Personalitatea de tip sine fals/personalitatea de tip sine autentic


sine falsFiecare om vine pe lumea aceasta cu un anumit bagaj: un corp cu instincte şi caracteristici proprii şi un potenţial genetic specific care se actualizează în anumite contexte. El trăieşte de cele mai multe ori într-o anumită familie şi comunitate care îl educă după cum cred de cuviinţă (norme, valori etc.). Merge la şcoli, interacţionează cu diverse persoane, medii sociale, are multiple experienţe. Pe tot acest traseu se structurează ca personalitate, adică ca un complex de trăsături biopsihosociale absolut original.

Evoluţia unei persoane, dezvoltarea acesteia este un lung traseu în care fiecare zi îţi pune sa amprenta specifică. Iar pe acest traseu al dezvoltării, fiecare pilon al personalităţii este rezultatul felului în care individul interiorizează, conform resurselor sale specifice, multitudinea influenţelor la care este supus.

Dacă mediul este unul opresiv, în care nevoile specifice ale copilului, cu corelatele lor emoţionale nu-i sunt întărite, susţinute, recunoscute, personalitatea lui devine un fel de fals, de ”făcătură”, ceea ce psihanaliştii numesc personalitate de tip sine fals. În cele mai multe situaţii, copilul căruia nu-i sunt recunoscute nevoile emoţionale îşi va forma o personalitate în dezacord cu sinele lui real, cu ceea ce este el. Va fi o personalitate aparentă, care să-i mulţumească pe ceilalţi, pe adulţii care îl cresc şi-l educă. Şi în spatele acestei personalităţi se va ascunde sinele lui real, reprimat, inhibat, fragmentat, dezvoltat doar pe alocuri.

Netrăirea în conformitate cu ceea ce eşti, cu felul în care simţi conduce în timp la o stare de gol interior, la depresie. Sau la opusul ei, grandomania, ca mecanism de apărare faţă de depresie. ”Omul este ferit de depresie numai atunci când stima lui de sine se bazează pe autenticitatea propriilor sentimente şi nu pe posesia unor calităţi” (Alice Miller, 2013, pag. 45). Prin urmare, vom regăsi depresia sau grandomania ca modalităţi de-a fi ale personalităţilor de tip sine fals.

Cel care îşi structurează o personalitate aparentă nu a putut să-şi construiască propriul sentiment de securitate, căci el nu s-a putut baza pe propriile emoţii, nu le-a trăit prin încercare şi eroare şi nu a căpătat simţul nevoilor sale reale. El este înstrăinat de sine şi, ca o consecinţă a acestui fapt, va deveni dependent de alţii: părinţi, grupuri, alte persoane, propriii copii.

Dacă nevoile copilului sunt în mare măsură recunoscute şi trăirile emoţionale validate, copilul îşi dezvoltă o personalitate de tip sine autentic. El va fi o personalitate vie, ce va trăi viaţa în multitudinea faţadelor ei. Şi va avea chef să trăiască. Căci numai contactul cu nevoile şi emoţiile proprii este în măsură să ofere putere şi stimă de sine.

Bibliografie:
Alice Miller, Drama copilului dotat. În căutarea adevăratului sine”, Ed. Herald, Bucureşti, 2013
Advertisement

Despre asumare şi echilibrul dintre cât dai şi cât primeşti


balanta”Ţi-ai asumat”, ”Mi-am asumat”, ”Şi-a asumat”, ultima propoziţie spusă mai ales sub forma ”Dacă şi-a asumat!” sunt cuvinte spuse frecvent despre actul asumării. Ce presupune aceasta, lingvistic vorbind şi cum se realizează de fapt asumarea în interiorul fiecăruia dintre noi sunt două aspecte care pot fi doar parţial suprapuse.

A asuma înseamnă a fi conştient de ceea ce presupune o activitate, un proces, un fenomen şi a realiza sau a participa la acestea în cunoştinţă de cauză, adică fiind responsabili de rezultatele obţinute, precum şi de consecinţele acestora. A-mi asuma un job, de exemplu, înseamnă a cunoaşte responsabilităţile şi drepturile şi a-l presta exercitându-le pe primele şi aşteptându-le pe ultimele. Aceasta este teoria despre asumare. Care este însă practica?

