuare, a resemnifica înseamnă a putea vedea trauma şi în altă lumină, adică a putea extrage ceva pozitiv din violenţa şi negativitatea traumatică. Pozitivul identificat ţine de istoricul personal, de tipul traumei, de intensitatea acesteia, de resursele individuale şi chiar de desfăşurarea concretă a faptelor din momentul traumei. Un exemplu de resemnificare este acela al considerării traumei ca un şoc necesar pentru ”trezirea” dintr-un stil de viaţă nociv.

O traumă integrată presupune refacerea disponibilităţii afective şi emoţionale anterioară acesteia, precum şi lipsa dorinţei de a face rău agresorilor.

Integrarea traumatică presupune acceptarea a ceea ce s-a întâmplat, precum şi dobândirea forţei de-a merge mai departe, eliberaţi de experienţa traumei.

Disocierea traumatică

On By emailioanaIn Consilierea/psihoterapia traumei, PsihoterapieLeave a comment

om pe o parte de copacNu suntem pregătiţi natural nici pentru a gestiona traumele, nici pentru a ne elibera de efectele lor. Pentru a putea face faţă unei traume şi a continua să trăim, psihicul nostru foloseşte mecanismul disocierii. Adică al separării experienţei traumatice de restul experienţelor noastre. Disocierea (splitarea) poate fi atât parţială, cât şi totală (la nivelul personalităţii).

Disocierea parţială constă în separarea amintirii traumei de emoţiile asociate acesteia. Persoana îţi aminteşte ceea ce s-a întâmplat, dar nu simte nimic. Însă, sub influenţa anumitor stimuli din ambianţă, amintirea traumei, cu tot cu emoţiile terifiante poate ”invada” brusc conştiinţa persoanei.

Tot o formă de disociere parţială este memorizarea evenimentului în părţi separate ale sistemului nervos, imaginile cele mai încărcate emoţional fiind stocate astfel încât să intre mai greu în câmpul conştient al persoanei. În asemenea situaţie, persoana îşi aminteşte doar parţial evenimentul traumatic, aspectele cele mai dificile nefiind accesibile conştiinţei.

Disocierea personalităţii este forma extremă de procesare a unei traume, identitatea personală splitându-se în identităţi parţiale. Identitatea personală constă într-un simţ al continuităţii personale, fiecare dintre noi simţindu-ne aceiaşi chiar dacă apar schimbări în corpul şi psihicul nostru. În disocierea personalităţii, identitatea se împarte în două părţi distincte, persoana traumatizată putându-se situa atât într-o parte şi având un simţ al identităţii acestei stări, cât şi în cealaltă parte şi având un alt simţ al identităţii. Persoana devine, cu alte cuvinte, două persoane. Adică într-un moment se simte şi se comportă ca o persoană, iar – în alte momente – se simte şi se comportă ca o persoană total diferită, care nu are nimic în comun cu prima.

Disocierea personalităţii se întâlneşte în traumele de-a violenţă extremă, acest mecanism de apărare intervenind pentru a putea asigura supravieţuirea persoanei. Astfel de traume nu pot fi legate sub nici o formă de celelelte experienţe din memoria persoanei. Prin urmare, personalitatea ”se rupe” în două subpersonalităţi. Una din personalităţi este cât de cât coerentă cu ceea a fost persoana până în momentul traumei, iar – în cealaltă personalitate – individul nu-şi aminteşte cine este, se comportă diferit, pleacă de acasă sau de la serviciu.

În disocierea personalităţii partea separată din personalitatea obişnuită, care încorporează experienţa traumei, cuprinde şi alte conţinuturi ce nu au legătură cu trauma. Aceste conţinuturi sunt diferite în funcţie de persoană şi de tipul traumei.

Fenomenul disocierii în traumă ne arată foarte clar că trauma afectează profund persoana ce parcurge un asemenea eveniment. Este prin urmare foarte necesar să existe asistenţă psihologică şi/sau medicală pentru persoanele traumatizate.

 Bibliografie:
Ruppert, F., Traumă, atașament, constelații familiale, Editura Trei, București, 2012

Tipuri de traumă

On By emailioanaIn Consilierea/psihoterapia traumei, PsihoterapieLeave a comment

tipuri de traumaF. Ruppert a clasificat traumele pornind de la ideea că în spatele fiecărei traume se află un conflict emoţional central. Acest conflict se naşte o dată cu trauma şi rămâne în sufletul persoanei traumatizate, influenţând cursul vieţii acesteia. Conflictul emoţional se construieşte în interiorul persoanei pornind de la esenţa situaţiei traumatice: ameninţarea, sub o formă sau alta, a vieţii în ceea ce are ea esenţial (forţă vitală, iubire, încredere). Persoana traumatizată va simţi impactul distructiv al evenimentului traumatic, dezvoltând o trăire emoţională corespunzătoare, căreia i se va opune dorinţa şi emoţia firească de viaţă.

Ruppert identifică patru tipuri de traumă:

  • Trauma existenţială (accidente, violuri): conflictul emoţional central este un rezultat al tensiunii construite prin evitarea vieţii versus încrederea în viaţă. După o traumă existenţială, persoana este ambivalentă faţă de viaţă: pe de o parte, este temătoare şi dezvoltă un comportament evitant, iar, pe de altă parte, îşi doreşte să trăiască ca şi până atunci.
  • Trauma de pierdere (separare bruscă, moartea subită a unei persoane dragi – mamă, tată, frate, soră, copil, partener): conflictul este între dorinţa de moarte şi dorinţa de viaţă. Acest tip de traumă creează în sufletul persoanei dorinţa de-a rămâne în trecut, căreia i se opune dorinţa de continuare a vieţii.
  • Trauma de relaţie (respingerea unui copil de către mama lui): presupune o tensiune între iubire (încredere)/ură (neîncredere). Când cineva suferă o traumă de acest tip, în toate relaţiile construite ulterior va oscila între neîncrederea în ceilalţi şi dorinţa de încredere în ceilalţi.
  • Trauma sistemului (incest, infanticid): conduce la conflictul dintre a minţi (datorită sentimentelor de ruşine şi vină) şi a spune adevărul.
Bibliografie:
Ruppert, F., Traumă, atașament, constelații familiale, Editura Trei, București, 2012

Stres/traumă

On By emailioanaIn Consilierea/psihoterapia traumei, Psihoterapie5 Comments

stres traumaExistă puncte comune între ceea ce numim ”stres” și ”traumă”, dar și diferențiatoare. Cred că pentru fiecare dintre noi este util să știm dacă ceea ce trăim poate fi încadrat într-o categorie sau alta, pentru că gestionarea celor două tipuri de experiențe este diferită. Dacă în cazul stresului, ne putem reface, de cele mai multe ori, fără ajutor de specialitate (medical și psihologic), pentru a duce o viață cât de cât normală după o traumă e nevoie de ajutor terapeutic. Așa că, haideți să identificăm împreună ce este stresul și ce numim traumă.

Traumele pot fi considerate experiențe stresante foarte puternice, dar nu tot ceea ce înseamnă stres este traumatic. Stresul poate fi definit ca răspunsul individului, ca structură biopsihosocială, la solicitările mediului. Răspunsul constă în modificări biofiziologice și psihice pe care individul le manifestă în momentul adaptării la agenții stresori. Termenul de ”stres” aparține lui Hans Hugo Bruno Selye. Acesta a descris sindromul general de adaptare la stres care apare atunci când agentul stresor este de durată. Sindromul de adaptare la stres constă în derularea următoarelor faze:

  • faza de șoc – presupune intensificarea activității sistemului nervos vegetativ simpatic; eliminarea masivă de hormoni corticosuprarenali, în special cortizol; reducerea tonusului muscular; creșterea presiunii arteriale și a frecvenței cardiace; hipotermie și hipoglicemie; predominarea fenomenelor de catabolism și scăderea rezistenței organismului;
  • faza de rezistență – adaptarea atinge nivelul optim, predominând procesele anabolice;
  • faza de epuizare – rezistența scade din nou sub medie; prevalează fenomenele de uzură si distrofie; poate surveni colapsul sau moartea.

