Despre mentalizare


Conceptul de ”mentalizare”. A fost dezvoltat de psihanalistul Peter Fonagy, atras de cercetările despre teoria minţii şi inspirat de elaborările lui Mary Main.

Mentalizarea desemnează activitatea de-a da un sens comportamentului propriu şi al altora pe baza unor stări mentale subiacente – trăiri afective, dorinţe, nevoi, convingeri, atitudini. Fonagy face distincţia dintre mentalizarea ca ”proces prin care realizăm că avem o minte prin care mediem relaţia cu lumea” (Fonagy, Gergeley, Jurist&Target, 2002, p.3 ), proces ce este în mare măsură implicit şi activitatea de mentalizare, adică a gândi explicit la ceea ce se întâmplă în mintea noastră şi a celorlalţi pentru a da semnificaţii, pentru a înţelege. Activitatea de mentalizare este una reflexivă, de interogaţii, căutare de sensuri, de construire de supoziţii şi ipoteze, de problematizări, o activitate caracterizată de o continuă străduinţă de înţelegere, a noastră şi a celorlalţi.

În funcţie de focusul mentalizării, putem vorbi de mentalizare centrată pe sine sau pe celălalt, iar în corelaţie cu conţinuturile predominante ale acestei activităţi, de mentalizare cognitivă sau afectivă. De asemenea, fiecare dintre noi avem zone privilegiate ale mentalizării, adică zone favorite de înţelegere, în funcţie de felul în care ne-am structurat din punct de vedere psihic.

Capacitatea de mentalizare se dezvoltă în timp, în procesul evoluţiei noastre şi poate fi stimulată prin procedee educative şi psihoterapeutice.  Fonagy vorbeşte de forţa capacităţii de mentalizare, o mentalizare puternică presupunând: capacitate de conştientizare a stărilor mentale, eforturi de identificare a stărilor mentale corelate cu diverse comportamente, recunoaşterea dinamicii stărilor mentale, precum şi informaţii despre ce înseamnă mintea umană (apud Wallin, 2010, p. 68). Mentalizarea înseamnă în primul rând capacitate de insight, dar şi empatie, capacitatea de-a rezona cu stările emoţionale ale celorlalţi.

 

Moduri de experienţă psihică.

Mentalizarea este un mod de-a experimenta psihic relaţia dintre lumea internă şi realitatea externă, o modalitate de-a înţelege această relaţie, una dintre cele 3 stipulate de Fonagy: echivalenţa psihică, pretinderea şi mentalizarea.

Modul de echivalenţă psihică. În acest mod ceea ce este în afară este şi înăuntru, exteriorul şi interiorul sunt echivalente, nu există diferenţe între felul în care este realitatea externă şi felul în care este reprezentată (percepută, simţită, gândită), persoana se raportează la experienţa sa mai degrabă într-un mod pasiv, care suportă, căreia i se întâmplă, decât într-un mod activ.

Fonagy vorbeşte de două nivele ale echivalenţei psihice (Petre Fonagy şi Mary Target, 1996):

  1. identitatea dintre mintea proprie şi mintea celorlalţi, adică ceea ce e în mintea proprie e şi în mintea celorlalţi
  2. identitatea dintre conţinutul mental şi cel fizic, ideile nefiind reprezentări ale realităţii, ci replici ale acesteia, în termeni de putere, cauzalitate şi implicaţii.

Din punct de vedere al dezvoltării, sugarii şi copiii mici trăiesc într-o lume a echivalenţei psihice până în jurul vârstei de 3, 4 ani. După această vârstă pot fi accesate şi alte modalităţi de raportare la experienţă, însă întotdeauna va fi păstrat şi acest mod. Faţă de experienţe diferite şi în momente diferite de raportare la aceeaşi experienţă putem funcţiona în diverse moduri, inclusiv în modul echivalenţei psihice. În situaţii stresante, dificile, traumatice cel care predomină este modul echivalenţei psihice.

Modul de pretindere. În acest mod, lumea internă este decuplată de lumea externă, iar persoana poate dispune de realitatea externă, într-un mod imaginativ. Astfel, realitatea externă poate căpăta multiple valenţe, în funcţie de ceea ce ne imaginăm: tot ceea ce ne imaginăm capătă o coloratură de real, iar tot ceea ce ignorăm, aproape nu există.

Modul pretindere este un spaţiu de joc şi se dezvoltă prin joc, în care se exersează atribuirea de sensuri şi semnificaţii diverselor aspecte ale realităţii externe, este un spaţiu tranziţional între echivalenţa şi interconexiunea intern-extern (din mentalizare). În modul pretindere, emoţiile şi ideile sunt simbolice, în sensul de reprezentări, dar nu au implicaţii în viaţa reală, sunt menţinute într-un spaţiu decuplat de realitatea externă. În acest mod, realitatea psihică (în care externul şi internul se întrepătrund) este nonconflictuală, căci numai apropierea de realitate naşte conflict.

