Category: Autocunoaștere și dezvoltare personală

Ce este iubirea?

On By emailioanaIn Autocunoaștere și dezvoltare personală, PsihoterapieLeave a comment

Este o întâlnire. Între doi oameni. La nivel conştient şi, mai ales, inconştient.

Ştiu multe persoane care, din dorinţa de-a fi iubite, aleg să se comporte altfel de cum s-ar manifesta dacă nu ar avea ca motivaţie dorinţa de iubire. Oamenii sunt dispuşi să renunţe la nevoile lor, să-şi inhibe dorinţele, să nu-şi exprime nemulţumirile, să-şi ascundă părţi din ei înşişi, să joace roluri inconfortabile, să fie mai mult, să fie mai puţin, să fie excesiv de drăguţi, de binevoitori, să facă servicii altora. Şi lista poate continua… Cum iubirea este activată însă la nivel inconştient, toate acţiunile enumerate anterior sunt oarecum de prisos. Ele sunt bune doar pentru a ne justifica sentimentele de iubire, pentru a ne linişti anxietatea, pentru a ne oferi iluzia controlului.

Şi atunci ce să facem pentru a fi iubiţi? Nimic special. Şi nu pentru că sentimentele de iubire se nasc din vid ci pentru că nu putem controla naşterea acestora prin acţiuni conştiente. Pentru că nu ştim dacă în interiorul nostru există părţi care se vor întâlni cu ale altora şi cum o vor face şi ce va rezulta de aici. Vestea bună este că, din când în când (şi acest din când în când nu e atât de întâmplător), vom întâlni oameni care vor avea nevoie de ceea ce suntem noi în momentele respective şi noi vom avea nevoie de aceştia, la nivel conştient, dar mai ales inconştient. Şi atunci va apărea iubirea.

Advertisement

Iubirea şi nevoile proprii

On By emailioanaIn Autocunoaștere și dezvoltare personală, PsihoterapieLeave a comment

Iubirea, deşi este un sentiment relaţional, te pune în contact la modul cel mai profund, cu nevoile tale.

A fi conştient că iubeşti înseamnă a deveni conştient într-o manieră vie că ai nevoi şi că celălalt ţi le poate satisface. Paradoxal, când iubeşti pe un altul, devii mai conştient de propria subiectivitate. Iar aceasta merge mână în mână cu responsabilitatea. Cu responsabilitatea faţă de sine. A fi responsabil faţă de sine, într-o relaţie, presupune şi a oferi ceva în schimbul a ceea ce primeşti, ca de exemplu a fi atent, la rândul tău, la nevoile celuilalt.

Prin urmare, atunci când simţi că iubeşti, există o mare şansă să devii mai conştient şi mai responsabil faţă de nevoile tale.

Despre o iluzie care ne poate bloca în furie

On By emailioanaIn Autocunoaștere și dezvoltare personală, PsihoterapieLeave a comment

Furia faţă de părinţii proprii se alimentează din iluzia că, dacă relaţiile cu aceştia s-ar modifica în realitate, nemulţumirile şi problemele personale ar suferi o transformare pozitivă. Ori, aceasta nu este decât o imensă iluzie. Purtăm în noi, ca aspecte structurante ale psihicului nostru, imaginile relaţiilor nostre fundamentale, adică felul în care noi am perceput, înţeles şi semnificat ceea ce am trăit în relaţie cu mama, cu tata, cu toţi cei care au insemnat ceva pentru dezvoltarea noastră ca persoane. Modificând prezentul relaţiilor cu părinţii noştri, efectul este minor asupra imaginilor noastre interne rezultate din ceea ce am trăit în trecut în raport cu aceştia.

A ne agăţa de ideea că, dacă reparăm prezentul, trecutul va fi altfel, deci implicit şi ceea ce am trăit şi ne-a structurat se va modifica, este doar o dorinţă nerealistă. Alimentată şi de un soi de fugă de suferinţa psihică, pentru că această reparaţie a prezentului este semnificată de multe ori sub forma unei nevoi ca celălalt să se schimbe. Ori, ceea ce n-a funcţionat în trecut, ceea ce ne-a rănit, există în interiorul nostru, în conţinuturile noastre psihice. Acolo e materialul de lucru care necesită a fi digerat, înţeles, reînţeles, semnificat şi resemnificat astfel încât să avem o relaţie mai bună cu propria persoană, cu propria viaţă.

Modificându-ne interiorul, relaţiile cu ceilalţi, deci implicit cu părinţii noştri, vor fi impactate. În diverse feluri şi sensuri. Viaţa noastră va căpăta alte tonuri şi culori. Pentru că ne vom fi schimbat felul de-a ne raporta la noi înşine.

Psihoterapia se ocupă în principal de conţinuturile noastre psihice, pentru a ne ajuta să le conştientizăm, resemnificăm. Pentru ca noi să stăm mai bine în interiorul nostru. Pentru ca apoi să ne putem poziţiona mai autentic în vieţile noastre.

Despre eu, tu, noi

On By emailioanaIn Autocunoaștere și dezvoltare personală, Psihologia cuplului, PsihoterapieLeave a comment

”Mi-e dor de tine” înseamnă de fapt ”mi-e dor de noi”. Căci nu mi-e dor de tine, ci de ceea ce simt în relaţie cu tine, de ceea ce se naşte din ceea ce punem noi în relaţia noastră, de rezultatul aspectelor conştiente şi inconştiente care se întâlnesc atunci când eu şi cu tine suntem în contact.

Dacă nu mi-e dor de tine, ci  mai degrabă mi-e dor de mine în relaţie cu tine, adică mi-e dor de noi, atunci şi reversul medaliei, anume ”nu te mai suport”/”nu te mai vreau” înseamnă de fapt nu mă mai suport/nu mă mai vreau în raport cu tine sau nu ne mai suport/nu ne mai vreau, pe noi doi, atunci când ne întâlnim.

Când mi-e dor de tine anticipez plăcerea întâlnirii cu tine şi, dacă acel tine este disponibil, atunci nu există nici un rost psihic pentru care să doresc să modific această realitate.

”Nu te mai suport”/”nu te mai vreau” anticipează o neplăcere şi ne conduc spre a dori sau chiar a face ceva în direcţia reducerii acestei neplăceri, atunci când nu alegem să părăsim relaţia. Ce putem modifica pentru a reduce neplăcerea întâlnirii cu un celălalt? Cred că putem modifica doar ceea ce aşezăm noi în relaţie, anume să punem mai puţin din ceea ce face rău relaţiei şi mai mult din ceea ce-i face bine. Aspecte psihice, conţinuturi proprii, ale noastre, pe care suntem conştienţi că le avem şi de a căror funcţionare în cadrul relaţiei am luat cunoştinţă. Dar nu putem să controlăm contribuţia celuilalt, putem doar s-o influenţăm. Schimbând ceva la felul nostru de-a fi în relaţie cu celălalt şi acesta va accesa alte aspecte proprii cu care să contribuie la mersul relaţiei. Însă e bine să fim conştienţi că vor exista aspecte ale celuilalt, pe care le aşează în relaţie, care nu se vor lăsa controlate, ajustate, influenţate. Numai celălalt poate ”umbla” la ele, dacă poate şi doreşte acest lucru.

Ca să poţi să iubeşti conştient…

On By emailioanaIn Autocunoaștere și dezvoltare personală, PsihoterapieLeave a comment

Ca să poţi să iubeşti conştient (adică să şi simţi asta), e nevoie să te poţi aşeza într-o postură vulnerabilă. Însă nu te poţi poziţiona astfel, dacă nu-ţi poţi accesa agresivitatea şi din acel punct, adică dacă nu-ţi este teribil de teamă de respingere încât să te poţi apăra în momentul în care ai fi rănit de persoana pe care o iubeşti.  Căci numai cineva care ştie că se poate apăra la nevoie poate să se expună emoţional şi să simtă iubirea.

Dacă agresivitatea e reprimată, disociată de iubire, riscul vulnerabilităţii emoţionale rezultată din asumarea iubirii este prea mare şi astfel iubirea conştientă devine obligată să se rătăcească prin cotloanele inconştientului. Şi astfel se pun bazele dependenţei emoţionale: am nevoie de tine şi nu ştiu de ce, nu simt că te iubesc decât în momentul în care nu te mai am şi atunci intru în sevraj. Dependentul are o relaţie ambivalentă cu obiectul (fie el substanţă sau persoană) dependenţei: de indiferenţă sau ură conştiente şi de iubire inconştientă. Când obiectul dependenţei este o persoană, acesta simte ambivalenţa şi reacţionează în divese forme pentru a curăţa relaţia: ori mă iubeşti, ori mă urăşti, dar fă-o cât mai conştient şi asumat. Situaţia este însă şi mai complicată în realitate pentru că întotdeauna cineva care nu poate suporta iubirea conştient se întâlneşte cu un altul la fel, adică întotdeauna vom avea doi potenţiali dependenţi emoţional care vor construi o relaţie de dependenţă (adică una în care nici nu se simt bine, dar din care nici nu pot pleca).

Când iubirea este însă conştientă, adică atunci când pot să mă vulnerabilizez emoţional (pentru că sunt suficient de puternic emoţional încât să o fac, adică agresivitatea şi iubirea nu se exclud una pe cealaltă), pot să iubesc şi să-mi apăr drepturile în acelaşi timp, ştiu când îmi e bine şi ştiu şi de ce, ştiu când îmi e rău şi ştiu şi de ce, rămân sau plec într-o manieră asumată, adică conştient de iubire sau de lipsa acesteia.