Stresul presupune un decalaj între diverse solicitări ale mediului (fizice, psihice, chimice, biologice) și posibilitățile de răspuns ale individului. Stresul are prin urmare o conotație individuală, depinzând de agenții stresori dar, mai ales, de posibilitățile reale ale individului de a se adapta acestora.

Dacă în cazul stresului există un decalaj între solicitări și răspunsul organismului, dar individul îi face față (cu diverse costuri, e adevărat), în cazul traumei evenimentul stresor depășește capacitățile individuale de a-i face față. Trauma este deci un stres extrem, pentru care individul nu este pregătit și nici nu are resursele necesare de a-l gestiona. În funcție de resursele individuale, ceea ce este stres pentru cineva, poate fi traumă pentru o altă persoană.

O altă diferență între stres și traumă constă în aceea că manifestările suferite de un individ pentru a face față stresului sunt reversibile, în sensul că acestea se remit după un timp de la acțiunea factorilor stresori, în timp ce trauma determină o modificare de durată în corp și suflet. De fapt, urmările unei situații traumatice nu dispar niciodată complet.

Ca și în cazul stresului, putem vorbi de o reacție procesuală în trăirea efectivă a situației traumatice:

  • faza de vigilență: presupune o mobilizare a rezervelor energetice ale organismului; în această fază individul încearcă diverse modalități de a ieși din situația respectivă, dar specific pentru traumă este faptul că nu reușește;
  • faza de șoc: este o fază de amorțire fizică și psihică pentru a împiedica moartea prin supraexcitație; dacă într-o situație de stres individul reușește să iasă din situație prin fugă sau luptă, în traumă, acestea neavând succes, urmează faza de șoc caracterizată de ”înghețare” (închiderea tuturor canalelor psihice) sau fragmentare (doar o parte din personalitate resimte trauma, celelalte nu, pentru că se disociază).

Modalitățile de înghețare sau disociere în traumă sunt următoarele:

  • blocarea perceptivă: persoana percepe ca prin ceață;
  • încremenirea trăirilor afective: omul nu mai simte;
  • disocierea corporală: se produce un fel de disociere corporală, ca și cum persoana se privește de sus;
  • disocierea corporală: o parte din personalitate suportă trauma, celelalte sunt în afara experienței traumatice.

Stresul este asociat cu o serie de semne sau simptome, care apar o dată cu situația stresantă și se remit în timp, după ce factorii stresori își încetează acțiunea. Acestea sunt următoarele:

  • Semne şi simptome fizice de stres: tahicardie, palpitaţii, creşterea tensiunii arteriale, transpiraţii, tensiune musculară, dureri de cap, diaree, constipaţie, tremor, balbism, greaţă, vomă, oboseală, tulburări de somn, uscăciunea gurii, prurit, dureri;
  • Simptome emoţionale: iritabilitate, izbucniri de furie, ostilitate, depresie, nelinişte, retragere, diminuarea iniţiativei, lipsă de interes, stimă de sine redusă, diminuarea capacităţii de a se bucura de evenimentele plăcute, nelinişte psihomotorie, anxietate;
  • Semne şi simptome cognitive şi perceptuale: tulburări de memorie, erori de apreciere a distanţei, creativitate redusă, neatenţie la detalii, lipsă de concentrare, scăderea productivităţii;
  • Semne şi simptome comportamentale: creşterea numărului de ţigări fumate, conducere agresivă, creşterea consumului de alcool, anorexie, bulimie, râs nervos, nerăbdare, comportament compulsiv.

Spre deosebire de stres, unde simptomele se remit pe măsura dispariției agenților stresori, în traumă, simptomele trăirii traumei (disocierea și ”înghețarea”) sunt urmate de semne posttraumatice: flashbackuri, uitarea totală sau parțială a ceea ce s-a întâmplat, insensibilitate emoțională, instabilitate emoțională, lipsă de plăcere generalizată, angoasă, panică, depresie, confuzie, gânduri suicidare, teamă, evitarea situațiilor corelate cu trauma.

Așa cum spunem anterior, dacă un eveniment este perceput ca stresant depinde mai ales de posibilitățile reale individuale de a-i face față. La fel, o situație poate fi stresantă pentru cineva și traumatică pentru o altă persoană. Însă, neținând cont de această raportare la resursele persoanei, putem totuși să categorisim anumite situații ca fiind stresante sau traumatice, raportându-ne la reacția majorității oamenilor în astfel de evenimente. Prin urmare, putem spune că pierderea locului de muncă, restrângerile financiare, nașterea unui copil, nunta, schimbarea locuinței, accidentele minore, examenele, bolile, separările etc. sunt evenimente stresante, iar accidentele grave, violul, moartea, divorțul, abandonul, incestul, infanticidul etc. sunt situații traumatice.

După depășirea situației stresante, persoana nu uită ceea ce i s-a întâmplat, pe când – în cazul traumelor, principala modalitate de supraviețuire o reprezintă reprimarea totală sau parțială a gândurilor și sentimentelor legate de acestea.

Toate aspectele menționate ne arată că stresul poate fi uneori gestionat de către cel care-l parcurge fără ajutor din partea specialiștilor, pe când – în cazul traumelor – este nevoie neapărat de ajutor terapeutic.

Bibliografie:
Legeron, P., Cum să te aperi de stres, Editura Trei, Bucureşti, 2003
Ruppert, F., Traumă, atașament, constelații familiale, Editura Trei, București, 2012

A fi centrat

On By emailioanaIn Autocunoaștere și dezvoltare personalăLeave a comment

 1-4eef6574daA fi în contact cu tine
Adică
A fi atent la gândurile tale,
A-ți simți emoțiile,
A-ți simți corpul.
A nu re-acționa
Adică
A nu răspunde impulsiv sub imperiul, dar fără conștiința aspectelor ”atinse” din tine,
Ci a fi atent la ceea ce este trezit sau rănit în interiorul tău
A recunoaște ce-ți aparține și ceea ce vine din afara ta
Apoi a spune cum vezi tu, din propria perspectivă, situația.
A fi conștient de unicitatea ta.
A fi conștient că, așa cum ești, ești perfect.
Exercițiu: Pentru creșterea contactului cu tine, poți privi zilnic, câte 3 minute, imaginea asociată acestui articol. Cel mai bine e să-ți construiești tu propria imagine, desenând simbolul respectiv.

Despre a fi băiat și a deveni bărbat

On By emailioanaIn Psihologia copilului şi a familieiLeave a comment

baiat barbatPe fundamentul biologic al apartenenței la un sex și sub influența factorilor de mediu și educație se construiește și apartenența psihică sexuală. Nu este suficient să fim fată sau băiat din punct de vedere biologic, ci e nevoie să devenim psihic fete sau băieți, adică să ne apropiem, să interiorizăm caracteristici psihice specifice fiecărui sex și să ne comportăm în rezonanță cu acestea.

