Efectele traumei părinţilor asupra copiilor lor


Traumele părinţilor afectează (traumatizează) copiii acestora. E ca un fel de transfer al suferinţei psihice, al doliului, al agresivităţii, culpabilităţii şi fricii traumatice dinspre părinţi înspre copiii lor prin intermediul graniţelor psihice afectate de traumă ale primilor.

Psihicul nostru este o structură, e adevărat nu perceptibilă prin organele de simţ aşa cum este corpul fizic, dar totuşi o structură. Ca orice structură are graniţe (”pereţi”), limite externe care ne separă de alte structuri psihice (alte persoane cu corp şi psihic), dar şi graniţe interne poziţionate între diverse elemente. Graniţele psihice sunt ca nişte fire invizibile care ne separă de alţii, care ne permit să spunem ce este al nostru şi ce nu ne aparţine. Graniţele psihice suficient de puternice ne permit să facem o delimitare clară între noi şi ceilalţi, între produsele imaginaţiei şi datele realităţii, între trecut şi prezent.

O persoană traumatizată este ca o structură cu graniţe externe şi interne extraordinar de fragile, deci permeabile, care nu permit o bună conţinere şi separare a sinelui de realitate astfel încât se produce un amestec între interior şi exterior, între trecut şi prezent, între fantasmă şi realitate.

Felurile în care copiii sunt afectaţi de traumele părinţilor lor, conform Kogan Ilany (2008) sunt următoarele:

  • copiii receptează o parte din agresivitatea, suferinţa, durerea, vinovăţia, teama părinţilor, devenind purtătorii unei suferinţe care nu le aparţine, de care de cele mai multe ori nu sunt conştienţi dar care le afectează funcţionarea;
  • simţind suferinţa părinţilor, copiii încearcă să-i aline, parentalizându-se, în efortul de căutare a unui părinte hrănitor (copiii îşi hrănesc emoţional părinţii dorind ca la rândul lor aceştia să devină capabili să-i hrănească emoţional ceea ce nu se întâmplă pentru că traumele părinţilor nu pot fi vindecate de empatia copiilor );
  • dorind să stopeze suferinţa părinţilor, copiii vin în întâmpinarea dorinţelor simbiotice ale părinţilor lor, renunţând la o parte din ceea ce sunt, la individualitatea lor;
  • simţind suferinţa părinţilor şi dorind să-i înţeleagă, copiii retrăiesc în fantaziile lor sau în realitate trauma părinţilor sau părţi ale ei.

Traumele părinţilor nu sunt fără ecou asupra copiilor, aceştia fiind chiar traumatizaţi la rândul lor de ceea ce vine din rana părinţilor. Pentru ca această rănire să fie limitată e nevoie ca părinţii traumatizaţi să se ocupe de sufletul lor rănit aşa cum s-ar ocupa de corpul lor dacă ar fi grav bolnavi.

Bibliografie:

Kogan, Ilany, Evadarea din sine. Încălcarea graniţelor şi dorinţa de comuniune, Ed. Fundaţia Generaţia, Bucureşti, 2008

Grup de dezvoltare personală prin tehnici terapeutice şi metoda constelaţiilor familiale


Când:  Sâmbăta 6 mai 2017, orele 9-18.30 (9 ore).

Specific: grup de dezvoltare personală.

Metodologie: tehnici terapeutice şi metoda constelaţiilor familiale.

Adresabilitate: sunt binevenite toate persoanele care au nevoie de claritate – despre sine, despre poziţionarea în diverse problematici personale, despre accesarea unor modalităţi mai sănătoase de soluţionare a unor probleme.

Locaţia este în Bucureşti şi va fi comunicată ulterior celor înscrişi.

Nr de participanţi: maxim 10.

Investiţie: 300 lei.

Înscriere:  la adresa de mail emailioana@yahoo.com sau telefon 0745 998 141 pâna la data de 29 aprilie. Vă rog să specificaţi câteva date despre dv. (nume şi prenume, vârstă, ocupaţie) şi motivaţia de a participa la un astfel de grup.

Ioana Stancu, psihoterapeut.

 

Structura de personalitate nevrotică


Personalitatea noastră este o construcţie psihică şi, ca şi corespondentul ei din planul fizic, are o structură. Aceasta poate fi mai solidă sau mai puţin solidă, mai rezistentă sau mai puţin rezistentă. În mod obişnuit, structurile de personalitate sunt clasificate în : normale (normalitatea psihică nu este o stare fixă, ci se situează pe un continuum, unde la un pol sunt persoanele înalt funcţionale, mature şi, la celălalt, persoanele normale cu deficienţe de adaptare, mai apropiate de funcţionarea nevrotică), nevrotice, borderline şi psihotice.

Structura de personalitate de tip nevrotic descrie indivizii umani foarte apropiaţi de spectrul nomal, indivizi destul de sănătoşi emoţional, dar sabotaţi în funcţionarea lor de anumite conflicte psihice (inconştiente). Când anumite conflicte psihice se actualizează, persoana trăieşte blocaje sau dificultăţi persistente în diverse arii ale existenţei: ar putea de exemplu să nu poată menţine un job stabil, să nu reuşească să iniţieze sau să construiască o relaţie de cuplu stabilă, să nu poată gestiona constant anumite probleme profesionale etc.

Psihanaliza leagă tipul de stucturare a unei personalităţi de modalităţile de apărare utilizate. Conceptul de apărare este un concept important şi defineşte modalităţile psihice utilizate, în scop adaptativ, pentru gestionarea şi/sau reducerea trăirilor afective experimentate ca dificile în interior (anxietatea, ruşinea, durerea, umilinţa etc.) şi pentru menţinerea stimei de sine.

Fiecare persoană utilizează o gamă largă de mecanisme de apărare iar dezvoltarea acestora şi gradul în care se foloseşte una sau alta depinde de:

  • temperamentul constituţional al persoanei;
  • tipul experienţelor şi presiunilor la care persoana a fost supusă în copilărie;
  • ce tip de apărari au folosit persoanele care au îngrijit şi educat persoana în copilăria mică;
  • consecinţele pozitive sau negative ale folosirii unei anumite apărari.

În mod obişnuit noi nu suntem conştienţi de funcţionarea acestor mecanisme, ele se actualizează şi funcţionează automat. Toţi oamenii utilizează mecanisme de apărare, iar frecvenţa accesării acestora creşte în perioadele stresante. Unele apărări sunt considerate mai simple sau primare, iar altele mai mature, mai elaborate, secundare. În literatura de specialitate sunt descrise o multitudine de mecanisme de apărare: negarea (evitarea percepţiei unor aspecte neplăcute ale realităţii), idealizarea (atribuirea unor atribute perfecte altor persoane), izolarea afectului (separarea unor idei de aspectele emoţionale corelate), umorul, sublimarea (transformarea impulsurilor inacceptabile social în activităţi benefice) etc.