Ca iubirea şi agresivitatea să poată să convieţuiască împreună e nevoie însă să te poţi iubi pe tine suficient de mult, încât să te poţi apăra şi în iubire. Deci, ca să poţi să iubeşti conştient pe un altul, e nevoie să poţi să simţi că te iubeşti pe tine însuţi.

Poveştile pe care ni le spunem

On By emailioanaIn Autocunoaștere și dezvoltare personală, Psihoterapie1 Comment

povesti-despre-realitatePentru fiecare dintre noi, evenimentele de viaţă, experienţele, faptele sunt însoţite de semnificaţiile pe care le acordăm acestora. Interpretările au legătură cu faptele obiective dar şi cu ceea ce credem despre noi şi viaţa noastră, adică cu convingerile noastre personale.

Adepţii analizei tranzacţionale vorbesc despre prescripţiile scenariilor personale de viaţă, iar în teoria schemelor cognitive (J. Young)  sunt abordate schemele psihice şi convingerile aferente acestora. Atât prescripţiile scenariilor, cât şi convingerile constituie iţele poveştilor pe care ni le spunem despre noi înşine. Iar cum acestea iau naştere pornind de la evenimentele trăite în copilărie şi de la atmosfera emoţională familială, mai ales din aspectele problematice timpurii, deducem că poveştile ai căror protagonişti suntem derivă din rănile noastre de demult şi reflectă cu precădere felul în care interpretam viaţa cu resursele de atunci. Nu întâmplător, ascultând modalitatea în care oamenii povestesc ceea ce au trăit ne întâlnim frecvent cu rolurile de agresor, victimă şi salvator, căci acestea îşi extrag seva din aspectele psihice problematice, din traume şi din răni personale.

În circuitul agresor, victimă, salvator nimeni nu câştigă şi toată lumea pierde. Se consumă energie, resurse, iar, în final, stările emoţionale ajung să fie de frustrare şi nemulţumire. Acest circuit este unul în care ne poziţionăm în lipsă de putere şi ajungem să sfârşim în şi mai puţină putere.

Mulţi dintre noi rămânem prinşi în rănile noastre emoţionale şi ajungem să cartografiem realitatea prin prisma celor trei personaje ale jocurilor psihologice – agresor, victimă şi salvator. Pentru a vedea dacă percepem lumea în aceşti termeni putem să facem un exerciţiu simplu de atenţie: atenţie la felul în care povestim faptele de zi cu zi şi la frecvenţa cu care cele trei roluri se infiltrează în descrierile noastre.

Dacă constant ne raportăm la realitate într-o manieră rănită, vieţile noastre vor începe să se coloreze în culori consonante cu imaginea în care credem. Căci jucând un rol, îi presăm pe ceilalţi să preia rolurile complementare şi, de asemenea, percepând într-un anumit fel lucrurile, ne poziţionăm astfel încât imaginea se concretizează în realitate. Prin urmare, vedem în afară poveştile pe care ni le repetăm constant şi viaţa noastră ajunge să le reflecte, ca o oglindă perfectă. Ce rămâne de făcut? Dacă nu ne place ce ajungem să trăim, putem modifica partea din interior saturată de poveştile personale. Schimbând povestea, schimbăm realitatea. Dar, cum schimbăm povestea? E o poveste şi cu aceasta! Mai întâi, povestea e neconştientizată, căci e structurată pe baza paternurilor formate în copilărie (care sunt sedimentate în psihicul subconştient) şi o trăim automat, în afara conştiinţei. Deci, mai întâi e nevoie să devenim mai conştienţi. Aceasta e o necesitate, dar şi o mare provocare, căci funcţionând predominant inconştient şi având senzaţia că de fapt nu e aşa, suntem de două ori orbi. E nevoie sa conştientizăm că ne comportăm constant conform unor automatisme şi de abia apoi să începem să devenim conştienţi de acestea. A deveni conştient este un aspect fără de care schimbarea nu se poate produce.  Dar, cum devenim mai conştienţi? Acordându-ne timp pentru a fi cu noi înşine, acordând atenţie cât de des putem gândurilor noastre, senzaţiilor corporale, emoţiilor şi acţiunilor noastre. Prin consiliere, psihoterapie, dezvoltare personală, meditaţie, efort constant de autocunoaştere, lecturarea unor cărţi inspirante şi aplicarea informaţiilor în viaţa noastră.

După ce am conştientizat ce ne spunem despre noi, povestea noastră adică, e nevoie să începem travaliul de restructurare a convingerilor care stau la baza scenariului de viaţă pe care îl materializăm constant în viaţa proprie. Pentru aceasta, o bună modalitate o reprezintă întoarcerea la evenimentele nodale timpurii care au constituit fundamentul structurării convingerilor. Cu însoţire de specialitate e mai sigur şi mai eficient, altfel e mai dificil, dar nu în totalitate imposibil.

Abordarea terapeutică a situaţiilor din copilărie ce au fundamentat convingerile disfuncţionale nu este însă suficientă pentru schimbarea poveştii noastre, ci ea trebuie să fie urmată de scrierea unei poveşti noi, mai constructivă, izvorâtă dintr-o zonă mai sănătoasă a psihicului nostru, de acolo unde nu există agresor, victimă şi salvator, ci situaţii de viaţă din care învăţăm.

Noua poveste personală, mai constructivă, poate fi rescrisă ca un exerciţiu terapeutic (vezi exerciţiul de la finalul articolului) şi, şi mai eficient, clipă de clipă, fiind atenţi la cum interpretăm realitatea, dintr-o zonă rănită sau una sănătoasă. Când constatăm că am alunecat în partea rănită a psihicului nostru, e nevoie să ne recalibrăm şi să ne continuăm traseul abordând viaţa dintr-o perspectivă mai puternică şi mai sănătoasă. De exemplu, în loc să ne spunem, după o zi dificilă de serviciu: ”Tâmpitul ăla de şef iar a ţipat la mine şi mi-a stricat toată ziua; oare cât trebuie să-l mai suport pe frustratul ăsta?!”, putem să avem un discurs intern mai productiv şi sănătos pentru psihicul nostru: ”Azi, la job, şeful iar a fost nervos. Nu s-a putut controla şi a ţipat la mine. Evident, m-am înfuriat, dar cred că ar fi interesant să descoper ce parte nervoasă, agresivă şi fără control din interiorul meu îmi oglindeşte acesta. ” De asemenea,  atunci când ne proiectăm visele, speranţele, idealurile, scopurile şi obiectivele e nevoie să o facem conştient, fiind atenţi să fim într-o zonă sănătoasă, de centrare pe nevoile noastre, de asumare a responsabilităţii, de disponibilitate de a învăţa şi a evolua.

Exerciţiu terapeutic: Două poveşti despre voi înşivă (preluat din cartea Cele patru instrospecţii, Alberto Villoldo, Ed. For You, 2008, pag 74-75 )

”În acest exerciţiu veţi scrie două poveşti. Prima este cea pe care v-o spuneţi de mulţi ani, şi care începe cu: ”A fost odată ca niciodată, când barza a adus un bebeluş, dar nu acolo unde trebuia”. Continuaţi şi acceptaţi să scrieţi povestea vieţii voastre – inclusiv despre părinţi, relaţii, căsătorie şi carieră, care nu sunt aşa cum trebuie. Scrieţi asta ca pe un basm, de parcă i s-ar fi întâmplat cuiva de mult de tot, şi notaţi momentele când voi eraţi victima, agresorul şi salvatorul şi pe cine aţi distribuit în celelalte personaje. Când aţi terminat, scrieţi din nou povestea – dar, de data aceasta, începeţi cu cuvintele: ”A fost odată ca niciodată, când barza a adus un bebeluş la casa potrivită.” Amintiţi-vă că poveştile vindecătoare explică de ce s-au întâmplat evenimentele, exact aşa cum trebuiau să se întâmple pentru a vă aduce lecţii valoroase, care vă vor duce mai departe în călătoria voastră.

…..

Dacă, în timp ce vă scrieţi povestea, nu vă simţiţi bine pentru că nu v-aţi învăţat lecţiile e în regulă – scrieţi-o ca şi cum aţi fi făcut-o deja. Poate că vreţi să reveniţi la ea mai târziu, pentru a o remodela. Când începeţi să credeţi această nouă poveste ea va începe să se împlinească. Veţi fi povestitorul vieţii voastre – iar, ca rezultat, universul, admiţând că v-aţi învăţat lecţiile, va înceta să vă mai trimită înapoi la şcoală.”

Bibliografie:

Alberto Villoldo, Cele patru instrospecţii, Bucureşti, Ed. For You, 2008.

 

Anita Moorjani, Am murit şi m-am descoperit pe mine însămi

On By emailioanaIn Autocunoaștere și dezvoltare personală, Ce am citit şi mi-a plăcutLeave a comment

coperta am murit si m am descoperit pe mine insamiO carte inspirantă. O recomand deopotrivă celor care se caută pe sine, celor care vor să-şi îmbunătăţească viaţa, celor care au nevoie de repere în felul în care să şi-o trăiască, celor care suferă de diverse afecţiuni, precum şi celor sănătoşi. Tuturor! Pentru că este o carte minunată!

Aici autoarea descrie călătoria ei de viaţă încă din copilărie, adolescenţa, întâlnirea cu viitorul ei soţ şi căsătoria cu acesta, momentul în care se îmbolnăveşte de cancer şi perioada bolii, experienţa ei asociată intrării în comă atunci când medicii îi mai dădeau doar 24 ore de trăit şi ceea ce a urmat după aceea, adică însănătoşirea sa şi întoarcerea acasă, un eveniment cu dublă semnificaţie, fizică şi simbolică: descoperirea sinelui ei profund şi căutarea unei vieţi care să o reprezinte cu adevărat. Ce spune Anita că a îmbolnăvit-o? FRICA. Şi ce ştie că a vindecat-o? IUBIREA DE SINE.

