Când firma devine casă!


job homeFirma se transformă în casă, poate cămin când oamenii petrec mai mult de 8-10 ore la job (11, 12 sau chiar mai multe). Şi când, la orele nopţii, aceşti oameni ajung la adevărata casă, ne aşteptăm să fie cel puţin epuizaţi. Iar în această stare, probabil vor putea să mănânce ceva, vor face un duş şi vor butona telecomanda televizorului cu scopul, nu întotdeauna conştient, de-a şterge impresiile de peste zi, pentru a putea să doarmă câteva ore fără gânduri şi visuri legate de job (ceea ce de multe ori nu este posibil!). Şi acest program poate fi urmat ani de zile!

Care sunt efectele pe care acest stil de viaţă ”job-casă” le poate avea asupra unei persoane?

În primul rând, rolul profesional, fiind exercitat majoritar comparativ cu celelalte roluri (de soţ/soţie, iubit/iubită, mamă/tată, prieten/prietenă etc.) va ocupa mai mult din identitatea acelei persoane, aceasta ajungând să se definească prin profesia sa. Toate celelalte roluri deficitare plus relaţiile de rigoare cărora le sunt specifice se vor dilua, persoanele respective ajungând să aibă relaţii doar în sfera profesională şi doar de o anumită factură (aceasta dacă se păstrează deontologia profesională, ceea ce nu e întotdeauna uşor atunci când viaţa se desfăşoară predominant la locul de muncă). Funcţionarea unidimensională conduce la un stil de viaţă monoton şi depresiogen. Oricât de provocatoare ar fi profesia, ea nu poate suplini varietatea de experienţe specifice celorlalte domenii ale existenţei. De asemenea, funcţionarea uni-rol poate robotiza fiinţa umană, căci profesiile solicită doar anumite aptitudini, competenţe din sfera personalităţii, pentru celelalte existând riscul regresiei, datorită subsolicitării.

Identificarea preponderentă cu profesia rezultată din exercitarea majoritară a acestui rol în detrimentul celorlalte poate conduce nu numai la o ”sărăcire” interioară, ci şi la multiple frustrări, căci oamenii au o multitudine de nevoi şi nu toate pot fi satisfăcute în spaţiul profesional.

Toate aceste aspecte pot fi mai uşor sesizate când jobul-casă iese din peisaj (pentru că uneori firmele mai renunţă la angajaţii lor) şi persoanele până atunci foarte ocupate se trezesc într-un fel de gol existenţial, de fapt o stare ce poate fi asimilată unei depresii. Când se face timp pentru a trăi şi altceva în afara jobului, acestea constată că nu prea mai există altceva, pentru că, de atâta nefolosinţă, restul vieţii lor aproape şi-a pierdut rostul.

De ce oare ajung unii oameni să-şi transforme firma în casă şi jobul în viaţă? Pe de o parte, societatea de consum în care trăim ne încurajează constant să credem că nu putem să fim fericiţi decât având cât mai mulţi bani şi cât mai multe produse. Pe de altă parte, acceptarea asimilării de sine cu rolul profesional poate fi şi un simptom al fugii de sine, simptom care se costumează, când apare în faţa conştiinţei de sine, în haine mult mai agreabile: responsabilitate, împlinire profesională, prestigiu social etc.

Ce se poate face pentru ca firma să nu devină casă şi să fie confundată cu acasă? Deşi soluţii există, nu vreau să sugerez niciuna, pentru că soluţile vin în momentul în care recunoaştem că ne confruntăm cu o problemă. Important mi se pare a conştientiza dacă şi când profesia şi jobul s-au transformat dintr-o resursă pentru existenţă într-un blocaj al acesteia.

Cine şi cum suntem?


masti 2Dacă fiecare dintre noi am fi confirmaţi pentru fiecare latură a sinelui nostru, dacă prin educaţie nu ar fi privilegiate anumite aspecte ale noastre în detrimentul altora, dacă ni s-ar oferi posibilitatea să experimentăm în libertate toate senzaţiile, percepţiile, gândurile, emoţiile, nevoile care ne caracterizează, atunci ne-am construi o personalitate în consonanţă cu sinele nostru autentic. În realitate, părinţii, famila, grupurile cărora le aparţinem, societatea în ansamblu au nevoie şi solicită formarea anumitor tipuri de trăsături de personalitate, aşa că o parte din ceea ce am deveni dacă nu am influenţaţi să ne dezvoltăm doar pe anumite direcţii, se pierde. Numim aceasta sinele nostru pierdut, adică acele părţi din fiinţa noastră pe care a trebuit să le refulăm sub presiunea cerinţelor societăţii. Apoi, mama, tata, profesorii, prietenii, oamenii cu care convieţuim şi deci interacţionăm cer de la noi să fim în feluri care nu întotdeauna se regăsesc în sinele nostru autentic. Astfel se formează sinele nostru fals, o faţetă constituită din trăsăturile născute din interacţiunea cu mediul de viaţă, cu limitele, calităţile, caracteristicile sale în fond. Însă, chiar dacă sinele fals se structurează pentru a veni în întâmpinarea celorlalţi, a nevoilor şi dorinţelor lor, anumite aspecte pot să fie deranjante pentru ceilalţi. Ele vor constitui trăsături ale sinelui respins – părţile negative ale sinelui fals care au fost dezaprobate de ceilalţi.

Dacă punem într-o ecuţie aritmetică cele de mai sus, vom obţine următoarele:

(Sine autentic-sine pierdut) + (sine fals-sine respins) = Personalitatea conştientă, adică totalitatea trăsăturilor psihice care se dezvoltă, pe care le acceptăm şi pe care le manifestăm în realitate. Personalitatea în ansamblu cuprinde atât personalitatea conştientă, un mix de autentic şi fals, cât şi trăsăturile pe care le-am respins din contactul cu conştiinţa noastră şi pe care nu ni le-am asumat, cu alte cuvinte, umbra.

Care este procentul de autentic şi de fals în personalitatea noastră depinde de cât de suportiv a fost mediul nostru de viaţă, de cât de validaţi sau invalidaţi am fost în devenirea noastră. Personalităţile de tip sine autentic se caracterizează prin vitalitate, printr-un mai bun contact cu sine, cu nevoile şi emoţiile proprii şi printr-o stimă de sine crescută comparativ cu personalităţile de tip sine fals. Personalităţile de tip sine fals sunt oarecum aparente, adică centrate pe a-i mulţumi pe alţii, iniţial pe adulţii responsabili cu creşterea şi educaţia, iar apoi această centrare pe exterior se extinde şi dincolo de familie, la totalitatea oamenilor cu care ele interacţionează. În spatele personalităţilor de tip sine fals se ascunde sinele real, autentic, reprimat, inhibat, fragmentat, dezvoltat doar pe alocuri.