Practic, fiecare îşi face o socoteală, punând în balanţă responsabilităţile şi costurile, adică ceea ce oferă şi drepturile, avantajele, adică ceea ce primeşte. Dacă există un dezechilibru resimţit de persoana în cauză, aceasta ajustează balanţa astfel încât să se revină la un relativ echilibru. Astfel, asumarea practică este, în situaţii de dezechilibru, o asumare parţială. Nu înseamnă, aşa cum de multe ori se vrea a crede, o asumare totală a unei situaţii defavorizante. E adevărat că ideal ar fi să respingem situaţiile defavorizante, adică să nu ni le asumăm. Uneori însă, nu avem puterea să facem asta şi ni le asumăm doar parţial. Un profesor, de exemplu, are resonsabilităţi şi costuri de genul: trebuie să vină la ore, să fie motivat pentru activitate şi să-i motiveze şi pe cursanţi, să-şi pregătească materialul didactic şi ceea ce predă, să se perfecţioneze continuu (să-şi cumpere cărţi, să se documenteze, să participe la conferinţe etc.), să fie un model de conduită, să aibă un comportament adecvat, echilibrat şi matur, să-şi gestioneze stresul inerent pentru a nu impieta asupra prestaţiei sale etc. Haideţi să vedem şi ce primeşte profesorul, care sunt drepturile şi avantajele lui. De obicei, are un salariu foarte mic şi un program de lucru restrâns comparativ cu alte categorii profesionale. Punând cele două în balanţă, nu are cum să iasă egal. Aşa că apar ajustările. De multe ori, acestea sunt făcute inconştient şi derivă ca nişte consecinţe fireşti din dezechilibrul mai sus menţionat. Alteori, sunt conştientizate şi într-un fel sau altul, ajustările sunt asumate.

Aud deseori în diverse contexte că profesorii şi-au asumat acest job. Ideea este că majoritatea şi-au asumat doar parţial, pentru că nu aveau cum altfel. Realist vorbind, situaţia lor nu comportă o asumare totală. Dacă cei mai mulţi nu şi-ar fi asumat profesia parţial, în prezent nu ar fi avut cine să predea în şcolile noastre.

Asumarea parţială înseamnă a reduce din costuri şi responsabilităţi pentru ca acestea să se apropie de nivelul drepturilor şi avantajelor. Aşa că, firesc, pentru un profesor, ca modalităţi de ajustare pot apărea următoarele: scăderea motivaţiei personale, reducerea timpului alocat pregătirii şi, de la sine înţeles, scăderea costurile investiţiilor necesare perfecţionării. Acestea sunt doar nişte variante. Fiecare persoană îşi foloseşte de fapt creativitatea specifică şi în acest proces al ajustării.

Am dat doar un exemplu pornind de la situaţia profesorilor. Însă lumea e plină de asumări parţiale. De situaţii de dezechilibru între ceea ce se primeşte şi ceea ce se oferă. Astfel că, din punct de vedere psihologic, când discutăm de asumare cred că e necesar să luăm în calcul cât de echilibrată sau dezechilibrată este balanţa în respectiva situaţie. Dacă e echilibrată, ne putem aştepta la asumare totală, dacă e foarte dezechilibrată, e bine să ştim că e foarte probabil să ne confruntăm cu o aparentă asumare, adică o asumare parţială.

A ne asuma parţial înseamnă pe undeva, din punct de vedere moral, o deresponsabilizare. Din punct de vedere psihologic, asumarea parţială poate fi însă privită ca o modalitate de a nu ne lăsa prinşi în relaţii dezechilibrate, adică o variantă de echitate interioară. Evident, când ne asumăm parţial, transmitem un dublu mesaj: îmi asum, dar anumite aspecte nu mi le asum. E de la sine înţeles că făcând acest lucru, ne pierdem din autenticitate. Supravieţuirea înseamnă însă adaptare şi asumarea parţială este un mecanism de adaptare. Dacă însă persoana în cauză vrea să fie autentică în adevăratul sens al cuvântului, şi a căpătat şi puterea interioară (dublată de o putere externă) de a putea face asta, atunci probabil că va renunţa la asumări parţiale. Pentru a se asuma total. Cei mai mulţi însă, nu ating un asemenea nivel de putere încât să poată renunţa la asumările parţiale.