În funcţionarea lor psihică persoanele nevrotice se bazează predominant pe apărări mai mature. Deşi pot folosi şi apărări primare (mai ales în perioadele de stres), apărările lor psihice fundamentale sunt din categoria celor secundare. Literatura de specialitate stipulează că principala apărare a nevroticilor este refularea: împiedicarea ideilor şi impulsurilor neplăcute să devină conştiente.

Persoanele nevrotice au un simţ al identităţii bine integrat. Ele au o imagine consistentă despre personalitatea lor: pot să identifice calităţi şi defecte, convingeri personale, valori, interese, motivaţii.

Nevroticii au un contact bun cu realitatea şi nu au nevoie să-şi modifice substanţial percepţiile pentru a se adapta în diverse crcumstanţe, iar dificultăţile resimţite de o persoană nevrotică sunt percepute ca fiind în dezacord cu sine (egodistonice). De exemplu, un client nevrotic obsesiv va fi deranjat de gândurile sale automate şi le  va considera stranii.

Persoanele cu structură nevrotică sunt capabile să se observe: să-şi surprindă gândurile, emoţiile şi comportamentul, ele pot să trăiască ceva şi să se observe pe sine în situaţiile de viaţă respective.

Nevroticii au un nivel al încrederii în sine suficient pentru a-şi asigura o autonomie de bază (se pot întreţine singuri).

De obicei nevroticii solicită terapia pentru că se lovesc constant de obstacole în calea a ceea ce-şi doresc şi pentru că bănuiesc sau sunt destul de siguri că obstacolele survenite au legătură cu ei înşişi.

Psihoterapia poate ajuta clienţii cu organizare nevrotică să-şi exploreze blocajele psihice, să integreze aspectele implicate în blocajele psihice, să se cunoască mai bine, să se adapteze mai bine, să se maturizeze pe anumite dimensiuni devenind persoane cu funcţionare normală, mai adaptată, mai matură, mai flexibilă.

Bibliografie:

McWilliams, Nancy, Diagnosticul psihanalitic, Editura Fundaţiei Generaţia, Bucureşti, 2014

Gabbard, G., Tratat de psihiatrie psihodinamică, Ed. Trei, Bucureşti, 2014

 

Grup de dezvoltare personală prin tehnici terapeutice şi metoda constelaţiilor familiale


imagine misiune intrerupta

Când:  Sâmbăta 25 martie 2017, orele 9-17.30 (8 ore).

Specific: grup de dezvoltare personală.

Metodologie: tehnici terapeutice şi metoda constelaţiilor familiale.

Adresabilitate: persoanele care vor să se cunoască mai bine, cele care se  confruntă cu probleme punctuale în diverse domenii şi vor să le exploreze într-un context securizant pentru a le gestiona mai bine.

Locaţia este în Bucureşti şi va fi comunicată ulterior celor înscrişi.

Nr de participanţi: maxim 10.

Investiţie: 200 lei.

Înscriere:  la adresa de mail emailioana@yahoo.com sau telefon 0745 998 141 pâna la data de 18 martie. Vă rog să specificaţi câteva date despre dv. (nume şi prenume, vârstă, ocupaţie) şi motivaţia de a participa la un astfel de grup.

Ioana Stancu, psihoterapeut.

Perspective de înţelegere a simptomelor clienţilor


cropped-drum-spre-munte.jpgComportamentul problematic şi simptomele clienţilor pot fi înţelese folosind, ca reper, diverse perspective, cadre teoretice, explicative, care ajută atât la decriptarea sensului acestora, cât şi la construirea de ipoteze necesare intervenţiei terapeutice. Perspectivele utilizate în procesul terapeutic sunt:

  • dinamică
  • a dezvoltării
  • structurală
  • adaptativă.

Perspectiva dinamică susţine că toate comportamentele noastre (deci inclusiv cele simptomatice) au o motivaţie şi sunt orientate către un scop. Astfel, apariţia simptomelor poate fi explorată în termenii motivaţiei (sau cauzei), ca o modalitate de rezolvare a unui conflict psihic, iar în termeni de scop, ca o comunicare simbolică a unor problematici psihice.

Din perspectiva dezvoltării, trecutul ne oferă cheia de înţelegere a prezentului pentru că experienţele trecute creează premisele pentru dezvoltarea multor tipare psihice. Prin urmare, din această perspectivă, pentru a înţelege comportamentele problematice, e necesar să explorăm împreună cu clientul experienţele importante pentru dezvoltarea sa psihică.

Perspectiva structurală ia în calcul raportul dintre lumea noastră internă şi realitate şi consideră sănătatea psihică ca o adaptare flexibilă a persoanei la realitate, iar tulburările psihice ca o dominaţie a lumii interne asupra realităţii. Reacţiile centrate pe lumea internă izvorăsc din tiparele noastre interne, din fricile, rănile şi vulnerabilităţile noastre psihice şi au de obicei un caracter neadecvat situaţiei în care se manifestă, iar reacţiile sănătoase presupun un echilibru dinamic dintre datele interne, psihice şi cerinţele realităţii.

Perpectiva adaptativă aduce în centrul atenţiei ideea că prezentul clientului, felul în care acesta se adaptează în diverse domenii ale vieţii sale reflectă dominantele sale psihice, temele centrale ale dezvoltării sale. Din această perspectivă, comportamentul problematic poate fi înţeles ca o ”slăbire” a unui mecanism de coping utilizat de client în gestionarea suferinţei sale psihice.

În înţelegerea problematicii clientului noi putem utiliza toate cele patru perspective sau doar unele dintre ele. Oricare dintre acestea reprezintă însă repere valoroase pentru intervenţia terapeutică.

Bibliografie:
Howard, S., Consiliere şi psihoterapie psihodinamică, Ed. Herald, Bucureşti, 2010

 

Poveştile pe care ni le spunem


povesti-despre-realitatePentru fiecare dintre noi, evenimentele de viaţă, experienţele, faptele sunt însoţite de semnificaţiile pe care le acordăm acestora. Interpretările au legătură cu faptele obiective dar şi cu ceea ce credem despre noi şi viaţa noastră, adică cu convingerile noastre personale.

Adepţii analizei tranzacţionale vorbesc despre prescripţiile scenariilor personale de viaţă, iar în teoria schemelor cognitive (J. Young)  sunt abordate schemele psihice şi convingerile aferente acestora. Atât prescripţiile scenariilor, cât şi convingerile constituie iţele poveştilor pe care ni le spunem despre noi înşine. Iar cum acestea iau naştere pornind de la evenimentele trăite în copilărie şi de la atmosfera emoţională familială, mai ales din aspectele problematice timpurii, deducem că poveştile ai căror protagonişti suntem derivă din rănile noastre de demult şi reflectă cu precădere felul în care interpretam viaţa cu resursele de atunci. Nu întâmplător, ascultând modalitatea în care oamenii povestesc ceea ce au trăit ne întâlnim frecvent cu rolurile de agresor, victimă şi salvator, căci acestea îşi extrag seva din aspectele psihice problematice, din traume şi din răni personale.