Bibliografie:

  • Alice Miller, Drama copilului dotat. În căutarea adevăratului sine, Ed. Herald, Bucureşti, 2013
  • Harville Hendrix, Primeşte iubirea pe care o doreşti, Ed. Herald, Bucureşti, 2015

De ce unii oameni ştiu mai bine ce vor decât alţii?


om indecisSunt oameni care afirmă că au ştiut încă de mici ce profesie şi-ar dori să practice când vor fi adulţi. Există oameni care par că au ştiut dintotdeauna ce fel de viaţă vor să aibă, cum să-şi trăiască viaţa, ce-şi doresc şi ce nu. Şi, există oameni care descoperă cu greu ceea ce le place, ceea ce vor să profeseze, ce stil de viaţă li se potriveşte … . Care este diferenţa dintre cele două categorii? Diferenţa constă în felul cum s-au format oamenii acestor categorii.

Oamenii din prima categorie au fost validaţi şi confirmaţi de persoanele care i-au crescut şi educat, ei au avut libertatea de-a spune ceea ce simt, ceea ce gândesc, ceea ce-şi doresc şi adulţii din prejma lor le-au reflecat aceste aspecte interioare întărindu-le şi confirmându-le. În copilărie, ei au avut libertatea să greşească, să fie aşa cum simt, să ia şi note mai mici de 10, să se manifeste cu spontaneitatea specifică vârstei, să fie veseli, zgomotoşi, trişti, să facă crize de furie din când în când, fără ca nimeni să ameninţe că moare, că se îmbolnăveşte, că le retrage dragostea, fără ca nimeni să le spună că nu sunt în ordine dacă se manifestă aşa. Aceşti oameni au avut norocul ca personalitatea lor să se structureze în jurul unui sine autentic, adică în construcţia convingerilor, atitudinilor şi valorilor proprii au fost integrate într-un procent crescut nevoile lor personale, emoţiile lor, felul lor autentic de-a fi.

Oamenii din a doua categorie s-au format astfel încât să nu sufere persoanele cele mai importante, să fie fericite, mulţumite sau măcar să nu se mai supere. Ei au venit în întâmpinare, au satisfăcut nevoi care nu erau ale lor, şi-au sacrificat o parte din ceea ce sunt pentru un dram de aprobare şi acceptare pe care, de multe ori nu le-au primit, în pofida străduinţelor. Când însă erau aşa cum ceilalţi semnificativi se aşteptau să fie, se confruntau cu mai puţină respingere.  Prin urmare, aceştia au fost nevoiţi să-şi inhibe multe emoţii veritabile, să treacă sub covor nevoi importante, să joace după cum vor şi după cum se simt bine adulţii care i-au crescut şi educat. Ei au avut ghinionul să se formeze pentru alţii, renunţând la părţi importante din ei înşişi, care nu primeau confirmarea din exterior.

Dacă faci cumva parte din a doua categorie, renunţă la ideea de a şti clar unde vrei să ajungi, în diversele tale aspecte de viaţă. Ia-o încet, pas cu pas! E nevoie de paşi mici prin care să te descoperi pe tine, pentru că sinele tău autentic nu a avut şansa să înflorească într-o structură coerentă care să-ţi fie ghid veritabil acum. Dă-ţi timp pentru a te descoperi, urmând încetul cu încetul nevoile pe care le simţi ca fiindu-ţi proprii. Dacă îţi place să scrii, fă-o, vei vedea în ce direcţie te vei îndrepta, făcând-o. Nu te aştepta să ştii încă de la începutul drumului. Dacă îţi place să realizezi lucruri cu mâinile, acţionează. În timpul tău liber, dacă deja eşti prins într-un job care să-ţi asigure supravieţuirea. Cu timpul poate o să-ţi vine o idee pentru o afacere de tipul hand-made. Dacă nu ştii dacă să te căsătoreşti sau nu, să faci copii sau nu, nu te impacienta. Nu-ţi fixa obiective pe termene foarte lungi. Fii atent la ceea ce simţi, dezvoltă-ţi, printr-o atenţie constantă, ochii pentru interiorul tău, stabileşte-ţi un mai bun contact cu senzaţiile corporale, cu emoţiile şi, încetul cu încetul, vei vedea că o să poţi spune mai des: ”Aceasta e ceea ce vreau!” Baftă!

 Pledoarie pentru emoţii


pledoarie enotii

Emoţiile sau trăirile afective ne sunt folositoare în multiple moduri. Deşi de multe ori suntem educaţi să ne controlăm emoţional şi să ne exprimăm cât mai puţin în această zonă, trăirile afective sunt o adevărată resursă pentru viaţa noastră.

Punctual, iată ce beneficii putem extrage din contactul cu componenta emoţională:

  • evaluarea rapidă a unei situaţii;
  • monitorizarea promptă a stării unei relaţii;
  • semnal pentru ceilalţi despre felul în care trăim diversele situaţii (prin expresiile emoţionale); noi nu ştim ce gânduri au oamenii dacă nu le exprimă, dar putem deduce emoţiile unei persoane fără ca ea să spună nimic, prin interpretarea expresiilor ei emoţionale;
  • emoţiile ne arată dacă nevoile noastre sunt satisfăcute sau nu, dacă lucrurile merg sau nu în direcţia dorită;
  • trăirile emoţionale ne dau informaţii nu numai despre nevoile noastre, dar şi despre alte structuri motivaţionale: convingeri, valori, interese;
  • emoţiile pot sta la baza unor acţiuni;
  • emoţiile susţin activitatea de învăţare, de exemplu suntem mai motivaţi să învăţăm ceva ce ne place;
  • emoţiile pe care le trăim ne ajută în luarea deciziilor, susţinând anumite alternative şi eliminând altele;
  • trăirile emoţionale ne oferă mesaje importante pentru adaptarea noastră la realitate: dacă suntem sau nu în pericol, dacă ne sunt încălcate graniţele etc.
  • schimbarea în terapie presupune adesea accesarea unor emoţii profunde şi dureroase;
  • emoţiile sunt oglinzi interne prin care reflectăm rapid relaţia noastră cu oamenii şi cu mediul, în general.

În concluzie, cu cât vom fi mai în contact cu ceea ce simţim, cu atât relaţia noastră cu mediul va fi mai adecvată sinelui noastru autentic, iar viaţa pe care o vom trăi va fi experimentată ca fiind mai satisfăcătoare.

Ce este o afacere neîncheiată?


nefinalizatÎn interacţiunea cu realitatea, experienţele pe care noi le parcurgem au de fiecare dată o motivaţie iniţială, o desfăşurare, cât şi o finalizare. Finalizarea unei experienţe este urmată firesc de accesarea altor experienţe. Uneori însă experienţele nu sunt finalizate sau sunt încheiate prematur, iar despre acestea spunem că sunt ”afaceri neîncheiate”(în terminologia gestalt).

