Emoţiile ”la locul lor”


emotii feteCând pierdem ceva sau ne despărţim de cineva, ne simţim trişti. Când apar obstacole în calea a ceea ce ne dorim sau suntem pe cale să ni se încalce graniţele, simţim furie. Dacă sentimentul de stimă de sine este afectat, simţim ruşine. Dacă ne confruntăm cu un pericol, ni se face frică. Când evenimentele pe care le traversăm sunt traumatice, apare durerea. În mod obişnuit, dacă emoţiile noastre ar fi lăsate să funcţioneze aşa cum sunt ele setate din punct de vedere genetic, atunci tristeţea ne-ar informa despre pierderi şi separări, furia despre încalcarea graniţelor personale şi obstacole, frica despre pericole, durerea despre traumele suferite, iar ruşinea despre stima de sine afectată. În realitate, e posibil ca uneori să simţim furie în loc de tristeţe, durere sau ruşine, frică în loc de furie, ruşine în loc de furie etc. Această perturbare a trăirilor emoţionale apare de obicei pentru că avem o atitudine de respingere faţă de unele emoţii, pe care le considerăm ”rele” şi le acoperim cu alte emoţii acceptabile, din punctul nostru de vedere. Şi aşa se întâmplă că o emoţie respinsă dă naştere alteia, ce apare tocmai ca o reacţie la aceasta, iar ultima se suprapune peste prima, acoperind-o şi nemaipermiţându-i accesul la conştiinţă. De exemplu, dacă am învăţat că nu e în ordine să fim furioşi, e posibil să ne simţim mai degrabă trişti în situaţii care ar presupune furie, precum şi jenă sau vinovăţie faţă de furia reprimată.

Cum ne dăm seama că ceea ce simţim este ”la locul lui”, este primar şi adaptativ într-o anumită situaţie? Calitatea trăirii emoţionale este cea care ne spune dacă ceea ce simţim este o reacţie adecvată sau nu într-o anumită situaţie. Când emoţia ne deschide spre o explorare mai profundă, când informează, când clarifică, când ne ajută să înţelegem ceva nou, atunci este adaptativă, primară, ”la locul ei”. Când mai degrabă confuzează, copleşeşte sau blochează este mai degrabă dezadaptativă şi ne aşteptăm să ascundă o alta, emoţia nucleu.

Advertisements

De ce unii oameni ştiu mai bine ce vor decât alţii?


om indecisSunt oameni care afirmă că au ştiut încă de mici ce profesie şi-ar dori să practice când vor fi adulţi. Există oameni care par că au ştiut dintotdeauna ce fel de viaţă vor să aibă, cum să-şi trăiască viaţa, ce-şi doresc şi ce nu. Şi, există oameni care descoperă cu greu ceea ce le place, ceea ce vor să profeseze, ce stil de viaţă li se potriveşte … . Care este diferenţa dintre cele două categorii? Diferenţa constă în felul cum s-au format oamenii acestor categorii.

Oamenii din prima categorie au fost validaţi şi confirmaţi de persoanele care i-au crescut şi educat, ei au avut libertatea de-a spune ceea ce simt, ceea ce gândesc, ceea ce-şi doresc şi adulţii din prejma lor le-au reflecat aceste aspecte interioare întărindu-le şi confirmându-le. În copilărie, ei au avut libertatea să greşească, să fie aşa cum simt, să ia şi note mai mici de 10, să se manifeste cu spontaneitatea specifică vârstei, să fie veseli, zgomotoşi, trişti, să facă crize de furie din când în când, fără ca nimeni să ameninţe că moare, că se îmbolnăveşte, că le retrage dragostea, fără ca nimeni să le spună că nu sunt în ordine dacă se manifestă aşa. Aceşti oameni au avut norocul ca personalitatea lor să se structureze în jurul unui sine autentic, adică în construcţia convingerilor, atitudinilor şi valorilor proprii au fost integrate într-un procent crescut nevoile lor personale, emoţiile lor, felul lor autentic de-a fi.

Oamenii din a doua categorie s-au format astfel încât să nu sufere persoanele cele mai importante, să fie fericite, mulţumite sau măcar să nu se mai supere. Ei au venit în întâmpinare, au satisfăcut nevoi care nu erau ale lor, şi-au sacrificat o parte din ceea ce sunt pentru un dram de aprobare şi acceptare pe care, de multe ori nu le-au primit, în pofida străduinţelor. Când însă erau aşa cum ceilalţi semnificativi se aşteptau să fie, se confruntau cu mai puţină respingere.  Prin urmare, aceştia au fost nevoiţi să-şi inhibe multe emoţii veritabile, să treacă sub covor nevoi importante, să joace după cum vor şi după cum se simt bine adulţii care i-au crescut şi educat. Ei au avut ghinionul să se formeze pentru alţii, renunţând la părţi importante din ei înşişi, care nu primeau confirmarea din exterior.

Dacă faci cumva parte din a doua categorie, renunţă la ideea de a şti clar unde vrei să ajungi, în diversele tale aspecte de viaţă. Ia-o încet, pas cu pas! E nevoie de paşi mici prin care să te descoperi pe tine, pentru că sinele tău autentic nu a avut şansa să înflorească într-o structură coerentă care să-ţi fie ghid veritabil acum. Dă-ţi timp pentru a te descoperi, urmând încetul cu încetul nevoile pe care le simţi ca fiindu-ţi proprii. Dacă îţi place să scrii, fă-o, vei vedea în ce direcţie te vei îndrepta, făcând-o. Nu te aştepta să ştii încă de la începutul drumului. Dacă îţi place să realizezi lucruri cu mâinile, acţionează. În timpul tău liber, dacă deja eşti prins într-un job care să-ţi asigure supravieţuirea. Cu timpul poate o să-ţi vine o idee pentru o afacere de tipul hand-made. Dacă nu ştii dacă să te căsătoreşti sau nu, să faci copii sau nu, nu te impacienta. Nu-ţi fixa obiective pe termene foarte lungi. Fii atent la ceea ce simţi, dezvoltă-ţi, printr-o atenţie constantă, ochii pentru interiorul tău, stabileşte-ţi un mai bun contact cu senzaţiile corporale, cu emoţiile şi, încetul cu încetul, vei vedea că o să poţi spune mai des: ”Aceasta e ceea ce vreau!” Baftă!

Cum interferă memoria emoţională cu adaptarea noastră?


soare tristExperienţele emoţionale puternice se întipăresc foarte bine în memoria noastră. Atât de bine încât cineva care a traversat un eveniment traumatic va tinde să retrăiască într-o formă sau alta experienţa respectivă în contact cu situaţii asemănătoare. De asemenea, va încerca să evite ceea ce ar putea să conducă la evenimente similare.

Această caracteristică, de-a păstra în memorie ceea ce ne-a impactat emoţional a contat destul de mult pentru supravieţuirea speciei noastre. Importanţa ei pentru evoluţia noastră filogenetică este aşadar incontestabilă. Însă, în planul vieţii individuale, o prea bună memorare aduce cu sine trecutul în prezent cu scopul evitării a ceea ce a fost dureros în trecut. Rezultatul este însă o adaptare mai puţin adecvată circumstanţelor, deci mai puţin bună.

Ştim cu toţi că, în copilărie, ne construim tot felul de scheme de raportare la diverse situaţii, scheme ce se nasc în interacţiunile noastre cotidiene. Când situaţiile ne ating profund emoţional şi schemele ce iau naştere au un grad mai mare de rigiditate. Iar tocmai această rigiditate ne va face ca, în anumite situaţii, care ne amintesc de cele originale, să nu putem avea un răspuns corelat mai ales cu circumstanţele prezentului.