Am simţit cititul acestei cărţi ca fiind o experienţă cu adevărat hrănitoare începând de la capitolul în care autoarea descrie ceea ce a trăit în apropierea morţii şi pănă la final.

Închei, oferindu-vă mai jos câteva pasaje din ceea ce transmite ea în această carte:

”…, am înţeles că nu voi putea găsi vreodată adevărata bucurie şi fericire decât iubindu-mă pe mine însămi, interiorizându-mă, urmându-mi inima şi făcând numai lucrurile care îmi plac cu adevărat. Am descoperit astfel că atunci când mi se pare că m-am rătăcit şi că nu-mi mai găsesc direcţia în viaţă (lucru care mi se întâmplă frecvent, inclusiv la ora actuală), adevărata semnificaţie a acestei stări este că am uitat de mine însămi, că nu mai sunt conectată la esenţa mea şi la menirea pe care am venit să o îndeplinesc în această lume. Acest lucru tinde să se întâmple ori de cîte ori nu îmi mai ascult vocea interioară şi când îmi cedez puterea lumii exterioare, cum ar fi reclamele TV, ziarele, marile companii de medicamente, opiniile celorlalţi oameni, convingerile culturale şi sociale etc.”

Identificarea cu victima sau realitatea în alb şi negru

On By emailioanaIn Autocunoaștere și dezvoltare personală, PsihoterapieLeave a comment

ochi de copilCopiii au nevoie să vadă, să perceapă, să localizeze binele şi răul separat. Pentru că securizarea lor depinde de existenţa unui ”bine” curat, necontaminat de ”rău”. Astfel că ei separă binele de rău atât în ceea ce-i priveşte pe ceilalţi, dar şi pe ei înşişi. Şi oamenii nu vor fi şi buni şi răi, ci unii vor fi bunii, şi alţii vor fi răii, ”Bau-baul”. Iar când bunul este mult în preajma copilului, atunci inevitabil el se va confrunta cu răul din acesta. Ce va face atunci? Pentru a-şi păstra nealterată partea bună, va scinda persoana în o parte bună şi una rea şi, de asemenea, se va scinda pe sine în două, pentru ca o parte să poată interacţiona cu partea buna din ceilalţi şi o altă parte cu partea cea rea. Şi cele două părţi nu vor comunica între ele, ca şi cum ar fi din două universuri complet separate. Astfel mama nu va fi o entitate şi bună şi rea, ci va fi ca un fel de două entităţi, două mame: mama bună (când este caldă, suportivă, conţinătoare, atentă la nevoile copilului) şi mama rea (când este frustrantă, rece, critică, indiferentă sau neatentă). Mama rea naşte în copil un sine rănit, ce este imediat reprimat când acţiunile frustrante ale mamei încetează, făcând loc mamei bune care se corelează cu un sine optimist în interiorul copilului, sine ce vede realitatea şi pe mama deopotrivă în culori mai fericite. Acest mecanism de separare, de clivaj între bine şi rău îl ajută pe copil să supravieţuiască într-un mediu imperfect din punct de vedere al ofertei emoţionale, dar rămânerea în perspectiva de copil alterează perceperea realistă a lumii la vârsta adultă.

Acelaşi mecanism de separare, pe dimensiunea unii buni şi alţii răi poate fi sesizat cu uşurinţă în situaţia copiilor care provin din familii în care părinţii se ceartă şi se agresează constant şi, în acelaşi timp, îşi introduc copiii în rolul de mediatori în această problematică adultă. Adus într-un univers traumatizant care nu e pe măsura lui, copilul are nevoie să separe binele de rău, pentru a reduce răul pe care îl simte. Şi cum nu poate să-i considere pe amândoi buni (pentru că nu ar mai exista cearta, agresiunea), nici pe amândoi răi (căci sentimentul lui de siguranţă s-ar prăbuşi), nici pe amândoi şi buni şi răi (realitatea amestecată este la fel de insecurizantă ca şi una în totalitate rea ), atunci împarte cele două roluri, de bun şi rău, între cei doi părinţi. De obicei mama va fi cea bună, victima, iar tatăl va fi răul, agresorul. Mai departe, în această realitate scindată, copilul se va alia cu partea bună, adică se va identifica cu victima şi va respinge, se va contraidentifica cu agresorul. În copilărie, acest mecanism are avantajul să-i ofere copilului ceva securitate într-un mediu privativ şi neofertant. Dacă însă acest mecanism persistă în timp (şi de obicei aşa se întâmplă când nu este abordat prin diverse modalităţi de intervenţie psihologică), el va avea efecte negative asupra dezvoltării personalităţii şi implicit a vieţii celui care îl mai poartă în sine. Copilul identificat cu victima în copilărie se va transforma într-un adult ”victimă” în viaţa adultă, pentru că va accesa constant acest rol, dezirabil în ochii săi de copil, rol ce presupune deresponsabilizare, atitudine nonasertivă, autosabotantă şi pasivitate în viaţa propie. De asemenea, respingerea psihică a agresorului în copilărie conduce la reprimarea agresivităţii în perioada adultului, ceea ce impietează asupra masculinităţii copilului băiat, lăsându-l fără unelte în competiţii, confruntări, susţinerea scopurilor pe termen lung, a iniţiativelor şi curajului.

Ieşirea din alianţa cu victima şi contraidentificarea cu agresorul presupune accederea unei perspective adulte asupra realităţii trăite în copilărie, în care nimic nu este în totalitate alb şi nici unitar negru, ci nuanţat, amestecat, bine şi rău deopotrivă: victima şi agresorul au jocul lor psihologic, la care participă în egală măsură, cu responsabilităţi egale, deşi paradoxal nici una din părţi nu-şi asumă nici o responsabilitate. O perspectiva adultă dezvoltată este cea care poate susţine copilul interior să accepte că ambii părinţi au fost atât buni, cât şi răi, adică oameni, cu vulnerabilităţile şi limitările lor. Şi este cea care poate să-l elibereze pe copilul devenit adult din încurcăturile cu părinţii pentru a-l disponibiliza pentru o viaţă matură şi responsabilă.

Unde te simţi tu?

On By emailioanaIn Autocunoaștere și dezvoltare personalăLeave a comment

spatiu psihicAşa cum avem un spaţiu al nostru pe care îl ocupăm fizic, cu corpul nostru, cu organele noastre, tot aşa putem vorbi de un spaţiu interior psihic, ce cuprinde tot ceea ce producem prin intermediul proceselor şi fenomenelor psihice: imagini, idei, trăiri afective, convingeri, atitudini, nevoi etc. Toate acestea sunt delimitate de nişte limite psihice, ca nişte cordoane imaginare care ne semnalizează nouă şi celorlalţi ce este al nostru şi ce nu, unde ne terminăm, fiecare dintre noi şi unde începe altceva sau altcineva.

A fi în bun contact cu tine înseamnă a avea un grad crescut de conştientizare legat de acest spaţiu psihic personal ceea ce conduce la a te simţi în interiorul tău, la a fi focusat pe tine, în tine, în interiorul graniţelor tale psihice.

Când însă dezvoltarea şi educaţia au privilegiat orientarea atenţiei către ceilalţi, atunci focusul nu mai este în interior, ci se deplasează asupra a ceea ce gândesc, simt sau asupra modalităţilor de acţiune a celorlalţi. O astfel de persoană nu se simte în sine, mai exact spus nu se simte, e ca şi cum ar trăi cumva fantomatic, interiorul fiind perceput ca un gol, sau ca o nebuloasă. De cele mai multe ori, spaţiul personal nu este perceput în totalitate ca un gol, ci focusul interior este deplasat asupra unui interior mai exterior, ca un fel de crustă formată din ciocnirea dintre sinele autentic şi nevoile celorlalţi. Psihanaliştii numesc astfel de oameni personalităţi de tip sine fals şi ele, deşi se simt cumva pe ele însele, această lipsă de priză cu ceea ce sunt cu adevărat este percepută ca un fel de falsitate, ca un fel de a nu fi, ca un fel de a nu exista în întregime. Tipologiile de tip ”salvator”, personalităţile depresive, precum şi cele grandomane, constituie toate personalităţi de tip sine fals.

Mai există oameni care nu reuşesc să se simtă, nici pe ei, nici pe ceilalţi, iar contactul cu propria persoană se face doar la nivelul gândurilor. E ca şi cum în spaţiul lor psihic ar exista numai idei, scheme cognitive, dar din care lipsesc cu desăvârşire emoţiile şi nevoile aferente acestora. Astfel de persoane sunt total în ceaţă în privinţa relaţiilor cu sine şi cu alţii. Nu ştiu ce simt ele însele, nu pot empatiza cu ceilalţi, nu ştiu dacă iubesc sau urăsc, nu ştiu dacă sunt plăcute sau antipatizate de alţii. Pot cel mult să proceseze cognitiv şi să deducă logic din anumite comportamente ce ar putea să simtă ceilalţi. Sunt persoane care au mari dificultăţi în a crea relaţii interpersonale pentru că, pentru a te conecta cu ceilalţi e nevoie să o faci în primul rând cu tine, să te simţi cu alte cuvinte.

Din fericire există şi persoane care pot fi focusate pe propriul interior, care se simt, care sunt în contact cu întreaga gamă de produse psihice. Ele sunt şi par centrate, echilibrate în cea mai mare parte a timpului, împăcate cu sine.