O afacere neîncheiată este una trecută, dificilă sau chiar traumatizantă care nu a condus la o rezolvare satisfăcătoare pentru o anumită persoană. O experienţă nefinalizată este caracterizată întotdeauna de una sau mai multe din următoarele particularităţi:

  • nesepararea persoanei de obiectul satisfacerii nevoii, aceasta rămânând într-o situaţie sau relaţie deşi nevoile personale au fost satisfăcute, iar în prezent nu mai sunt; de exemplu, a mânca deşi senzaţia de foame nu mai există sau a nu ieşi din experienţe care nu mai aduc nici un beneficiu;
  • existenţa resentimentelor, a regretelor, a furiei precum şi a altor trăiri emoţionale negative care ne ţin prinşi, ataşaţi în continuare de relaţii, evenimente, situaţii trecute;
  • neacceptarea a ceea ce s-a întâmplat;
  • existenţa unor lucruri nespuse sau a unora netrăite în respectiva experienţă;
  • disconfort, tensiune sau frustrare asociate amintirii experienţei;
  • retrăirea evenimentului în diverse circumstanţe care pot fi asociate cu acesta (este specifică mai ales traumelor);
  • persoana continuă să se gândescă sau să fantazeze asupra a ceea ce a fost şi ar mai putea fi;
  • experienţele personale din aceeaşi categorie cu cea nefinalizată sunt influenţate de aceasta într-o manieră inconştientă;
  • în cazul traumelor, persoana poate consuma multă energie psihică pentru a ţine departe de fluxul conştiinţei amintirea lor;
  • convingerile rezultate în urma trăirii situaţiilor neîncheiate interferă cu buna desfăşurare a vieţii ulterioare;
  • nefinalizarea unei experienţe conduce la indisponibilitate emoţională pentru experienţe asemănătoare.

Închiderea situaţiilor nefinalizate se poate realiza în context psihoterapeutic printr-un travaliu cu o durată ce poate varia de la o şedinţă la câteva luni în funcţie de tipul experienţei, precum şi de factori care ţin de personalitatea clientului şi caracteristicile mediului căruia îi aparţine.

Bibliografie:
Phil Joyce&Charlotte Sills, Psihoterapie şi Consiliere Gestalt, Editura Herald, Bucureşti, 2010

Ruşine/exprimare de sine; rejecţie/suport


rusineSentimentul de ruşine se naşte iniţial în experienţa noastră de copil atunci când exprimăm cu entuziasm o nevoie, o emoţie, o atitudine şi întâlnim în exterior constrângeri, agresivitate, ironie, opoziţie, rejecţie. Acest sentiment se construieşte din energia exprimată ”căzută” prin respingere de către experior, în planul intern, psihosomatic.

Persoanele care dezvoltă frecvent sentimente de ruşine au fost educate predominant constrângător, lor fiindu-le permise doar manifestările mai ”şterse”, nezgomotoase sau nederanjante, acceptate social în detrimentul spontaneităţii, entuziasmului şi încrederii în sine.

Spre deosebire de sentimentul de ruşine, care se asociază inhibiţiei personale, exprimarea de sine spontană, liberă, fluidă se naşte pe fundamentul suportului şi susţinerii primite de copil pentru satisfacerea nevoilor sale.

Ca părinte, a oferi constant suport (evident, într-un mod adecvat) conduce la crearea încrederii în sine a copilului şi a unei atitudini de deschidere faţă de sine şi ceilalţi, la spontaneitate şi creativitate comportamentală. Atunci însă când părinţii sunt autoritari dintr-o nevoie crescută de control sau o anxietate mărită, copilul va suporta multe constrângeri şi respingeri care-i pot crea sentimente de ruşine, de inadecvare, de lipsă de suport, chiar de lipsă a încrederii în sine.

Părinţii resping selectiv manifestările copiilor, în funcţie de valorile, convingerile, nevoile şi dorinţele lor. Când o nevoie a copilului este rejectată constant, se va forma o legătură stabilă între aceasta şi sentimentul de ruşine. Nevoia nu va dispărea însă şi, ori de câte ori va fi simţită, îi va fi asociat sentimentul de ruşine. De exemplu, un copil căruia nu i s-a permis să danseze liber în faţa celorlalţi se va simţi ruşinat ca adult când va dori sau chiar va dansa.

Eliberarea de ruşine se poate face prin conştientizarea motivelor care i-au făcut pe adulţii reprezentativi să rejecteze respectiva nevoie sau manifestare. A te elibera de ruşine presupune a da înapoi celor care au constrâns opoziţiile lor şi a înţelege că ceea ce a fost valabil în trecut poate fi dezadaptativ în prezent. Renunţarea la ruşine înseamnă de fapt ”digerarea” introiecţiilor preluate de la alţii, gen: ”Nu e frumos să vorbeşti aşa tare!”, ”Nu e politicos să ceri de la alţii!”, ”Nu e bine să plângi!” etc.

A gestiona sentimentele de ruşine şi a le reduce din intensitate presupune a ne acorda singuri valoare sau nonvaloare manifestărilor proprii şi a reconsidera singuri ceea ce ne face bine şi ce nu. De asemenea, a descoperi suportul necesar pentru a face faţă unei situaţii înseamnă a înlocui ruşinea cu adecvarea şi reprimarea cu exprimarea.

Ruşinea este un sentiment de ”dezgolire”, de vulnerabilizare astfel încât a reuşi să împărtăşim cu cineva capabil de toleranţă, suport şi conţinere ceea ce trăim în această sferă poate avea un efect de reducere a ruşinii resimţite.

În concluzie, ruşinea poate fi contracarată de o exprimare de sine şi un suport adecvat – în noi şi în ceilalţi – pentru nevoile noastre.

Bibliografie:
 
Joyce Phil, Sills Charlotte, Psihoterapie şi Consiliere Gestalt, Ed. Herald, Bucureşti, 2001

Viaţa e în altă parte!


viata e in alta parteTrăim. Dar cum? Observ vieţile oamenilor şi deseori îmi vine să spun: ”Viaţa e în altă parte!” Viaţa autentică, satisfăcătoare, utilă, semnificativă, cu sens! Viaţa!

Dar oare unde în altă parte este viaţa, atunci când nu e?

Viaţa e în altă parte atunci când facem parte din diverse sisteme profesionale unde ne facem că; construite iniţial pentru nevoi reale, dar care, între timp, au deviat de la scopul lor, obiectivul principal al acestora devenind supravieţuirea lor, iar nu calitatea şi valoarea pe care ar trebui să le aducă pentru ceilalţi oameni. Viaţa e în munca profesională valoroasă, pentru sine şi pentru ceilalţi, care satisface nevoi reale şi la un nivel calitativ.

Viaţa e în altă parte când alegem să minţim, trădăm, înşelăm în relaţii gândindu-ne că e cea mai bună soluţie pe care o avem. Viaţa e în relaţiile în care oamenii aleg să fie sinceri, să construiască şi să crească împreună.

Viaţa e în altă parte decât în betoanele şi zgomotele oraşelor mari şi e în natură, aproape de pământ, soare, apă, păsări, animale, vegetaţie!

Viaţa e în altă parte decât în şcolile în care copiii învaţă ”munţi” de informaţie pe care în procent mare nu o vor folosi, decât în clasele supraaglomerate în care trebuie să stea nemişcaţi şi fără a scoate prea multe sunete pentru ca profesorul/învăţătorul să se poată auzi. Viaţa e în şcolile în care copilul are limite, dar şi libertăţi, în care are acces la informaţie, dar nu este ”îndopat” cu ea, în care este liber să se exprime, în care respectă şi este respectat, ascultă şi este ascultat!