Pentru a depăşi rigiditatea mecanismelor învăţate în trecut, în procesul psihoterapeutic este abordată situaţia iniţială astfel încât trăirile, gândurile, amintirea evenimentului în totalitate să se circumscrie acelui eveniment trecut, pentru ca fragmente din acesta să nu se mai reproducă automat în alte situaţii. Prin urmare, pentru ca informaţiile din memoria emoţională să nu interfere cu adaptarea noastră e nevoie ca ceea ce ne-a impactat emoţional să fie astfel prelucrat şi integrat încât efectul asupra prezentului să nu fie unul negativ.

Validarea emoţională


validarea emotionalaA valida presupune a confirma, a spune că ceva există şi că forma sa este bună aşa cum e. Validarea emoţională înseamnă a recunoaşte emoţiile – ale tale şi ale altora – şi legitimitatea lor în diverse situaţii.

În copilărie, validarea emoţională de către persoanele care au în grijă copilul contribuie la structurarea personalităţii sale, prin confirmarea şi întărirea încrederii în sine. În cazul adulţilor, validarea emoţională de către alte persoane ajută la clarificarea sentimentelor, emoţiilor, trăirilor emoţionale confuze şi, în consecinţă, le creşte posibilitatea de a înţelege mai bine experienţele de viaţă pe care le trăiesc şi de a se adapta mai adecvat acestora.

Invalidarea trăirilor emoţionale ale unui semen este una dintre cele mai dăunătoare lucruri din punct de vedere psihologic pe care o persoană o poate face alteia. De fapt, invalidarea emoţională reprezintă una dintre cauzele tulburărilor emoţionale.

Cea mai simplă modalitate de a valida experienţa unei persoane este să-i comunicăm că înţelegem ceea ce simte şi că aceasta are un sens în contextul pe care îl traversează.

Bibliografie:
Greenberg, Leslie, Terapia centrată pe emoţii, Ed. Gestalt Books, Bucureşti, 2014

 Pledoarie pentru emoţii


pledoarie enotii

Emoţiile sau trăirile afective ne sunt folositoare în multiple moduri. Deşi de multe ori suntem educaţi să ne controlăm emoţional şi să ne exprimăm cât mai puţin în această zonă, trăirile afective sunt o adevărată resursă pentru viaţa noastră.

Punctual, iată ce beneficii putem extrage din contactul cu componenta emoţională:

  • evaluarea rapidă a unei situaţii;
  • monitorizarea promptă a stării unei relaţii;
  • semnal pentru ceilalţi despre felul în care trăim diversele situaţii (prin expresiile emoţionale); noi nu ştim ce gânduri au oamenii dacă nu le exprimă, dar putem deduce emoţiile unei persoane fără ca ea să spună nimic, prin interpretarea expresiilor ei emoţionale;
  • emoţiile ne arată dacă nevoile noastre sunt satisfăcute sau nu, dacă lucrurile merg sau nu în direcţia dorită;
  • trăirile emoţionale ne dau informaţii nu numai despre nevoile noastre, dar şi despre alte structuri motivaţionale: convingeri, valori, interese;
  • emoţiile pot sta la baza unor acţiuni;
  • emoţiile susţin activitatea de învăţare, de exemplu suntem mai motivaţi să învăţăm ceva ce ne place;
  • emoţiile pe care le trăim ne ajută în luarea deciziilor, susţinând anumite alternative şi eliminând altele;
  • trăirile emoţionale ne oferă mesaje importante pentru adaptarea noastră la realitate: dacă suntem sau nu în pericol, dacă ne sunt încălcate graniţele etc.
  • schimbarea în terapie presupune adesea accesarea unor emoţii profunde şi dureroase;
  • emoţiile sunt oglinzi interne prin care reflectăm rapid relaţia noastră cu oamenii şi cu mediul, în general.

În concluzie, cu cât vom fi mai în contact cu ceea ce simţim, cu atât relaţia noastră cu mediul va fi mai adecvată sinelui noastru autentic, iar viaţa pe care o vom trăi va fi experimentată ca fiind mai satisfăcătoare.

Cum ar arăta viaţa ideală pentru dvs.?


cum ar arata viata idelaJanet şi Chris Attwood au imaginat un exerciţiu facil prin care oamenii pot descoperi ce este cel mai important pentru ei şi ce-i motivează cel mai mult în viaţa lor. Exerciţiul este următorul:

  • Scrieţi pe o foaie de hârtie cel puţin 10 lucruri care ar face ca viaţa dvs. să devină ideală. Nu vă gândiţi, în această fază, la cât de realist este ceea ce vă doriţi, ci doar scrieţi ce v-ar face să consideraţi că aveţi o viaţă ideală. Pentru a scrie aceste aspecte folosiţi-vă de propoziţia suport ”Când viaţa mea va fi ideală, eu …. ”. Completaţi-o cu cel puţin 10 lucruri, aspecte, evenimente etc. care v-ar face să consideraţi că aveţi cea mai bună viaţă posibilă, conform criteriilor proprii.
  • Notaţi zilnic câteva lucruri pe care să le realizaţi pentru a vă apropia cât mai mult de ceea ce vă doriţi.

După ce aţi descoperit ceea ce v-ar satisface în cel mai înalt grad, nu vă mai rămâne decât să acţionaţi! Puneţi în practică ceea ce credeţi că vă va ajuta să aveţi o viaţă cât mai bună. Spor!

Bibliografie
Marci Schimoff, Carol Kline, Fericit fără motiv, Ed. Curtea Veche Publishing, Bucureşti, 2013

Conectarea cu ”pozitivul”


conectare pozitivÎn evoluţia noastră ca specie, emoţiile negative au avut o contribuţie valoroasă pentru că ne-au semnalizat constant pericolele de care să ne ferim. Pentru că importanţa lor pentru supravieţuirea speciei a fost de o asemenea importanţă, noi, oamenii, avem construită genetic o tendinţă de a fixa mai puternic şi de păstra pentru mai mult timp trăirile afective negative şi experienţele aferente lor, precum şi ideile şi gândurile cu această coloratură.

Pentru a contracara tendinţa înnăscută spre negativ, putem să ne dezvoltăm însă receptivitatea pentru pozitiv – gânduri, emoţii, evenimente fericite. Nu trebuie să se înţeleagă prin aceasta că vom deforma realitatea, ci doar că vom face ”ochi” şi pentru ceea ce denumim prin cuvântul ”pozitiv”, care oricum există, pentru că în realitate pozitivul şi negativul, pentru noi, coexistă dintotdeauna.

Există cu siguranţă diferenţe între oameni în privinţa receptivităţii pentru nuanţele de plus sau minus ale faptelor şi evenimentelor, dar, per ansamblu, cei mai mulţi dintre semenii noştri sunt mai sensibili către emoţii negative, datorită în primul rând condiţionării genetice de care aminteam.

Pentru a ne dezvolta receptivitatea spre pozitiv există o serie de modalităţi, exerciţii chiar ce se adresează fie laturii emoţionale, fie intelectului, fie chiar corpului nostru. Voi enumera în continuare câteva dintre acestea pe care le puteţi integra în viaţa dumneavostră dacă veţi decide că aveţi nevoie de o infuzie de optimism:

