Personalitatea de tip sine fals/personalitatea de tip sine autentic

sine falsFiecare om vine pe lumea aceasta cu un anumit bagaj: un corp cu instincte şi caracteristici proprii şi un potenţial genetic specific care se actualizează în anumite contexte. El trăieşte de cele mai multe ori într-o anumită familie şi comunitate care îl educă după cum cred de cuviinţă (norme, valori etc.). Merge la şcoli, interacţionează cu diverse persoane, medii sociale, are multiple experienţe. Pe tot acest traseu se structurează ca personalitate, adică ca un complex de trăsături biopsihosociale absolut original.

Evoluţia unei persoane, dezvoltarea acesteia este un lung traseu în care fiecare zi îţi pune sa amprenta specifică. Iar pe acest traseu al dezvoltării, fiecare pilon al personalităţii este rezultatul felului în care individul interiorizează, conform resurselor sale specifice, multitudinea influenţelor la care este supus.

Dacă mediul este unul opresiv, în care nevoile specifice ale copilului, cu corelatele lor emoţionale nu-i sunt întărite, susţinute, recunoscute, personalitatea lui devine un fel de fals, de ”făcătură”, ceea ce psihanaliştii numesc personalitate de tip sine fals. În cele mai multe situaţii, copilul căruia nu-i sunt recunoscute nevoile emoţionale îşi va forma o personalitate în dezacord cu sinele lui real, cu ceea ce este el. Va fi o personalitate aparentă, care să-i mulţumească pe ceilalţi, pe adulţii care îl cresc şi-l educă. Şi în spatele acestei personalităţi se va ascunde sinele lui real, reprimat, inhibat, fragmentat, dezvoltat doar pe alocuri.

Netrăirea în conformitate cu ceea ce eşti, cu felul în care simţi conduce în timp la o stare de gol interior, la depresie. Sau la opusul ei, grandomania, ca mecanism de apărare faţă de depresie. ”Omul este ferit de depresie numai atunci când stima lui de sine se bazează pe autenticitatea propriilor sentimente şi nu pe posesia unor calităţi” (Alice Miller, 2013, pag. 45). Prin urmare, vom regăsi depresia sau grandomania ca modalităţi de-a fi ale personalităţilor de tip sine fals.

Cel care îşi structurează o personalitate aparentă nu a putut să-şi construiască propriul sentiment de securitate, căci el nu s-a putut baza pe propriile emoţii, nu le-a trăit prin încercare şi eroare şi nu a căpătat simţul nevoilor sale reale. El este înstrăinat de sine şi, ca o consecinţă a acestui fapt, va deveni dependent de alţii: părinţi, grupuri, alte persoane, propriii copii.

Dacă nevoile copilului sunt în mare măsură recunoscute şi trăirile emoţionale validate, copilul îşi dezvoltă o personalitate de tip sine autentic. El va fi o personalitate vie, ce va trăi viaţa în multitudinea faţadelor ei. Şi va avea chef să trăiască. Căci numai contactul cu nevoile şi emoţiile proprii este în măsură să ofere putere şi stimă de sine.

Bibliografie:
Alice Miller, Drama copilului dotat. În căutarea adevăratului sine”, Ed. Herald, Bucureşti, 2013
Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s