Formarea caracteristicilor biopsihosexuale constituie esența dezvoltării identității sexuale. Identitatea psihosexuală masculină sau masculinitatea presupune dezvoltarea, în cazul băieților, a o serie de caracteristice masculine: fermitatea, hotărârea, responsabilitatea, inițiativa, activismul, îndrăzneala, afirmarea de sine, spiritul combativ. Nu trebuie pus semnul egal între duritate, violență, agresivitate și masculinitate. Acestea sunt exacerbări masculine, măști suprapuse peste vulnerabilități ascunse. Un bărbat violent ascunde temeri adânc înrădăcinate în sufletul său, pe care le compensează prin masca unei durități extreme.

Masculinitatea înseamnă integrarea activismului și agresivității specifice construcției biologice în structura psihică și comportamentală a bărbaților. Când aceste două sunt bine așezate în cadrul personalității, ele dau o coloratură de forță, energie, putere și activism tuturor aspectelor psihocomportamentale. Prost integrate, sunt sursă de conflict și dezechilibru, constituindu-se în elemente ”nesudate” de ansamblu, ce par să aibă un fel de autonomie, care mai mult dezechilibrează persoana, decât o ajută să se integreze și afirme.

Cum pot fi dobândite caracteristicile psihice masculine de către băieți? Din păcate, în educația acestora ne confruntăm cu o situație paradoxală: vrem să dezvoltăm trăsături masculine, dar o mare parte din educație se realizează de către femei, care privilegiază, întăresc și valorizează aspectele feminine din comportamentul copiilor. Aceasta, pe de o parte. Pe de altă parte, o serie de comportamente care nu au gen (conduita civilizată, activitatea mentală, muzica, arta, poezia, moralitatea), fiind stimulte în principal de către educatori femei sunt recepționate de către băieți ca fiind feminine. Deci, pare dificil să dezvoltăm masculinitatea într-un mediu educativ dominat de femei, cu activități nu neapărat feminine, dar percepute ca aparținând acestui pol. Soluția trebuie s-o căutăm în relația băiatului cu tatăl său. Dacă există o relație armonioasă a tatălui cu fiul său în care să regăsim joacă, activități realizate împreună, limite clare care să-l securizeze pe copil, precum și un model masculin pozitiv în persoana tatălui, atunci identitatea masculină a băiatului se dezvoltă într-o manieră pozitivă.

Indicatorii dezvoltării sănătoase a masculinității, pentru un băiat de vârsta școlară, sunt:

  • existența unei relații pozitive cu tatăl său
  • băiatul realizează jocuri masculine cu ceilalți băieți de vârsta lui
  • tatăl său este perceput de către băiat ca un model: îl admiră, este mândru de el, vrea să devină asemenea lui
  • nu există o rivalitate extremă cu fetele.

Chiar dacă construcția identității este un proces, nelinear de multe ori, prezența acestor indicatori la vârsta școlară relevă faptul că traseul evoluției masculine este unul pozitiv și, chiar dacă vor mai exista sincope la pubertate, adolescență sau chiar tinerețe, băiatul are șanse mari să devină un bărbat care se acceptă, se valorizează și se comportă într-o manieră masculină. Iar aceste aspecte, atunci când sunt prezente, derivă într-o mare măsură, din relația băiatului cu tatăl său.

Bibliografie:
Fraiberg, Selma, Anii magici. Cum să înțelegem și să rezolvăm problemele copiilor, Ed. Trei, București, 2009
Corneau, G., Există iubiri fericite? Psihologia relaţiei de cuplu, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2006

Despre a fi fată și a deveni femeie

On By emailioanaIn Psihologia copilului şi a familieiLeave a comment

fata aspirand spre femeieNe naștem cu o determinare sexuală biologică clară (cei mai mulți dintre noi). Este ceea ce se cheamă sexul biologic. Pentru a ne simți însă bine ca fată sau băiat și implicit a ne comporta ca atare este nevoie să ne formăm o atitudine pozitivă față de apartenența noastră sexuală. Dezvoltarea acestui tip de atitudine, precum și învățarea modalităților de comportament asociate celor două sexe se realizează în principal prin relația constituită cu părintele de același sex.

Dacă fata este apropiată de mamă, dacă se simte iubită și apreciată de aceasta și, în plus, mama este mulțumită că este mamă și că are o fetiță, atunci se creează fundamentele unei identificări pozitive a fetei cu mama. Prin identificare, fata vrea să fie ca mama ei, să învețe ceea ce aceasta știe să facă, să dea viață unor copii, să devină femeie, cu alte cuvinte.

La vârsta școlară, semnele unei atitudini pozitive a fetiței față de propria feminitate pot fi considerate următoarele:

  • armonia dintre mamă și fiică
  • sentimentele pozitive ale fetiței pentru mama ei
  • lipsa unei rivalități puternice cu băieții
  • dorința de a se juca împreună cu alte fete jocuri feminine (cu păpușile, de-a prințesele, de-a mama și de-a tata etc.)
  • aspirațiile fetei pentru activități și comportamente asociate sexului feminin (dorința de-a se îngriji, cochetăria, aspirația de-a avea copii, dorința de-a ști să realizeze treburi gospodărești, dorința de-a se căsători etc.).

Când fetița se simte bine ca fetiță, când se bucură că aparține sexului feminin și-și dorește să crească pentru a fi femeie, atunci există o atitudine pozitivă față de feminitate, ceea ce constituie însăși fundamentul unei evoluții firești și armonioase a identității feminine. Iar tot acest proces este legat organic de relația pe care mama o construiește cu fiica ei.

 
Bibliografie:
Fraiberg, Selma, Anii magici. Cum să înțelegem și să rezolvăm problemele copiilor, Ed. Trei, București, 2009
Corneau, G., Există iubiri fericite? Psihologia relaţiei de cuplu, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2006

De ce ”trebuie” să zâmbim în fotografii?

On By emailioanaIn Autocunoaștere și dezvoltare personalăLeave a comment

zambet fotografiiV-ați pus vreodată această întrebare? Face parte din categoria celor ”de copii”, pentru că aceștia se mai întreabă încă asupra unor aspecte care par evidente sau de la sine înțelese pentru toată lumea. Cei mai mulți fotografi ne cer să zâmbim când facem fotografii (nu-i așa că nu vă puteți imagina cum ar fi să fiți fotografiați fără să vi se spună: ”Zâmbiți, vă rog!”), iar părinții le zic copiilor să zâmbească frumos la pozat.

Pentru mine întrebarea care dă titlul articolului s-a născut din ideea de-a înțelege ce se ascunde în spatele anumitor presiuni sociale. Aceasta e una banală, e adevărat, dar de multe ori ne lăsăm duși de valul social și uităm să ne poziționăm, adică să ne clarificăm în legătură cu ceea ce vrem și să acționăm în consecință. Cred cu tărie că a trăi conștient începe nu de la cele mai semnificative situații, ci de la gesturi și acțiuni aparent nesemnificative în care ne simțim securizați să încercăm reacții noi, pentru felul nostru de-a fi, precum și pentru modul general valabil de-a privi situațiile. Așa că, haideți să încercăm să găsim împreună răspunsul la această întrebare ”de copil” pentru a putea apoi să ne găsim expresia cea mai adecvată în această situație, aparent, doar aparent neînsemnată!