  1. Exerciţiul recunoştinţei: a ne exprima zilnic recunoştinţa şi mulţumirea pentru ceea ce e valoros, frumos, pozitiv, constructiv în viaţa noastră reprezintă o modalitate foarte simplă, dar şi foarte eficientă de a ne modifica tonusul enoţional. Recunoştinţa poate fi exprimată pentru aspecte mai obişnuite sau mai speciale ale vieţii pe care o trăim. De exemplu, putem mulţumi pentru somnul odihnitor, pentru o dimineaţă însorită, pentru o decizie corectă, pentru o vacanţă minunată, pentru înţelepciunea de care am dat dovadă într-o situaţie, pentru claritatea gândirii etc.
  2. Conectarea cu propriile sentimente. O modalitate de-a întrerupe iureşul gândurilor negative este aceea de a ne racorda cu emoţiile, trăirile ce stau la baza lor. A fi în contact cu adevăratele emoţii conduce la o stare de centrare care elimină agitaţia mentală iar gândurile care vor continua să ruleze în mintea noastră vor fi adecvate situaţiei şi se vor constitui în cauze pentru acţiuni consistente din punct de vedere emoţional.
  3. Conştientizarea tendinţei spre lamentare. Lamentările perpetue nu fac decât să întreţină artificial o dispoziţie pesimistă, ele neconducând la soluţii pentru problemele invocate.
  4. Rememorarea constantă a ceea ce facem bine, a calităţilor noastre.
  5. Exerciţiul plenitudinii: putem alege un element ”al zilei”, pe care să ne concentrăm şi faţă de care să ne exprimăm recunoştinţa. Elementul ar putea fi apa, sau soarele, sau aerul, sau cerul, sau magazinele, sau pământul etc. De cîte ori intrăm în contact cu acel element, ne vom concentra asupra beneficiilor acestuia şi le vom exprima mental.
  6. Meditaţia. Practicată constant, această metodă scade anxietatea, creşte stabilitatea emoţională şi rezistenţa la stres şi îmbunăteşte dispoziţia emoţională. Evident, meditaţia are mult mai multe avntaje, ceea ce am enumerat mai sus are relevanţa în contextul temei articolului de faţă.

O tehnică interesantă de meditaţie este aşa numită tehnică a pauzei: pe parcursul zilei ne oprim de câteva ori şi ”existăm”, devenind conştienţi de momentul prezent, de faptul că suntem, ne extragem din gândurile noastre, ne observăm respiraţia, poziţia corpului, relaţia noastră cu mediul. De cele mai multe ori noi nu ne dăm seama că suntem foarte mult în mintea noastră. Tehnica pauzei ne permite un repaos de la vârtejul mental pentru a ne introduce în existenţă: să fim doar, aici şi acum.

  1. Obiceiurile alimentare sănătoase creează un echilibru al substanţelor în organism ce conduce la o stabilitate emoţională, dar şi o bună dispoziţie de fundal. Printre obiceiurile sănătoase pentru alimentaţia noastră enumerăm: consumul de hrană neprocesată, renunţarea la excesul de zahăr şi carbohidraţi, hidratarea optimă.
  2. Practicarea sportului: sportul reduce anxietatea şi depresia, contribuie la descărcarea tensiunilor emoţionale şi la îmbunătăţirea dispoziţiei emoţionale.
  3. Somnul suficient: a ne duce la culcare înainte de ora 10 şi a dormi suficient constituie premise pentru un sistem nervos echilibrat, cu consecinţele de rigoare pozitive pentru activitatea psihică.
Bibliografie:
Marci Schimoff, Carol Kline, Fericit fără motiv, Ed. Curtea Veche Publishing, Bucureşti, 2013

Este oare adevărat?


este adevaratAstăzi se recunoaşte într-un procent mare ideea că multe dintre convingerile noastre – despre noi şi despre lume – sunt preluate de-a gata, netrecute prin filtrul propriu, de la persoanele importante din viaţa noastră.

Multe şcoli de orientare umanistă: analiza tranzacţională, gestaltterapia, psihoterapia centrată pe client sunt de acord că în structura eului există idei, gânduri pe care nu ni le-am format singuri prin procesarea individuală a experienţelor trăite. Aceste convingeri, fiind fundamentale în imaginea pe care o avem despre noi, influenţează şi părerile, judecăţile, interpretările, semnificaţiile ulterioare pe care le acordăm evenimentelor trăite.

Pentru a ne debarasa de gândurile altora în fond, de preconcepţiile despre noi, despre alţii, despre viaţa pe care ar trebui s-o avem şi pentru a putea gândi cu mintea proprie au fost dezvoltate diverse metode ajutătoare, fie în cadrul unor şcoli de terapie, fie de către alte persoane din afara câmpului psihoterapeutic.

Byron Katie a creat o metodă simplă şi eficientă de interogare a gândurilor proprii, cu scopul de-a le testa validitatea. Metoda presupune parcurgerea următorilor paşi:

  1. identificarea convingerii, judecăţii, părerii (de obicei negative) asupra căreia să medităm;
  2. punerea sub semnul întrebării a convingerii respective: ”Este oare adevărat că… ?”;
  3. punerea mai profundă sub semnul întrebării a judecăţii în cauză: ”Pot eu să fiu foarte sigur că am dreptate? Ce argumente pot să aduc?”;
  4. identificarea consecinţelor faptului de a crede convingerea adevărată: ce emoţii, ce comportamente, ce consecinţe rezultă din a considera acea convingere adevărată;
  5. identificarea consecinţelor pentru viaţa proprie derivate din a nu crede acea convingere adevărată (”Ce s-ar întâmpla dacă nu aş crede acest gând?”);
  6. construirea unor reversuri ale gândului respectiv şi identificarea unor argumente care să le susţină.

Urmărind paşii acestei metode se ajunge la a demonta multe convingeri fixe şi rigide, iar uneori, paradoxal, putem constata că şi alte gânduri contrare convingerii iniţiale ar putea să fie adevărate. Metoda aceasta poate fi benefică pentru a scăpa din chingile unor gânduri demoralizante, negative, consumptive energetic şi a ne construi o stare de linişte sufletească.

Pentru a exemplifica această metodă voi trece prin filtrul ei cea mai frecventă convingere negativă a oamenilor, aceea care stipulează că ”Nu sunt bun de nimic!”. Vom discuta ipotetic, la modul general:

  1. Este oare adevărat că nu sunt bun de nimic? Veţi fi de acord cu mine că, indiferent de cine îşi face această analiză, răspunsul nu are cum să fie afirmativ din simplul motiv că fiecare om este bun la ceva.
  2. Pot eu să fiu foarte sigur că nu sunt bun de nimic? Am nişte argumente pentru această asumpţie? Aici fiecare poate să vină cu argumentele proprii: că nu ştiu, că nu pot, că nu mă pricep etc. Dar sunt oare aceste argumente suficiente pentru a considera convingerea respectivă adevărată?! E de meditat!
  3. Care sunt consecinţele faptului de a nu mă crede bun de nimic? Pot fi multe: îmi e teamă să-mi asum diverse responsabilităţi, sunt deprimat, nu mă simt bune, sunt nemulţumit mai tot timpul etc.
  4. Ce s-ar întâmpla dacă nu aş mai crede în acea convingere? De exemplu, aş putea să fiu mai mulţumit, mai eficient, mai plăcut, mai responsabil. Şi multe altele.
  5. Construirea unor judecăţi contrare părerii iniţiale, de exemplu că sunt multe lucruri (sau măcar unul) la care sunt chiar bun.

După ce m-aţi acompaniat cu atenţia în construirea acestui exemplu, ce ziceţi, ce se poate întâmpla în mintea şi sufletul unei persoane care parcurge aceşti paşi ai metodei? Dacă vi s-a părut utilă, o puteţi pune în practică în viaţa proprie când vă veţi confrunta cu un impas existenţial ce va avea sigur asociate unul sau mai multe convingeri negative.

Bibliografie:
Byron Katie, Am nevoie de iubirea ta. Să fie oare adevărat?, Ed. Elena Francisc, Bucureşti, 2011

Ce simţi în acest moment?


emotii romanaUneori e greu de identificat, alteori, când trăirile sunt mai intense sau nu-s prea reprimate putem să verbalizăm mai uşor ceea ce simţim.

La începuturile formării mele în terapie auzeam frecvent întrebarea ”ce simţi acum?” adresată de multe ori ca modalitate de a umple timpii morţi care sunt consideraţi ”de speriat” pe la începuturi. Văzând folosirea ei excesivă şi se multe ori neintegrată organic în procesul în desfăşurare, am decis (atunci) să fiu mai reticentă cu această formulare. În timp mi-am reevaluat această atitudine, iar în ultima vreme am ajuns să meditez cu un profund respect la latura noastră emoţională! Dintre toate produsele psihicului nostru, trăirile emoţionale sunt cele mai apropiate de ceea ce suntem noi cu adevărat, de identitatea noastră, de nevoile, de dorinţele noastre personale.