Când discutăm de focus, vorbim de o predominanţă a acestuia. Chiar şi cei bine centraţi în interior se pot focusa (şi o fac dealtfel) pe crusta lor sau pe ceilalţi.

Dacă se întâmplă să constaţi că focusul predominant nu e pe tine, ci pe ceilalţi, sau pe o parte construită la exteriorul interiorului tău, sau că nu te poţi focusa decât pe aspectele cognitive, e nevoie de o reconectare cu tine. Şi aceasta poate începe cu nişte întrebări simple: ”Ce simt eu acum?”, ”Ce gândesc eu acum?”, ”Ce-mi doresc eu acum? ”, ”Ce mă motivează acum?” iar, dacă eşti persistent, întrebările acestea pot pune bazele unei atitudini constante de autoobservaţie şi introspecţie.

Cine sunt eu?! Cine eşti tu?!

On By emailioanaIn Autocunoaștere și dezvoltare personalăLeave a comment

cine sunt euCine sunt eu? Cine eşti tu? Să vedem… De exemplu eu, când merg la cumpărături, sunt politicoasă cu vânzătorii. Cine? Eu. Dar oare eu sunt politicoasă sau eu mă comport politicos? Eu mă comport, e clar. Comportamentul e interfaţa dintre interiorul meu şi exterior, realitatea. Prin comportament îmi transpun în realitate scopurile, în cazul de faţă, de a achiziţiona nişte produse. Scopurile aparţin spaţiului meu psihic, eului meu. Dar comportamentul? Este al meu cu certitudine. Dar cât de eu sunt în el? Adică, ce mă face să mă comport politicos? Poate am fost învăţată să fiu respectuoasă cu alţii, poate îmi repugnă să creez stări conflictuale, poate unii vânzători îmi sunt chiar simpatici şi-mi place să interacţionez cu ei, poate sunt foarte empatică şi înţeleg dificultăţile acestui job, poate sunt doar foarte interesată şi vreau să obţin produse mai bune în schimbul politeţii mele, poate…, poate… . Ce sunt acestea? Idei, nevoi, convingeri, valori. Şi atunci, în X situaţie, când merg la cumpărături, ce reflectă comportamentul meu politicos din eul meu? Pentru a răspunde la această întrebare cât mai precis ar trebui să fiu atentă, prezentă atât în exterior, cât şi în interiorul meu. Şi aşa aş putea selecta ce parte a eului meu iese la suprafaţă prin comportamentul propriu. Şi acea parte, ce provenienţă o avea? Şi oare, mă reprezintă ea în totalitate pe mine?!

Deci, cine sunt eu? Cine eşti tu? Sau ce sunt eu? Ce eşti tu? Cum ştii că eşti tu? Că ceea ce spui te reprezintă pe tine?!

Vorbim cu ceilalţi. Spunem diverse. Cineva ne adresează o întrebare. Răspundem, de obicei după un interval scurt de latenţă. Ne reprezintă oare întotdeauna răspunsul?! Uneori, ne irită întrebarea (sau persoana adresantă, sau ambele). Ce reflectă atunci răspunsul dat? Ceea ce suntem, ceea ce credem, gândim, atitudinile noastre sau doar starea pe care o avem?

Ne distrăm la o petrecere. Conversăm, dansăm, bem, mâncăm. Cât suntem noi, cât de mult interfaţa este o oglindă a noastră? Deşi, aşa s-ar părea, căci cine să fie în locul nostru?

Eu scriu un articol sau tu scrii un articol. Ce parte din spaţiul meu psihic sau din eul tău se reflectă în acest act? Poate nevoia de clarificare, poate nevoia de cunoaştere, poate nevoia de-a oferi, poate nevoia de-a veni în întâmpinarea altora, poate nevoia de-a ieşi în evidenţă, poate…, poate… .

Cine sunt eu? Cine eşti tu? În psihologie se utilizează mulţi termeni pentru a răspunde la aceste întebări: eu, sine, personalitate, conştient, subconştient, inconştient, nevoi personale, credinţe personale, sistem psihic, aparat psihic, nevoi, valori personale etc. Cine sunt eu? Cum intru eu în contat cu mine?! Cum intri tu în contact cu tine?!

Faci duş. Apa curge pe corpul tău. Ai tot felul de senzaţii – tactile, termice, de presiune. Simţi apa, îi percepi temperatura, acum pare că eşti în degetele tale, acum în pcioarele tale, acum în capul tău. Cine eşti tu? Unde eşti tu? Sau faci duş şi te gândeşti la sarcinile profesionale. Constaţi cu surprindere că te ştegi, la un moment dat. Unde ai fost tu când ai făcut duş?!

Poate că eu, sau tu, suntem toate acestea la un loc. Poate tu eşti şi senzaţiile tale şi gândurile tale şi emoţiile şi scopurile şi nevoile şi convingerile tale etc. (de care poţi să fii mai mult sau mai puţin conştient, pentru că spaţiul tău psihic e oarecum etajat, la suprafaţă sunt aspectele cărora le acorzi atenţie, iar mai dedesubt cele pe care le treci cu vederea, sau le respingi, le reprimi). Poate că tu eşti toate procesele tale psihice cu toate produsele lor, toate trăsăturile tale derivate din valori, convingeri şi atitudini, toate aspectele conştiente, subconştiente sau inconştiente. Cât însă e al tău din toate acestea? Cât din eul tău dezvoltat în prezent reflectă ceea ce eşti tu cu adevărat? Copacul rezultă din sămânţă, care se dezvoltă dacă sămânţa are apă, substanţe nutritive, lumină. Şi esenţa sămânţei se transformă într-un copac. Dar copacul mai reflectă şi proprietăţile resurselor folosite, nu numai potenţialul încapsulat într-o sămânţă. Aceeaşi afirmaţie e valabilă şi pentru tine. Deci, cât din eul tău actual reflectă dezvoltarea a ceea ce eşti şi ai fost tot timpul în interiorul tău şi cât din ceea ce au pus ceilalţi în tine? Mă tem că noi, oamenii, putem devia mai mult de la ceea ce suntem adânc în interiorul nostru, sub presiunea sau influenţa altora, în comparaţie cu un copac.

Deci, cine sunt eu?! Cine eşti tu?! Întrebări mereu deschise!

P.S. Dacă vrei să-ţi dai nişte răspunsuri la aceste întrebări, lasă-ţi te rog ceva timp de reflecţie pentru ca răspunsurile să fie cât mai aproape de cine eşti tu.

Credinţele personale nu reprezintă realitatea, dar o influenţează puternic!

On By emailioanaIn Autocunoaștere și dezvoltare personalăLeave a comment

restructurarea convingerilorÎn procesul devenirii noastre ca persoane învăţăm, ne construim o serie de convingeri (credinţe). Convingerile sunt idei, afirmaţii, de obicei cu caracter general, pe care le credităm, în care credem, cu alte cuvinte. Ce înseamnă să credem într-o idee? Aceasta presupune să o considerăm validă, adevărată pentru noi şi chiar pentru alţii. De exemplu, cineva poate să aibă convingerea că ”oamenii sunt răi”, ceea ce înseamnă că acela chiar crede că aşa stau lucrurile, anume că oamenii (cei mai mulţi, majoritatea) sunt caracterizaţi de răutate.

Mintea noastră, memoria sunt pline cu convingeri despre toate aspectele vieţii cu care am intrat în contact.

Cum se formează convingerile? Multe sunt preluate de la persoanele semnificative din viaţa noastră pentru că acestea le-au rostit prin cuvinte legate de noi sau de alţii sau le-au transmis prin alte modalităţi subtile – gesturi, expresii mimice, tonul folosit într-o propoziţie. Alte convingeri le deducem din comportamentul persoanelor importante, comportament manifestat atât în relaţie cu noi, cât şi cu alte persoane.

Un copil poate să-şi asimileze convingerile unei persoane dacă o consideră un model de urmat. Astfel, o fetiţă poate să înceapă să creadă, ca şi bunica ei pe care o admiră, că femeile pot fi sau de treabă, serioase sau uşuratice.

Există şi credinţe pe care nu le învăţăm de la alţii, ci le construim singuri, generalizând experienţele care într-o formă sau alta ne-au marcat. De exemplu, dacă ne muşcă un câine e posibil să ne creem o convingere despre aceste animale, anume că sunt periculoase.

Sunt convingerile adevăruri? Sunt ele obiective, reflectă ele realitatea? Nu, convingerile nu sunt adevăruri, ele sunt idei în care credem, reprezintă păreri, interpretări ale realităţii. De fapt, dacă ne hazardăm puţin, putem afirma aproape contrariul, anume că toate convingerile sunt false. Să vă explic. Spuneam că o convingere reprezintă de cele mai multe ori o afirmaţie generală, de genul: câinii sunt fioroşi, femeile sunt sau gospodine sau uşuratice, românii sunt ospitalieri, sexul e murdar, sexul e un păcat etc. Ori fiecare dintre noi poate aduce în discuţie cel puţin un exemplu în care, pentru fiecare afirmaţie-convingere anterioară lucrurile stau complet invers. Deci, convingerile, fiind păreri generale despre diverse aspecte ale realiăţii, sunt false pentru că există de obicei multe situaţii în care ele nu se confirmă.

A-i spune cuiva că aspectele în care crede, convingerile lui profunde sunt de fapt doar nişte păreri despre realitate, care uneori se pot confirma, iar alteori nu, poate reprezenta un afront personal pentru acesta. Pentru că oamenii sunt ataşaţi de convingerile lor, uneori atât de mult, încât le confundă cu realitatea.