Modul de mentalizare (reflexiv). În acest mod lumea internă este văzută ca fiind şi separată şi legată de realitatea externă şi, în acest spaţiu de reflecţie, de profunzime, relaţia de influenţă reciprocă dintre exten şi intern poate fi gândită. În acest mod putem reflecta la diferenţa dintre evenimentele externe şi modalităţile în care sunt recepţionate la nivel psihic, precum şi la distincţia dintre fapte şi reprezentările mintale ale acestora.

”Mentalizarea dezvoltă o lume a sinelui care este bogată, complexă, ambiguă şi în continuă schimbare” (D. Wallin, p. 71).

Copilul devine capabil să înţeleagă natura intenţională a psihicului (adică să mentalizeze) în jurul vârstei de 4-5 ani.

Personal, cred că mentalizarea este o achiziţie fantastică a dezvoltării care ne permirte să depăşim constrângerile evidenţei, să putem gândi dincolo de nişte perspective de suprafaţă. Prin mentalizare ni se relevă o lume a bogăţiei interioare, a noastră şi a celorlalţi. Într-o lume a non-mentalizării, motivaţia acţiunii este văzută ca fiind echivalentă cu rezultatul acesteia.

Cînd mentalizăm, conştientizăm că există dorinţe, nevoi, trebuinţe, convingeri, atitudini, intenţii care se constituie într-o reţea complexă multifaţetată de motive conştiente şi inconştiente ce întreţine comportamentul uman. Intenţiile acţiunilor nu se suprapun peste scopuri şi nici nu echivalează cu rezultatele acestora.

Lumea echivalenţei psihice este o lume a fapticului, a făcutului, a punerilor în act, a deciziilor impulsive. Lumea mentalizării este o lume a simbolicului, a gînditului, a sensului, a reflectivităţii, a deciziilor mai bine cumpănite.

Mentalizarea ne dezvăluie o lume subiectivă complexă, conflictuală, într-o dinamică continuă. Mentalizarea nu este o capacitate unitară, cu toţii funcţionăm în toate registrele experimentării psihice, în momente diferite, în situaţii diferite, în experienţe diferite. Faţă de aceeaşi experienţă ne putem poziţiona în feluri diferite şi în raport cu experienţe diferite ne putem aşeza în moduri diferite.

A mentaliza, adică a putea să treci de la o unică perspectivă la mai multe se poate doar dacă un celălalt ţi-a confirmat punctul de vedere, doar dacă te-ai simţit înţeles în ceea ce ai trăit. Altfel, este imposibil sa accesezi şi alte zone de semnificaţii, pentru că e ca şi cum te-ai trăda singur. Când punctul nostru de vedere, când emoţiile, nevoile şi dorinţele noastre sunt validate, adică văzute şi recunoascute, ele devin parte integrantă din ceea ce suntem, iar disponibilitatea pentru alte perspective nu mai este simţită ca o renunţare, ci ca o îmbogăţire. Când nu suntem validaţi de către un altul, punctul nostru de vedere se rigidizează şi închistează, din nevoia de-a susţine părţi ale unui psihic fragil, în neconfirmarea lui. Subiectivitatea noastră întotdeauna îşi extrage seva dintr-o intersubiectivitate. Prin urmare, capacitatea de mentalizare se dezvoltă într-o relaţie în care există un celălalt care ne oglindeşte, se acordă emoţional cu noi, ne securizează, dar ne şi provoacă, în limitele posibilităţii noastre de evoluţie. Un exces de siguranţă psihică, fără provocări, poate frâna dezvoltarea capacităţii noastre de mentalizare.

 

Dezvoltarea capacităţii de mentalizare

Dezvoltarea capacităţii de mentalizare presupune dezvoltarea unui nucleu sănătos al sinelui, reflexiv, prin care realitatea este abordată într-o manieră simbolică, reprezentaţională, manieră în care ideile şi trăirile afective au legătură cu realitatea, dar nu sunt copii fidele ale acesteia. Ele pot să corespundă într-o măsură mai mare sau mai mică realităţii externe, cât şi versiunilor celorlalţi oameni. Cu capacitatea de-a vedea ideile ca reprezentări ale realităţii, nu ca fapte, vine posibilitatea de-a exersa diverse perspective asupra realităţii, modelând astfel impactul realităţii externe asupra persoanei.

Ce asigură trecerea de la modurile de echivalenţă psihică şi de pretindere la cel de mentalizare, atât în dezvoltarea normală, cât şi în psihoterapie? Răspunsul lui Fonagy este: ”o relaţie intersubiectivă de ataşament care asigură cadrul pentru reglarea afectivă şi, de asemenea, un minim de joc în prezenţa unei persoane reflexive” (apud Wallin, 2010. p. 72).

Mentalizarea şi intersubiectivitatea

Capacitatea de mentalizare se dezvoltă într-o relaţie intersubiectivă, în care ajungi să te cunoşti ca un sine reflexiv (ca un Eu), pe măsură ce eşti cunoscut de un altul (de un Tu).