În circuitul agresor, victimă, salvator nimeni nu câştigă şi toată lumea pierde. Se consumă energie, resurse, iar, în final, stările emoţionale ajung să fie de frustrare şi nemulţumire. Acest circuit este unul în care ne poziţionăm în lipsă de putere şi ajungem să sfârşim în şi mai puţină putere.

Mulţi dintre noi rămânem prinşi în rănile noastre emoţionale şi ajungem să cartografiem realitatea prin prisma celor trei personaje ale jocurilor psihologice – agresor, victimă şi salvator. Pentru a vedea dacă percepem lumea în aceşti termeni putem să facem un exerciţiu simplu de atenţie: atenţie la felul în care povestim faptele de zi cu zi şi la frecvenţa cu care cele trei roluri se infiltrează în descrierile noastre.

Dacă constant ne raportăm la realitate într-o manieră rănită, vieţile noastre vor începe să se coloreze în culori consonante cu imaginea în care credem. Căci jucând un rol, îi presăm pe ceilalţi să preia rolurile complementare şi, de asemenea, percepând într-un anumit fel lucrurile, ne poziţionăm astfel încât imaginea se concretizează în realitate. Prin urmare, vedem în afară poveştile pe care ni le repetăm constant şi viaţa noastră ajunge să le reflecte, ca o oglindă perfectă. Ce rămâne de făcut? Dacă nu ne place ce ajungem să trăim, putem modifica partea din interior saturată de poveştile personale. Schimbând povestea, schimbăm realitatea. Dar, cum schimbăm povestea? E o poveste şi cu aceasta! Mai întâi, povestea e neconştientizată, căci e structurată pe baza paternurilor formate în copilărie (care sunt sedimentate în psihicul subconştient) şi o trăim automat, în afara conştiinţei. Deci, mai întâi e nevoie să devenim mai conştienţi. Aceasta e o necesitate, dar şi o mare provocare, căci funcţionând predominant inconştient şi având senzaţia că de fapt nu e aşa, suntem de două ori orbi. E nevoie sa conştientizăm că ne comportăm constant conform unor automatisme şi de abia apoi să începem să devenim conştienţi de acestea. A deveni conştient este un aspect fără de care schimbarea nu se poate produce.  Dar, cum devenim mai conştienţi? Acordându-ne timp pentru a fi cu noi înşine, acordând atenţie cât de des putem gândurilor noastre, senzaţiilor corporale, emoţiilor şi acţiunilor noastre. Prin consiliere, psihoterapie, dezvoltare personală, meditaţie, efort constant de autocunoaştere, lecturarea unor cărţi inspirante şi aplicarea informaţiilor în viaţa noastră.

După ce am conştientizat ce ne spunem despre noi, povestea noastră adică, e nevoie să începem travaliul de restructurare a convingerilor care stau la baza scenariului de viaţă pe care îl materializăm constant în viaţa proprie. Pentru aceasta, o bună modalitate o reprezintă întoarcerea la evenimentele nodale timpurii care au constituit fundamentul structurării convingerilor. Cu însoţire de specialitate e mai sigur şi mai eficient, altfel e mai dificil, dar nu în totalitate imposibil.

Abordarea terapeutică a situaţiilor din copilărie ce au fundamentat convingerile disfuncţionale nu este însă suficientă pentru schimbarea poveştii noastre, ci ea trebuie să fie urmată de scrierea unei poveşti noi, mai constructivă, izvorâtă dintr-o zonă mai sănătoasă a psihicului nostru, de acolo unde nu există agresor, victimă şi salvator, ci situaţii de viaţă din care învăţăm.

Noua poveste personală, mai constructivă, poate fi rescrisă ca un exerciţiu terapeutic (vezi exerciţiul de la finalul articolului) şi, şi mai eficient, clipă de clipă, fiind atenţi la cum interpretăm realitatea, dintr-o zonă rănită sau una sănătoasă. Când constatăm că am alunecat în partea rănită a psihicului nostru, e nevoie să ne recalibrăm şi să ne continuăm traseul abordând viaţa dintr-o perspectivă mai puternică şi mai sănătoasă. De exemplu, în loc să ne spunem, după o zi dificilă de serviciu: ”Tâmpitul ăla de şef iar a ţipat la mine şi mi-a stricat toată ziua; oare cât trebuie să-l mai suport pe frustratul ăsta?!”, putem să avem un discurs intern mai productiv şi sănătos pentru psihicul nostru: ”Azi, la job, şeful iar a fost nervos. Nu s-a putut controla şi a ţipat la mine. Evident, m-am înfuriat, dar cred că ar fi interesant să descoper ce parte nervoasă, agresivă şi fără control din interiorul meu îmi oglindeşte acesta. ” De asemenea,  atunci când ne proiectăm visele, speranţele, idealurile, scopurile şi obiectivele e nevoie să o facem conştient, fiind atenţi să fim într-o zonă sănătoasă, de centrare pe nevoile noastre, de asumare a responsabilităţii, de disponibilitate de a învăţa şi a evolua.

Exerciţiu terapeutic: Două poveşti despre voi înşivă (preluat din cartea Cele patru instrospecţii, Alberto Villoldo, Ed. For You, 2008, pag 74-75 )

”În acest exerciţiu veţi scrie două poveşti. Prima este cea pe care v-o spuneţi de mulţi ani, şi care începe cu: ”A fost odată ca niciodată, când barza a adus un bebeluş, dar nu acolo unde trebuia”. Continuaţi şi acceptaţi să scrieţi povestea vieţii voastre – inclusiv despre părinţi, relaţii, căsătorie şi carieră, care nu sunt aşa cum trebuie. Scrieţi asta ca pe un basm, de parcă i s-ar fi întâmplat cuiva de mult de tot, şi notaţi momentele când voi eraţi victima, agresorul şi salvatorul şi pe cine aţi distribuit în celelalte personaje. Când aţi terminat, scrieţi din nou povestea – dar, de data aceasta, începeţi cu cuvintele: ”A fost odată ca niciodată, când barza a adus un bebeluş la casa potrivită.” Amintiţi-vă că poveştile vindecătoare explică de ce s-au întâmplat evenimentele, exact aşa cum trebuiau să se întâmple pentru a vă aduce lecţii valoroase, care vă vor duce mai departe în călătoria voastră.

…..