Care este efectul convingerilor pe care le avem? Convingerile nu sunt nici bune, nici rele, dar ele ajung să ne influenţeze puternic viaţa. Ele determină modul prin care privim, percepem lumea, prin care o interpretăm, prin care ne exprimăm şi influenţează chiar modalităţile prin care îi forţăm pe ceilalţi să fie. Ele amprentează puternic percepţia de sine şi a altora, interpretarea evenimentelor, propriul comportament şi chiar – într-o oarecare măsură – conduita celor cu care interacţionăm.

Uneori convingerile pe care le avem pot fi mai funcţionale, ele ajutându-ne să ne adaptăm flexibil realităţii, iar alteori sunt mai rigide, creându-ne multe dezavantaje. Există chiar credinţe care ne pot împiedica funcţionarea normală într-un aspect al vieţii.

Noi nu putem să renunţăm la convingeri, ele fiind construite de fapt pentru a ne orienta mai rapid în datele şi categoriile existenţei. Putem însă să conştientizăm că sunt doar nişte interpretări ale realităţii, care poate au fost valide în anumite circumstanţe pentru varii persoane, dar că ele nu sunt realitatea absolută. Aceasta presupune a medita dacă, când, pentru cine, cum o anumită credinţă se poate aplica. Analizându-ne lucid credinţele şi efectele lor asupra vieţii pe care o trăim, putem să decidem dacă să ne supunem lor, dacă e nevoie să le restructurăm sau să construim altele, mai adaptate realităţii din prezent.

Când firma devine casă!

On By emailioanaIn Autocunoaștere și dezvoltare personalăLeave a comment

job homeFirma se transformă în casă, poate cămin când oamenii petrec mai mult de 8-10 ore la job (11, 12 sau chiar mai multe). Şi când, la orele nopţii, aceşti oameni ajung la adevărata casă, ne aşteptăm să fie cel puţin epuizaţi. Iar în această stare, probabil vor putea să mănânce ceva, vor face un duş şi vor butona telecomanda televizorului cu scopul, nu întotdeauna conştient, de-a şterge impresiile de peste zi, pentru a putea să doarmă câteva ore fără gânduri şi visuri legate de job (ceea ce de multe ori nu este posibil!). Şi acest program poate fi urmat ani de zile!

Care sunt efectele pe care acest stil de viaţă ”job-casă” le poate avea asupra unei persoane?

În primul rând, rolul profesional, fiind exercitat majoritar comparativ cu celelalte roluri (de soţ/soţie, iubit/iubită, mamă/tată, prieten/prietenă etc.) va ocupa mai mult din identitatea acelei persoane, aceasta ajungând să se definească prin profesia sa. Toate celelalte roluri deficitare plus relaţiile de rigoare cărora le sunt specifice se vor dilua, persoanele respective ajungând să aibă relaţii doar în sfera profesională şi doar de o anumită factură (aceasta dacă se păstrează deontologia profesională, ceea ce nu e întotdeauna uşor atunci când viaţa se desfăşoară predominant la locul de muncă). Funcţionarea unidimensională conduce la un stil de viaţă monoton şi depresiogen. Oricât de provocatoare ar fi profesia, ea nu poate suplini varietatea de experienţe specifice celorlalte domenii ale existenţei. De asemenea, funcţionarea uni-rol poate robotiza fiinţa umană, căci profesiile solicită doar anumite aptitudini, competenţe din sfera personalităţii, pentru celelalte existând riscul regresiei, datorită subsolicitării.

Identificarea preponderentă cu profesia rezultată din exercitarea majoritară a acestui rol în detrimentul celorlalte poate conduce nu numai la o ”sărăcire” interioară, ci şi la multiple frustrări, căci oamenii au o multitudine de nevoi şi nu toate pot fi satisfăcute în spaţiul profesional.

Toate aceste aspecte pot fi mai uşor sesizate când jobul-casă iese din peisaj (pentru că uneori firmele mai renunţă la angajaţii lor) şi persoanele până atunci foarte ocupate se trezesc într-un fel de gol existenţial, de fapt o stare ce poate fi asimilată unei depresii. Când se face timp pentru a trăi şi altceva în afara jobului, acestea constată că nu prea mai există altceva, pentru că, de atâta nefolosinţă, restul vieţii lor aproape şi-a pierdut rostul.

De ce oare ajung unii oameni să-şi transforme firma în casă şi jobul în viaţă? Pe de o parte, societatea de consum în care trăim ne încurajează constant să credem că nu putem să fim fericiţi decât având cât mai mulţi bani şi cât mai multe produse. Pe de altă parte, acceptarea asimilării de sine cu rolul profesional poate fi şi un simptom al fugii de sine, simptom care se costumează, când apare în faţa conştiinţei de sine, în haine mult mai agreabile: responsabilitate, împlinire profesională, prestigiu social etc.

Ce se poate face pentru ca firma să nu devină casă şi să fie confundată cu acasă? Deşi soluţii există, nu vreau să sugerez niciuna, pentru că soluţile vin în momentul în care recunoaştem că ne confruntăm cu o problemă. Important mi se pare a conştientiza dacă şi când profesia şi jobul s-au transformat dintr-o resursă pentru existenţă într-un blocaj al acesteia.

Dacă va fi mai rău?

On By emailioanaIn Autocunoaștere și dezvoltare personalăLeave a comment

Young female legs walking towards the sunset on a dirt road

Atunci când această întrebare apare în faţa nevoii sau deciziei de schimbare e firească şi merită explorată. Când însă se transformă într-un blocaj, de genul ”rămân aici, unde nu-mi mai convine, pentru că poate fi mai rău”, latura ei de firesc se transformă în disfuncţionalitate. Pentru că împiedică persoana să facă alegeri, să schimbe, să nu persiste în ceva neconstructiv, să evolueze.

Haideţi să vedem însă, atunci când nu mai e bine, nu mai e satisfăcător într-un anumit loc, aspect, relaţie, job (şi toate acestea nu sunt impulsuri de moment, ci conştientizări veritabile) şi alegem altceva, ce putem face dacă va fi mai rău? Când această întrebare e un adevărat blocaj, cel în cauză vede realitatea împărţită în două: aici, unde nu mai e bine şi dincolo, unde există riscul să fie mai rău. Alte variante par să nu mai existe în câmpul conştiinţei. Şi dacă dincolo va fi mai rău, în această realitate bipartită, are doar varianta de a se întoarce acolo de unde a plecat. Dacă se poate, se gândeşte că va fi privit ca un trădător, dar, dacă nu se mai poate?!

Care este ieşirea din blocajul: ”Şi dacă va fi mai rău?!” Lumea are mult mai multe compartimente decât două şi dacă va fi mai rău, putem pleca în continuare să explorăm şi vom găsi poate şi mai rău, dar sigur, în lumea aceasta mare, există un loc unde poate fi mai bine! Important e să nu ne blocăm în aspectele vieţii noastre pe care le considerăm cu adevărat disfuncţionale şi să ne deschidem schimbării şi explorării pentru a descoperi aspecte de care chiar avem nevoie, care chiar ne folosesc, care ne ajută să creştem. Şi putem face aceasta pregătindu-ne pentru o călătorie care poate fi mai scurtă (ca între două staţii) sau mai lungă, cu mai multe opriri şi staţionări, în care poate fi mai rău, dar nu ne opreşte nimeni să mergem mai departe. Decât poate blocajele noastre! Drum profitabil vă doresc!

Cine şi cum suntem?

On By emailioanaIn Autocunoaștere și dezvoltare personală, Psihologia copilului şi a familiei, PsihoterapieLeave a comment

masti 2Dacă fiecare dintre noi am fi confirmaţi pentru fiecare latură a sinelui nostru, dacă prin educaţie nu ar fi privilegiate anumite aspecte ale noastre în detrimentul altora, dacă ni s-ar oferi posibilitatea să experimentăm în libertate toate senzaţiile, percepţiile, gândurile, emoţiile, nevoile care ne caracterizează, atunci ne-am construi o personalitate în consonanţă cu sinele nostru autentic. În realitate, părinţii, famila, grupurile cărora le aparţinem, societatea în ansamblu au nevoie şi solicită formarea anumitor tipuri de trăsături de personalitate, aşa că o parte din ceea ce am deveni dacă nu am influenţaţi să ne dezvoltăm doar pe anumite direcţii, se pierde. Numim aceasta sinele nostru pierdut, adică acele părţi din fiinţa noastră pe care a trebuit să le refulăm sub presiunea cerinţelor societăţii. Apoi, mama, tata, profesorii, prietenii, oamenii cu care convieţuim şi deci interacţionăm cer de la noi să fim în feluri care nu întotdeauna se regăsesc în sinele nostru autentic. Astfel se formează sinele nostru fals, o faţetă constituită din trăsăturile născute din interacţiunea cu mediul de viaţă, cu limitele, calităţile, caracteristicile sale în fond. Însă, chiar dacă sinele fals se structurează pentru a veni în întâmpinarea celorlalţi, a nevoilor şi dorinţelor lor, anumite aspecte pot să fie deranjante pentru ceilalţi. Ele vor constitui trăsături ale sinelui respins – părţile negative ale sinelui fals care au fost dezaprobate de ceilalţi.

Dacă punem într-o ecuţie aritmetică cele de mai sus, vom obţine următoarele:

(Sine autentic-sine pierdut) + (sine fals-sine respins) = Personalitatea conştientă, adică totalitatea trăsăturilor psihice care se dezvoltă, pe care le acceptăm şi pe care le manifestăm în realitate. Personalitatea în ansamblu cuprinde atât personalitatea conştientă, un mix de autentic şi fals, cât şi trăsăturile pe care le-am respins din contactul cu conştiinţa noastră şi pe care nu ni le-am asumat, cu alte cuvinte, umbra.