Viaţa este în altă parte decât în graba, indisponibilitatea şi chiar agresivitatea cu care ne creştem şi educăm câteodată copiii! Viaţa este în zâmbetul bebeluşului la pieptul mamei (nu bunicii!) sale, în mânuţa întinsă cu drag de copil pentru a se simţi în contact şi siguranţă, în dragostea care se revarsă între părinţi şi copii dacă este lăsată să se manifeste.

Viaţa e în altă parte decât în competiţia cu orice preţ şi în orice context! Este în depăşirea constantă a propriilor limite, în evoluţia personală dincolo de standarde şi comparaţii externe!

Viaţa e în altă parte decât în activităţile pe care le prestăm pentru că ”trebuie” şi despre care ştim cu toţii că sunt inutile. Este cu precădere în tot ceea ce facem cu sens, folositor, util!

Viaţa e în altă parte decât în graba cu care trăim! Ea este mai ales în momentele în care ne permitem să ne racordăm la propriile ritmuri!

Viaţa e în altă parte decât în multitudinea de obiecte de care am fost învăţaţi că avem nevoie, la fiecare pas. Căci viaţa se relevă de multe ori în simplitate şi echilibru!

Viaţa e în altă parte decât în jocul constant de orgolii! E mai ales în sinceritatea constantă cu tine, aşa cum eşti, cu bune şi cu rele! Oamenii sunt superfrumoşi atunci când sunt sincer centraţi pe ei!

Viaţa e în altă parte decât în haos, agitaţie, excese! Ea este în liniştea cu tine şi cu alţii!

Viaţa e în altă parte decât în sentimentul că eşti mai bun decât altul! Este mai ales în emoţia pe care o resimţi când constaţi că eşti mai bun decât ieri!

Viaţa e în altă parte decât în critica cu care te ”blagosloveşti” constant! Ea constă în acceptare şi iubire de sine!

Viaţa e în altă parte decât în bârfă, critică, manipulare, competiţie cu orice preţ! Ea este mai ales în comunicarea autentică, constructivă!

Pentru tine, unde în altă parte este viaţa, atunci când nu e? Care este procentul de viaţă şi de neviaţă în ceea ce trăieşti?

P.S. Mulţumesc, M. Kundera pentru cartea al cărei titlu îmi vine în minte în diverse momente ale vieţii!

Retragem avantaje, nu satisfacerea nevoilor


reguliÎn educaţia copiilor fixăm reguli. Pentru ca acestea să fie respectate introducem consecinţele. Ideal este ca ele să fie naturale, adică rezultate din desfăşurarea firească a faptelor sau logice, derivate raţional din nerespectarea regulilor. Dacă copilul nu vrea să se îmbrace gros şi afară e frig, va suporta consecinţa naturală a comportamentului său, adică îi va fi frig (ca o completare, în această situaţie e bine să-i dăm şi o haină mai groasă în rucsăcel şi să şi-o pună când va avea nevoie). Astfel, nu va fi nevoie să introducem alte consecinţe, suplimentare pentru a-l învăţa pe copil să se îmbrace adecvat. Dacă copilul are un comportament distructiv cu obiectele şi regula este ca acestea să nu fie stricate, atunci consecinţa logică este să nu-l mai lăsăm să le folosească până la revizuirea conduitei.

Uneori însă un comportament indezirabil nu poate fi corectat prin consecinţe naturale şi nici cele logice nu sunt uşor de identificat. În această situaţie, ideal ar fi să folosim alte modalităţi pentru a-l ajuta pe copil să conştientizeze comportamentul corect. Realist însă, de multe ori introducem alte consecinţe. Cele indicate, în ordinea efectului lor, sunt retragerea avantajelor. Nu se retrag, nu se împiedică realizarea unor nevoi. Sunt excluse condiţionări de genul:

  • dacă te comporţi …., atunci nu mai primeşti de mâncare
  • dacă te comporţi …., atunci nu mai ieşim afară să te joci
  • dacă te comporţi …., atunci nu îţi mai dau să bei apă
  • dacă te comporţi …., atunci nu te mai iubesc.

Toate condiţionările mai sus-menţionate sunt total contraindicate pentru că satisfacerea nevoilor (de hrană, de apă, de joacă, de dragoste etc.) este absolut necesară pentru o creştere şi dezvoltare armonioase. Ori, când îi interzicem copilului satisfacerea nevoilor, practic îl abuzăm, interferând cu dezvoltarea lui sănătoasă. De asemenea, sunt contraindicate consecinţele care sunt corelate cu formarea unor aspecte importante ale personalităţii: abilităţi, deprinderi, trăsături de caracter. De exemplu, nu alegem o consecinţă de genul ”nu te mai duc la antrenament”, pentru că-l ajutăm să se deresponsabilizeze. În aceeaşi categorie intră şi alegerea unei activităţi care e nevoie să fie asociată cu aspecte pozitive: nu vom spune aşadar, dacă nu respecţi regula, vei aspira în camera ta. Aspiratul, dusul gunoiului, strângerea jucăriilor, ştergerea prafului sunt activităţi pentru care copilul trebuie responsabilizat gradual, corespunzător vârstei lui.

Pentru nerespectarea regulilor, pot fi retrase avantaje (care oricum, din start, trebuie furnizate echilibrat): desenele animate, jocul la calculator, uitatul la televizor etc.

În final, este bine de ştiut că nu trebuie să pedepsim ca o consecinţă a nerespectării unei reguli. Închei cu un citat surprins în dialogul dintre un părinte ”grijuliu” şi o d-na învăţătoare:

Învăţătoarea: ”Nu i-am pedespit!”

Părintele: ”Ba trebuie, altfel nu se poate!”

Eu: ”Cu siguranţă se poate!”

P.S. Dacă eşti un părinte ”grijuliu” vezi, te rog, şi articolele ”În loc să pedepsim copiii, mai bine rezolvăm problemele împreună” şi ”O alternativă viabilă a pedepselor: consecinţele naturale şi logice”.

Dragostea la ”suprafaţă”


dragostea la suprafata ”O iubesc pentru că arată bestial” , ”N-o mai iubesc pentru că s-a îngrăşat” sunt două fraze pe care cu siguranţă le-am auzit cu toţii ca justificare pentru existenţa sau dispariţia unui sentiment profund. Acestea şi altele asemănătoare argumentează existenţa sentimentului de dragoste prin intermediul unor aspecte care ţin de suprafaţă, de imaginea primită prin percepţii. Sigur, aspectul, imaginea sunt importante în atracţia interpersonală, mai ales în primele faze ale acesteia. Dar ”suprafaţa” nu poate susţine pe termen lung un sentiment şi în nici un caz nu-l poate justifica. În ambele situaţii exemplificate mai sus am mari îndoieli legate de iubirea sau neiubirea invocate.

Am o fotografie ataşată interfaţei site-lui meu. O schimb periodic, pentru că apare senzaţia de plictiseală, de saţietate. Deci, periodic am nevoie de alţi stimuli vizuali. Aşa se întâmplă şi cu cei care se ataşează la ”suprafaţă”, au nevoie constant de noi stimulări pentru a-şi menţine sentimentele în ”viaţă”.