Dacă, în timp ce vă scrieţi povestea, nu vă simţiţi bine pentru că nu v-aţi învăţat lecţiile e în regulă – scrieţi-o ca şi cum aţi fi făcut-o deja. Poate că vreţi să reveniţi la ea mai târziu, pentru a o remodela. Când începeţi să credeţi această nouă poveste ea va începe să se împlinească. Veţi fi povestitorul vieţii voastre – iar, ca rezultat, universul, admiţând că v-aţi învăţat lecţiile, va înceta să vă mai trimită înapoi la şcoală.”

Bibliografie:

Alberto Villoldo, Cele patru instrospecţii, Bucureşti, Ed. For You, 2008.

 

Cum este iubirea copiilor faţă de părinţi?


8.2Cum este iubirea copiilor faţă de părinţii care îi frustrează emoţional? E ca un dor, tânjală, dependenţă, o căutare combinate cu frustrare, nemulţumire, iritare şi chiar furie.

Cum e iubirea copiilor faţă de părinţii care au frustrat emoţional, după ce au integrat acest aspect (adică după ce au înţeles cu mintea şi sufletul că părinţii au oferit exact cât au putut, iar dacă ar fi fost capabili de mai mult, ar fi oferit mai mult)? Este un ataşament uman respectuos, chiar compasiv pe alocuri.

Cum este iubirea copiilor faţă de părinţii disponibili emoţional? E dragoste combinată cu confort emoţional, siguranţă şi respect.

Misiune


conexiuni”Avem misiunea de a construi două lucruri în timpul vieţii. Primul dintre ele e să construim  realitatea fizică în care trăim. Al doilea se referă la a ne crea pe noi înşine şi acel sine care trăieşte în cadrul realităţii exterioare.

Ambele misiuni necesită o atenţie egală. Păstrarea echilibrului lor este o artă sacră şi foarte solicitantă. ”

Olga Kharitidi, Cercul revelaţiei, Ed. Elena Francisc, 2010, pag. 93

Anita Moorjani, Am murit şi m-am descoperit pe mine însămi


coperta am murit si m am descoperit pe mine insamiO carte inspirantă. O recomand deopotrivă celor care se caută pe sine, celor care vor să-şi îmbunătăţească viaţa, celor care au nevoie de repere în felul în care să şi-o trăiască, celor care suferă de diverse afecţiuni, precum şi celor sănătoşi. Tuturor! Pentru că este o carte minunată!

Aici autoarea descrie călătoria ei de viaţă încă din copilărie, adolescenţa, întâlnirea cu viitorul ei soţ şi căsătoria cu acesta, momentul în care se îmbolnăveşte de cancer şi perioada bolii, experienţa ei asociată intrării în comă atunci când medicii îi mai dădeau doar 24 ore de trăit şi ceea ce a urmat după aceea, adică însănătoşirea sa şi întoarcerea acasă, un eveniment cu dublă semnificaţie, fizică şi simbolică: descoperirea sinelui ei profund şi căutarea unei vieţi care să o reprezinte cu adevărat. Ce spune Anita că a îmbolnăvit-o? FRICA. Şi ce ştie că a vindecat-o? IUBIREA DE SINE.

Am simţit cititul acestei cărţi ca fiind o experienţă cu adevărat hrănitoare începând de la capitolul în care autoarea descrie ceea ce a trăit în apropierea morţii şi pănă la final.

Închei, oferindu-vă mai jos câteva pasaje din ceea ce transmite ea în această carte:

”…, am înţeles că nu voi putea găsi vreodată adevărata bucurie şi fericire decât iubindu-mă pe mine însămi, interiorizându-mă, urmându-mi inima şi făcând numai lucrurile care îmi plac cu adevărat. Am descoperit astfel că atunci când mi se pare că m-am rătăcit şi că nu-mi mai găsesc direcţia în viaţă (lucru care mi se întâmplă frecvent, inclusiv la ora actuală), adevărata semnificaţie a acestei stări este că am uitat de mine însămi, că nu mai sunt conectată la esenţa mea şi la menirea pe care am venit să o îndeplinesc în această lume. Acest lucru tinde să se întâmple ori de cîte ori nu îmi mai ascult vocea interioară şi când îmi cedez puterea lumii exterioare, cum ar fi reclamele TV, ziarele, marile companii de medicamente, opiniile celorlalţi oameni, convingerile culturale şi sociale etc.”

Identificarea cu victima sau realitatea în alb şi negru


ochi de copilCopiii au nevoie să vadă, să perceapă, să localizeze binele şi răul separat. Pentru că securizarea lor depinde de existenţa unui ”bine” curat, necontaminat de ”rău”. Astfel că ei separă binele de rău atât în ceea ce-i priveşte pe ceilalţi, dar şi pe ei înşişi. Şi oamenii nu vor fi şi buni şi răi, ci unii vor fi bunii, şi alţii vor fi răii, ”Bau-baul”. Iar când bunul este mult în preajma copilului, atunci inevitabil el se va confrunta cu răul din acesta. Ce va face atunci? Pentru a-şi păstra nealterată partea bună, va scinda persoana în o parte bună şi una rea şi, de asemenea, se va scinda pe sine în două, pentru ca o parte să poată interacţiona cu partea buna din ceilalţi şi o altă parte cu partea cea rea. Şi cele două părţi nu vor comunica între ele, ca şi cum ar fi din două universuri complet separate. Astfel mama nu va fi o entitate şi bună şi rea, ci va fi ca un fel de două entităţi, două mame: mama bună (când este caldă, suportivă, conţinătoare, atentă la nevoile copilului) şi mama rea (când este frustrantă, rece, critică, indiferentă sau neatentă). Mama rea naşte în copil un sine rănit, ce este imediat reprimat când acţiunile frustrante ale mamei încetează, făcând loc mamei bune care se corelează cu un sine optimist în interiorul copilului, sine ce vede realitatea şi pe mama deopotrivă în culori mai fericite. Acest mecanism de separare, de clivaj între bine şi rău îl ajută pe copil să supravieţuiască într-un mediu imperfect din punct de vedere al ofertei emoţionale, dar rămânerea în perspectiva de copil alterează perceperea realistă a lumii la vârsta adultă.