Care este procentul de autentic şi de fals în personalitatea noastră depinde de cât de suportiv a fost mediul nostru de viaţă, de cât de validaţi sau invalidaţi am fost în devenirea noastră. Personalităţile de tip sine autentic se caracterizează prin vitalitate, printr-un mai bun contact cu sine, cu nevoile şi emoţiile proprii şi printr-o stimă de sine crescută comparativ cu personalităţile de tip sine fals. Personalităţile de tip sine fals sunt oarecum aparente, adică centrate pe a-i mulţumi pe alţii, iniţial pe adulţii responsabili cu creşterea şi educaţia, iar apoi această centrare pe exterior se extinde şi dincolo de familie, la totalitatea oamenilor cu care ele interacţionează. În spatele personalităţilor de tip sine fals se ascunde sinele real, autentic, reprimat, inhibat, fragmentat, dezvoltat doar pe alocuri.

Bibliografie:

  • Alice Miller, Drama copilului dotat. În căutarea adevăratului sine, Ed. Herald, Bucureşti, 2013
  • Harville Hendrix, Primeşte iubirea pe care o doreşti, Ed. Herald, Bucureşti, 2015

Gânduri despre frumuseţe şi … nu numai!

On By emailioanaIn Autocunoaștere și dezvoltare personalăLeave a comment

frumuseteFrumuseţea e în ochii tăi şi… ai celorlalţi. Ceilalţi te văd aşa cum te simţi, dar şi tu poţi să începi să te simţi aşa cum te văd ceilalţi. Când te întâlneşti cu un altul, se intersectează o serie de imagini, unele pe care le porţi tu, altele care se regăsesc la celălalt. Tu îţi aduci imaginea ta despre tine, dar şi imaginea pe care crezi că o are celălalt despre persoana ta, pe când celălalt pol al interacţiunii vine cu ce-şi imaginează despre sine, precum şi cu ce crede că-ţi imaginezi tu despre el. Din jocul acesta al imaginilor, ajungi uneori să te simţi şi să fii cât mai aproape de ceea ce-ţi imaginezi că eşti, iar alteori să te pierzi în ceea ce-şi imaginează celălalt despre tine. Dacă iese câştigătoare o imagine sau alta, asta depinde tot de tine. Atunci când cineva crede că eşti urât sau frumos, dacă ajungi să te simţi aşa, este pentru că undeva în tine există o parte care crede astfel. Sau există perioade, episoade din viaţa ta în care ai experimentat asta şi imaginea celorlalţi despre tine le agaţă subtil şi te face să te prinzi într-o parte din ceea ce eşti tu. Când te identifici cu imaginea pe care ceilalţi ţi-o oferă, te afunzi de fapt în imaginea pe care o parte din tine o poartă în interior.

Ceilalţi ne oferă roluri pe care să le jucăm, identităţi pe care să ni le asumăm, imagini pe care să le ”îmbrăcăm”. O fac de cele mai multe ori inconştient (sub presiunea scenariului propriu) şi prin modalităţi nonverbale. Aceste semnale sunt ca nişte râme în undiţă care pleacă ”la pescuit” în interiorul nostru. Dacă părţi din noi se lasă ”momite” şi se prind în cârlig, atunci ne pierdem pentru un timp centrarea şi ajungem să jucăm în piesa pe care celălalt ne-o oferă. Când devenim conştienţi de jocul acesta al atribuirii şi preluării inconştiente de roluri şi imagini, putem să folosim interacţiunile problematice pentru a identifica vulnerabilităţi personale. Putem să le mulţumim celor care ne pun faţă în faţă cu ”părţi” din noi, poate respinse, poate nu dominante, dar sigur existente.

Dar să-i dăm Cezarului ce este al Cezarului. Experimentul psihologic deja bine cunoscut în care doi tineri s-au comportat cu o colegă considerată mai puţin atractivă în spaţiul social ca şi cum ar fi foarte atrăgătoare, iar în final aceasta a devenit aşa, ne arată că e greu să ne simţim frumoşi dacă ceilalţi ne caută, ne încurajează, ne vânează părţile urâte. Poate dacă am fi centraţi şi conştienţi cea mai mare parte a timpului (dar câţi dintre noi sunt aşa?!), am reuşi să nu ne lăsăm influenţaţi de imaginea pe care ne-o oferă alţii!

În realitate, din jocul forţelor imaginilor puse în scenă, ajunge să privilegieze una, în funcţie şi de părţile noastre vulnerabile, dar şi de tăria convingerilor pe care ceilalţi o au despre noi. Astel, vor fi contexte în care ne vom simţi frumoşi şi altele în care mai puţin sau, dimpotrivă, vom experimenta imaginea ”urâtului”. Experienţe, şi unele, şi altele. Feţe ale personalităţii noastre. La un nivel foarte profund însă, iluzii. Imagini. Esenţa este alta. Fiecare suntem bucăţi de lumină. Iar asta e în afara frumosului sau urâtului. Pentru că le include pe ambele şi le depăşeşte. Pentru că e şi pentru că suntem totul, chiar dacă în miniatură!

Scenarii de viaţă: mai triste, mai vesele, mai dificile, mai uşoare…

On By emailioanaIn Autocunoaștere și dezvoltare personalăLeave a comment

scenariuProbabil ai fi putut avea o viaţă mai uşoară! Într-un univers paralel, cred că ar fi foarte posibilă această variantă! Dar cum ar fi fost ea, viaţa aceea, în afară de mai uşoară?! Mă gândesc că mai inconştientă, mai automatizată, mai plină de ritualuri, prejudecăţi şi credinţe securizante, dar limitative, mai puţin stresantă e adevărat, dar mai banală în fond!

O viaţă dificilă, plină de încercări şi obstacole este însă mai provocatoare, chiar dacă uneori s-ar putea să simţi că e prea greu de ”dus” emoţional. Ideea e că şi tipul acesta de viaţă are capcanele lui! Aproape pe nesimţite te poţi identifica cu suferinţa, cu durerea, cu dificultăţile, devenind încetul cu încetul prizonierul acestui univers! Dacă uiţi că şi tipul acesta de viaţă e tot un scenariu, un altfel de scenariu, vei ajunge să joci rolul de victimă toată viaţa ta!

Dacă conştientizezi că tu eşti  creatorul propriei vieţi, poţi ca, pornind de la punctul în care eşti – poate stresant, dificil, trist sau chiar dureros – să schimbi macazul într-un altfel de univers, într-un altfel de scenariu, într-o altfel de viaţă – poate mai senină, mai luminoasă, mai interesantă, mai plină de bucurii!

Baftă!

Imaginea de sine şi altitudinea de zbor

On By emailioanaIn Autocunoaștere și dezvoltare personală1 Comment

zbor1Imaginea de sine reprezintă pilotul nostru automat. Setările ei, constituite din convingerile şi atitudinile pe care le avem despre propria persoană, ne influenţează înălţimea la care putem ”zbura”. Dacă ne dorim să creştem altitudinea de zbor, e nevoie să resetăm instrucţiunile imaginii de sine, adică convingerile personale. Altfel, schimbările pe care le vom parcurge vor fi doar de scurtă durată şi vom reveni iar şi iar la ceea ce avem programat în imaginea de sine.

Dacă vrei să ”zbori” mai sus, schimbă mai întâi viziunea pe care o ai despre tine!

Autoritatea profesorului. O perspectivă psihologică

On By emailioanaIn Autocunoaștere și dezvoltare personală, PsihoterapieLeave a comment

autoritatea profesorProfesorii, ca şi părinţii, sunt figuri autoritare, adică au putere de conducere şi îndrumare a celor pe care îi educă. Felul în care un profesor îşi asumă şi exercită autoritatea este corelat şi cu modalitatea în care acesta şi-a integrat primele modele de autoritate, adică modelele parentale.

Autoritatea poate fi definită, conform Dicţionarului Explicativ al Limbii Române, fie ca un drept, putere, împuternicire de a comanda, de a da dispoziţii sau de a impune cuiva ascultare, fie ca prestigiu de care se bucură cineva sau ceva, reuşind să se impună datorită acestuia. În ştiinţele sociale, autoritatea este definită ca o capacitate de a produce efecte dinainte ştiute în comportamentul celorlalţi. Orice profesor dispune de autoritate asupra elevilor (studenţilor) căci el este acela care organizează, realizează şi controlează desfăşurarea procesului didactic. Autoritatea profesorului este, în primul rând, o autoritate ce derivă din rolul său, adică o autoritate legitimă. Această autoritate formală nu este însă suficientă pentru profesor pentru a reuşi să se impună în faţa elevilor (studenţilor) săi, astfel că fiecare profesor utilizeză o serie de modalităţi pentru a avea autoritate în faţa celor pe care îi educă, fiecare modalitate constituindu-se într-un tip specific de putere (autoritate) (cfm. John Frech şi Bertram Raven, 1959). Astfel, vom avea autoritate: 1. de recompensare (prin intermediul recompenselor – verbale, nonverbale, materiale – profesorul controlează comportamentul persoanelor educate), 2. de coerciţie (sunt folosite metode coercitive pentru a produce anumite modificări comportamentale), 3. de referinţă (elevul identifică profesorul cu cel care deţine puterea, datorită unor caracteristici psihice şi comportamentale pe care le sesizează la acesta) şi 5. de competenţă (autoritate ce derivă din competenţa profesională a profesorului).

