Să învățăm câte ceva de la fricile noastre!

fricaFrica e omniprezentă în viața noastră. Facem sau nu lucruri de frica a ceva, acționăm sau ne reținem acțiunile pentru că ne e frică de ceva, educăm copiii inoculându-le frica de pedeapsă, trăim uneori cu frica de ce se va întâmpla.

Frica, ca trăire emoțională, îmbracă intensități variate, de la scăzută la foarte intensă (fobia) și acoperă o plajă mai mare sau mai mică de aspecte – este fie circumscrisă clar unui aspect (de exemplu, frica de întuneric), fie generalizată (anxietatea), acompaniind existența subtil și presant în același timp.

Frica este o trăire emoțională de bază iar reacția la frică este înscrisă în însăși funcționarea sistemului nostru nervos vegetativ. Frica ne-a acompaniat de-a lungul vremurilor, având o imensă valoare adaptativă – ea semnalizează prezența unui pericol căruia persoana trebuie să-i facă față.

Fricile oamenilor pot fi foarte diverse, de la frica de pericole concrete în situații specifice de viață până la frica raportată la evenimente posibile: frica de abandon, de singurătate, de-a nu fi la înălțime, de umilință, de abuz, de respingere, de moarte, de câini, de păianjeni, de înălțime, de spații deschise, de oameni, de vorbit în public, de sânge, de spații închise, de întuneric, de agresivitate, de ridicol etc.

Unii oameni sunt mai curajoși, alții mai fricoși. Ce face oare diferența dintre ei? Să aibă primii mai puține frici? Înclin să cred că fricile nu ocolesc pe nimeni, nici pe cei pe care îi considerăm foarte curajoși, însă modalitatea de raportare la frică cred că este diferită: cei curajoși au învățat să acționeze în pofida fricilor sau împreună cu ele, ținând cont de informația pe care acestea o transmit, în timp ce ceilalți – fricoșii – și-au restrâns gama acțiunilor, și-au blocat exprimarea pentru a ocoli obstacolul, dificultatea sau problema semnalizată de frică.

Fricile nu au cum să dispară. Sunt prea importante pentru noi pentru că ne arată când ne apropiem de situații periculoase sau de aspecte vulnerabile. Problema cu fricile nu este că ele există, că că ne lăsăm dominați de ele. Cum să ne ”împrietenim” cu fricile noastre și să ni le facem aliate în ceea ce întreprindem? Pentru a afla răspunsul la această întrebare haideți să mai vorbim puțin de mecanismul producerii fricii. Atunci când ne confruntăm cu o situație potențial periculoasă, ni se face frică. Frica, ca orice emoție din gama celor pe care impropriu le numim ”negative”, ne arată relația dintre ceva din exterior și o nevoie, o dorință care e posibil să fie frustrată. Deci, în spatele oricărei frici, se află o nevoie sau o dorință care se vrea îndeplinită și a cărei satisfacere este în pericol. Astfel ia naștere frica. Prin urmare, o modalitate de-a face ceva constructiv cu fricile noastre este aceea de a le utiliza ca pe niște borne semnalizatoare pentru dorințele și nevoile noastre. Apoi, în loc să paralizăm de frica posibilității ca acestea să nu fie îndeplinite, putem construi planuri de acțiune pentru satisfacerea lor. Dacă îmi e frică de moarte, înseamnă că am o dorință de-a trăi, cam frustrată ce e drept din cauza blocajelor generate de frică, de care mă pot ocupa gândindu-mă ce să fac pentru a trăi în loc de a supraviețui și punând în practică acțiuni prin care să-mi exprim elanul vital. Dacă am o frică de respingere foarte mare, în spatele ei vom descoperi o nevoie de aprobare intensă, pentru care putem învăța să ne acceptăm mai mult, aprobându-ne și iubindu-ne așa cum suntem. Frica de-a pierde controlul ascunde o nevoie crescută de siguranță pe care o putem satisface identificând aspecte reale din noi înșine care ne pot securiza. Dacă mi-e frică că nu voi reuși într-un proiect personal, pot să construiesc planuri de acțiune care să mă ajute să-mi satisfac dorința de-a reuși în proiectul respectiv.

Voi încheia acest articol sintetizând într-o frază modalitatea optimă de-a ne raporta la fricile noastre: ”Mulțumesc, frică, pentru ajutorul pe care mi-l dai în descoperirea nevoilor și dorințelor proprii. Misiunea ta se încheie aici, de unde eu voi continua apropiindu-mă de dorințele pe care tu mi le-ai semnalizat, pentru a le cunoaște și a decide dacă și cum le voi satisface. Te rog însă să revii, de cîte ori va fi nevoie să-mi mai spui ceva despre mine.”

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s