Reglarea afectivă şi mentalizarea

Pentru reglarea afectivă a copilului sau persoanei care accesează o psihoterapie contează conţinerea şi oglindirea afectelor de către persoana cu care s-a stabilit relaţia de ataşament, o persoană adultă orientată spre realitate.

Conţinerea afectelor (termen ce îi aparţine lui W. Bion, 1962) de către părinte/ terapeut/ analist/ persoană de ataşament se referă la capacitatea de-a rămâne prezent, într-o manieră empatică, de-a procesa şi returna apoi într-o formă tolerabilă afectele dificile. Conţinerea face posibilă tolerarea dar şi reglarea unei game mai extinse de trăiri afective, fie ele intense sau dificile.

Pentru ca oglindirea afectelor să contribuie la reglarea emoţională a copilului ea trebuie să fie atât contingentă, cât şi marcată, adică să constituie un răspuns congruent, empatic cu trăirile emoţionale ale copilului, dar nu o copie exactă a acestora. Un răspuns de oglindire contingentă şi marcată presupune a răspunde afectelor copilului cu un răspuns congruent, dar nu identic, ci marcat fie printr-o uşoară exagerare, fie prin combinarea acestuia cu un alt afect opus.

Prin oglindire contingentă marcată părintele rezonează cu starea emoţională a copilului, şi o reflectă printr-o exprimare uşor deformată, ajuntându-l pe copil să o recunoască ca fiind a sa, ca fiinţă emoţională cu trăiri specifice care pot fi transmise, primite şi înţelese de către un altul.

Printr-o oglindire necontingentă, persoana de îngrijire se exprimă mai degrabă pe sine decât pe copil, iar printr-o oglindire nemarcată, copilul nu poate face distincţia dintre sine şi celălalt.

Expunerile repetate la oglindirea nemarcată întăresc modul echivalenţei psihice, pentru că realitatea externă pare să se potrivească cu realitatea internă şi, prin urmare, vor exista dificultăţi între distingerea dintre realitate şi fantasmă, între realitatea psihică şi cea fizică.

Oglindirea necontingentă repetată conduce la un sentiment de gol interior, în care realitatea internă este resimţită ca fiind decuplată de cea externă, situaţie care întăreşte modul pretindere şi vulnerabilizează copilul pentru o funcţionare narcisică.

Capacitatea de mentalizare şi jocul

Integrarea modului echivalenţei psihice cu pretinderea, într-un sine reflectiv, capabil să mentalizeze se realizează într-un mediu de joc în prezenţa unei persoane de ataşament. Prin joc copilul manipulează diverse simboluri, în prezenţa altuia semnificativ ce reprezintă realitatea, creându-se contextul pentru îmbinarea dintre lumea internă şi cea externă într-o manieră reflectivă.

Spaţiul analitic poate fi considerat unul tranziţional, de joc, de pretindere în care analizandul accesează diverse semnificaţii, descoperă noi perspective, explorează aspecte inconfortabile ale sinelui în prezenţa analistului conţinător, dezvoltându-şi progresiv capacitatea de mentalizare.

 

Mentalizarea şi ataşamentul

Există o relaţie circulară între mentalizare şi ataşamentul securizant, în sensul în care se susţin reciproc: capacitatea de mentalizare a părintelui creează contextul pentru crearea unui ataşament sigur cu copilul, iar ataşamentul sigur favorizează dezvoltarea capacităţii de mentalizare a copilului.

O capacitate de mentalizare puternică ajută părinţii cu un istoric de ataşament nesigur să crească copii ataşaţi siguri. Capacitatea de mentalizare puternică diminuează probabilitatea de transmitere trangeneraţională a ataşamentului nesigur.

 

Mentalizarea şi fantasmele

Când realitatea internă şi cea externă pot fi menţinute separat, ca în modul pretindere, spaţiul fantasmatic poate fi dezvoltat în siguranţă, căci îngrijorarea legată de posibilitatea sau imposibilitatea acestora în viaţa reală, externă, nu există. Dorinţele fantasmate au nevoie de un mediu neconflictual pentru a se dezvolta în siguranţă.

Cînd realitatea e prea apropiată de fantasmă (într-un madiu abuziv, problematic), modul pretindere nu mai poate fi menţinut şi se realizează o inhibiţie a fantasmei. Copilul pierde oportunitatea de-a vedea ideile ca fiind reprezentări şi se întoarce spre modul echivalenţei psihice.

Când fantasmelor copilului li se răspunde cu dezaprobare, furie, tristeţe, frică, copilul trece de la modul pretindere la cel al echivalenţei psihice.

Integrarea echivalenţei psihice şi a modului pretindere conduce la o creştere a conflictualităţii psihice, fantasmele putând fi purtătoare atât de adevăr, cât şi de fals. Pe de altă parte, pe măsură ce copilul îşi dezvoltă capacitatea de-a vedea ideile ca idei, nu ca fapte, el le poate suporta mai uşor, ca reprezentări, ca acte imaginative care pot fi elaborate.