A simţi ceva înseamnă a te poziţiona într-un anume fel faţă de o anumită nevoie personală (sau faţă de mai multe!). Dacă te surprinzi trist că mica vacanţă de sărbători se apropie de sfârşit, asta poate să însemne fie că nevoia ta de odihnă nu a fost suficient satisfăcută, fie că te aşteaptă un job care nu te mulţumeşte pe deplin pe tine şi nevoile tale profesionale, fie că trebuie să renunţi la a face lucrurile în ritmul tău pentru a te încadra într-un program impus, fie … multe altele. O emoţie conştientizată este o busolă care poate fi folosită pentru identificarea gradului în care viaţa pe care o trăieşti se apropie sau se îndepărtează de nevoile personale.

Un contact bun cu propriile emoţii, deci, implicit, cu nevoile proprii poate începe în copilărie. Sau nu. Un copil poate să-şi trăiască sentimentele numai dacă există cineva care să-l înţeleagă, să-l sprijine, să-l confirme. Altfel, el le va refula şi nu va mai şti ceea ce va simţi. Şi aşa se nasc unele blocaje emoţionale!

Educaţia se bazează mult pe aspecte cognitive. Explicaţiile pot fi multiple. Cel mai probabil însă numai o persoană în contact cu sine, care este atentă la ceea ce simte, care îşi respectă emoţionalul va putea să-l ajute veritabil pe copil să-şi acceseze, să-şi cunoască şi să-şi dezvolte componenta afectivă.

Cum îţi dai seama de ceea ce simţi? Gândurile ni le putem auzi, fac parte din limbajul nostru intern, imaginile psihice ne apar pe ecranul conştiinţei. Dar trăirile afective? Cum să le accesăm ? Un răspuns simplu ar fi: simţind. Simplu, dar uneori complicat. Atunci când ne-am obişnuit să punem sub preş pe cele care pot deranja, când am învăţat că viaţa poate fi mai ”în control” dacă le ascundem, când le-am ignorat astfel încât e posibil ca nici cuvinte potrivite pentru ele să nu găsim! Ce facem atunci?!

Spuneam într-un articol precedent că adevărul înfloreşte în linişte. Şi adevărul despre emoţiile, sentimentele, afectele, dispoziţiile noastre afective! Despre ceea ce simţim!

Cred că, dacă vrem să ştim cine suntem noi cu adevărat e necesar să acordăm importanţă emoţiilor noastre. Să le cunoaştem şi să ne lăsăm ghidaţi de ele către constelaţia proprie de nevoi. Dacă ne vom întreba mai des ”Ce simt eu acum?” şi ne vom apleca în linişte către interiorul nostru pentru a surprinde murmurul emoţiilor, vom avea multe surprize. Plăcute! Vom fi mai siguri de ceea ce vrem, vom şti mai multe despre ceea ce ne defineşte, vom putea să luăm decizii mai rapid şi mai adecvat, vom fi mai vii si mai mulţumiţi de viaţa noastră.

Deci, ”Ce simţi tu acum?” Nu te grăbi cu răspunsul, ia-ţi un moment (sau mai multe) de linişte ajutătoare!

Adevărul înfloreşte în linişte!


adevarul infloreste in linisteAdevărul înfloreşte în linişte,

Atât cel despre noi, cât şi despre ceilalţi!

Avem nevoie de timp pentru a auzi adevărul.

Timp în care să dăm la o parte vacarmul gândurilor şi sentimentelor,

timp în care să coborâm mai adânc în noi

pentru a decanta esenţialul de ceea ce e mai puţin important.

 

Pentru a ni se arăta

adevărul are nevoie să fie hrănit

de dorinţă, de motivaţie, de puterea de-a ne confrunta cu el.

 

Pentru a-l vedea

e nevoie să petrecem timp cu noi,

cu sinele nostru, în comuniune cu acesta.

 

Uneori adevărul despre ceilalţi,

despre ce îi determină pe aceştia să fie

într-un fel sau altul în raport cu noi

îl ştim mai bine noi decât ceilalţi!

Căci fiecare poate să-şi identifice

cel mai bine ce a pus într-o anumită relaţie,

ce a omis în felul de-a fi,

ce a hrănit şi ce nu în celălalt!

 

Zicerea adevărului poate fi compromisă

de nevoia de-a fi aprobaţi sau valorizaţi!

Auzirea adevărului poate fi obturată

de convingerile, vulnerabilităţile, rănile noastre.

 

Când suntem pregătiţi să auzim adevărul

de la ceilalţi

şi aceştia se disponibilizează

în a ni-l spune.

 

Adevărul spus de ceilalţi

are nevoie să fie primit

fără resentimente, fără apărări,

fără scuze, fără contraatac.

Pentru că numai astfel

îl vom putea înţelege în totalitatea lui.

 

Adevărul celorlalţi nu se confiscă

adevărul propriu.

Avem libertatea de a ne raporta

la el în felul nostru propriu.

E nevoie însă să nu ne grăbim

Să ne poziţionăm faţă de el,

căci îl vom ciunti atât pe acesta,

cât şi pe al nostru.

 

A putea să-ţi spui adevărul

este un act de curaj.

A putea să auzi adevărul celorlalţi

este un act de putere.

A putea să spui adevărul tău celorlalţi

este un act şi de curaj şi de putere.

 

Sunt costuri ale adevărului

dar sunt incomparabile în comparaţie cu avantajele lui.

Pentru că,

adevărul e că, adevărul eliberează

de condiţionări,

de presiuni,

de frici,

de aşteptări,

de iluzii,

e minciuni,

de inautentic.

 

Doar adevărul ne permite

să avem o viaţă cât mai aproape

de cine suntem noi

cu adevărat

în sinele nostru profund!

 

Bibliografie:
Eu
Ferrini, Paul, Vindecă-ţi viaţa, editura For You, Bucureşti, 2011

 

 

 

 

 

Dezvoltarea şi depăşirea trăsăturilor depresive


depresieTendinţele sau trăsăturile depresive au ca fundament negarea propriilor trăiri emoţionale începută încă din copilărie, sub presiunea adaptării la realitate. Copiii cărora nu li s-a permis să experimenteze diverse emoţii ca supărarea, enervarea, furia, durerea, foamea, plăcerea ci au fost nevoiţi să şi le reprime pentru a nu supăra sau deranja figurile autoritare se înstrăinează încetul cu încetul de sine iar în locul vivacităţii emoţionale se instalează trăirile depresive.

Conform Alice Miller (2013), trăsăturile depresive de personalitate se asociază cu:

  • pierderea contactului cu sinele autentic, adică cu nevoile şi emoţiile proprii;
  • o stimă de sine scăzută, declanşată de lipsa încrederii în propriile sentimente şi nevoi;
  • negarea sentimentelor proprii;
  • dezvoltarea unor relaţii dependente cu ceilalţi;
  • frică de respingere crescută;
  • conformism;
  • agresivitate întoarsă către sine;
  • sensibilitate exagerată;
  • tendinţa de-a simţi ruşine şi vinovăţie;
  • tendinţe perfecţioniste.

Depăşirea tendinţelor depresive presupune ”întoarcerea acasă” la ceea ce eşti, la nevoile, la emoţiile, dorinţele, ideile proprii. Evident, cu cât distanţa dintre ”acasă” şi personalitatea actuală este mai mare cu atât întoarcerea presupune mai mult efort: de a lucra cu tine, de a te descoperi, de a te asuma.  Drum bun spre acasa!

drum spre casa

Bibliografie:

Alice Miller, Drama copilului dotat. În căutarea adevăratului sine”, Ed. Herald, Bucureşti, 2013

Personalitatea de tip sine fals/personalitatea de tip sine autentic


sine falsFiecare om vine pe lumea aceasta cu un anumit bagaj: un corp cu instincte şi caracteristici proprii şi un potenţial genetic specific care se actualizează în anumite contexte. El trăieşte de cele mai multe ori într-o anumită familie şi comunitate care îl educă după cum cred de cuviinţă (norme, valori etc.). Merge la şcoli, interacţionează cu diverse persoane, medii sociale, are multiple experienţe. Pe tot acest traseu se structurează ca personalitate, adică ca un complex de trăsături biopsihosociale absolut original.