Sunt fotografiile în care zâmbim mai frumoase? Pentru a zâmbi se folosesc două perechi de mușchi: zigomaticii mari, care sunt dispuși pe părțile laterale ale feței și sunt legați de colțurile gurii și mușchii orbiculari din jurul ochilor. Când zâmbim, zigomaticii mari lărgesc gura iar orbicularii îngustează ochii și fac ”laba de gâscă” la colțurile ochilor. Zâmbetele false, forțate, pun în funcțiune doar zigomaticii, pe când în cele adevărate zâmbim și cu ochii. Creează acești mușchi, atunci când zâmbim, o față mai frumoasă? Un studiu transcultural a arătat că bărbații și femeile cu vârste cuprinse între 17 și 60 ani, proveniți din 5 culturi diferite consideră că frumosul este asociat cu ochii mari, nasurile mici și buzele cărnoase. Dar, când zâmbim, ochii devin mai înguști – deci, mai puțin atrăgători, potrivit studiului amintit anterior, și, de asemenea, asupra nasurilor și buzelor zâmbetul nu are un efect de înfrumusețare. Deci, presiunea de-a zâmbi nu are legătură cu conceptul de frumusețe, cel puțin nu cu normele la care pactăm inconștient cu toții, ci sunt implicate alte aspecte, aș spune mai subtile, ce corelează cu felul în care ne simțim când zâmbim și cu normele sociale de acceptare, nu de frumusețe.

Studiile de psihologie socială arată că zâmbetul este asociat cu următoarele aspecte:

  • când zâmbim părem mai fericiți
  • zâmbetul ne face să părem mai tineri
  • zâmbetul ne creează o aparență de competență
  • zâmbetul, chiar și fals, ne calmează pulsiunile agresive.

Toate acestea conduc la ideea de acceptare socială, pentru că persoanele care par mai fericite sau doar mai mulțumite, mai încrezătoare și nonagresive au un grad de acceptare socială mai mare. Zâmbetul pare, din această perspectivă, un semnal de genul: sunt mulțumit de mine, sunt pașnic, nu te teme, te poți apropia de mine, chiar mă poți plăcea.

Deci, când fotograful vă spune: ”Zâmbiți, vă rog!”, el exprimă de fapt mesajul: ”Arată-le celorlalți că ești o.k., pentru a te plăcea!”. Aceasta este capătul lui de relație, conform teoriei lui J.Salome. Dar, dumneavoastră ce spuneți? Cum vă poziționați? Dacă vă doriți să fiți plăcuți de ceilalți (și, cine nu-și dorește?!), zâmbiți, vă rog, dar, dacă nu țineți în primul rând la acest lucru și vreți, de exemplu, să vă reamintiți peste un timp starea pe care o aveați atunci, lăsați-vă mușchii feței să facă ce știu ei mai bine, adică să vă exprime starea. Pe cea autentică, nu contrafăcută! Pentru o viață conștientă!

Bibliografie:
Ayala Malach Pines, Căile îndrăgostirii, Editura Trei, București, 2011
Serge Moscovici (coord.), Psihologia socială a relaţiilor cu celălalt, Editura Polirom, Iasi, 1997

Returnarea ”răului” primit

On By emailioanaIn Autocunoaștere și dezvoltare personală, Psihologia cupluluiLeave a comment

returnare cadou
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
Dacă, într-o relație, nu mi-am spus punctul de vedere clar,
Dacă m-am lăsat definit/-ă de celălalt,
Dacă m-am responsabilizat pentru ceea ce simte și gândește acesta,
Dacă am ”înghițit” jigniri, învinovățiri, minciuni, ordine,
Atunci conțin în interiorul meu multe toxine relaționale.
Și, dacă mai sunt în relație cu celălalt,
Relația cu acesta este poluată de răul primit.
Iar, dacă m-am separat,
Relațiile mele cu alți oameni vor fi poluate de toxinele ingerate.
Prin urmare, e necesar să renunț la răul pe care l-am primit și să-i returnez celuilalt toate comportamentele care m-au jignit, rănit, întristat, îndurerat, înfuriat, enervat. Cum pot să fac asta? Simbolizând ceea ce am primit și nu mi-a făcut bine printr-un obiect pe care să-l returnez în realitate sau într-o manieră simbolică. Restituirea e necesar să fie însoțită de niște cuvinte clarificatoare, scrise sau doar spuse:
”Îți returnez ceea ce am primit de la tine și a fost toxic pentru mine: … (cuvintele urâte, devalorizările, jignirile, injuriile, culpabilizările, violența fizică și psihică etc.). Fac acest lucru nu pentru a-ți face vreun rău, ci pentru binele meu.
Îți multumesc, de asemenea, pentru toate mesajele tale hrănitoare: … (complimentele, încurajările, susținerile, tandrețea etc.).
Dacă tu simți că ai să-mi restitui ceva din comportamentul meu care te-a influențat negativ, te rog să o faci.
De azi înainte aleg să trăiesc liber/-ă, fără a mă lăsa invadat/-ă de toxinele primite.”
 
Bibliografie:
  1. Salome, J., Curajul de a fi tu însuţi, Ed. Curtea Veche, Bucureşti, 2002
  2. Salome, J., Singurătatea în doi nu e pentru noi, Ed. Curtea Veche, Bucureşti, 2003

 

 

Când crezi că nu mai simți nimic

On By emailioanaIn Autocunoaștere și dezvoltare personalăLeave a comment

emoții in sirFață de cineva până nu demult drag (soț, soție, iubit, iubită, prieten, mamă, tată etc.), e nevoie să arunci o privire la emoțiile strânse în sufletul tău!

Când spun emoții mă refer la totalitatea trăirilor afective, adică la toate produsele proceselor noastre afective. Deși putem categorisi trăirile afective în cinci mari categorii: afecte, dispoziții afective, emoții, sentimente, pasiuni, emoția poate fi considerată un fel de unitate fundamentală afectivă. Și aceasta pentru că ea le străbate pe toate și în jurul ei se cristalizează toate celelalte. Afectele pot fi considerate emoții foarte intense, care reclamă o descărcare comportamentală imediată și reținerea lor se face cu costuri energetice mari. Dispozițiile afective reprezintă starea noastră emoțională de fundal, un fel de emoție diluată și greu perceptibilă. Sentimentele se nasc prin cristalizarea mai multor emoții create de către aceeași persoană, iar pasiunile sunt trăiri afective foarte intense, născute din și generatoare de emoții.

Emoțiile noastre sunt foarte variate – mânia, tristețea, bucuria, surpriza, disprețul, vinovăția, mulțumirea, mirarea, remușcarea etc. – și ne referim la ele ca fiind vitalizante, tonice, pozitive sau devitalizante, negative, pornind de la relația stabilită între ceva din exterior, generic denumit obiect de satisfacere a nevoii și o nevoie sau o dorință din interiorul nostru. Cînd relația este pozitivă, de satisfacere a nevoii, avem trăiri emoționale pozitive, altfel, pentru nevoile nostre frustrate, apar emoțiile negative.

Emoțiile pozitive sunt mai instabile, mai fluctuante, pe când emoțiile negative ne părăsesc mai greu. Acest aspect poate fi susținut printr-un argument adus din sfera psihopatologiei: există tulburări afective unipolare și tulburări afective bipolare, dar numai trăirile afective negative dau naștere tulburărilor unipolare, în timp ce cele pozitive, când se constituie în tulburări, se acompaniază întotdeauna de cele negative. E ca și cum mania (polul pozitiv exacerbat patologic) nu poate supraviețui fără depresie (polul negativ), pe când depresia are suficientă stabilitate încât să dea naștere singură unei tulburări.

Când emoțiile negative nu sunt exprimate, ele, în virtutea stabilității proprii, nu se evaporă, nu se șterg, poate doar nu mai suntem conștienți de ele. Rămân în sufletul nostru, mai separate sau mai amestecate și se așează ca niște straturi, obturând trăirile afective pozitive, mai fragile, mai instabile. Accesul la cele pozitive se poate realiza din nou dacă lăsăm spațiu de exprimare celor negative.