Când ne ataşăm ”la suprafaţă”, probabil că e un contact fragil cu sufletul nostru astfel încât fie ne e greu să ne dăm seama ce se întâmplă la un nivel emoţional profund, fie rămânem fixaţi emoţional la un nivel superficial, perceptiv.

Cu toţii suntem emoţionaţi de frumos, sub toate formele lui: natură, obiecte, persoane. Dar emoţiile generate de percepţia frumosului (simplist vorbind, pentru că frumuseţea nu se percepe, ci noi interpretăm, semnificăm ca ”frumos”) trebuie dublate de altele, corespunzătoare unor nevoi mai profunde (de acceptare, de valorizare, de suport, de conexiune, de comunicare, de siguranţă, de realizare de sine etc.) pentru a se putea naşte un sentiment durabil. Dacă emoţiile ”perceptive” nu sunt acompaniate de emoţii mai profunde sau dacă persoana nu sesizează ce se întâmplă în sufletul ei decât cumva la periferia acestuia, ea rămâne cu conştienţa dragostei ”la suprafaţă”. Şi are nevoie sau doar îşi imaginează că trebuie stimulată continuu, de varietate, noutate, intensitate, pentru a rămâne ataşată.

În concluzie, un contact fragil cu propriul suflet are ca şi consecinţe fie atracţii fulgurante, fie iubiri profunde, dar inconştiente în cel mai înalt grad. Prin urmare, o asemenea persoană fie se ataşează rapid, la nivel de imagine, dar îi trece la fel de repede, fie se ataşează emoţional profund, dar habar nu are de aceasta.

O poveste despre o şcoală frumoasă!


poveste copil fericitMă gândeam că ar fi frumos să scriu ceva frumos despre şcoală. Dar cum nu mă pot minţi, am ales să scriu câteva gânduri despre ce şi cum ar trebui să fie şcoala, pentru a reprezenta exact funcţia ei într-un sistem social, anume aceea de a forma adulţii sănătoşi, armonioşi, echilibraţi ai societăţii respective.

Şcoala ar trebui să ofere aripi, să dezvolte imaginaţia, creativitatea, pentru că orice societate are nevoie de inovaţii, invenţii, creaţii.

La şcoală copiii ar putea merge cu drag, dacă li s-ar asculta nevoile, dacă li s-ar respecta caracteristicile de vârstă şi de personalitate.

La şcoală ar trebui să învăţăm lucruri utile, pentru viaţă, căci noi, să nu uităm, trăim, avem o viaţă în care ne sunt necesare o serie de abilităţi. Stăm mulţi ani la şcoală. N-am putea oare să ne pregătim acolo pentru viaţă?!

La şcoală am putea învăţa să cooperăm, pentru că, deşi suntem destul de mulţi, există încă un loc sub soare pentru fiecare.

La şcoală ne-am putea descoperi unicitatea, complexul de trăsături care ne face unici şi, de asemenea, am putea învăţa să ne valorizăm pe noi, precum şi diferenţele dintre noi. Evident, am deveni mai toleranţi!

Şcoala ne-ar putea oferi o modalitate sănătoasă de-a ne descoperi propriile ritmuri şi de-a ni le respecta, ajutându-ne să ne dezvoltăm unelte cât mai concrete pentru acestea.

La şcoală ar trebui să întâlnim modele, învăţători, educatori, dascăli care să reprezinte şi să formeze adevărate principii şi valori.

Şcoala ar putea fi un loc fascinant în care să ne descoperim, să-i descoperim pe ceilalţi precum şi lumea în întregime.

La şcoală ne-am putea descoperi abilităţile şi dezvolta întreg potenţialul corelat cu acestea. De asemenea, aici ar putea înflori o serie de interese personale.

Şcoala poate să fie un loc al satisfacţiilor: intelectuale, estetice, emoţionale, acţionale.

Şcoala ar trebui să fie un loc în care mergem pentru a deveni mai liberi, mai originali, nu mai uniformi şi închistaţi.

Şcoala ar putea şi ar trebui să fie o prioritate a unei societăţi, dacă acea societate chiar şi-ar dori să se dezvolte.

Şcoala ar putea crea fericire, ajutând la dezvoltarea unor oameni echilibraţi, armonioşi, maturi.

Şcoala ar trebui să ne pregătească pentru interacţiunea cu ceilalţi, pentru că trăim printre oameni şi viaţa înseamnă, pentru noi oamenii, oameni. Cât petrece un adult, zilnic, interacţionând cu alte persoane (vorbind, evident, de o medie)? Câte ore sunt în programele şcolare pentru formarea abilităţilor de comunicare, de gestionare a conflictelor, de cooperare, de negociere?

Mi-a plăcut matematica. În liceu chiar am avut un model de profesor la această materie. Matematica părea fascinantă, la modul real. Dar, eu nu am folosit niciodată, după terminarea liceului, limitele, matricele şi multe altele pe care le-am învăţat la această disciplină.

La şcoală am putea învăţa să gândim, cu mintea noastră. Ar fi mai puţini psihologi, e adevărat, dar mai mulţi oameni sănătoşi psihic şi fizic. E mare lucru să poţi să-ţi foloseşti mintea pentru a gândi, cu propriile idei, nu cu ale altora!

Şi dacă toate acestea ar putea fi realizate, într-o societate reală, calitatea vieţii în acea societate ar fi sigur crescută. Şi povestea se încheie aici! Somn uşor!

Pastile motivaţionale. Gândul de dimineaţă


gand dimineta

Cu ce gânduri te trezeşti dimineaţa:

”Of, o nouă zi!”,
”Ce multe treburi am de realizat astăzi!”,
”Iar trebuie să merg la serviciu!”,
”N-am chef de nimic azi!”

sau

”Ce frumos e afară!”,
”De-abia aştept să mă apuc de treabă!”,
”Azi o să învăţ ceva nou!”,
”Ce mă bucur că o să am timp de citit!”,
”Bună dimineaţa, soare!”,
”Ce frumos, o nouă zi din viaţă!”?

Fii atent care-ţi sunt gândurile care-ţi vin în minte imediat ce deschizi ochii! Notează-le eventual. Vezi apoi care este coloratura lor: e deprimantă, descurajantă, exprimă oboseală şi lehamite sau sunt vesele, încurajatoare, motivante!

Dacă gândul de dimineaţă îţi arată că temperatura emoţiilor tale e predominant negativă, e semn că e nevoie să schimbi ceva: la tine, la viaţa pe care o trăieşti sau care te trăieşte!

Poţi să începi cu un exerciţiu foarte simplu şi accesibil de autocunoaştere. Scrie pe o foaie de hârtie ce ţi-ai dori să se întâmple în viaţa ta în următoarea perioadă. Visează, te rog, fără nici o restricţie: dacă ai şti că tot ceea ce vrei se poate obţine, ce ţi-ai propune să faci cu viaţa ta? Ai pleca într-o călătorie în jurul lumii? Ţi-ai da demisia de la job? Ai cumpăra toate cărţile pe care vrei să le citeşti şi ai pleca într-un loc liniştitor ca să le citeşti? Ţi-ai achiziţiona un milion de lucruri? Te-ai juca mai mult cu copilul tău? Te-ai întâlni cu toţi prietenii, pe care nu i-ai mai văzut de ceva vreme?… Ce ai face?!