 

Mentalizarea şi trauma

Abuzul şi trauma slăbesc capacitatea de integrare a celor două moduri primitive de experienţă psihică. Copiii abuzaţi trăiesc realitatea ca fiind atât de terifiantă, încât un spaţiu tranziţional între interior şi exterior devine greu de susţinut. Se reîntăreşte aşadar echivalenţa psihică, dar şi modul pretindere, căci numai aşa interiorul poate fi menţinut separat de o realitate externă intolerabilă.

Trauma blochează disponibilitatea copilului de-a se juca cu ideile şi emoţiile în relaţia cu lumea externă şi, de asemenea, vulnerabilizează persoana pentru punerile în act a acestor experienţe insuficient elaborate, gândite, integrate în realitatea psihică.

Când părinţii sunt incapabili să încorporeze o bucată de realitate, s-o gândească, s-o integreze în funcţionarea lor, adică să se raporteze la ea în modul mentalizare, această parte este trăită în modul echivalenţă psihică şi este apoi transmisă sub această formă negândită şi înfricoşătoare. Aceasta poate explica transmiterea intergeneraţională a traumelor.

 

Mentalizarea şi procesul analitic

Modurile de raportare ale pacienţilor la realitatea internă developată într-un proces psihoterapeutic analitic  sunt diverse, în funcţie de tipurile de conţinuturi psihice, dar şi de nivelul de dezvoltare al capacităţii lor de mentalizare, privită ca o abilitate generică a personalităţii. De multe ori aceştia au dificultăţi de a se degaja de echivalenţa psihică şi pretindere.

Experienţele traumatice, dificile emoţional sunt de obicei stocate în modul echivalenţă psihică iar, în procesul perlaborării acestora, persoana se disponibilizează spre o abordare mai reflectivă a acestora. Integrarea experienţelor traumatice presupune de fapt accesarea acestora din modul mentalizare, adică un proces de legare şi separare, nuanţare multiplu: faptelor şi emoţiilor li se acordă semnificaţii mai bogate şi mai profunde, perspectivele variază, devin mai multe şi mai diversificate, se leagă puncte de vedere diferite, se nuanţează fin diverse aspecte.

 

Concluzii:

Văd ideea de ”moduri de experienţă psihică” ca un instrument extraordinar de a înţelege relaţia dintre lumea noastră internă şi realitatea externă.

Ne apropiem de experienţa noastre progresiv, începînd cu echivalenţa psihică şi apoi progresăm în ritmul nostru spre mentalizare.

Trăim trauma în principal din echivalenţă psihică şi o putem integra dacă putem accesa modul mentalizare.

Cu modul mentalizare se deschide un spaţiu psihic de o libertate mai mare, în raport cu realitatea externă.

 

Bibliografie:

  • Fonagy, P., Gergeley, G., Jurist, E.J., &Target, M.I. (2002), Afect regulation, mentalization, and the deveopment of the self, New York,: other Press
  • Peter Fonagy and Mary Target, Playing With Reality: Theory Of Mind And The Normal Development Of Psychic Reality (1996). International Journal of Psycho-Analysis, 77: 217-233
  • Peter Fonagy and Mary Target, Playing With Reality: II. The Development Of Psychic Reality From A Theoretical Perspective (1996). International Journal of Psycho-Analysis, 77: 459-479
  • Peter Fonagy and Mary Target, Playing With Reality: III. The Persistence Of Dual Psychic Reality In Borderline Patients, (2000). International Journal of Psycho-Analysis, 81: 853-873
  • Peter Fonagy and Mary Target, Playing with reality: IV. A theory of external reality rooted in intersubjectivity, Int J Psychoanal 2007; 88 : 917–934
  • Wallin, D., Ataşamentul în psihoterapie (2000), Ed. Trei, Bucureşti

 

Pulsiunea de moarte/pulsiunea de viaţă


Conceptul de ”pulsiune” este unul dintre cele fundamentale ale gândirii psihanalitice. Pulsiunea a fost conceptualizată ca un proces de graniţă între psihic şi somatic ce instituie o exigenţă de travaliu psihic. Motoarele vieţii psihice, pulsiunile, pot fi caracterizate prin componentele lor:

  • sursa: locul din corp unde apare excitaţia pulsională; pornind de la sursă iau naştere mişcările pulsionale;
  • obiectul: acel ceva prin care pulsiunea poate fi satisfăcută, fie prin descărcare, fie prin legare;
  • presiunea: încărcătura energetică care pune în mişcare pulsiunea;
  • scopul: suprimarea stării de presiune.

Dorinţa, un alt concept fundamental psihanalitic, poate fi definită prin raportare la pulsiune ca o mişcare pulsională acceptată, însuşită de subiect. Vom avea, prin urmare dorinţe de viaţă, dorinţe de moarte, dorinţe agresive, libidinale (erotice), dorinţe sexuale, dorinţe de distrugere sau de autodistrugere în funcţie de pulsiunea din care acestea îşi extrag seva.