Autoritatea profesorului mai poate fi caracterizată, tot în funcţie de modalităţile utilizate de acesta pentru a se impune, drept maternă, (recompensatorie, gratificantă, tolerantă) şi paternă (mai puţin tolerantă şi gratificantă, cu reguli fixe, clare, chiar un pic rigide). De asemenea, noi putem vorbi de autoritate asumată (profesorul este conştient de rolul său şi de responsabilităţile inerente acestuia, inclusiv în ceea ce priveşte influenţarea comportamentului celor educaţi) şi neasumată (profesorul refuză să îşi asume direcţionarea conduitei elevilor/studenţilor).

Nu toate tipurile de autoritate enumerate anterior au un efect pozitiv asupra conduitei elevilor/studenţilor, dimpotrivă, unele conduc chiar la efecte contrarii. Autoritatea de recompensare are predominant efect pozitiv, dar efectul se modifică dacă se recompensează tot ceea ce face elevul/studentul, fie bine, fie mai puţin bine.

Autoritatea de coerciţie (folosindu-se ameninţări, pedepse, critici, ironii, etc.) dă de obicei naştere la frică, submisivitate, pasivitate, agresivitate, tendinţe manipulative. Prin coerciţie se obţin doar modificări de comportament de scurtă durată, aparente, acestea nefiind rezultatul înţelegerii rostului acestora, ci doar a fricii de pedeapsă. “Exercitarea puterii corcitive de către profesor, oferind un model de agresivitate, conduce numai la corectarea temporară a conduitei elevului pedepsit şi la deteriorarea atmosferei din clasă. Comportamentul profesorului punitiv se constituie într-un blocaj extern foarte serios al învăţării. Neajunsul principal nu este numai eşecul recuperării deviantului, ci inducerea unor atitudini de indiferenţă faţă de conţinutul lecţiei la ceilalţi elevi care asistă la un astfel de exerciţiu de putere. Dacă pedeapsa se abate asupra unui elev ce se bucură de multă consideraţie în ochii celorlalţi, apare în plus solidaritatea şi suspiciunea faţă de autoritatea profesorului. Apelul la pedeapsă şi la ameninţări reprezintă una dintre cele mai neinspirate decizii pe care le poate lua un dascăl” (Andrei Cosmovici, Luminiţa Iacob, 1999, p. 264)”. Coerciţia se naşte de obicei dintr-un sentiment de frică, uneori neconştient, frică că situaţia s-ar putea să nu mai poată fi controlată şi propria imagine şi autoritatea să fie puse sub semnul întrebării. Deşi cauza conduitei coercitive este apărarea propriei imagini în ochii altora, ea conduce însă la efectul contrar. Unii profesori utilizează modalităţile coercitive în anumite situaţii în care le este frică de proprii elevi sau studenţi, în sensul unei nesiguranţe personale, căci agresivitatea ia de multe ori naştere din stări de teamă, de intensitate crescută. Însă, apelul constant la autoritatea de coerciţie ar mai putea să însemne şi un nivel crescut al propriei agresivităţi, contextul şcolar fiind, în acest caz nefericit, o supapă de descărcare a acesteia. De asemenea, coeciţia ar mai putea să fie corelată şi cu asocierea educaţiei cu pedeapsa şi constrângerea, model educativ primitiv, dar prezent uneori în minţile unor profesori, chiar dacă dispun de nişte cunoştinţe teoretice în domeniile psihologiei şi pedagogiei.

În cazul autorităţii de referinţă şi a celei de competenţă, studiile au demonstrat că ele sunt cele mai eficiente modalităţi de influenţare a comportamentului celorlalţi, ultima mai ales în cazul vârstelor mai mari.

Autoritatea maternă este mai eficientă pentru cei introvertiţi, iar cea paternă pentru cei extravertiţi.

Fiecare profesor poate utiliza oricare dintre tipurile de autoritate descrise anterior, în contexte diferite sau în momente diferite ale carierei didactice. Totuşi, de obicei profesorii aleg – conştient sau mai puţin conştient – un anumit tip de autoritate pe care îl folosesc predominant în activitatea educativă. Felul în care profesorii îşi asumă şi exercită autoritatea depinde de mai multe aspecte (unele amintite şi anterior): nivelul cunoştinţelor psihopedagogice şi de specialitate, experienţa didactică, felul în care au fost interiorizate modelele de autoritate parentale, vârsta persoanelor educate, motivaţia ce stă la baza exercitării profesiei didactice, felul în care este înţeles rolul de profesor, caracteristici psihice (temperamentale, aptitudinale şi caracteriale), starea afectivă de moment, etc.

În această lucrare mi-am propus să sesizez legătura existentă între asumarea şi exercitarea autorităţii de către profesori şi felul în care aceştia au interiorizat, integrat modelele de autoritate parentală la nivelul psihicului conştient. Această legătură este mai evidentă pentru profesorii cu mai puţină experienţă didactică, ulterior, pe măsură căpătării acesteia, stilul autoritar putând fi modificat.

În psihologie, integrarea are semnificaţia de armonizare a unor experienţe de viaţă şi a conţinuturilor psihice aferente acestora cu ceea ce există deja la nivelul psihicului conştient şi al imaginii de sine. Fiecare persoană traversează anumite experienţe din care extrage semnificaţii despre sine, despre alţii, despre viaţă. Dacă experienţele sunt pozitive, dacă mediul nu este traumatic, persoana nu foloseşte mecanisme de apărare, aceste semnificaţii putând fi integrate în contextul conştientului său şi a imaginii de sine, rezultând o imagine de sine realistă care să permită o adaptare flexibilă la realitate. Dacă experienţele sunt negative şi mediul traumatic, persoana foloseşte multiple mecanisme de apărare (reprimarea, negarea, raţionalizarea, proiecţia, regresia psihică, sublimarea, compensarea) care împiedică anumite conţinuturi psihice să atingă pragul conştientului şi să fie integrate la nivelul eului. Spunem că acestea au fost negate, reprimate, neintegrate conştient şi că astfel s-a produs o stare de fragmentare a psihicului persoanei. Fiecare om are un anumit grad de diviziune, de fragmentare interioară. Părţile neintegrate ne influenţează totuşi conştientul, dar într-o manieră inconştientă, am putea spune că ne controlează comportamentul, fără a le putea controla conştient.

Noi învăţăm modalitatea de asumare şi exercitare a autorităţii din contactul cu modelele de autoritate din viaţa noastră, cu părinţii noştri, mai ales cu tata. În funcţie de tipul relaţiei pe care fiecare persoană a avut-o cu tatăl său, în perioada de dezvoltare a personalităţii sale, se va produce o acceptare sau nonacceptare a ceea ce înseamnă autoritate, o integrare a modelului de autoritate la nivel conştient sau o respingere a acestuia. Felul în care interiorizăm modelul de autoritate oferit de părinţi va influenţa considerabil relaţia noastră ulterioară cu autoritatea, adică atât modalitatea de exercitare a autorităţii, dar şi aceea de a ne raporta la persoanele cu autoritate.

În relaţia educativă cu proprii copii, tatăl se poate manifesta predominant agresiv, predominant pasiv (neimplicat) sau ferm, decis, dar nu agresiv.

Părinţii agresivi îşi impun dorinţele şi nevoile lor copiilor, neţinând cont de nevoile acestora. Ei ameninţă, pedepsesc, jignesc, încercând să-şi domine total copiii. Un părinte agresiv ţipă sau jigneşte când copilul se comportă inadecvat, respinge cererile copilului înainte de-a le auzi în întregime, consideră că nevoile şi dorinţele proprii sunt mai importante decât ale copilului şi foloseşte ca principal mijloc educativ bătaia.

Dacă tatăl este predominant hiperautoritar şi agresiv în relaţia cu copilul său, atunci copilul poate respinge conştient modelul de autoritate (căci îi provoacă stare de disconfort psihic), dar inconştient acesta este preluat, căci este primul şi cel mai important model de autoritate. Aceasta respingere conştientă a autorităţii şi identificare inconştientă cu aceasta poate să-l conducă pe individ la dificultăţi în exercitarea ulterioară a autorităţii. El ar putea, profesor fiind, să refuze asumarea autorităţii, preferând să evite să se impună în faţa elevilor, studenţilor sau să aibă un comportament oscilant între neimplicare din punct de vedere al autorităţii şi coerciţie, ca modalitate de a restabili controlul pierdut. “În cazul unui tată hiperautoritar se produce o fuziune nefirească, toxică, între mamă şi fiu, fiul se identifică cu o parte a eului matern, cea negativă – victimă şi se dezidentifică parţial cu tatăl (partea negativă – agresorul). Fiul adoptă un comportament slab, anxios, evitant sau rebel” (Iolanda Mitrofan, 2004, p. 145).

O aceeaşi situaţie de autoritate şi control excesiv din partea părinţilor şi mai ales a tatălui ar putea să mai conducă, pe de o parte, la o respingere a modelului, dar, pe de altă parte şi la o acceptare parţială a acestuia, copilul asociind exercitarea autorităţii cu o serie de avantaje. Această ambivalenţă faţă de autoritate conduce de obicei la exercitarea unui tip de autoritate corcitivă (modelul patern, preluat prin acceptare), în acelaşi timp individul nefiind conştient de stilul său autoritar (şi în acest fel este în consonanţă cu respingerea modelului: “dacă mă fac nu văd, atunci nu există”). O astfel de persoană, în situaţii de autoritate (de exemplu, educator fiind), este predominant coercitivă şi agresivă şi îşi rezolvă potenţialul conflict interior prin diverse mecanisme de apărare (de obicei elevii sunt văzuţi ca agresivi şi inadecvaţi).

Persoana care respinge autoritatea poate juca una din două roluri, în relaţia cu autoritatea: fie este agresor (de obicei când deţine autoritatea), fie este victimă, adică submisivă, fără păreri şi dorinţe proprii (de obicei când este într-o poziţie de subordonare faţă de o autoritate).