Apoi, citeşte lista pe care ai alcătuit-o şi vezi ce poţi introduce în viaţa ta, la modul realist, din tot ce ai scris acolo. Poate nu vei putea călători în jurul lumii, dar o mică călătorie la munte (chiar şi de câteva ore) cred că poţi încerca să introduci în programul tău!

Găseşte în fiecare zi ceva frumos sau interesant pe care să-l faci pentru tine! Ca să poţi să-ţi spui, la gîndul de dimineaţă: ”Ce bine, azi e ziua aceea în care… !”. Şi viaţa ta va fi cu siguranţă şi mai frumoasă şi mai a ta!

Părinţii infantili


parinti infantiliAm întâlnit părinţi infantili, am auzit poveşti de viaţă despre aceştia, am interacţionat cu astfel de părinţi. Poate termenul vi se pare dur, având în vedere că, undeva în sinea noastră, a fiecăruia, există o voce care spune: să-ţi cinsteşti părinţii, să nu-i critici, să-i accepţi aşa cum sunt. Însă eu nu vreau acum nici să critic, nici să exprim o atitudine lipsită de respect, vreau să vă vorbesc despre o realitate, într-un mod cât mai descriptiv posibil.

Pentru că nimeni nu e perfect, mă gândesc că fiecare părinte are zone de infantilism. Dar când acestea sunt atât de extinse încât acoperă rolul parental în întregime, putem aduce în discuţie această sintagmă.

Cum sunt părinţii infantili? În multe feluri şi de aceea voi descrie aici doar caracteristicile mai frecvent întâlnite ale acestora.

În primul rând, părinţii infantili îşi satisfac pregnant nevoile prin intermediul copiilor. Dacă în primii ani de viaţă, părintele este cel care satisface predominant nevoile copiilor, primind şi el în schimb multiple satisfacţii emoţionale, pe măsură ce copilul creşte, devine evident faptul că şi acesta poate satisface nevoile părinţilor. Nu sunt absurdă ca să nu-mi dau seama că e normal ca părinţii să aibă multiple satisfacţii (adică multe nevoi îndeplinite) din interacţiunea cu copiii lor, căci altfel nu ar mai exista părinţi pe lumea aceasta. Dar, atunci când părintele nu mai găseşte şi alte domenii, alte persoane, alte preocupări prin intermediul cărora să-şi satisfacă dorinţele şi nevoile, altele în afara copilului său, avem o problemă. Căci acesta va trebui să poarte toată această greutate, chiar povară (oferită inconştient de părinte), formată din aşteptările, idealurile, dorinţele neîndeplinite ale părinţilor săi  în zonele lor de adulţi: profesie, relaţii, interese etc.

Dacă mama şi-a negat dorinţa de afirmare profesională, aceasta ajunge la persoana cea mai apropiată care are şi disponibilitatea s-o preia, adică la propriul copil. Dacă mama nu şi-a mai făcut timp pentru relaţiile ei, ea va suferi de un gol emoţional şi relaţional care va tinde să fie umplut, ghiciţi de către cine?! Dacă mama şi tata şi-au neglijat relaţia de cuplu (pentru a fi numai părinţi), ei vor avea aşteptări crescute de la relaţia cu propriii copii, care va trebui să o suplinească într-un fel pe cea lăsată deoparte. Astfel ei se vor concentra excesiv şi vor dori să comunice, să ofere şi să primească susţinere şi confort emoţional predominant în interacţiunea cu copiii.

Părinţii care abdică de le celelalte roluri: sociale, profesionale, personale, ajung să-şi ”sufoce” copiii, mai devreme sau mai târziu, şi pot să facă aceasta într-o manieră foarte subtilă, astfel încât nimeni să nu fie conştient de asta (nici copiii, nici ei înşişi). Astfel de copii vor fi genul perfecţionist, care nu vor să-şi dezamăgească părinţii, parcă continuu tensionaţi, nemulţumiţi în pofida realizărilor şi chiar nefericiţi în forul lor interior.

De ce renunţă părinţii la aspecte importante pentru ei, odată cu apariţia copiilor? Eu văd două mari motive aici: în primul rând, relaţia aceasta creează contextul pentru aşa ceva, pentru că, cel puţin în primii ani de viaţă, copiii sunt dependenţi de părinţii lor în multe privinţe şi acest aspect îi responsabilizează maxim pe părinţi, îi obligă să-şi restructureze priorităţile şi chiar să renunţe temporar la unele. Însă, pe măsură ce copiii cresc, aceste nevoi suspendate trebuie recuperate şi satisfăcute acolo unde le e locul. Totuşi, unii părinţi aleg să rămână centraţi doar pe copii. Această alegere cred că are legătură cu iluzia pe care o oferă copiii, spre deosebire de alte zone ale existenţei. Ei oferă iluzia controlului, adică iluzia că aici, dacă te lupţi cu toate forţele, vei reuşi să obţii ceea ce vrei, de la şi prin intermediul copilului tău. În realitate, un părinte care-şi împovărează copilul cu aşteptările, idealurile, nevoile sale neîmplinite, chiar dacă reuşeşte să-l determine pe copil să facă ceea ce doreşte el, nu va fi niciodată mulţumit. Pentru că nevoile proprii nu au cum să fie satisfăcute prin reprezentanţi. Această iluzie a controlului coroborată cu frica părinţilor de a se confrunta cu viaţa în multele ei domenii reprezintă al doilea mare motiv al fixării excesive a părinţilor asupra copiilor lor.

Părinţii infantili pun o presiune constantă asupra copiilor pentru ca aceştia să le satisfacă aşteptările. Ei oferă ”dragoste condiţionată”, adică recompensează, recunosc, laudă, oferă afecţiune în funcţie de rezultatele obţinute de copii. Iar uneori uită chiar să mai recompenseze şi rămân cu critica: ”Doar atât poţi?!”, ”Alţii cum au rezultate mai bune ca tine?”, ”Facem sacrificii ca tu să înveţi şi asta e recunoştinţa ta?!” etc. Astfel de copii ajung evident să nu aibă încredere în ei înşişi, pentru că nu s-au simţit confirmaţi în însăşi esenţa lor, aceea de fiinţe umane valoroase indiferent dacă nota la matematică a fost 10 sau 5.

Părinţii infantili pretind mult şi recompensează puţin. Ei sunt veşnic nemulţumiţi, pentru că, aşa cum spuneam, nu au cum să-şi umple golul nevoilor prin reprezentaţi, fie ei chiar propriii copii.

Aceşti părinţi îşi tratează copiii ca şi cum ar fi proprietatea lor, nu nişte fiinţe umane diferite de ei înşişi faţă de care au responsabilitatea creşterii şi dezvoltării, nu drepturi de viaţă şi de moarte.

Părinţii infantili au un eu de adult puţin dezvoltat, contaminat cu aspecte din eul lor de copil precum şi din prescripţiile părinţilor lor. Astfel că aceşti părinţi se transformă în nişte transmiţători transgeneraţionali. Poartă în ei conflictele nerezolvate ale strămoşilor, intră în scenariile acestora şi le transmit inconştient copiilor. Pentru că o mare parte din rolul de părinte este ”jucat” înconştient.