Pulsiunile se exprimă în două registre, al afectului şi al reprezentării. ”Afectul este expresia calitativă a cantităţii de energie pulsională şi a variaţiilor acesteia” (D. Laglache, Vocabularul psihanalizei)

Freud a elaborat două teorii ale pulsiunilor. În prima teorie a pulsiunilor, pulsiunilor sexuale li se opun pulsiunile eului (de autoconservare). Pulsiunile sexuale se sprijină pe pulsiunile de autoconservare şi constituie principalele surse pulsionale ale conflictului psihic. Energia pulsiunilor sexuale este libidoul, ele se supun principiului plăcerii, iar scopul acestora îl reprezintă legarea (constituirea şi menţinerea) unităţilor vitale.

Pulsiunea de moarte (Thanatos) a fost introdusă în cadrul celei de-a doua teorii a pulsiunilor, în opoziţie cu pulsiunea de viaţă (Eros) ce îngloba acum pulsiunile sexuale şi cele de autoconservare (conceptualizate ca fiind opuse în prima teorie a pulsiunilor). Pulsiunea de moarte tinde spre reducerea completă a tensiunilor, spre întoarcerea organismului la starea anorganică, adică spre moarte. Scopul pulsiunii de moarte este acela de a dizolva legăturile, ansamblurile, de a distruge, de a separa, de a desface. În opoziţie cu aceasta, pulsiunea de viaţă leagă, asamblează, tinde spre constituirea unor unităţi psihice din ce în ce mai mari.

Freud introduce conceptul de ”pulsiune de moarte” în 1920, în ”Dincolo de principiul plăcerii”. El ajunge la acest concept pornind de la analiza unor evenimente care se abăteau de la logica principiului plăcerii: coşmarurile din nevroza traumatică, jocurile repetitive ale copiilor prin care erau reproduse anumite evenimente neplăcute, nevroza de destin, nevroza de transfer. Toate aveau în comun o tendinţă de a repeta aspecte neplăcute, dureroase, traumatice din trecut, într-o manieră inconştientă, tendinţă pe care Freud o numeşte compulsie la repetiţie. Explicaţia acestui fenomen straniu de repetare compulsivă a negativului din trecutul personal nu poate fi susţinută de funcţionarea principiului plăcerii, ci ea are legătură cu caracterul mai general, conservator, al pulsiunilor.

Fenomenul de repetiţie este unul observabil atât în cura psihanalitică, cât şi în viaţa de zi cu zi. Simptomele pacienţilor pot fi analizate prin prisma repetiţiei unor conflicte mai vechi, iar fenomenul transferului aduce la suprafaţă paternuri de interacţiune mai vechi, conflicte refulate, afecte reprimate ce sunt jucate în relaţia analitică. De asemenea, evenimente dureroase din viaţa noastră pot fi puneri în scenă a unora trecute, dificile, chiar traumatice.

Analizând posibilele scopuri ale compulsiei la repetiţie: descărcare excitaţiei pulsionale, controlul evenimentelor trecute, găsirea unor aspecte reparatorii, Freud nu se declară totuşi satisfăcut de acestea. Astfel că va introduce, în scop explicativ, ideea caracterului conservator, regresiv al vieţii pulsionale, anume acela ”de a reproduce o stare din trecut” (S. Freud, Dincolo de principiul plăcerii). Prin urmare, ”scopul  spre care tinde tot ceea ce este viu este moartea şi, invers, existenţa lipsită de viaţă este anterioară celei vii” (S. Freud, Dincolo de principiul plăcerii). Conform acestei ultime aserţiuni, toate pulsiunile ar fi de fapt, pulsiuni de moarte. În acest punct al demersului speculativ, practic pulsiunile de viaţă, cele care unesc, care asigură coeziunea organismului şi a psihicului, a vieţii, cele care leagă şi menţin unităţile vitale, stipulate prin intermediul pulsiunilor sexuale încă din prima teorie a pulsiunilor, devin greu de înţeles. Din punctul meu de vedere explicaţia oferită de Freud pentru existenţa pulsiunii de moarte face dificil de înţeles contrapartea acesteia, anume pulsiunea de viaţă, iar demersul speculativ întâlneşte un blocaj. Pentru a-l surmonta, anume pentru a împăca nepotrivirea dintre caracterul regresiv al pulsiunii de moarte şi al oricărei pulsiuni şi caracteristica fundamentală, de legare, a pulsiunii de viaţă, Freud consideră că alături de pulsiunea de moarte există întotdeauna şi pulsiunea de viaţă, încă de la naştere, în orice individ. Fără ca prin aceasta să explice de ce pulsiunea de viaţă nu se supune şi ea caracterului regresiv, ca orice pulsiune (pulsiunea de moarte conduce la fenomenul compulsiei la repetiţie, pulsiunea de viaţă, nu).