Acelaşi mecanism de separare, pe dimensiunea unii buni şi alţii răi poate fi sesizat cu uşurinţă în situaţia copiilor care provin din familii în care părinţii se ceartă şi se agresează constant şi, în acelaşi timp, îşi introduc copiii în rolul de mediatori în această problematică adultă. Adus într-un univers traumatizant care nu e pe măsura lui, copilul are nevoie să separe binele de rău, pentru a reduce răul pe care îl simte. Şi cum nu poate să-i considere pe amândoi buni (pentru că nu ar mai exista cearta, agresiunea), nici pe amândoi răi (căci sentimentul lui de siguranţă s-ar prăbuşi), nici pe amândoi şi buni şi răi (realitatea amestecată este la fel de insecurizantă ca şi una în totalitate rea ), atunci împarte cele două roluri, de bun şi rău, între cei doi părinţi. De obicei mama va fi cea bună, victima, iar tatăl va fi răul, agresorul. Mai departe, în această realitate scindată, copilul se va alia cu partea bună, adică se va identifica cu victima şi va respinge, se va contraidentifica cu agresorul. În copilărie, acest mecanism are avantajul să-i ofere copilului ceva securitate într-un mediu privativ şi neofertant. Dacă însă acest mecanism persistă în timp (şi de obicei aşa se întâmplă când nu este abordat prin diverse modalităţi de intervenţie psihologică), el va avea efecte negative asupra dezvoltării personalităţii şi implicit a vieţii celui care îl mai poartă în sine. Copilul identificat cu victima în copilărie se va transforma într-un adult ”victimă” în viaţa adultă, pentru că va accesa constant acest rol, dezirabil în ochii săi de copil, rol ce presupune deresponsabilizare, atitudine nonasertivă, autosabotantă şi pasivitate în viaţa propie. De asemenea, respingerea psihică a agresorului în copilărie conduce la reprimarea agresivităţii în perioada adultului, ceea ce impietează asupra masculinităţii copilului băiat, lăsându-l fără unelte în competiţii, confruntări, susţinerea scopurilor pe termen lung, a iniţiativelor şi curajului.

Ieşirea din alianţa cu victima şi contraidentificarea cu agresorul presupune accederea unei perspective adulte asupra realităţii trăite în copilărie, în care nimic nu este în totalitate alb şi nici unitar negru, ci nuanţat, amestecat, bine şi rău deopotrivă: victima şi agresorul au jocul lor psihologic, la care participă în egală măsură, cu responsabilităţi egale, deşi paradoxal nici una din părţi nu-şi asumă nici o responsabilitate. O perspectiva adultă dezvoltată este cea care poate susţine copilul interior să accepte că ambii părinţi au fost atât buni, cât şi răi, adică oameni, cu vulnerabilităţile şi limitările lor. Şi este cea care poate să-l elibereze pe copilul devenit adult din încurcăturile cu părinţii pentru a-l disponibiliza pentru o viaţă matură şi responsabilă.

Lucrul terapeutic cu schemele psihice din domeniul autonomiei şi performanţei deficitare: dependenţă/incompetenţă, vulnerabilitate la vătămare sau boală, interdependenţă/sine infantil şi eşec


lipsa independentei

1. Schema dependenţă/incompetenţă
Descrierea schemei Conţine convingerile de dependenţă şi incompetenţă asociate cu amintirile aferente lor; se formează prin frustrarea nevoii din copilărie de autonomie şi performanţă.
Convingerea fundamentală a schemei Convingerea că persoana nu e capabilă să se descurce în viaţa cotidiană (incompetenţă) şi că are nevoie de o alta care s-o ajute cu responsabilităţile proprii (dependenţă).
Cauzele formării schemei
  • Părinţii nu au susţinut suficient independenţa copilului;
  • Relaţia de dependenţă cu o persoană importantă (unul dintre părinţi, de obicei);
  • Părinţii nu au susţinut dezvoltarea abilităţilor necesare vieţii de zi cu zi.
Caracteristicele persoanelor cu această schemă

 

  • Nu au încredere în sine;
  • Sunt foarte stresaţi când e nevoie să se confrunte cu schimbări;
  • Creează relaţii de dependenţă cu ceilalţi;
  • Cer ajutorul celorlalţi mai des decât cei care nu au această schemă;
  • Cer sfaturi cu privire la propriile decizii;
  • Au dificultaăţi în a lua decizii;
  • Au dificultăţi când trebuie să realizeze ceva independent;
  • Pot resimţi anxietate, panică, fobii, somatizări;
  • Pot să aibă un comportament compensatoriu refuzând să se bazeze pe alţii, însă cu un mare consum energetic interior.
Scopuri terapeutice pentru clienţii cu această schemă
  • Dezvoltarea încrederii în sine;
  • Reducerea dependenţei de alţi oameni;
  • Depăşirea evitării de către client a implicării în sarcini pe cont propriu.
Strategii terapeutice bazate pe relaţia terapeutică
  • E necesar ca terapeutul să fie atent astfel încât clientul să nu devină dependent de sine;
  • Terapeutul trebuie să suporte un oarecare grad de dependenţă la începutul terapiei iar apoi să încurajeze independenţa clientului.
Strategii terapeutice bazate pe aria cognitivă

 

  • Modificarea la client a ideii că are nevoie de ceilalţi pentru a se descurca;
  • Clarificarea cognitivă a costurilor relaţiilor de dependenţă;
  • Utilizarea strategiilor cognitive de creştere a motivaţiei clientului pentru independenţă.
Strategii terapeutice bazate pe aria experienţială
  • Confruntarea, în plan imaginar, cu părintele supraprotector, pentru ventilarea furiei faţă de acesta;
  • Întărirea părţii de adult sănătos din interiorul clientului;
  • Exersarea în plan imaginar a abordării diverselor situaţii cotidiene.
Strategii terapeutice bazate pe aria comportamentală
  • Învăţarea şi aplicarea unor tehnici de reducere a anxietăţii;
  • Realizarea în realitate a unor sarcini comportamentale de gestionare a unor probleme de viaţă curente (în cabinet, prin intermediul jocului de rol sunt exersate abilităţile necesare).
Concluzii Deoarece scopul intervenţiei terapeutice este creşterea independenţei clienţilor cu această schemă, accentul cade pe tehnicile comportamentale de implementare în realitate a progreselor realizate în context terapeutic.
2. Schema vulnerabilitate la vătămare sau boală
Descrierea schemei Conţine convingerea că oricând un eveniment catastrofic se poate întâmpla, împreună cu amintirile care au stat la baza formării acestei idei.
Convingerea fundamentală a schemei Convingerea că o catastrofă se poate întâmpla în orice moment.
Cauzele formării schemei ·        Evenimente traumatice în perioada de formare şi dezvoltare a personalităţii;

·        Părinţi care au această schemă şi o transmit prin educaţie copiilor lor.

Caracteristicele persoanelor cu această schemă

 

·        Se descurcă în sarcini cotidiene;

·        Au o teamă majoră că evenimentele intens negative pot apărea: boli, accident, faliment etc.;

·        Emoţie predominantă: anxietatea;

·        De obicei evită situaţiile pe care le consideră a avea un potenţial periculos;

·        Unele persoane pot adopta un comportament compensatoriu foarte riscant.