Pastile motivaţionale. Puterea din noi!


puterea din noiAdânc, în interiorul nostru, avem multă forţă! Fiecare dintre noi! Interacţionăm cu ceilalţi de multe ori la suprafaţă, la nivel de înveliş social, orgoliu, furie, enervare, frustrare, mici bucurii, astfel încât am ajuns să ne identificăm cu aceste straturi oarecum superficiale ale sufletului nostru!

Accesând forţa dinlăuntrul nostru putem trăi mai cu sens, putem avea curajul de a ne arăta aşa cum suntem şi de a transpune visele în realitate. Iar aceasta se poate face prin mai multe modalităţi:

  • Clarificarea: ca să trăim cu sens e nevoie să ştim ce vrem, ce ne dorim.
  • Împăcarea cu noi înşine: înseamnă cunoaşterea şi acceptarea părţilor mai puţin plăcute sau agreate din noi înşine.
  • Fiinţarea: de multe ori suntem în funcţie de imaginea pe care o avem despre noi – gândim, simţim, acţionăm în consonanţă cu imaginea de sine; a fiinţa înseamnă a fi în momentul prezent, cu senzaţiile, percepţiile, gândurile, emoţiile nefiltrate de concepţia despre noi.
  • Centarea pe sine: presupune o atenţie constantă către interiorul nostru, către aspectele esenţiale ale personalităţii noastre.
  • Iubirea nonposesivă şi exersarea iertării: omul liber este mai puţin condiţionabil şi mai puţin condiţionant; el devine mai puternic pentru că nu-şi risipeşte energia în ”frecuşuri” interpersonale. Atât iubirea, cât şi ura ne leagă, ne iau din libertate: iubirea, când e posesivă, iar ura, întotdeauna. De aceea, pentru a ne păstra forţa internă e important să ne cultivăm capacitatea de a iubi cât mai nonposesiv şi pe cea de a ierta.

Iubirea nonposesivă este o iubire liberă, în care riscul de-a fi dezamăgit este minim, la fel şi acela de-a fi respins, căci nu poate fi respins cineva care nu are nici o aşteptare. De asemenea, când iertăm ne ridicăm deasupra orgoliilor personale, ne eliberăm de dependenţa negativă născută din furie şi ură şi devenim mai liberi, deci, mai puternici.

Puterea din slăbiciunea noastră


putere acceptareFiecare om are părţi care nu-i plac şi pe care nu le agreează. Nu e confortabil să admitem că suntem în feluri care nu ne mulţumesc, că avem părţi pe care nu le-am vrea ale noastre. De aceea, preferăm să ne facem că nu există. Ne amintim însă de ele când ceilalţi, din întâmplare sau nu, ne ”ating” aceste zone. Atunci doare. Pentru că suntem ”obligaţi” să constatăm din nou existenţa lor. Ca să atenuăm durerea şi să evităm adevăratul contact cu noi înşine, alegem uneori să considerăm că ceilalţi sunt de vină, insensibili, puţin binevoitori sau chiar răutăcioşi. Indiferent însă de felul de-a fi al celorlalţi, ceea ce doare nu este răutatea sau insensibilitatea lumii, ci ceea ce nu acceptăm la noi.

Părţile pe care nu le agreem din noi înşine şi evităm să ni le recunoaştem în totalitate constituie slăbiciunea noastră.

Părţile care nu ne plac dar pe care am învăţat să ni le recunoaştem şi să ni le asumăm (faţă de noi şi faţă de alţii, căci ce am acceptat în interior devine facil şi în exterior), devin puterea noastră. Puterea de-a ne accepta slăbiciunile, vulnerabilităţile, partea urâtă din noi înşine. Puterea de-a ne confrunta cu părţile negate din noi. Puterea de-a suporta durerea de-a nu fi perfecţi. Puterea de-a nu mai trăi în iluzie. Puterea adevărului despre noi înşine. Puterea împăcării cu sine. Puterea armoniei interioare.

A fi puternic/A fi slab


ghiocel din zapadaSunt cei doi poli ai puterii. Paradoxul este că nu se poate să fim într-un fel fără ca înainte să fi experimentat polul opus.

Pentru a fi puternic e nevoie să știi cine ești, cu calități și limite, cu resurse, dar și cu vulnerabilități. Adică, înainte să fii tare trebuie să te înmoi și să intri în contact cu ceea ce ai mai dureros în ființa ta. Iar pentru a face asta e nevoie de multă putere.