Prin urmare, compulsia la repetiţie l-a ajutat pe Freud să descopere pulsiunea de moarte, însă explicaţia oferită pentru aceasta se susţine doar până la un punct. Lacan va fi cel care va găsi o explicaţie dificultăţii freudiene de-a împăca caracterul regresiv al pulsiunilor cu existenţa pulsiunilor de viaţă. El afirmă că, deşi orice pulsiune este o pulsiune de moarte (şi implicit şi cea de viaţă), în orice pulsiune se luptă două tendinţe: o tendinţă conservatoare, de întoarcere la origini (de moarte) şi o tendinţă de menţinere a vieţii (de viaţă).

Cele două pulsiuni, de viaţă şi de moarte, pot fi înţelese mai bine doar prin raportare una la cealaltă: Erosul leagă, Thanatosul dezleagă, Erosul adună, Thanatosul separă, Erosul creează unităţi din ce în ce mai mari, Thanatosul pune graniţe între unităţi, Erosul integrează, Thanatosul dezintegrează.  Dacă n-ar exista pulsiune de viaţă, psihicul nu s-ar putea coagula ca o structură unitară, însă fără sprijinul pulsiunii de moarte nu ar exista diferenţieri între diversele unităţi, instanţe, structuri psihice. Fără pulsiunea de viaţă oamenii nu ar putea crea legături unii cu alţii, fără pulsiunea de moarte, nu s-ar putea separa şi individualiza. Probabil, nici întâlni cu adevărat.

Pentru Freud, pulsiunea de moarte conduce silenţios individul spre moarte, din interior şi numai în combinaţie cu pulsiunea de viaţă ea poate fi deviată spre exterior, fie sub formă de agresivitate, pulsiune de distrugere, pulsiune de dominaţie, voinţă de putere sau, în combinaţie cu pulsiunile sexuale, sub formă de sadism. În interior, libidoul poate lega pulsiunea de moarte rezultând masochismul erogen, originar. Fără a fi suficient libidinizată, pulsiunea de moarte nu poate fi îndreptată spre exterior, sub formă de agresivitate sau sadism, ea acumulându-se în interior şi conducând în linişte organismul către moarte.

Interesantă mi se pare această aserţiune a necesităţii legării pulsiunii de moarte cu cea de viaţă pentru a ne putea exprima agresivitatea în exterior. Aceasta mă face să mă gândesc la consecinţele posibile în planul dezvoltării psihice a inhibării agresivităţii copiilor adică la blocajul exprimării externe a unei părţi din pulsiunea de moarte (ceea ce corelează cu creşterea intensităţii pulsiunii de moarte din interior): devitalizare, scăderea spontaneităţii şi a curajului, timiditate, blocaje emoţionale şi chiar depresie,

La finalul lucrării ”Dincolo de principiul plăcerii” Freud nu separă radical Erosul de Thanatos, ci el postulează întrepătrunderea şi interconectarea lor ontologică. Fiecare pulsiune o stopează pe cealalta, dar o şi impulsionează şi una nu poate fi înţeleasă fără cealalta.

În toate acţiunile umane pulsiunea de viaţă şi pulsiunea de moarte sunt participanţi activi căci orice acţiune presupune fuziunea lor, o combinaţie între creşterea tensiunii şi descreşterea ei, între a ţine şi a lăsa deoparte, a lega şi a separa, a uni şi a diviza. Când realitatea externă este însă dificilă, traumatică fuziunea dintre pulsiunea de viaţă şi cea de moarte, dintre libidinal şi agresivtate este compromisă, cu diverse consecinţe asupra individului: narcisism patologic, depresie, funcţionare primitivă (psihotică sau borderline), devitalizare, masochism etc.

Dualismul pulsiune de viaţă/pulsiune de moarte este deseori asociat cu dualismul sexualitate (pulsiune libidinală) – agresivitate (pulsiune agresivă).

Relaţia dintre pulsiunea de moarte şi agresivitate este, pentru Freud, una de strânsă legătură şi determinare: pulsiunea agresivă este de fapt pulsiune de moarte orientată spre exterior, după ce anterior a fost combinată cu libido. Uneori pulsiunea agresivă este numită şi pulsiune de distrugere, agresivitatea şi distructivitatea fiind folosite cu acelaşi înţeles. Pentru alţi autori agresivitatea derivă din frustrare şi experienţe traumatice (Kohut).

Pulsiunea agresivă se combină cu libidoul în orice exprimare comportamentală rezultând diverse acţiuni care pot fi agresive sau nonagresive. Caracterul agresiv sau nonagresiv al acţiunii ţine de încărcătura în pulsiunea agresivă, dar şi de scopul şi rezultatul acţiunii. De asemenea, acţiunile agresive pot fi constructive sau distructive, iar acest specific nu este întotdeauna uşor de sesizat.