Evoluţia unei persoane, dezvoltarea acesteia este un lung traseu în care fiecare zi îţi pune sa amprenta specifică. Iar pe acest traseu al dezvoltării, fiecare pilon al personalităţii este rezultatul felului în care individul interiorizează, conform resurselor sale specifice, multitudinea influenţelor la care este supus.

Dacă mediul este unul opresiv, în care nevoile specifice ale copilului, cu corelatele lor emoţionale nu-i sunt întărite, susţinute, recunoscute, personalitatea lui devine un fel de fals, de ”făcătură”, ceea ce psihanaliştii numesc personalitate de tip sine fals. În cele mai multe situaţii, copilul căruia nu-i sunt recunoscute nevoile emoţionale îşi va forma o personalitate în dezacord cu sinele lui real, cu ceea ce este el. Va fi o personalitate aparentă, care să-i mulţumească pe ceilalţi, pe adulţii care îl cresc şi-l educă. Şi în spatele acestei personalităţi se va ascunde sinele lui real, reprimat, inhibat, fragmentat, dezvoltat doar pe alocuri.

Netrăirea în conformitate cu ceea ce eşti, cu felul în care simţi conduce în timp la o stare de gol interior, la depresie. Sau la opusul ei, grandomania, ca mecanism de apărare faţă de depresie. ”Omul este ferit de depresie numai atunci când stima lui de sine se bazează pe autenticitatea propriilor sentimente şi nu pe posesia unor calităţi” (Alice Miller, 2013, pag. 45). Prin urmare, vom regăsi depresia sau grandomania ca modalităţi de-a fi ale personalităţilor de tip sine fals.

Cel care îşi structurează o personalitate aparentă nu a putut să-şi construiască propriul sentiment de securitate, căci el nu s-a putut baza pe propriile emoţii, nu le-a trăit prin încercare şi eroare şi nu a căpătat simţul nevoilor sale reale. El este înstrăinat de sine şi, ca o consecinţă a acestui fapt, va deveni dependent de alţii: părinţi, grupuri, alte persoane, propriii copii.

Dacă nevoile copilului sunt în mare măsură recunoscute şi trăirile emoţionale validate, copilul îşi dezvoltă o personalitate de tip sine autentic. El va fi o personalitate vie, ce va trăi viaţa în multitudinea faţadelor ei. Şi va avea chef să trăiască. Căci numai contactul cu nevoile şi emoţiile proprii este în măsură să ofere putere şi stimă de sine.

Bibliografie:
Alice Miller, Drama copilului dotat. În căutarea adevăratului sine”, Ed. Herald, Bucureşti, 2013

Părinţii interni şi acţiunile noastre, faţă de noi şi copiii noştri


copil plangeA recunoaşte cât mai exact cum a fost experienţa copilăriei propii, din punctul de vedere al copilului (mai ales cum s-a simţit în diverse momente şi circumstanţe) reprezintă o modalitate de restructurare a imaginilor parentale. Imaginea interiorizată a părinţilor se schimbă şi, cel mai important, se modifică şi felul în care ne raportăm la noi.

Dacă părinţii au ignorat nevoile copilului, l-au pedepsit brutal pentru greşelile lui, au avut aşteptări mari şi nerealiste faţă de acesta, acelaşi lucru va face copilul devenit adult pentru sine, pentru că, în interiorul lui, părinţii îşi continuă opera. Astfel, el îşi va ignora nevoile, se va pedepsi pentru greşeli, se va forţa să facă tot timpul performanţă şi se va simţi extrem de vinovat dacă nu va reuşi.

A vedea părinţii aşa cum au fost, iar nu aşa cum am fost învăţaţi că ar fi bine, opreşte circuitul agresivităţii perpetuate inconştient. Conştientizând că unele tipare educative nu au fost sănătoase, chiar dacă au aparţinut părinţilor, vom putea să ne restructurăm poziţia faţă de noi. Vom respinge răul primit şi vom căpăta libertatea de-a ne privi cu blândeţe, cu toleranţă, cu iubire şi respect. Vom deveni părinţii pe care ni i-am dorit şi vom avea grijă de copiii noştri interiori, pentru a-i ajuta să scape de frică, furie, vinovăţie, inconfort.

Identificând răul ca rău şi binele ca bine, vom şti să facem distincţia dintre bine şi rău atât în interiorul nostru, cât şi în afară. Vom recunoaşte acţiunile rele ale celorlalţi şi ne vom putea opune acestora. Când însă în interiorul nostru răul se amestecă cu binele, căci am fost învăţaţi că tot ceea ce vine de la părinţi este bun, vom fi în mare dificultate în a face alegeri sănătoase pentru noi, în a recunoaşte ce ne este favorabil şi ce nu, în a pune limite ferme acţiunilor potenţial periculoase din mediu.

Alt beneficiu al restructurării imaginilor parentale este faptul că ne disponibilizăm pentru copiii noştri. A nu recunoşte şi partea urâtă a copilăriei proprii înseamnă, nici mai mult, nici mai puţin, a o continua prin comportamentul faţă de propriii copii. A recunoaşte deci adevărul copilăriei noastre înseamnă a ne lua în grijă copilul din noi, precum şi propriii copii.

Rolurile de agresor, victima, salvator


agresor victima salvaÎn celelalte articole despre roluri am adus în discuţie complementaritatea acestora: masculinul cu femininul, maternul cu paternul, părintele cu copilul. Ca şi acestea, rolurile de agresor, victimă, salvator sunt interconectate şi se susţin reciproc.

Toţi conţinem aceste 3 roluri şi le avem dezvoltate într-o măsură mai mare sau mai mică. La un anumit moment de timp noi manifestăm doar unul dintre ele. Totuşi, stabilitatea interioară a fiecăruia dintre rolurile de agresor, victimă, salvator fiind relativ scăzută, trecerea de la unul la celălalt se face uşor, în cadrul aceleiaşi relaţii şi chiar a aceleiaşi interacţiuni interpersonale. Orice persoană care este agresor la un moment dat într-o relaţie va fi şi victimă, dar şi salvator. Trecerea de la polul de agresor la cel de victimă sau de salvator este valabilă nu numai pentru o singură persoană implicată în diada relaţională, ci pentru ambele, agresorul dintr-un partener trezind victima din celălalt, victima aducând la suprafaţă agresorul sau salvatorul, salvatorul întreţinând victima sau stimulând agresorul.

Rolul de agresor este asociat cu comportamente agresive (critică, injurii, violenţă emoţională şi/sau fizică), cu nevoia de-a răni fizic sau emoţional, de-a controla, pedepsi sau hărţui pe cineva în mod voit şi sistematic. Dezvoltarea rolului interior de agresor se face pe terenul fertil al situaţiilor experimentate din postura de victimă, căci a fi obiectul agresiunii conduce la cumularea furiei şi la structurarea unui rol care să permită, la un moment dat, exprimarea acesteia.

Ieşirea din rolul de agresor presupune vindecarea rănilor formate în diverse contexte traumatice, iar comportamental, asumarea grijii şi responsabilităţii pentru sine.

Victima este persoana care se deresponsabilizează de ceea ce gândeşte, simte sau de modalitatea proprie de acţiune, ea nu este capabilă să pune limite ferme agresorului, să stopeze agresiunea sau să iasă din sfera ei. Comportamentul în rolul de victimă se caracterizează prin neputinţă şi umilinţă. Victima are o imagine scăzută despre sine şi nevoia inconştientă de a-şi face rău pe care o proiectează asupra agresorului.