Uneori controlul şi responsabilitatea educaţiei copiilor sunt asumate predominant de către mamă, tatăl fiind absent psihic, neimplicat. Este genul de tată care nu vrea complicaţii acasă, după stresul de la serviciu şi una dintre modalităţile de-a le evita este să nu se implice în educaţia copiilor. Un astfel de tată poate fi uşor manipulat de către copil, el neputând să se impună în faţa acestuia.

Tatăl poate fi absent fizic (cazul familiilor constituite din mamă şi copil/copii) sau psihic. În ambele situaţii responsabilitatea şi autoritatea revin mamei şi modelul autoritar va fi preluat de la ea, aici fiind diferenţe în funcţie de sexul copilului. În această situaţie, mama va juca un rol dublu, va fi mamă şi tată, cea care gratifică şi cea care impune reguli. Modelul autoritar va fi, de multe ori, confuz, ceea ce conduce la deficite în asumarea autorităţii mai ales în cazul băieţilor (care sunt lipsiţi de modelul masculin) şi la o exacerbare a acestuia în cazul fetelor, devenind femei predominant autoritare.

În cazul tatălui neimplicat, dar prezent fizic, se poate produce chiar o devalorizare a acestuia, el fiind perceput ca fiind cel slab, fără putere şi valoare. La nivel conştient avem o respingere a modelului propus de tată, în acelaşi timp modelul respins fiind preluat prin reprimare de către inconştient. Lipsa unui model clar de autoritate dă naştere unui sentiment de nesiguranţă interioară care se poate traduce prin nehotărâre şi timiditate comportamentală sau, compensatoriu, printr-un comportament excesiv de rigid, controlat, autoritar, care să mascheze nesiguranţa interioară.

Putem întâlni şi situaţia în care ambii părinţi sunt pasivi şi excesiv de toleranţi, în această situaţie controlul interacţiunilor din familie revenind copiilor. În această situaţie modelul de autoritate nu există, iar aceşti copii vor avea dificultăţi de-a se comporta în situaţii care presupun legătura cu autoritatea. Ei vor fi nişte rebeli care vor refuza situaţiile în care e nevoie de asumarea autorităţii, dar şi supunerea la reguli şi norme.

Părinţii asertivi sunt fermi, decişi, dar nonagresivi. Îşi exprimă ideile şi cerinţele faţă de copil în mod rezonabil, fără a ţipa sau jigni, clar şi direct. Ei ţin cont de nevoile şi dorinţele copilului şi îi explică acestuia de ce trebuie respectate regulile. Copilul este încurajat să se exprime şi să se manifeste independent.

Un tată asertiv, ferm, decis, dar nonagresiv este modelul ideal de autoritate. Acest model, fiind nonagresiv şi securizant la nivel psihic este acceptat de către copil, acesta devenind ulterior sigur pe sine şi competent în situaţii de deţinere a autorităţii. În confruntarea cu o persoană care deţine autoritatea nu se va comporta submisiv, ci va fi, asemenea tatălui său, asertiv. Putem spune că este profesorul ideal. Suficient de încrezător încât să nu fie agresiv, profesorul care are disponibilitatea să recompenseze, calm, echilibrat, care transmite forţă şi putere psihică.

După descrierea diverselor tipuri de interiorizare a autorităţii parentale, se impune întrebarea : “Care este probabilitatea ca o persoană cu dificultăţi în acceptarea şi asumarea autorităţii să ajungă cadru didactic?” Destul de mare, este răspunsul, pentru că noi căutăm contactul cu situaţii de viaţă care să ne pună în legătură cu aspecte vulnerabile ale structurii noastre psihice, în scopul cunoaşterii şi integrării acestora. Prin urmare, se impune ca, în timpul pregătirii pentru profesia didactică, să se acorde o atenţie mare şi aspectelor care ţin de relaţia cu autoritatea, cu scopul remedierii dificultăţilor personale legate de aceasta. Ideal ar fi ca analiza personală să facă parte din pregătirea obligatorie pentru profesia de cadru didactic.

 Material prezentat în 2005 în cadrul unui Simpozion  National – DPPD, Universitatea Politehnica Bucureşti

Bibliografie:

Andrei Cosmovici, Luminiţa Iacob, Psihologie Şcolară, Ed. Polirom, 1999
Dicţionarul Explicativ al Limbii Române, Ed. Univers Enciclopedic, 1996
Iolanda Mitrofan, Terapia Unificării, Ed. Sper, 2004
Iolanda Mitrofan (coord.), Psihopatologia, Psihoterapia şi Consilierea Copilului, Ed. Sper, 2001

Cum să ieşim din ”ziua cârtiţei”?

On By emailioanaIn Autocunoaștere și dezvoltare personalăLeave a comment

trezireMulţi oameni îţi petrec viaţa într-o perpetuă ziuă a cârtiţei (notă: ziua cârtiţei este numele unui film în care personajul principal trăieşte aceeaşi zi o bună bucată de vreme). Aceleaşi lucruri de făcut, zi de zi, an de an. Pentru că sunt responsabilităţi pe care le avem şi, chiar dacă ni le-am asumat, le percepem uneori ca pe nişte încorsetări (veşnicele ”trebuie”). Cum mai poate fi resimţită viaţa în astfel de condiţii? Cum să mai avem senzaţia că noi ne trăim viaţa, iar nu viaţa ne trăieşte pe noi?

Conştiinţa umană are fantastica calitate ce ne permite să ne dedublăm în eul observator şi eul observat. În fapt, senzaţia de repetitiv este trăită la nivelul eului observat, care tot face lucruri, face lucruri … .

Momentele în care ”observatorul” intră în scenă sunt rare şi, poate din acest motiv, uşor stranii. Dar viaţa la acest nivel nu are cum să fie repetitivă, ea e în permanenţă simţită ca proaspătă, indiferent de ceea ce facem în realitatea noastră imediată.

Ne conectăm cu obseratorul din noi fie fulgurant, aparent spontan, fără a ne dori neapărat să facem aceasta şi e ca şi cum am ”sări” într-o altă dimensiune, fie în momentele noastre de linişte, de a sta cu noi, într-un contact profund cu fiinţa noastră şi atunci simţim vibraţia constantă a vieţii. Pentru că atunci suntem însăşi viaţa.

Abilitatea de lucru în echipă

On By emailioanaIn Autocunoaștere și dezvoltare personalăLeave a comment

ehipaAbilităţile pot fi definite în strânsă legătură cu conceptul de ”aptitudine”. Dacă aptitudinile sunt însuşiri fizice şi psihice relativ stabile, care constituie condiţii necesare pentru ca individul să efectueze cu succes un anumit gen de activitate, abilităţile se constituie în aptitudini dezvoltate sub impactul mediului şi educaţiei, în capacităţi. Dacă aptitudinile sunt potenţialul, abilităţile (capacităţile) reprezintă materializarea acestuia la un nivel superior.

A fi eficient intr-o echipa inseamnă a fi capabil :

  • de a lucra şi contribui la atingerea unui set de scopuri si obiective ale echipei
  • de a recunoaşte competenţele şi punctele forte ale celorlalţi
  • de a demonstra iniţiativă şi a contribui la obţinerea rezultatelor
  • de a manifesta promptitudine în ajutarea celorlalţi membri să gasească soluţii
  • de a accepta şi oferi feedback într-un mod constructiv si sensibil
  • de a înţelege rolul conflictelor în dezvoltarea echipei.

Abilitatea de a lucra într-o echipă este legată în primul rând de capacitatea de a recunoaşte competenţele celorlalţi. Recunoaşterea valorii celorlalţi corelează strâns cu încrederea în sine: numai o persoană care are o imagine de sine pozitivă poate recunoaşte şi susţine competenţele altor persoane. Cineva nesigur se va simţi ameninţat de valoarea colaboratorilor şi va încerca să le submineze autoritatea şi calităţile. Stima de sine personală este aşadar o condiţie sine qua non a abilităţii de a lucra în echipă.

În continuare vă voi prezenta un exerciţiu de autocunoaştere care vă va permite să reflectaţi la resursele necesare pentru a putea lucra eficient într-o ehipă, precum şi la factorii personali care vă pot împiedica să faceţi acest lucru.

Gândiţi-vă bine la următoarele aspecte şi răspundeţi cu sinceritate. Dacă nu găsiţi răspunsul imediat, lăsaţi-vă timp pentru a reflecta şi reveniţi apoi asupra exerciţiului.
Calităţile mele personale sunt :
Competenţele mele profesionale sunt :
Limitele mele personale sunt:
Vulnerabilităţile mele profesionale sunt:
Cel mai bun prieten al meu are calitaţile/competenţele……., limitele/vulnerabilităţile…
Persoana cu care pot colabora cel mai bine profesional are calitaţile/competenţele…, limitele/vulnerabilităţile….
Persoana cu care nu pot colabora profesional are calitaţile/competenţele…, limitele/vulnerabilităţile…
Persoana care îmi este cea mai antipatică are calitaţile/competenţele…, limitele/vulnerabilităţile…
Când cineva se dovedeşte mai competent decât mine, eu gândesc despre mine….
Când cineva se dovedeşte mai competent decât mine, eu mă simt….
Care este relaţia dintre valoarea mea şi valoarea celorlalţi?
Simt că valoarea mea se reduce dacă celălalt este valoros? Daca da, cum îmi explic aceasta?
Ce pot să fac ca să mă simt valoros în prezenţa altor oameni valoroşi?
Cum pot colabora cu alte persoane fără să simt că îmi pierd din valoare?
Ce pot să fac pentru a putea colabora mai bine cu ceilalţi?