Aceşti părinţi se cred perfecţi. Ei dau tot ce au mai bun, au cele mai bune intenţii, ”se sacrifică” şi nu concep că au greşit sau ar putea să o facă. Ei au o problemă cu responsabilitatea. Preferă să se îmbolnăvească (la modul cel mai concret cu putinţă), decât să se confrunte cu o critică din partea copiilor. Iar dacă aceştia totuşi îi critică, sunt consideraţi răi şi nerecunoscători.

Aceşti părinţi nu au avut timp să se maturizeze, s-au trezit părinţi înainte de-a fi pregătiţi pentru acest rol. S-au apărat apoi de imaturitatea proprie printr-o continuă negare. Şi aşa au ajuns să se creadă perfecţi.

Părinţii infantili nu sunt conţinători. Dimpotrivă, au o mare nevoie să fie ei conţinuţi. Şi astfel vine copilul de la şcoală şi e nevoit, zi de zi, să asculte nemulţumirile mamei şi eventual, chiar să o consoleze.

Toţi părinţii greşesc. Evident, şi aceştia. Însă, spre deosebire de cei pe care îi considerăm maturi, cei infantili nu-şi asumă deloc responsabilitatea pentru faptele lor greşite. Ba, mai mult, le ridică la rang de cea mai bună modalitate educativă, ca de exemplu: ”Parcă cere să-l bat, nu am ce să fac, dacă altfel nu mă ascultă!” sau ”Şi pe mine m-au bătut părinţii şi am ajuns om!”.

Părinţii infantili se raportează la copii ca şi cum aceştia ar fi adulţii: ei ar trebui să facă primul pas în conflicte, să fie primii înţelegători, primii care să ştie când să se oprească din diverse acţiuni. Pentru că nu au un bun control asupra comportamentului şi exprimării emoţionale, ei cer de la copiii lor un sprijin pentru propriul autocontrol.

Aceşti părinţi îşi fac copiii dependenţi, astfel încât aceştia să nu poată să se desprindă total de ei şi să aibă o viaţă autonomă şi separată. Căci, ei, cu cine rămân?!

Copiii parentificaţi au părinţi infantili. De care au grijă, la început emoţional, apoi şi decizional, acţional, chiar financiar când devin mai mari. Părinţii infantili, prin felul în care îşi cresc şi educă copiii, încalcă a doua lege a ordinii lumii (conform teoriei constelaţiilor familiale): legea ordinii temporale, care spune că cei care vin la urmă nu trebuie să preia responsabilităţile celor care au venit mai întâi.

Părinţii infantili nu ştiu să-şi regleze interacţiunea cu copiii în funcţie de vârsta acestora. Deşi copilul poate fi adult, pentru ei rămâne în continuare nu numai copilul lor, dar şi copil. De unde nevoia lor crescută de control şi la vârsta la care aceasta nu-şi mai are rostul nici un pic.

Unii părinţi de acest tip pot oscila, în educaţia oferită copiilor lor, între două mari extreme: control excesiv versus abandon emoţional. Iar dacă acestea sunt realizate şi absolut nefiresc, adică abandonul la vârste mici şi controlul, la vârste mari ale copiilor, vă imaginaţi de debusolaţi, chiar contrariaţi vor fi copiii acestor părinţii!

Părinţii infantili au nevoie să li se returneze ceea ce au oferit, dacă se poate chiar cu dobândă, neştiind că legea firii e să dai mai departe copiilor tăi ceea ce ai primit de la părinţi, pentru ca acest miracol, care este fluxul vieţii, să poată dăinui. Ei şantajează emoţional pentru a primi ceea ce doresc şi comunică aspectele sensibile într-o manieră paradoxală, pentru a nu-şi asuma credinţele, nevoile, trăirile, părerile.

Aceşti părinţi au nevoie să crească emoţional, să se dezvolte şi în afara rolului parental, ei au mare nevoie să se maturizeze. Dar, unii s-ar putea să nu o facă! Şi atunci, ce pot face copiii acestor părinţi? Acelaşi lucru. Să crească emoţional, să se dezvolte în afara rolului de copil, să se separe de părinţi pentru a se putea maturiza. Nu e uşor, dar cu siguranţă este posibil!

Să învățăm câte ceva de la fricile noastre!


fricaFrica e omniprezentă în viața noastră. Facem sau nu lucruri de frica a ceva, acționăm sau ne reținem acțiunile pentru că ne e frică de ceva, educăm copiii inoculându-le frica de pedeapsă, trăim uneori cu frica de ce se va întâmpla.

Frica, ca trăire emoțională, îmbracă intensități variate, de la scăzută la foarte intensă (fobia) și acoperă o plajă mai mare sau mai mică de aspecte – este fie circumscrisă clar unui aspect (de exemplu, frica de întuneric), fie generalizată (anxietatea), acompaniind existența subtil și presant în același timp.

Frica este o trăire emoțională de bază iar reacția la frică este înscrisă în însăși funcționarea sistemului nostru nervos vegetativ. Frica ne-a acompaniat de-a lungul vremurilor, având o imensă valoare adaptativă – ea semnalizează prezența unui pericol căruia persoana trebuie să-i facă față.

Fricile oamenilor pot fi foarte diverse, de la frica de pericole concrete în situații specifice de viață până la frica raportată la evenimente posibile: frica de abandon, de singurătate, de-a nu fi la înălțime, de umilință, de abuz, de respingere, de moarte, de câini, de păianjeni, de înălțime, de spații deschise, de oameni, de vorbit în public, de sânge, de spații închise, de întuneric, de agresivitate, de ridicol etc.

Unii oameni sunt mai curajoși, alții mai fricoși. Ce face oare diferența dintre ei? Să aibă primii mai puține frici? Înclin să cred că fricile nu ocolesc pe nimeni, nici pe cei pe care îi considerăm foarte curajoși, însă modalitatea de raportare la frică cred că este diferită: cei curajoși au învățat să acționeze în pofida fricilor sau împreună cu ele, ținând cont de informația pe care acestea o transmit, în timp ce ceilalți – fricoșii – și-au restrâns gama acțiunilor, și-au blocat exprimarea pentru a ocoli obstacolul, dificultatea sau problema semnalizată de frică.