Dacă simți că în sufletul tău s-au acumulat multe trăiri emoționale negative și nu le poți comunica persoanelor sau doar persoanei față de care s-au structurat, poți realiza un ”coș al emoțiilor negative”, un recipient fizic în care să pui diverse obiecte cu valoare de simbol pentru trăirile neexprimate, modelaje sau desene sau să scrii bilețele pentru trăirile identificate la o radiografie atentă a sufletului tău. Cu conținutul coșului poți face ce dorești, îți aparține, poți renunța la ceea ce ai exprimat, poți transforma emoțiile conștientizate în alte emoții sau le poți păstra pentru a-ți reaminti ce ai simțit față de persoana X sau Y. Când simți că nu mai ai ce pune în coș și a apărut o emoție ca de ușurare a sufletului, e semn că o mare parte din trăirile neexprimate și-au găsit forma de expresie. Apoi, uită-te cu atenție prin cotloanele sufletului și, mai mult ca sigur, vor apărea și emoțiile pozitive, poate un pic prăfuite sau anchilozate, dar totuși vii. Cred că acest tip de curățenie, primenire sufletească îmi vine să zic, ar fi nevoie să-l realizăm periodic, altfel riscăm să nu mai știm ce simțim, să părem fără rezonanță emoțională sau fixați în polul emoțional negativ.

Deci, dacă ai senzația că nu mai simți nimic față de cineva până nu demult drag, fă puțină curățenie în sufletul tău. S-ar putea să ai niște surprize la final!

Comunicarea constructivă cu copiii

On By emailioanaIn Psihologia copilului şi a familieiLeave a comment

comunicare constructivaNu este suficient să ne iubim copiii pentru a-i crește frumos și a-i ajuta să devină persoane autonome și responsabile. Cel mai important factor educativ pentru copii este de fapt relația pe care o construim cu ei – adaptată vârstei și nevoilor lor, constructivă, care să-i ajute să-și formeze o imagine pozitivă și realistă despre ei înșiși, să devină personalități armonioase capabile de independență și responsabilitate.

Cum construim o relație sănătoasă cu copiii? Printr-o comunicare nontoxică, conștientă, care să-i ajute să crească în conformitate cu propriile nevoi.

Reperele pentru o comunicare constructivă cu copiii sunt destul de asemănătoare cu cele valabile pentru orice tip de relație: de cuplu, de familie, de prietenie, profesională. Sintetic, acestea sunt:

  • Înlocuirea comenzilor și directivelor (trebuie să …) cu cereri personalizate: ”Își cer să-ți faci lecțiile pentru că am stabilit împreună ca, de la ora 14, să te ocupi de teme” sau ”Îți cer să vii la masă pentru că e ora prânzului”. De asemenea, poate fi și ”Îți cer să mai ai puțină răbdare, pentru că o să plecăm în 10 minute”.
  • Transformarea amenințărilor și șantajului în cerințe clar formulate. ”Dacă nu-ți faci temele, nu ai voie să te joci la calcuator” poate deveni ”E momentul să-ți faci temele. Dacă vei începe mai târziu, îți va rămâne puțin timp pentru distracție”. Iar mesajul șantajist, de genul, ”Dacă nu mă asculți, o să mă supăr” e mai indicat să fie spus sub forma ”Îți cer să te comporți frumos. Nu-mi place când e nevoie să-ți fac observație”.
  • Etichetările, pozitive și negative, conduc fie la angoasă (în pofida a ceea ce se crede, copiii suportă greu presiunea admirației), fie la o imagine negativă de sine. Ele pot fi înlocuite cu valorizarea rezultatelor. Astfel, ”Bravo, ești deștept!”, devine ”Bravo, soluția pe care ai găsit-o este interesantă!”. Iar frazele de genul ”Nu te descurci deloc. Ești un pămpălău” e musai să dispară și să fie înlocuite cu suportul acordat pentru depășirea dificultăților: ”Haide să vedem ce poți face pentru a obține rezultate mai bune”.
  • Comparațiile nu fac nici un serviciu nimănui, nici celui care e defavorizat (pentru că va înțelege că reperele de valoare sunt întotdeauna în afară, nu în interior), nici celui favorizat (pe de o parte pentru că, prin empatie, copiii se pot identifica cu cel blamat chiar dacă sunt poziționați la polul ”superior” al comparației iar, pe de altă parte, pentru că e solicitant să devii etalon, acesta obligă constant, e ca o presiune care se cere îndeplinită). Prin urmare, cel mai bine e să valorizăm fără a compara.
  • Mesajele culpabilizante (”Mă faci să sufăr” sau ”Mă omori cu zile” – da, din păcate, se spune și așa ceva) conduc la a-l determina pe copil să se responsabilizeze pentru capătul părintelui de relație, care – trimițând astfel de mesaje – se deresponsabilizează de ceea ce simte și gândește. Acest tip de mesaje creează vinovăție în copil, disconfort în relația cu părinții și așează fundamentul unei personalități dependente, copilul preluând modelul de neasumare a responsabilității personale. Ele pot fi înlocuite cu o exprimare sinceră a gândurilor și trăirilor afective: ”Mă simt …, când tu te comporți … .”
  • Pedepsele e necesar să fie înlocuite cu mesaje care vorbesc despre consecințele logice și naturale ale unui comportament indezirabil. Astfel, ”Nu îți mai cumpăr jucărie pentru că nu ai făcut curat în cameră” poate deveni ”Îți cer să-ți faci ordine în cameră. Vom cumpăra o nouă jucărie când celelalte vor fi puse la locul lor.”
  • Abuzul de ordine: ”Fă-ți lecțiile!”, ”Vino acasă!”, ”Pleacă de acolo!” structurează o relație foarte inegală în care părintele dictează iar copilul ori se supune, ori se revoltă. Nu este o relație care să-i permită acestuia să-și spună punctul de vedere, să fie ascultat, să se țină cont și de părerea lui. Deși uneori e necesar să fim și imperativi, cred că de multe ori exagerăm gratuit. Multe mesaje de acest gen pot fi transformate în cereri din partea adultului, cereri față de care copilul se poate poziționa sau în afirmații prin care să transmitem informații sau să reamintim reguli. De exemplu, ”Vino acasă!” poate fi spus sub forma ”E momentul să vii acasă”. Ordinul ”Pleacă de acolo!” înseamnă de fapt ”E periculos să te apropii de … . Îndepărtează-te, te rog!” și poate fi exprimat chiar în această formă.

 Comunicarea cu copiii în care respectăm aceste repere, adică nu abuzăm de comenzi și directive, cerem clar ceea ce dorim, nu etichetăm, apreciem rezultatele, nu devalorizăm, nu facem comparații, nu culpabilizăm, nu pedepsim, ci aplicăm consecințele logice și naturale, contribuie la realizarea unor relații cu aceștia, favorabile dezvoltării unor personalități echilibrate. Chiar dacă a pune în practică aceste aspecte înseamnă efort suplimentar din partea părinților și educatorilor, cred că merită încercat. De fapt, efortul se va resimți mai acut la început, atunci când vom înlocui vechile deprinderi de comunicare cu comportamente comunicaționale mai sănătoase. Pe măsură ce le vom exersa, ele vor deveni la rândul lor, deprinderi. Ce vor structura o comunicare constructivă cu copiii.

Bibliografie:

Andreescu, Daniela, Conversații cu tine, Editura Herald, București, 2013
Salome, J., Mami, tati, mă auziți?, Ed. Curtea Veche, Bucureşti, 2003

Să învățăm câte ceva de la fricile noastre!