Deşi mulţi autori de orientare psihanalitică au respins pulsiunea de moarte, ea fiind considerată rezultatul unor consideraţii speculative iar fenomenele explicate prin intermediul acesteia ca putând fi înţelese făcînd apel la alte motive, au existat şi autori postfreudieni care au acordat un rol important acestui concept, în opera lor. Este cazul Melaniei Klein care a reafirmat dualismul pulsiunilor de viaţă şi de moarte. Pentru Melanie Klein, încă de la naştere, în interiorul individului există atât pulsiunile de moarte, cât şi pulsiunile de viaţă. Din jocul acestor pulsiuni, precum şi din interacţiunea dintre copil şi realitate (unde un rol central revine persoanelor fundamentale) se realizează dezvoltarea psihică care parcurge două etape, poziţii: poziţia schizo-paranoidă, poziţia depresivă.

În poziţia schizo-paranoidă, pentru a evita angoasa de a fi dezintegrat şi anihilat, rezultată din coexistenţa celor două tipuri de pulsiuni, eul timpuriu se scindează într-un eu iubitor, asociat capacităţii de-a iubi şi pulsiunii de viaţă şi unul persecutor, asociat distructivităţii pulsiunii de moarte. În exterior, pulsiunea de moarte este proiectată sub formă de agresivitate asupra obiectului extern, acesta devenind un obiect persecutor iar pulsiunea de viaţă este proiectată sub formă de iubire asupra aceluiaşi obiect, acesta fiind, în această poziţie, un obiect gratificant. Prin urmare, clivajul eului şi proiecţia celor două tipuri de pulsiuni asupra aceluiaşi obiect conduce şi la un clivaj al obiectului: sânul bun, idealizat; sânul rău, obiectul persecutor.

Din jocul dinamic dintre pulsiunea de viaţă şi cea de moarte, iubire, agresivitate, atacul sânului bun, frica de atacul sânului rău, proiecţia pulsiunilor şi introiecţia obiectului care se scindează – în interior, dar şi în percepţie – în bine şi rău rezultă caracteristicile poziţiei schizo-paranoide. Obiectul bun se sprijină pe experienţa de satisfacere a copilului şi pe proiecţia pulsiunilor libidinale; obiectul rău se sprijină pe experienţa de frusrare şi pe proiecţia pulsiunii de moarte. Sânul bun intern este resimţit în serviciul integrarii şi al pulsiunii de viaţă, el constituindu-se în nucleul Eului, sânul rău extern este resimţit în serviciul pulsiunii de moarte şi al dezintegrării. Clivajul contribuie la formarea figurilor persecutorii şi a celor idealizate, iar idealizarea este cu atât mai puternică cu cât frustrarea, persecuţia şi angoasa corelate cu experienţele frustrante sunt mai mari.

În poziţia depresivă a dezvoltării psihice se realizează unirea dintre aspectele bune şi cele rele ale obiectului, acesta fiind perceput ca total, bun şi rău depotrivă, adică ambivalent. Eul este capabil să facă sinteza dintre iubire şi ură, pulsiunea de viaţă şi cea de moarte, rezultând un eu unitar. Acum angoasele trăite nu vor mai fi de persecuţie, ci de pierdere a obiectului, iar atacurile la adresa obiectului total vor genera culpabilitate şi dorinţă de reparaţie.

Poziţia depresivă ocupă un rol central în dezvoltarea psihică, iar condiţiile elaborării şi depăşiriii ei vor determina destinul sănătos sau psihopatologic al individului.

Atunci când discutăm de agresivitate e nevoie să punctăm şi contribuţia lui D. W. Winnicot, reprezentant al Şcolii britanice a relaţiilor cu obiectul, care şi-a exprimat dezacordul cu teoria kleiniană a pulsiunii de moarte. Pentru acesta, invidia, sadismul şi ura (reprezentante ale pulsiunii de moarte, la Melanie Klein) nu pot fi înnăscute, pentru că ele sunt rezultatul unei creşteri emoţionale. Agresivitatea individului începe în uter şi este sinonimă cu activitatea şi motricitatea, iar la naştere, agresivitatea pulsională este o parte a apetitului. ”Într-un mediu bun, agresivitatea individului este integrată în personalitatea individului, ca o energie utilă legată de muncă şi joacă, în timp ce într-un mediu lipsit de resurse psihice, agresivitatea se poate transforma într-o punere în act a violenţei şi distrugerii” (Jan Abram, Limbajul lui Winnicot).

Winnicot constată în lucrările sale clinice două rădăcini diferite ale vieţii pulsionale: rădăcina agresivă şi rădăcina erotică, iar fuziunea acestor două componente este stipulată ca o realizare a dezvoltării psihice. Pentru acest autor, mărimea potenţialului agresiv depinde de mărimea opoziţiei pe care o întâlneşte în mediu, iar excesul de opoziţie împiedică fuzionarea componentei agresive cu cea erotică.