Scopuri terapeutice pentru clienţii cu această schemă ·        Ajutarea clienţilor să evalueze mai realist posibilitatea declanşării evenimentelor catastrofale;

·        Creşterea încrederii clienţilor în abilitatea lor de a gestiona evenimentele negative.

Strategii terapeutice bazate pe relaţia terapeutică ·        Atitudine suportivă, de susţinere a clientului că se poate descurca în diverse situaţii de care îi este teamă.
Strategii terapeutice bazate pe aria cognitivă

 

·        Clarificarea dezavantajelor stilului de viaţă generat de o asemenea convingere;

·        Explorarea cognitivă a posibilităţii de apariţie a evenimentelor catastrofale;

·        Explorarea cognitivă a abilităţii clienţilor de a gestiona evenimentele de care se tem.

Strategii terapeutice bazate pe aria experienţială ·        Abordarea posibilelor traume;

·        Repetiţii, în plan imaginar, a gestionării unor situaţii din categoria celor care le inspiră teamă clienţilor;

·        Exersarea, în plan imaginar a modului de adult sănătos care ajută copilul speriat să se descurce în diverse situaţii.

trategii terapeutice bazate pe aria comportamentală ·        Învăţarea unor tehnici de control a anxietăţii;

·        Expunerea graduală la un stil de viaţă mai puţin limitativ.

Concluzii Ca şi în cazul schemei anterioare, e important ca stilul de viaţă evitant să fie înlocuit cu unul mai direct, de confruntare cu diverse situaţii.
3. Schema interdependenţă/sine infantil
Descrierea schemei Schemă psihică rezultată din frustrarea nevoii de autonomie şi performanţă ce conduce la o identitate neclară şi la un sentiment de gol interior; persoanele care conţin această schemă sunt de obicei într-o relaţie fuzională cu unul dintre părinţi.
Convingerea fundamentală a schemei 1.        Convingerea că nici una dintre cele două persoane interdependente nu poate supravieţui separării;

2.        Convingerea că persoanele care o conţin nu ştiu cine sunt.

Cauzele formării schemei
  • Relaţie de dependenţă, fuzională cu una dintre părinţi.
  • Părinţi foarte autoritari, ce au determinat prin acest stil un foarte slab contact cu sinele autentic la copiii lor.
Caracteristicele persoanelor cu această schemă

 

·        Identitatea lor se pierde în identitatea persoanelor cu care sunt în interdependenţă;

·        Simt că nici una din persoanele din relaţia fuzională nu va supravieţui separării;

·        Se pot simţi copleşiţi şi sufocaţi de persoana cu care au o relaţie de dependenţă;

·        Nu ştiu cine sunt, ce preferinţe, ce nevoi, ce interese.

Scopuri terapeutice pentru clienţii cu această schemă ·        Ajutarea clienţilor să intre în contact cu sinele lor real: nevoi, preferinţe, opinii, emoţii;

·        Stabilirea limitelor în relaţiile de dependenţă.

Strategii terapeutice bazate pe relaţia terapeutică Relaţie terapeutică nici prea apropiată, nici prea distantă.
Strategii terapeutice bazate pe aria cognitivă

 

·        Identificarea cognitivă a propriilor preferinţe, opinii, nevoi;

·        Investigarea avantajelor şi dezavantajelor de a avea un stil de viaţă distinct;

·        Clarificarea asemănărilor şi deosebirilor faţă de persoanele de dependenţă.

Strategii terapeutice bazate pe aria experienţială ·        Facilitarea contactului cu propriile emoţii şi nevoi;

·        Clarificarea relaţiei cu figura parentală interdependentă şi realizarea separării psihice de aceasta;

·        Retrăirea în plan imaginar a evenimentelor din copilărie în care clientul a fost împiedicat să se poziţioneze şi oferirea posibilităţii de exprimare acum, în prezent, cu scopul validării copilului interior şi întăririi contactului cu sine.

Strategii terapeutice bazate pe aria comportamentală ·        Realizarea de sarcini de autocunoaştere, de exemplu explorarea preferinţelor: filme preferate, muzică, activităţi, cărţi preferate etc.;

·        Realizarea de către clienţi a unor liste cu ceea ce le place şi ce nu, pentru diverse domenii.

Concluzii Pentru această schemă, clienţii e necesar să-şi dezvolte contactul cu sine şi să înveţe să se delimiteze de ceilalţi, în relaţiile cu semenii.
4. Schema psihică eşec
Descrierea schemei Schemă rezultată din frustrarea nevoii de autonomie şi performanţă, ce conduce la senzaţia subiectivă de eşec în viaţă, în general sau doar în anumite domenii ale vieţii.
Convingerea fundamentală a schemei Cei care conţin această schemă au convingerea că vor avea eşec în ceea ce întreprind pentru că nu sunt la fel de capabili ca alţi oameni (în domenii legate de bani, statut social, sport, şcoală etc.).
Cauzele formării schemei ·        Lipsa de validare în copilărie;

·        Standarde nerealiste fixate de persoanele cu autoritate, ce au generat fie eşecuri, fie anxietate foarte mare interpretată ca fiind generată de lipsa de abilităţi;

·        Identificarea inconştientă cu o persoană respinsă de sistemul familial.

Caracteristicele persoanelor cu această schemă

 

·        Autosabotarea succesului;

·        Evitarea implicării în sarcini;

·        Comportamente supracompensatorii de implicare excesivă în diverse activităţi (supracompensatorii pot fi oameni de succes, dar care se simt ca nişte impostori în interior);

·        Se simt întotdeauna mai puţin capabili sau cu mai puţin succes decât cei cu care se compară;

·        Autosabotorii ajung real să se confrunte cu multe eşecuri.

Scopuri terapeutice pentru clienţii cu această schemă ·        Creşterea stimei de sine;

·        Dezvoltarea unor abilităţi (acolo unde există deficit).

Strategii terapeutice bazate pe relaţia terapeutică ·        Terapeutul oferă un model sănătos de abordare a muncii;

·        Terapeutul e nevoie să ofere structură, să-i susţină realizările şi

să-i recunoască meritele clientului.

Strategii terapeutice bazate pe aria cognitivă ·        Conştientizarea realizărilor şi abilităţilor.
Strategii terapeutice bazate pe aria experienţială Retrăirea în plan imaginar a situaţiilor frustrante din copilărie pentru:

·        a ventila furia faţă de autoritatea care i-a invalidat;

·        înţelegerea faptului că eşecul s-a datorat fie atitudinii critice a celorlalţi, fie că nu a fost un real eşec, ci doar a fost interpretat astfel.