Fricile nu au cum să dispară. Sunt prea importante pentru noi pentru că ne arată când ne apropiem de situații periculoase sau de aspecte vulnerabile. Problema cu fricile nu este că ele există, că că ne lăsăm dominați de ele. Cum să ne ”împrietenim” cu fricile noastre și să ni le facem aliate în ceea ce întreprindem? Pentru a afla răspunsul la această întrebare haideți să mai vorbim puțin de mecanismul producerii fricii. Atunci când ne confruntăm cu o situație potențial periculoasă, ni se face frică. Frica, ca orice emoție din gama celor pe care impropriu le numim ”negative”, ne arată relația dintre ceva din exterior și o nevoie, o dorință care e posibil să fie frustrată. Deci, în spatele oricărei frici, se află o nevoie sau o dorință care se vrea îndeplinită și a cărei satisfacere este în pericol. Astfel ia naștere frica. Prin urmare, o modalitate de-a face ceva constructiv cu fricile noastre este aceea de a le utiliza ca pe niște borne semnalizatoare pentru dorințele și nevoile noastre. Apoi, în loc să paralizăm de frica posibilității ca acestea să nu fie îndeplinite, putem construi planuri de acțiune pentru satisfacerea lor. Dacă îmi e frică de moarte, înseamnă că am o dorință de-a trăi, cam frustrată ce e drept din cauza blocajelor generate de frică, de care mă pot ocupa gândindu-mă ce să fac pentru a trăi în loc de a supraviețui și punând în practică acțiuni prin care să-mi exprim elanul vital. Dacă am o frică de respingere foarte mare, în spatele ei vom descoperi o nevoie de aprobare intensă, pentru care putem învăța să ne acceptăm mai mult, aprobându-ne și iubindu-ne așa cum suntem. Frica de-a pierde controlul ascunde o nevoie crescută de siguranță pe care o putem satisface identificând aspecte reale din noi înșine care ne pot securiza. Dacă mi-e frică că nu voi reuși într-un proiect personal, pot să construiesc planuri de acțiune care să mă ajute să-mi satisfac dorința de-a reuși în proiectul respectiv.

Voi încheia acest articol sintetizând într-o frază modalitatea optimă de-a ne raporta la fricile noastre: ”Mulțumesc, frică, pentru ajutorul pe care mi-l dai în descoperirea nevoilor și dorințelor proprii. Misiunea ta se încheie aici, de unde eu voi continua apropiindu-mă de dorințele pe care tu mi le-ai semnalizat, pentru a le cunoaște și a decide dacă și cum le voi satisface. Te rog însă să revii, de cîte ori va fi nevoie să-mi mai spui ceva despre mine.”

Cuplul, ca un joc dinamic între nevoile individuale și nevoile de relație ale partenerilor


 

index indragosNevoile umane sunt foarte diverse: nevoia de a mânca, nevoia de somn, nevoia de mișcare, de relaxare, de cunoaștere, de comunicare, de afecțiune, de împlinire profesională, nevoia de-a avea copii, nevoia de-a călători, nevoia de a face lucruri utile etc. Ele pot fi categorisite după multe criterii, precum și ierarhizate, după importanța pe care le-o acordăm.

În cadrul relațiilor putem discuta de nevoi individuale, precum și de nevoi de relație. Deși nevoile de relație sunt tot niște nevoi individuale, datorită specificului lor le putem considera o categorie aparte.

În satisfacerea nevoilor noastre suntem implicați noi și acțiunile noastre, precum și obiecte și persoane din afara noastră.  Când o nevoie depinde în satisfacerea ei de o persoană anume, ea poate fi numită nevoie de relație.  Nevoile de relație conduc la grade diferite de dependență de ceilalți, căci depindem de cineva anume pentru ca nevoia respectivă să fie satisfăcută.

În orice fel de relație sunt intricate atât libertatea, cât și dependența de celălalt. Când suntem în cuplu avem atât nevoi individuale, cât și nevoi de relație (de exemplu nevoia de comunicare cu partenerul, nevoia de-a face dragoste cu acesta). Aceste nevoi de relație sunt firești și, prin satisfacerea sau frustrarea lor, este influențează direct satisfacția fiecărui partener al cuplului.

În relațiile de cuplu fuzionale partenerii se contopesc unul cu celălalt și nevoile individuale sunt absorbite de către cele relaționale. Nu mai există vreau să citesc o carte, ci îmi doresc să citesc această carte cu tine, căci foarte multe se fac în comun, doar cu celălalt sau împreună cu celălalt și alte persoane. Bucuriile și plăcerile personale devin ale cuplului, emoțiile se tranferă de la unul la celălalt fără limite și granițe. Dacă tu ești trist, eu nu pot să fiu bucuros. Sunt relații care în timp își pierd din vigoare, căci forța unui cuplu ține și de diferențierea celor doi.

Există relații de cuplu caracterizate atât printr-un mare grad de libertate individuală, cât și printr-o legătură puternică cu partenerul, în sensul că fiecare își cunoaște, respectă și satisface o mare parte din nevoile individuale, dar există și multiple nevoi de relație, ale ambilor parteneri, care au un nivel crescut de satisfacere în cuplul respectiv. De exemplu, ei îi place să iasă cu prietenele din când în când și o face fără a simți sentimente de vinovăție, iar el merge periodic la meciurile de fotbal, pentru că îl pasionează. Comunică bine și au o viață sexuală mulțumitoare pentru amândoi. Sunt relații de cuplu satisfăcătoare.

Relațiile de cuplu în care libertatea individuală a unui partener este inhibată constant și vehement de către celălalt intră în tiparul victimă-agresor. Sunt relații foarte dificile, epuizante și extrem de frustrante.

Când predomină libertatea individuală în detrimentul nevoilor de relație, pentru că partenerii și-au retras o mare parte din investiția emoțională și mai au puține așteptări legate de celălalt, spunem că avem o relație de singurătate în doi.

În orice tip de relație există frustrare emoțională, pentru că niciodată un altul nu va putea să ne satisfacă total și perfect toate nevoile de relație. Depinde însă care nevoi de relație ne sunt frustrate, pentru cît timp și cu ce costuri emoționale. Există nevoi de relație care, dacă nu sunt satisfăcute, pot conduce la eroziunea cuplului respectiv. De exemplu, dacă partenerul nu-mi satisface nevoie de a face sex o perioadă îndelungată, există riscul investirii altor persoane cu capacitatea de satisfacere a acestei nevoi. Multe dintre relațiile extraconjugale au la bază acest mecanism: anumite nevoi fundamentale de relație nu mai sunt satisfăcute în cuplul respectiv și, pe acest deficit, se nasc investițiile afective în afara cuplului.

Frustrarea emoțională generată de nesatisfacerea  unor nevoi importante de relație poate fi gestionată uneori prin resemnificarea acestora. A juca tenis cu partenerul poate fi resemnificat în nevoia de-a juca tenis. A merge împreună la cumpărături se poate transforma în a face cumpărături singură. A ieși împreună cu prietenii poate să genereze nevoia de-a ieși singur cu prietenii. Nu toate nevoile de relație pot fi însă resemnificate cu succes. A face sex cu partenerul, dacă se transformă doar în nevoia de-a face sex, devine foarte problematic pentru cuplul respectiv.

Resemnificarea nevoilor de relație în nevoi individuale poate fi uneori o soluție pentru scăderea tensiunii din relație: ambii parteneri se simt mai bine. Unul pentru că e mai puțin frustrat, iar celălalt pentru că e mai puțin presat să vină forțat în întâmpinarea partenerului.

Dacă, citind acest articol, ați fantazat puțin și la tipul de relație de cuplu în care sunteți, rețineți o ultimă idee: pentru a fi fericiți într-un cuplu e bine să ne cunoaștem nevoile și să nu-l încărcăm excesiv pe celălalt cu presiunea satisfacerii acestora. Mai ales dacă sunt doar individuale.