On By emailioanaIn Autocunoaștere și dezvoltare personalăLeave a comment

fricaFrica e omniprezentă în viața noastră. Facem sau nu lucruri de frica a ceva, acționăm sau ne reținem acțiunile pentru că ne e frică de ceva, educăm copiii inoculându-le frica de pedeapsă, trăim uneori cu frica de ce se va întâmpla.

Frica, ca trăire emoțională, îmbracă intensități variate, de la scăzută la foarte intensă (fobia) și acoperă o plajă mai mare sau mai mică de aspecte – este fie circumscrisă clar unui aspect (de exemplu, frica de întuneric), fie generalizată (anxietatea), acompaniind existența subtil și presant în același timp.

Frica este o trăire emoțională de bază iar reacția la frică este înscrisă în însăși funcționarea sistemului nostru nervos vegetativ. Frica ne-a acompaniat de-a lungul vremurilor, având o imensă valoare adaptativă – ea semnalizează prezența unui pericol căruia persoana trebuie să-i facă față.

Fricile oamenilor pot fi foarte diverse, de la frica de pericole concrete în situații specifice de viață până la frica raportată la evenimente posibile: frica de abandon, de singurătate, de-a nu fi la înălțime, de umilință, de abuz, de respingere, de moarte, de câini, de păianjeni, de înălțime, de spații deschise, de oameni, de vorbit în public, de sânge, de spații închise, de întuneric, de agresivitate, de ridicol etc.

Unii oameni sunt mai curajoși, alții mai fricoși. Ce face oare diferența dintre ei? Să aibă primii mai puține frici? Înclin să cred că fricile nu ocolesc pe nimeni, nici pe cei pe care îi considerăm foarte curajoși, însă modalitatea de raportare la frică cred că este diferită: cei curajoși au învățat să acționeze în pofida fricilor sau împreună cu ele, ținând cont de informația pe care acestea o transmit, în timp ce ceilalți – fricoșii – și-au restrâns gama acțiunilor, și-au blocat exprimarea pentru a ocoli obstacolul, dificultatea sau problema semnalizată de frică.

Fricile nu au cum să dispară. Sunt prea importante pentru noi pentru că ne arată când ne apropiem de situații periculoase sau de aspecte vulnerabile. Problema cu fricile nu este că ele există, că că ne lăsăm dominați de ele. Cum să ne ”împrietenim” cu fricile noastre și să ni le facem aliate în ceea ce întreprindem? Pentru a afla răspunsul la această întrebare haideți să mai vorbim puțin de mecanismul producerii fricii. Atunci când ne confruntăm cu o situație potențial periculoasă, ni se face frică. Frica, ca orice emoție din gama celor pe care impropriu le numim ”negative”, ne arată relația dintre ceva din exterior și o nevoie, o dorință care e posibil să fie frustrată. Deci, în spatele oricărei frici, se află o nevoie sau o dorință care se vrea îndeplinită și a cărei satisfacere este în pericol. Astfel ia naștere frica. Prin urmare, o modalitate de-a face ceva constructiv cu fricile noastre este aceea de a le utiliza ca pe niște borne semnalizatoare pentru dorințele și nevoile noastre. Apoi, în loc să paralizăm de frica posibilității ca acestea să nu fie îndeplinite, putem construi planuri de acțiune pentru satisfacerea lor. Dacă îmi e frică de moarte, înseamnă că am o dorință de-a trăi, cam frustrată ce e drept din cauza blocajelor generate de frică, de care mă pot ocupa gândindu-mă ce să fac pentru a trăi în loc de a supraviețui și punând în practică acțiuni prin care să-mi exprim elanul vital. Dacă am o frică de respingere foarte mare, în spatele ei vom descoperi o nevoie de aprobare intensă, pentru care putem învăța să ne acceptăm mai mult, aprobându-ne și iubindu-ne așa cum suntem. Frica de-a pierde controlul ascunde o nevoie crescută de siguranță pe care o putem satisface identificând aspecte reale din noi înșine care ne pot securiza. Dacă mi-e frică că nu voi reuși într-un proiect personal, pot să construiesc planuri de acțiune care să mă ajute să-mi satisfac dorința de-a reuși în proiectul respectiv.

Voi încheia acest articol sintetizând într-o frază modalitatea optimă de-a ne raporta la fricile noastre: ”Mulțumesc, frică, pentru ajutorul pe care mi-l dai în descoperirea nevoilor și dorințelor proprii. Misiunea ta se încheie aici, de unde eu voi continua apropiindu-mă de dorințele pe care tu mi le-ai semnalizat, pentru a le cunoaște și a decide dacă și cum le voi satisface. Te rog însă să revii, de cîte ori va fi nevoie să-mi mai spui ceva despre mine.”

Comunicarea conștientă

On By emailioanaIn Autocunoaștere și dezvoltare personalăLeave a comment

comunicare constientaÎn ultima vreme am scris câteva articole pe care le pot considera subsumate domeniului comunicării, fie aceleia dintre părinți și copii, fie în cuplu. Gândindu-mă la acele teme și scriind despre ele, am reflectat mai mult la felul în care comunicăm de obicei și la ce se poate face pentru a comunica mai autentic. Așa am ajuns la ideea că felul nostru de-a interacționa în acest vast domeniu numit comunicare ar fi mult mai benefic pentru toată lumea dacă ar fi conștient.

Dar ce este comunicarea conștientă? Oare această sintagmă nu pare un non-sens? Cu excepția celor care vorbesc în somn, comunicarea se petrece în stare de veghe, adică atunci când avem o stare de conștiență. Pe fundalul acestei stări de trezie noi realizăm totuși multe activități, unele automate, altele semi-automate, unele de care nu ne dăm seama, adică inconștiente și unele conștiente. Pentru ca activitatea de comunicare să treacă din registrul automat în cel conștient ar fi nevoie să fie îndeplinite mai multe aspecte:

  • Să fim atenți la ce vrem să transmitem și să comunicăm mesajul clar, ca pe o poziționare personală, fără emfază, cu respect pentru noi și celălalt.
  • Să conștientizăm ce naște mesajul celuilalt în noi; dacă emoția creată este foarte intensă, cel mai probabil a fost atins un punct sensibil din interiorul nostru care nu are legătură cu interlocutorul și, de aceea, nici mesajul nu trebuie catalogat ca toxic, nici partenerul de discuție ca răuvoitor.
  • Să fim atenți la tendința celuilalt de a se poziționa în locul nostru, vorbind despre noi și încercând să ne definească și să stopăm acest lucru: ”Părerea ta este … . Părerea mea este … .”.
  • Să conștientizăm tendința proprie de-a vorbi pentru celălalt și s-o înlocuim cu o comunicare despre propria persoană.
  • Să ne ascultăm constant (”Eu ce cred despre aceasta? Eu ce simt acum?”) pentru a ști care este adevăratat noastră poziție în comunicare.
  • Să învățăm să fim curajoși pentru a ne exprima în cele mai multe situații, chiar dacă toți ceilalți cred altceva; în principiu, unicitatea fiecărei persoane reclamă puncte de vedere specifice și dacă toți am avea curajul de-a fi sinceri în comunicare, varietatea mesajelor ar fi mult mai mare.
  • Când optăm pentru a nu ne exprima, e important să o facem conștient: ”Aleg să nu spun care este părerea mea pentru că e mai important să primesc aprobarea celorlalți!”.
  • Să fim atenți la clișeele care tind să apară în comunicare noastră, mai ales atunci când nu avem chef de discuții sau când nu știm ce să spunem sau când situația pare că ne scapă de sub control și să le înlocuim cu mesaje mai vitale sau, dacă nu știm ce să spunem, să tăcem.
  • Să recunoaștem, măcar în sinea noastră, când nu știm să gestionăm o situație și să ne lăsăm timp să medităm la ea; uneori e sănătos să comunicăm dificultatea noastră.
  • Să verificăm dacă celălalt a înțeles mesajul în forma în care l-am transmis pentru a remedia eventualele probleme de transmitere a acestuia.
  • Evident, e nevoie să vorbim mai puțin, dar mai personalizat. Mai puțin, pentru că a fi atent și iar a fi atent, a gândi și iar a gândi, acțiuni specifice comunicării conștiente, presupun timp.
  • Să fim atenți la nuanțele mesajelor: atât la cele pe care le transmitem, cât și la cele pe care le primim.
  • Să răspundem conștient, nu să re-acționam la spusele celuilalt; să lăsam un spațiu între stimul și reacție, spațiu psihic în care să ne întâlnim cu propria persoană pentru a putea să fim în contact cu celălalt.