Strategii terapeutice bazate pe aria comportamentală Înlocuirea strategiilor dezadaptative de coping (evitarea sarcinilor, implicarea excesivă sau autosabotajul) cu comportamente mai sănătoase: confruntarea cu sarcinile, fixarea de scopuri realiste şi acţionarea în realitate pentru atingerea lor.
Concluzii În lucrul cu această schemă e important să susţinem clienţii pentru a putea să acţioneze mai eficient în domeniile vieţii lor caracterizate prin eşec.

 

Bibliografie:
Fontaine, O, Fontaine, Ph., Ghid clinic de terapie comportamentală şi cognitivă, Ed. Polirom, Iaşi, 2008
Yalom, Irvin, Darul psihoterapiei, Ed. Veilant, Bucureşti, 2002
Young, E. Jeffrey, Klosko, S. Janet, Weishaar, E. Marjorie, Terapia centrată pe scheme cognitive

 

Lucrul terapeutic cu schema cognitivă izolare socială/înstrăinare


izolare sociala

Descrierea schemei: combinaţie psihică (idei, emoţii, imagini psihice) al cărei nucleu central este convingerea diferenţei faţă de ceilalţi. Persoanele care deţin această schemă gândesc că sunt şi chiar se simt mai mult diferite decât asemănătoare celorlalţi.

Nevoia frustrată în copilărie: nevoia de ataşament securizant.

Cauzele formării acestei scheme:

  • a fi diferit în sens pozitiv sau negativ, fără a fi ajutat să sesizezi şi punctele comune cu ceilalţi; exemplu de diferenţe: a fi talentat, a fi foarte sărac sau foarte bogat, a avea un handicap, a suferi un anumit tip de traumă, a fi foarte frumos sau foarte urât, a aparţine unei anumite minorităţi etc.

Caracteristicile persoanelor cu această schemă:

  • sesizează foarte uşor diferenţele faţă de ceilalţi;
  • în grupuri, fie nu se integrează, fie au o poziţie oarecum marginală;
  • de obicei preferă să evite interacţiunile sociale;
  • se angajează frecvent în activităţi solitare;
  • e posibil ca anumite abilităţi sociale să fie mai puţin dezvoltate, datorită interacţiunilor sociale mai sărace.

Scopuri terapeutice când lucrăm cu clienţi cu această schemă:

  • să-i ajutăm să nu se mai simtă atât de diferiţi şi să sesizeze şi punctele comune cu ceilalţi;
  • identificarea de către clienţi a grupurilor sociale cu interese asemănătoare cu cele proprii şi accesarea acestora cu scopul creării de legături cu membrii lor.

Strategii terapeutice:

  1. Bazate pe relaţia terapeutică: relaţia terapeutică poate contracara sentimentul de singurătate al clientului, dar ea nu este suficientă pentru adaptarea socială a acestuia în lipsa unor strategii de integrare socială.
  2. Bazate pe cogniţie:
    • identificarea cognitivă a asemănărilor cu ceilalţi;
    • conştientizarea faptului că există oameni cu care clientul poate semăna chiar pe dimensiunea pe care o consideră foarte diferenţiatoare la sine însuşi;
    • contracararea gândurilor automate negative de separare de ceilalţi şi înlocuirea lor cu altele mai constructive.
  3. Bazate pe aria experienţială: imagerie dirijată legată de situaţiile de excludere socială din copilărie cu scopul ventilării furiei, acordării înţelegerii şi validării reparatorii pentru părţile respinse din sine şi întăririi părţii de adult sănătos din personalitatea clientului.
  4. Bazate pe aria comportamentală:
  • susţinerea clientului să intensifice relaţiile sociale;
  • învăţarea tehnicilor de gestionare a anxietăţii sociale;
  • dezvoltarea unor abilităţi sociale (acolo unde este cazul).
Bibliografie:
Fontaine, O, Fontaine, Ph., Ghid clinic de terapie comportamentală şi cognitivă, Ed. Polirom, Iaşi, 2008
Yalom, Irvin, Darul psihoterapiei, Ed. Veilant, Bucureşti, 2002
Young, E. Jeffrey, Klosko, S. Janet, Weishaar, E. Marjorie, Terapia centrată pe scheme cognitive

 

Lucrul terapeutic cu schema deficienţă/ruşine


mar cu defecteSchema psihică deficienţă/ruşine, o structură ce constă într-un ansamblu de convingeri şi amintirile aferente acestora, aparţine domeniului izolare/separare, conform teoriei schemelor cognitive a lui J. Young şi ia naştere prin nesatisfacerea sau satisfacerea inadecvată a nevoii de ataşament securizant în copilărie.

Convingerea centrală a acestei scheme, anume aceea: ”Sunt o persoană nevaloroasă” îl conduce pe cel care o conţine la a se simţi fără valoare sau cu o valoare foarte mică.

Printre cauzele ce stau la baza formării acestei scheme vom regăsi frecvent critici exacerate, jigniri, respingeri şi invalidări emoţionale, precum şi etichetări care să facă referire la lipsa de valoare, toate suportate de persoana care conţine schema, în relaţie cu una sau alta dintre persoanele semnificative din perioada sa de creştere şi dezvoltare.

Cei care au această schemă pot să dezvolte una sau mai multe dintre următoarele caracteristici:

  • se consideră şi se simt fără valoare, cu defecte, inferiori sau imposibil de iubit; partea pe care o simt ca fiind defectă ar putea să fie de natură fizică sau psihică sau să cuprindă aspecte din ambele;
  • simt mereu umilinţă atunci când e vorba de personalitatea lor;
  • se tem ca, într-un context relaţional mai apropiat, ceea ce sunt să nu fie descoperit şi apoi să fie respinşi şi de aceea menţin o distanţă emoţională confortabilă în relaţiile pe care le dezvoltă;
  • mecanismele de coping utilizate pentru a nu intra în contact permanent cu ruşinea aferentă schemei sunt:
    1. capitularea: în lupta cu convingerile pare că au capitulat, se simt constant fără valoare şi, în relaţii, aleg parteneri critici care să-i umilească şi respingă;
    2. evitarea: persoana evită intimitatea prea strânsă tocmai pentru a nu fi descoperită şi respinsă;
    3. supracompensarea: persoana neagă conştient ceea ce simte inconştient, vrea să pară perfectă şi îi critică constant pe ceilalţi.
  • în relaţii, joacă constant dinamica agresor-victimă;
  • pot abuza de diverse substanţe sau pot dezvolta tulburărri de alimentaţie, pentru a evita contactul cu sinele lor pe care îl simt defect.

Scopuri terapeutice atunci când se lucrează cu clienţii cu această schemă:

  • creşterea stimei de sine;
  • înlocuirea mecanismelor de coping de evitare, capitulare sau supracompensare cu comportamente mai constructive: toleranţă faţă de sine şi faţă de alţii, deschidere intra- şi interpersonală.