Spre deosebire de Freud şi Melanie Klein, Winnicot nu ia în calcul o pulsiune de moarte, ci o rădăcină agresivă a vieţii pulsionale. De asemenea, valenţele constructive sau distructive ale agresivităţii derivă din caracteristicile interacţiunii individului cu mediul, ele neputând fi detaşate de acesta.

Un alt autor care poată să ne atragă atenţia atunci când discutăm despre pulsiuni este Otto Kernberg, revizionist freudian contemporan. În sistemul lui Kernberg, la început nu există pulsiuni. În cursul dezvoltării apar stările afective difuze (bune şi rele) care se consolidează ulterior în pulsiuni libidinale şi agresive. Pulsiunile apar la interacţiunea cu un celălalt – gratificant, pulsiunile libidinale sau frustrant, pulsiunile agresive.

Kernberg elaborează un model al dezvoltării psihice pornind de la trei sarcini necesare individului: diferenţierea sine/celălalt, depăşirea clivajului specific sinelui şi obiectului, depăşirea conflictului nevrotic dintre impulsuri şi mecanisme de apărare. Nediferenţierea dintre sine şi celălalt conduce la o funcţionare psihotică a individului, iar nedepăşirea clivajului dintre pulsiunile libidinale şi cele agresive la una de nivel borderline. Persoanele nevrotice şi cele normale parcurg cu succes primele două sarcini ale dezvoltării, anume separarea de ceilalţi şi realizarea de imagini integrate ale sinelui şi celorlalţi, iar această unitate de imagini se poate împlini doar prin integrarea pulsiunilor libidinale şi agresive, cu atingerea ambivalenţei, ceea ce la Melanie Klein era specific fazei depresive a dezvoltării psihice.

Cum apar cele două pulsiuni în diverse comportamente, într-un anumit simptom, în evoluţia individului, în relaţie cu obiectele, în interiorul psihismului?

Relaţiile dintre pulsiunea de viaţă şi cea de moarte au fost descrise de Freud prin folosirea termenilor ”unire” şi ”separare”. Unirea pulsiunilor reprezintă un amestec în proporţii variabile a celor două pulsiuni, iar separarea este procesul a cărui limită este funcţionarea separată a acestora (D., Laglache, Vocabularul psihanalizei). Proporţia de eros şi agresivitate din funcţionarea psihică influenţează gradul de unire sau separare a acesteia. Cum erosul leagă iar agresivitatea dezleagă, creşterea proporţiei pulsiunii libidinale duce la o creştere a unirii, iar creşterea agresivităţii la accentuarea separării. De exemplu, regresia se face pe seama separării, deci a infuziei de agresivitate în viaţa psihică, iar progresul psihic pe seama unirii, deci a creşterii proporţiei libidinale. Dezvoltarea emoţională inerentă unui proces analitic reuşit este şi ea o consecinţă a stimulării pulsionale libidinale şi agresive, cu predominanţa celei libidinale. De asemenea, în diverse acţiuni, urgenţa de-a descărca energia corelează cu energia morţii mobilizată (în raptusurile suicidare energia morţii mobilizată este imensă iar separarea celor două pulsiuni este crescută).

Oamenii sunt diferiţi în privinţa încărcăturii lor pulsionale. Constelaţia pulsională (din punct de vedere cantitativ, dar şi a proporţiei celor două pulsiuni) depinde de caracteristici ereditare şi constituţionale, dar este de asemenea influenţată major de interacţiunea cu toate persoanele importante precum şi de evenimentele de viaţă parcurse. Câtă viaţă şi câtă moarte, cât libido şi câtă agresivitate există într-un om precum şi în ce proporţii, acestea depind de impactul colectiv al mai multor aspecte, printre care experienţele timpurii cu persoanele fundamentale joacă  un rol determinant.

Închei această expunere având în minte că procesul analitic, ca ”experienţă emoţională trăită” (Th. Ogden, Arta psihanalizei) ne ajută să intrăm în contact cu viaţa şi moartea din interiorul nostru. Dacă procesul analitic este constructiv, viaţa creşte şi înfloreşte, iar moartea se mai îmblânzeşte puţin, devenind un aliat al vieţii.

Bibliografie:

  1. Abram, J., Limbajul lui Winnicot, EFG, Bucureşti, 2013
  2. Donna Bentolila Lopez, The Enigma of the Death Drive: a Revisiting
  3. Freud, S., Dincolo de principiul plăcerii în Opere esenţiale, vol 3, Ed. Trei, Bucureşti, 2017
  4. Laglache, D., Vocabularul psihanalizei, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1994
  5. Mills, J., Reflections on the Death Drive
  6. Mitchell, St., Experienţa psihanalizei, , Ed. Trei, Bucureşti, 2015
  7. Roussilon, R., Manual de psihologie şi psihopatologie clinică generală, EFG, Bucureşti, 2010
  8. Sternbach, O., Aggression, the Death drive and the aproblem of sadomasochism: A reinterpretation of Freud s Second drive Theory
  9. Virsida, A., The Death Drive: Psychic Construction or destruction?