A ieşi din rolul de victimă presupune vindecarea tiparelor de autoagresiune interne care conduc la permisiunea inconştientă de-a fi agresat iar, comportamental, asumarea responsabilităţii pentru sine şi trasarea unor limite clare şi ferme în interacţiunea cu ceilalţi.

Salvatorul, ca rol psihic, este cel care vine în întâmpinarea nevoilor celorlalţi fără a i se fi cerut neapărat, cel care vrea cu orice preţ să fie de ajutor, care uită că cea mai sănătoasă salvare este cea pe care o realizezi singur. Uneori salvatorul face mai multe pentru o persoană decât face aceea pentru sine, cu toate că este capabilă. Persoana în rolul de salvator poate face atât de multe pentru alţii încât ajunge să acţioneze în detrimentul său.

Depăşim rolul de salvator când îi lăsăm pe ceilalţi să-şi poarte singuri de grijă, să ia propriile decizii şi să-şi asume responsabilitatea personală.

Rolurile de victimă, agresor, salvator sunt specifice jocurilor psihologice, adică interacţiunilor caracterizate de lupta de putere, în care se pun în scenă rănile personale ale tuturor protagoniştilor, din care nimeni nu câştigă, nimeni nu iese mulţumit sau împăcat. Jocurile psihologice permit o exprimare a frustrărilor, nemulţumirilor, vulnerabilităţilor psihice prin intermediul acestor roluri, dar împiedică contactul autentic dintre oameni. Prin urmare, aceste roluri sunt doar nişte ”faţade” psihice ale problemelor noastre interne, prin intermediul lor exprimându-le, dar niciodată vindecându-le.

Libertatea între limite clare


liberatteÎn ultimul an am avut ocazia, în cadrul unei activităţi de formare, să experimentez libertatea de-a fi şi de-a mă exprima între limite clar conturate. Despre ce este vorba? Despre a avea un spaţiu, un timp şi nişte reguli de conduită bine definite în care să te manifeşti, să-ţi spui punctul de vedere, să fii în contact cu tine, să fii atent la ce se întâmplă în interiorul tău, să fii ascultat, conţinut, acceptat cu tot ceea ce eşti. Experienţa aceasta m-a făcut să simt imensele beneficii ale unui astfel de cadou. Şi m-a dus cu gândul la experienţa copilăriei, a tuturor copiilor. Ce extraordinar ar fi dacă mulţi dintre aceştia ar experimenta libertatea între limite clare, într-un cadru securizant şi flexibil! Libertatea de-a gândi, de-a simţi, de-a se exprima, de-a plânge, de-a râde, de-a se bucura, de-a se mişca, de-a se juca, de-a acţiona în diverse moduri.

Acest tip de cadru, securizant şi conţinător, oferă posibilitatea de structurare a eului, a experienţei proprii şi a convingerilor despre sine şi despre lume. Putându-te manifesta liber, fără a fi criticat, sfătuit, direcţionat, devii conştient de ceea ce eşti. Putând gândi liber la ceea ce ţi s-a întâmplat poţi să extragi concluzii valide despre propria personalitate. Putând intra în contact cu trăirile emoţionale şi oferindu-se posibilitatea de-a te exprima în felul propriu, te structurezi ca un întreg nereprimând părţi importante din tine.Un astfel de cadru reprezintă o oportunitate de-a creşte armonios, de-a te structura consistent, de-a fi permanent conştient de procesul evoluţiei tale.

Şi totuşi, dacă e atât de favorabil creşterii armonioase, ce ne împiedică să-l facem o constantă în educaţia copiilor noştri? În primul rând, felul în care fixăm limitele. De multe ori ele nu sunt nici clare şi nici constante, ci reprezintă nişte prescripţii ale adulţilor, stabilite în consonanţă cu dispoziţia lor emoţională. Dacă e pozitivă, limitele sunt laxe, dacă e negativă, cresc limite ca ciupercile după ploaie. Dacă adultul se simte bine într-o zi e mai permisiv, dacă are o zi mai proastă, devine foarte constrângător. Apoi, limitele pot fi foarte rigide, menţinute chiar dacă copilul a crescut şi nu mai are nevoie de securitatea oferită de acestea. De fapt, în multe familii, experienţa legată de reguli şi limite este una complet abramburită, în care părinţii îşi ceartă copiii în diverse circumstanţe, nestabilind ce trebuie respectat şi ce nu suportă condiţionare. De asemenea, se pun limite acolo unde nu ar trebui să fie, de exemplu că un copil ar trebui să mănânce tot la masă (cât şi ce mănăncă copilul ţine de libertatea care trebuie oferită nevoii lui de hrană, adultul trebuind doar să se îngrijească să fie hrană destulă şi variată la masă). Există şi familii unde e libertate totală, fiecare face ce vrea, când şi cum vrea, aici copilul fiind pus în faţa unei sarcini prea dificile pentru sine şi anume aceea de a-şi găsi singur limitele şi măsura. Această experienţă este de fapt una care este trăită mai degrabă ca un abandon, copilul având mari dificultăţi în a-şi găsi ”forma” potrivită.

Pentru adolescenţi şi chiar copiii de vârstă şcolară mică, a fixa un cadru securizant presupune şi a le lăsa un spaţiu şi un timp pe care să le petreacă în intimitate, gândindu-se, jucându-se, citind, meditând, făcând ceea ce doresc.

În relaţiile noastre de oameni maturi putem să ne construim noi înşine acest cadru securizant. Definindu-ne limitele, spunând ceea ce ne place şi ce nu, ce agreem şi ce nu, ce permitem şi ce nu. Fiind atenţi la noi, la interiorul nostru şi acţionând cât mai în acord cu ceea ce suntem.

Rolul masculin/feminin; rolul matern/patern


roluriMasculinul şi femininul sunt principii complementare în natură şi societate, ce se susţin şi se întăresc reciproc, care există şi-şi extrag semnificaţia prin raportare unul la celălalt. La fel se întâmplă şi cu rolurile psihologice masculin şi feminin care trebuie privite împreună, unul fără altul pierzându-şi sensul specific.

A fi într-un anumit rol sau a juca un rol presupune a te comporta conform prescripţiilor acestuia. A fi în rolul masculin sau feminin înseamnă a accesa comportamente specifice, ce sunt derivate din prescipţiile de rol sociale pentru masculinitate şi feminitate. Aceste prescipţii sunt nişte standarde sociale de comportament, ce condiţionează educaţia ca bărbat sau ca femeie într-o anumită societate.

Comportamentele specifice rolului masculin pot fi subsumate următoarelor aspecte:

  • activism
  • orientare spre exterior, realitate
  • centrare pe carieră
  • privilegierea logicului, a cogniţiei
  • comunicare pentru a transmite informaţii
  • combativitate
  • agresivitate
  • asertivitate
  • centrare pe performanţă şi realizări
  • competiţie
  • iniţiativă
  • curaj
  • dinamism
  • controlul trăirilor emoţionale
  • funcţionare psiho-biologică constantă
  • bună orientare spaţială
  • nevoia de-a proteja
  • structurarea acţiunilor în vederea atingerii anumitor scopuri
  • rezistenţă la efort
  • creativitate
  • spirit exploratoriu.

Rolul feminin se caracterizează prin următoarele:

  • receptivitate
  • intimitate
  • centrare pe emoţii, afectivitate
  • comunicare pentru a crea conexiuni
  • atitudine conciliatoare
  • spirit cooperant
  • sensibilitate
  • maleabilitate
  • exprimare emoţională
  • mister
  • nevoia de-a fi protejată
  • senzualitate
  • tandreţe
  • erotism.

Gradul în care ne asumăm atributele specifice rolurilor masculin şi feminin reflectă nivelul de dezvoltare al acestor roluri în structura personalităţii noastre şi depinde de mai multe aspecte, dintre care mai importante sunt: relaţia cu părinţii, caracteristicile educaţiei primite în acest sens, relaţiile erotice dezvoltate.