Poate nu e întotdeauna posibil să comunicăm conștient, dar, cu siguranță, sunt momente când e foarte necesar. Cum să facem însă să putem accesa comunicarea conștientă, dacă de obicei reprezintă un fel de ”haine de duminică”?

Anunț atelier: CE TIPAR FINANCIAR AM ȘI CUM POT SĂ-L ÎMBUNĂTĂȚESC?

On By emailioanaIn Autocunoaștere și dezvoltare personalăLeave a comment

tipar financiar individualMulți oameni vor să-și îmbunătățească capacitatea de-a câștiga bani. Dar uneori nu știu iar, de multe ori, deși încercările de dezvoltare pe această linie pot să nu lipsească sau să fie foarte numeroase, veniturile rămân constante. Motivul îl reprezintă fixarea barometrului nostru financiar psihic, la un anumit nivel.

Dacă vrei să afli cum ai ajuns să îți fixezi un anumit tipar financiar și ce se poate face pentru a ți-l reseta pentru un alt nivel, mai mulțumitor, te invit la un atelier pe care îl voi organiza pe data de 6 iulie (duminică), orele 9-13, în care vom dezbate tema tiparelor financiare individuale. Contribuția individuală este de 80 lei, iar locația (din București) va fi comunicată ulterior celor înscriși.

Înscrierile se realizează prin mail, pe adresa emailioana@yahoo.com sau prin telefon, 0745998141,  până la data de 4 iulie. Grăbiți-vă, locurile se ocupă în ordinea înscrierii!

Responsabilitatea în relațiile de cuplu

On By emailioanaIn Psihologia cupluluiLeave a comment

eu tu relatiaPentru toți cei care gândesc că celălalt este ”de vină” pentru ceea ce se întâmplă în relație.
Pentru toți terapeuții care au tendința să pacteze cu unul sau altul din partenerii de cuplu.
 
Responsabilitatea unei relații este împărțită ”frățește” de cei doi parteneri. Raționamentul este următorul:
  • Fiecare este total responsabil de ceea ce transmite și primește într-o relație, adică fiecare partener are întreaga capacitate de-a decide ce să pună în comunul relației (în ”jumătatea” sa de relație) și cum să interpreteze ceea ce i-a comunicat partenerul.
  • Într-o relație sunt două persoane, fiecare 100% responsabilă de capătul ei de relație.
  • În concluzie, responsabilitatea calității relației rezultă dintr-un calcul matematic simplu: 1/2=50%. Fiecare dintre noi poate contribui, poate controla, poate decide calitatea fiecărei relației de cuplu într-un procent de 50%. Restul, depinde de partener.
Din aceste 2 idei despre responsabilitatea din relații putem înțelege următoarele aspecte:
–         când comunicăm e important să ne spunem gândurile, sentimentele, trăirile, dorințele, nevoile, motivațiile, convingerile proprii; ce punem în relație este al nostru și responsabilitatea este totală pentru aceasta
–         maniera de-a comunica benefică pentru o relație sănătoasă și hrănitoare exclude mesajele amenințare, directive, culpabilizante sau depreciative
–         când comunicăm, responsabilitatea pentru felul în care ne poziționăm față de ceea ce ne-a transmis partenerul este în totalitate a noastră: putem să primim totul nediscriminativ, fie că este vorba de noi, fie de celălalt sau putem să selectăm mesajele care au legătură cu noi de mesajele care nu ne privesc pe noi. De exemplu, un partener poate spune: ”M-ai făcut să mă simt ridicol!”. Putem să preluăm informația ca atare și să ne simțim vinovați sau putem să acceptăm că faptele sunt ale noastre și avem responsabilitatea pentru ele, dar sentimentele, în cazul acesta, aparțin celuilalt. E posibil să fi vrut să-l facem să se simtă ridicol și atunci e important să conștientizăm că atacul asupra partenerului este un atac la adresa relației și vor exista consecințe, în planul satisfacției resimțite în interacțiunea cu celălalt sau, cel mai probabil, nu am vrut să ne rănim partenerul și felul în care se simte ține de interpretarea situației. Cum poate fi rescris mesajul anterior, într-o manieră mai constructivă? Simplu: ”M-am simțit ridicol când tu te-ai comportat … . ”
Din ideile despre responsabilitate putem înțelege și că ceea ce se întâmplă cu fiecare partener de cuplu nu depinde deloc de interacțiunea cu celălalt? Straniu, nu?! De fapt lucrurile sunt un pic mai nuanțate: eu, în orice relație de cuplu, sunt responsabil pentru ceea ce gândesc, simt sau pentru felul cum acționez, indiferent de ceea ce spune sau face partenerul, dar, relația pe care o constitui cu celălalt depinde doar 50% de participarea personală, iar restul, de acesta. Să luăm un exemplu, prezent în unele relații: jignirile. El îi spune ei: ”Toanto!”. Ea se simți, cel mai probabil, supărată sau tristă sau furioasă. Cine e responsabil? Ea sau el? Ea, pentru trăirile ei. El, pentru exprimarea lui urâtă. Dar nu derivă trăirile și acțiunile ei din exprimarea lui urâtă? Teoria responsabilității relaționale spune că nu. Pentru că între calitatea stimulului și calitatea reacției se interpune întreg sistemul ei psihic, e o interacțiune mediată de ceva ce îi aparține în totalitate. Din acest motiv spunem că responsabilitatea pentru ce facem cu ceea ce primim este personală. Și dacă celălalt a decis să mă jignească, a pus o piatră de temelie la deteriorarea relației și este responsabil pentru asta, dar nu și pentru felul în care mă simt.
Ajunsă în acest punct, în care ofer explicații preț de aproximativ o pagină, mai simt încă nevoia de clarificări și, prin urmare, voi încerca, ca un exercițiu, să ofer zece modalități de reacție posibile pentru mesajul anterior. Pe principul că, dacă sunt 10, pot fi și 100 și 1000, adică, câte persoane, atâtea reacții, deci, suntem responsabili pentru noi, chiar dacă suntem în interacțiune cu alții. Să începem:
El: Toanto!
Ea 1: Tâmpitule! (Se simte agresată și agresează.)
Ea 2: Dacă mai vorbești așa cu mine, o să-ți spun și eu câteva … ! (Se simte agresată și amenință.)
Ea 3: Plânge. (Este tristă.)
Ea 4: Du-te dracului! (Se simte agresată și agresează.)
Ea 5: Nu mă recunosc în ceea ce-mi spui. Nu-mi place felul în care îmi vorbești! (Ea se detașează de eticheta pusă și se poziționează față de exprimarea partenerului.)
Ea 6: Pleacă. (Pentru că e foarte tristă.)
Ea 7: Pleacă. (Pentru că se gândește că nu se poate discuta cu el.)
Ea 8: M-am supărat foarte tare că ai vorbit așa cu mine. Eu nu accept să-mi vorbești așa. Dacă se va mai întâmpla, ne vom despărți. (Se supără, spune ce nu-i convine și trasează propriile limite legate de exprimarea celuilalt.)
Ea 9: M-am întristat că ai vorbit așa. Spune-mi ce te deranjează pe tine, că nu înțeleg! (Ea se întristează și cere partenerului să-i explice ce nu-i convine, pentru că nu transpare din jignirea respectivă.)
Ea 10: Îmi pare rău că te-am supărat! (submisivă, își asumă responsabilitatea pentru enervarea partenerului.)
Deci, se poate să găsim 10. Scriind, mi-am dat seama că aș putea să variez mult și bine. Până la urmă chiar suntem responsabili pentru ceea ce facem cu ceea ce ni se întâmplă: 100%. Și doar 50 % pentru calitatea relațiilor noastre.
 