Pe fundamentul rolurilor feminin şi masculin se structurează rolurile matern şi patern. Pentru ca acestea să poată să se construiască armonios este nevoie ca rolurile feminin şi masculin să fie ele însele bine dezvoltate. O mamă bună nu poate să fie în război cu feminitatea sa, iar o figură paternă pozitivă poate creşte doar pe terenul unei masculinităţi asumate.

Comportamentele specifice rolului matern sunt:

  • afectivitate
  • comportament hrănitor (fizic şi psihic)
  • capacitate de conţinere
  • stabilitate emoţională
  • capacitate de-a avea grijă, de-a proteja, de-a susţine
  • empatie
  • toleranţă
  • disponibilitate
  • blândeţe.

Comportamentele caracteristice rolului patern sunt:

  • responsabilitate
  • autoritate
  • stabilirea de norme, limite şi valori
  • capacitate de-a iniţia
  • îndrumare
  • fermitate
  • transmitere de informaţii
  • capacitate de-a proteja
  • disponibilitate
  • suport.

Rolurile matern şi patern nu sunt specifice doar părinţilor, ci ele, corespunzând unor nevoi general-umane, sunt dezvoltate de orice fiinţă umană, putând fi accesate în diverse contexte relaţionale.

Rolurile masculin/feminin, matern/patern fac parte din structura noastră psihică. În funcţie de apartenenţa noastră la un anumit sex, dar şi de o serie de alţi factori, unele sau altele vor fi mai mult sau mai puţin dezvoltate în constelaţia proprie de trăsături psihice. A fi conştienţi de nivelul de dezvoltare al acestor roluri conduce firesc la a fi mai în contact cu anumite resurse personale relaţionale şi sociale.

Rolul de părinte/rolul de copil


parinte copil 2În diverse sisteme, grupuri, relaţii cărora le aparţinem jucăm diverse roluri ce sunt asociate poziţiilor (statutelor) pe care le accesăm în cadrul acestora.

A juca un anumit rol înseamnă a te comporta într-o manieră specifică statutului corespunzător, fiecărui rol fiindu-i asociate o mulţime de comportamente definitorii. Nu trebuie însă să confundăm rolul cu statutul. Rolul este asociat statutului, dar există şi roluri pe care le jucăm deşi nu deţinem statutul respectiv în realitate şi sunt şi persoane care, deşi deţin statutul, refuză să joace rolul corespunzător. De exemplu, statutul de părinte presupune asumarea rolului derivat din acesta, dar există părinţi care renunţă să joace acest rol, deşi sunt părinţi în realitate: cazul părinţilor care nu sunt deloc prezenţi în viaţa copiilor lor. De asemenea, rolul de părinte poate fi accesat de oricare dintre partenerii unui cuplu, deşi în economia sistemului partenerial, nu există statutul de părinte şi cel de copil.

Prin urmare, rolurile sunt asociate atât unor statute explicite, din fişa postului carevasăzică, dar şi unora implicite, mai puţin accesibile la o primă privire, ce sunt rezultatul interacţiunilor concrete dintre membrii unui sistem.

Anumite roluri sunt complementare, adică se susţin unul pe celălalt. Este şi situaţia rolurilor de părinte şi de copil căci nu există părinte fără copil şi copil fără părinte. Rolul de părinte presupune o serie de comportamente pe care o persoană ce joacă acest rol le realizează faţă de o alta ce intră în rolul de copil, căci întotdeauna părintele se raportează la un copil, iar rolul de copil este cu referire la unul de părinte.

În diadele relaţionale, rolurile complementare pot fi inversate, anume persoana ce deţine statutul de părinte poate să joace rolul de copil şi invers, copilul să fie ca un părinte pentru mama sau tatăl său.

Ce comportamente sunt asociate rolurilor de părinte şi celui de copil?

A fi în rolul de părinte înseamnă:

  • asumarea responsabilităţii faţă de o altă persoană ce intră în rolul de copil;
  • a lua decizii şi a face alegeri pentru altcineva (copilul);
  • a proteja o altă persoană ce îşi asumă rolul de copil;
  • a susţine din diverse puncte de vedere (financiar, emoţional, prin servicii etc.) o altă persoană;
  • a pune limite şi condiţii copilului;
  • a avea grijă, a te preocupa de binele celui ce joacă rolul de copil.

De asemenea, a fi în rolul de copil într-o relaţie presupune a lăsa pe altcineva (părintele) să-şi asume responsabilitatea pentru aspecte din viaţa ta, să ia decizii şi să facă alegeri pentru tine, să te protejeze, să te susţină, să-ţi pună limite şi condiţii, să aibă grijă de tine. Copilul nu-şi asumă în totalitate responsabilitatea pentru sine, nu ia singur anumite decizii, nu pune limite în relaţia cu părinţii sau persoanele cu autoritate şi le lasă să decidă pentru sine, să-i influenţeze, să-i controleze viaţa.

În alte tipuri de relaţie decât relaţia părinte-copil sănătoasă (în care fiecare este la locul său şi-şi joacă rolul specific), a juca rolul de copil conduce la a-i ceda puterea celui din rolul de părinte, a deveni dependent de acesta, a construi o relaţie inegală de putere în care o persoană îşi asumă responsabilitatea pentru tine, o responsabilitate aparentă, căci nimeni nu poate fi cu adevărat responsabil decât pentru sine.

În relaţiile sănătoase dintre adulţi, fiecare persoană este responsabilă pentru sine, nimeni nu este părinte pentru celălalt şi nimeni nu renunţă la puterea personală în defavoarea altcuiva. Nimeni nu salvează, nu-l schimbă, nu-l controlează, nu-l are în grijă, nu-i pune limite şi condiţii, nu ia decizii în locul celuilalt.

Răni profunde, convingeri fundamentale şi tipare reactive


mastiDeşi nu vor să rănească, cei mai mulţi părinţi o fac pentru că au propriile lor probleme, dificultăţi, vulnerabilităţi, traume. Rănile primite de la mama sau tata sunt răni profunde care influenţează convingerile fundamentale ale copilului despre sine, despre alţii, despre lume.

Există mai multe modalităţi prin care părinţii îşi rănesc copiii:

  • prin abandon, fizic sau emoţional: poate fi vorba de moartea unuia sau altuia dintre părinţi, de absenţa temporară a acestora, de indisponibilitatea lor emoţională (datorată tulburărilor psihice, dependenţelor, dificultăţilor lor emoţionale etc.);
  • prin trădare: părintele trădează copilul dacă, într-o formă sau alta, bănuieşte despre existenţa unui abuz asupra acestuia şi nu face nimic pentru a-l opri; de exemplu, abuzul unui frate asupra altuia şi nestoparea acestuia de către părinţi;
  • prin constrângeri excesive: control crescut şi inadecvat vârstei copilului;
  • prin absenţa limitelor: a nu pune limite reprezintă de fapt tot o formă de abandon emoţional căci copilul nu primeşte nici un fel de suport sau foarte, foarte puţin şi impropriu pentru a se adapta realităţii;
  • prin supraprotecţie: copilul prea protejat este ţinut departe de multe experienţe şi pierde oportunitatea de a-şi dezvolta o serie de abilităţi, de a creşte conform vârstei pe care o are, de a se autonomiza;
  • prin supraresponsabilizare: aceşti copii, parentalizaţi, sunt cei cărora li s-a cerut, explicit sau implicit, să-şi asume responsabilităţi mai mari decât cele specifice vârstei lor; sunt copii care au fost puşi în situaţia de-a avea grijă de fraţii lor, de a-şi îngriji părinţii bolnavi, de a juca rolul unui partener de substitut pentru un părinte rămas singur etc.;
  • prin critică constantă şi umilire;
  • prin presiune exercitată asupra copilului pentru a fi ”perfect”: foarte cuminte, ascultător, cu rezultate foarte bune la şcoală;
  • prin comparaţii negative cu alţi copii.

Aceste modalităţi inadecvate de raportare a părinţilor la copii conduc la formarea unor convingeri fundamentale în consecinţă. Copiii răniţi emoţional, indiferent de tipul rănii primite îşi vor construi convingeri negative despre ei înşişi, de genul:

  • nu merit să fiu iubit;
  • nu sunt valoros;
  • ca să fiu iubit trebuie să-i mulţumesc pe ceilalţi sau să am grijă de ei;
  • nu mă pot descurca singur;
  • nevoile mele nu contează;
  • nu merit să fiu fericit;
  • trebuie să fiu mereu mai bun decât alţii pentru a fi acceptat;
  • sunt prost;
  • sunt urâtă etc.

Aceste convingeri fundamentale nu sunt decât modurile în care copiii şi-au tradus în forul lor interior ceea ce li s-a întâmplat, semnificaţiile pe care şi le-au acordat sau le-au atribuit evenimentelor care i-au înfricoşat, umilit, îndurerat, ruşinat, înfuriat. Ele vor intra în structura eului lor şi vor ajunge să le influenţeze modul cum vor gestiona experienţele, cum vor interpreta ceea ce trăiesc, cum îşi vor alege partenerii de relaţie, dacă vor avea sau nu o carieră satisfăcătoare, viaţa lor în ansamblu, de fapt. Astfel, toate experienţele care, într-o formă sau alta amintesc de rănile fundamentale, vor tinde să fie semnificate predominant din perspectiva trecutului. De exemplu, o persoană care crede despre sine că nu merită să fie iubită va fi mult mai sensibilă la respingere, va interpreta indisponibilitatea altora ca pe un afront personal, va fi centrată pe ce gândesc sau simt ceilalţi uitând să mai fie în contact cu sine şi va ajunge frecvent la concluzia că nu poate fi iubită de nimeni.

Asociate convingerilor fundamentale şi rănilor din copilărie sunt tiparele reactive prin care ne exprimăm atunci când acestea ne sunt ”atinse” de fapte ale realităţii. Un tipar reactiv este un comportament sau un complex de comportamente prin care ne apărăm atunci când rănile încep din nou să doară. Putem să o facem prin atac, prin fugă, prin absenţă şi blocaj emoţional. Problema cu aceste tipare reactive este însă că ele ţin mai mult de ceea ce s-a întâmplat în copilărie, nu de prezentul experienţial astfel că un adult reactiv este o persoană care se apară în prezent de inamici din trecut. O persoană care-şi proiectează trecutul în prezent, care interpretează prezentul conform paternurilor trecute, care se războieşte cu părinţii prin intermediul altor persoane din prezent. Un adult care nu poate vedea decât ceea ce este scris în convingerile sale, scriindu-şi singur scenariul spre propria nefericire.

Cum ne vindecăm de ceea ce ni s-a întâmplat, de rănile noastre timpurii? Generic vorbind, toată psihoterapia se ocupă de aceste aspecte, în diverse grade şi cu varii modalităţi. La fel, toate activităţile nonterapeutice, relaţionale, spirituale, de autocunoaştere, dezvoltare personală care conduc la îmbunătăţirea imaginii proprii, la sporirea contactului cu sine şi la asumarea unei vieţi în conformitate cu adevăratul eu au un potenţiel vindecător pentru sufletele noastre.

Bibliografie:
Ferrini, Paul, Vindecă-ţi viaţa, Editura For You, Bucureşti, 2011

Forţa eului


forta euluiForţa eului este un concept care reflectă capacitatea de adaptare a individului. Psihanaliza definea forţa eului ca disponibilitate psihică a persoanei: cu cât este mai crescută, cu atât persoana se adaptează mai bine realităţii.

Într-un chestionar de personalitate (Cattell) forţa eului este legată de controlul emoţional, adică stabilitate/instabilitate emoţională.

Persoanele cu un eu puternic au următoarele caracteristici:

  • toleranţă crescută la frustrare
  • bun autocontrol al impulsurilor
  • flexibilitate cognitivă
  • gândire realistă
  • capacitate crescută de-a rezista la stres
  • nu utilizează excesiv mecanisme de apărare
  • lipsa anxietăţii prelungite şi a depresiei
  • stabilitate emoţională
  • constanţă în atitudini şi interese
  • calm
  • neimplicare în conflicte inutile
  • responsabilitate.

Persoanele cu un eu slab se caracterizează prin:

  • slabă toleranţă la frustrare
  • autocontrol scăzut
  • rigiditate cognitivă
  • capacitate scăzută de-a rezista la factori stresori
  • utilizarea excesivă a mecanismelor de apărare
  • gândire nerealistă
  • înclinaţie excesivă spre autoînvinovăţire
  • instabilitate emoţională
  • atitudini şi interese fluctuante
  • fuga de responsabilitate
  • deschidere către conflicte.

Conceptul de forţă a Eului poate fi implicat în evaluarea diverselor arii ale personalităţii precum şi în măsurarea eficienţei unei intervenţii psihoterapeutice. La finalul unei terapii reuşite, persoana are o forţă a eului crescută comparativ cu momentul începutului terapiei.

Bibliografie:
Laing, R. D. (1969) Self and Others, 2nd ed., Penguin Books
Minulescu, M. (1966) Chestionarele de personalitate în evaluarea psihologică, Garell Publ. House, Bucureşti

Dezvoltarea suportului în sine sau cum să facem să ne bazăm solid pe propria persoană


suportul in sineA simţi că te poţi baza pe tine – pe corpul şi psihicul tău, că ai un suficient suport în propria persoană reprezintă fundamentul sănătăţii psihice. Un ”simţ” puternic al suportului de sine debutează în copilărie în condiţiile în care copilul are parte de un mediu conţinător, suportiv şi ofertant pentru nevoile proprii. La fel, un simţ fragil al suportului în sine corelează cu condiţii de mediu frustrante şi nesigure pentru nevoile copilului.

Suportul în sine poate fi crescut de către fiecare persoană prin o serie de modalităţi specifice:

  1. identificarea modalităţii de-a respira şi de-a sta (postura) în care persoana se simte cel mai bine; exersarea şi introducerea acestora în funcţionarea corporală de zi cu zi;
  2. înlocuirea limbajului pasiv (”mi s-a întâmplat”, ”m-a făcut să mă simt” etc.) cu unul activ, responsabilizant (”am simţit”, am trăit”, ”am gândit”, ”am ales” etc.);
  3. identificarea cu propria experienţă: a accepta în totalitate ceea ce experimentăm fără a nega, reprima sau evita; în momentul în care refuzăm să conştientizăm anumite aspecte ale experienţei pierdem contactul şi cu alte resurse personale pentru că noi nu funcţionăm fragmentar, ci unitar; astfel, a spune ”mă simt frustrat, nervos, trist, bucuros, entuziast, fericit etc” reprezintă modalitatea de a exersa identificarea cu propria experienţă;
  4. dialogul suportiv cu sine: înlocuirea criticilor interne cu enunţuri pozitive, susţinătoare (vezi şi articolul ”Inamicii noştri interni”);
  5. evocarea, în momentele critice, tensionante a unei persoane conţinătoare şi suportive, precum şi a dialogului cu aceasta;
  6. amintirea strategiilor personale de-a face faţă diverselor situaţii atunci când ne confruntăm cu situaţii dificile.

Toate aceste strategii pot fi foarte utile pentru a creşte încrederea în noi, în capacitatea de-a ne descurca în diverse situaţii şi de-a depăşi varii obstacole. Ele trebuie însă exersate constant pentru a-şi dovedi utilitatea şi eficienţa.

Bibliografie:
Joyce Phil, Sills Charlotte, Psihoterapie şi Consiliere Gestalt, Ed. Herald, Bucureşti, 2001