Bibliografie:
Andreescu, Daniela, Conversații cu tine, Editura Herald, București, 2013
Salome, J., Curajul de a fi tu însuţi, Ed. Curtea Veche, Bucureşti, 2002
Salome, J., Singurătatea în doi nu e pentru noi, Ed. Curtea Veche, Bucureşti, 2003
 
 

Tehnicile psihodramatice în educație

On By emailioanaIn PsihoterapieLeave a comment

teatruTehnicile psihodramatice sunt derivate atît din psihodrama clasică moreniană, cât și din spațiul dramaterapiei și valorifică potențialul de evaluare, remediere, prevenire, dar și de creștere și dezvoltare psihologică inerent jocului de rol.

Tehnicile psihodramatice stimulează exprimarea prin acțiune a diferitelor problematici cu care o persoană se confruntă. Multe din tehnicile psihodramatice au fost integrate în diverse forme de consiliere și psihoterapie, dar și în alte domenii de activitate, educația fiind unul dintre acestea.

Prin intermediul tehnicilor psihodramatice noi avem acces la ceea ce Moreno denumea cu termenul de ”plusrealitate”. Aceasta reprezintă o dimensiune invizibilă a realității care nu este întrutotul trăită sau exprimată. Este o realitate subsumată realității deja existente, una latentă, încă neconștientizată și exprimată.

Dintre tehnicile psihodramatice care pot fi utilizate în context educațional enumerăm jocul de rol propriu zis, inversiunea de rol, dublul, oglinda, concretizarea, solilocviul, atomul social precum și două tehnici gestaltiste, dar cu origine psihodramatică: tehnica scaunului gol și metapozițiile.

1. Jocul de rol: persoana își joacă propriul rol. Prin jocul de rol se stimulează autocunoașterea, putem învăţa modalităţi de relaţionare adecvată şi eficientă și chiar putem produce modificări în sfera personalităţii prin mecanismul armonizării imaginii de sine cu sfera comportamentală.

Jocul de rol îl implică pe individ în totalitate, acesta participând cu tot ceea ce este din punct de vedere psihic: cogniție, afectivitate și motivație, voliție, trăsături de personalitate, conștient, subconștient și chiar inconștient. Jucând un anumit rol, persoana poate afla mai multe despre sine, dar și despre alții, se poate înțelege mai profund pe sine, dar și pe ceilalți. Prin joc de rol putem conștientiza resuresele și limitele personale și putem învăța strategii de relaționare mai eficiente.

 În viaţa cotidiană orice rol realizat în realitate poate fi reprezentat mental, însă nu orice rol reprezentat poate fi adecvat concretizat în acţiune. Prin jocul de rol, în psihodramă, individul trece de la acțiune la reprezentare și invers, adaptându-și rolurile sale la propria personalitate şi la cerinţele realităţii.

2. Inversiunea de rol: protagonistul își asumă rolul unui alt personaj (persoană reală sau personaj fantastic, parte a personalității, persoană care trăiește sau care nu mai este etc.) și exprimă ideile, trăirile afective ale personajului respectiv, în timp ce o altă persoană joacă rolul său. Această tehnică permite decentrarea individului și accesul la noi perspective.

Tehnica scaunului gol este o tehnica gestaltistă ce presupune dialogul cu diverse persoane sau dialogul între diverse părți ale eului prin intermediul unui scaun gol. Aici, spre deosebire de inversiunea psihodramatică, persoana joacă succesiv toate rolurile specifice unei situații. Ea a fost creată de F. Perls şi o variantă a ei (top dog-under dog) constituie modalitatea prin care sunt puse “faţă în faţă” imaginea de sine reală cu imaginea de sine ideală.

Tehnica metapozițiilor este derivată din tehnica scaunului gol şi constă în experimentarea succesivă a rolurilor altor persoane, mai întâi a celei cu care o persoană se află în conflict, apoi a aceleia care e martoră la discuţia celor două şi o evaluează, apoi rolul celei de-a treia care a văzut cum a fost evaluată discuţia de către martor, şi aşa mai departe. Experimentarea din perspective “cât mai distanţate” a conflictului permite creşterea gradului de evaluare obiectivă a acestuia şi implicit, creează premisa unei abordări mai realiste a acestuia în viaţa reală.

3. Dublul este o tehnică prin intermediul căreia o persoană devine vocea interioară a protagonistului și, folosindu-și intuiția și empatia,  exprimă (dubleaza) ceea ce nu reușește acesta sa exteriorizeze. Este utilizată pentru a ajuta protagonistul să depașească un blocaj sau să își exprime adevăratele sentimente, gânduri, emoții.

4. Oglinda: tehnică în care propriul rol este jucat de către o altă persoană, iar aceasta urmărește scena.

5. Solilocviul: persoana pune în cuvinte ce gândește și simte într-un anumit moment. Este o tehnică ce facilitează conștientizarea și exprimarea gândurilor și trăirilor.

6. Concretizarea face vizibile conținuturi interioare ale protagonistului (gânduri, imagini mentale, emoții, vulnerabilități, resurse etc.) prin intermediul Eu-rilor auxiliare (alte persoane).

7. Atomul social: sunt reprezentate concret, spațial, relațiile cu alte persoane – familia (atom familial), colegii de la serviciu (atom profesional), de școală (atom școlar) etc. Reprezintă o modalitate de clarificare a relațiilor, sentimentelor, conflictelor, distanței emoționale.

În context educațional tehnicile psihodramatice pot fi utilizate în cadrul orelor de dirigenție, orele de consiliere, cercurilor de actorie, serbărilor școlare.

Sunt mai multe tipuri de exerciții care se bazează pe joc de rol care pot fi utilizate în context educațional:

  • Improvizație dramatică pornind de la anumite roluri (fixate) pentru fiecare copil
  • Improvizație dramatică în care copiii joacă mai multe roluri, succesiv
  • Joc de rol pentru dezvoltarea abilității de a gestiona conflicte
  • Tehnica scaunului gol, pentru accesarea altor perspective în diverse situații conflictuale
  • Scenarii imaginative pentru dezvoltarea abilităților de-a gestiona diverse situații (exemplu: a fi parte a unui peisaj care trece din diverse transformări; a te salva dintr-o situație dramatică etc.)
  • Improvizație dramatică cu personaje agreate sau dezagreate de copii.

Bibliografie:

Moreno, J., L., Scrieri fundamentale. Despre psihodramă, metoda de grup și spontaneitate, Ed. Trei, București, 2009
Stancu, Ioana, Mic tratat de consiliere psihologică şi şcolară, Ed. Sper, Bucureşti, 2005