Strategii terapeutice utilizate cu aceşti clienţi:

  1. bazate pe relaţia terapeutică:
  • relaţia terapeutică este un element fundamental al intervenţiei; este foarte important ca terapeutul să ofere validare emoţională şi suport consistente;
  1. bazate pe aria cognitivă:
  • clienţii culeg informaţii realiste care pot infirma convingerea centrală, aceea că nu au deloc valoare
  • clienţii analizează informaţii care susţin ideea că au valoare în diverse domenii de viaţă;
  • clienţii învaţă să mute accentul pe trăsăturile dezirabile ale personalităţii lor şi să reconsidere cognitiv ceea ce consideră a fi defect;
  • clienţii creează asociaţii logice între sentimentul de ruşine şi aspectele pe care le consideră defectuoase şi atitudinile exagerat de critice ale persoanelor semnificative din trecutul lor;
  1. bazate pe aria experienţială:
  • clienţii retrăiesc în context terapeutic situaţiile dificile timpurii în care au fost criticaţi, jigniţi şi respinşi, cu scopul atât a exprimării furiei trăite, cât şi al confruntării figurii parentale;
  • partea adultă din clienţi este susţinută de terapeut să se manifeste suportiv şi validant faţă de partea rănită în experienţele dificile timpurii;
  1. bazate pe aria comportamentală:
  • clienţii sunt susţinuţi să intre în relaţii cu persoane suportive mai degrabă decât cu persoane critice;
  • clienţii evitanţi sunt susţinuţi să-şi dezvolte abilităţile sociale;
  • clienţii învaţă să recunoască reacţiile adecvate faţă de critică (acceptarea sau respingerea verbală), de cele inadecvate (atac, învercare de dovedire cu orice preţ a falsităţii criticii) şi să implementeze în comportament reacţiile adecvate;
  • clienţii sunt susţinuţi să se deschidă mai mult în relaţiile lor importante;
  • clienţii supracompensatori sunt susţinuţi să fie mai puţin critici cu ceilalţi.

Chiar dacă sunt realizate aceste intervenţii, schema cognitivă deficienţă/ruşine este una persistentă care se atenuează cu greu, chiar şi context terapeutic.

Bibliografie:
Fontaine, O, Fontaine, Ph., Ghid clinic de terapie comportamentală şi cognitivă, Ed. Polirom, Iaşi, 2008
Yalom, Irvin, Darul psihoterapiei, Ed. Veilant, Bucureşti, 2002
Young, E. Jeffrey, Klosko, S. Janet, Weishaar, E. Marjorie, Terapia centrată pe scheme cognitive

 

Lucrul terapeutic cu schema cognitiva deprivare emoţională


3.3Schemele cognitive sunt tipare generalizate de gândire şi simţire ce conţin convingeri referitoare la sine şi la relaţiile cu ceilalţi, precum şi amintirile aferente lor (senzaţii, idei, emoţii). Ele se structurează în copilărie sau mai târziu şi influenţează constant comportamentul, inclusiv în perioada adultă. Sunt structuri psihice care reflectă climatul emoţional şi modul cum a fost tratat individul în perioadele timpurii ale vieţii sale.

Schemele cognitive pot fi împărţite în dezadaptative şi adaptative. Primele (din care face parte şi schema deprivare emoţională) apar ca rezultat al raportării negative la nevoile emoţionale ale copilului (frustrare, traumatizare, îndeplinire în exces) sau al identificării selective cu persoane semnificative din copilărie.

Convingerea centrală a acestei scheme: în relaţii, e foarte probabil să nu-ţi fie satisfăcute nevoile emoţionale.

Descrierea persoanelor cu această schemă:

  • relaţional, fie evită relaţiile intime, fie intră în relaţii – de obicei cu persoane indisponibile emoţional – şi au un comportament insistent şi nerealist prin care cer satisfacerea nevoilor;
  • experimentează constant sentimentul existenţial de a fi neînţelese, neiubite şi oarecum singure pe lume;
  • nu ştiu să ceară într-o manieră adecvată satisfacerea nevoilor;
  • pot să ofere mult sprijin şi suport emoţional celorlalţi, ca modalitate compensatorie faţă de deficitul emoţional experimentat în copilărie.

Scopuri terapeutice pentru terapia cu clienţii care au această schemă:

  • clienţii să-ţi conştientizeze şi să-şi accepte propriile nevoi emoţionale;
  • clienţii să înveţe să ceară asertiv îndeplinirea nevoilor;
  • clienţii să înveţe să identifice potenţialii parteneri disponibili emoţional.

Intervenţia terapeutică bazată pe relaţia terapeutică:

  • relaţia terapeutică este un element central al terapiei;
  • terapeutul trebuie să creeze un mediu suportiv, conţinător, empatic în care clienţii să se simtă ascultaţi, validaţi, înţeleşi.

Intervenţia terapeutică bazată pe aria cognitivă:

  • clienţii sunt susţinuţi să identifice argumente cognitive prin care să combată ideea că ceilalţi oameni nu sunt dispuşi să le satisfacă nevoile emoţionale.

Intervenţia terapeutică bazată pe aria experienţială:

  • clienţii retrăiesc experienţele deprivante emoţional în context terapeutic cu scopul consolării părţii de copil deprivat şi confruntării figurii autoritare deprivante afectiv;
  • susţinerea părţii de copil singuratic şi deprivat a clientului de către partea de adult a acestuia.

Intervenţia terapeutică bazată pe aria comportamentală:

Clienţii sunt susţinuţi să realizeze următoarele obiective comportamentale:

  • identificarea propriilor nevoi;
  • exersarea abilităţii de a cere satisfacerea nevoilor emoţionale;
  • identificarea partenerilor disponibili/indisponibili emoţional;
  • încurajarea intrării în relaţie cu parteneri disponibili emoţional.
Bibliografie:
Fontaine, O, Fontaine, Ph., Ghid clinic de terapie comportamentală şi cognitivă, Ed. Polirom, Iaşi, 2008
Yalom, Irvin, Darul psihoterapiei, Ed. Veilant, Bucureşti, 2002
Young, E. Jeffrey, Klosko, S. Janet, Weishaar, E. Marjorie, Terapia centrată pe scheme cognitive

 

Lucrul terapeutic cu schema cognitivă neîncredere/abuz


3.4Convingerea fundamentală a schemei: oamenii nu sunt de încredere şi pot chiar să te abuzeze.

Descrierea persoanelor cu această schemă:

  • la un nivel profund, nu au încredere în ceilalţi şi se aşteapă ca, în relaţiile pe care le stabilesc cu ceilalţi, să fie înşelaţi, minţiţi, să se profite de ei, să fie abuzaţi;
  • comportamental pot fi precauţi, suspicioşi;
  • fie evită relaţiile intime, fie intră în relaţii în care joacă unul din rolurile agresor-victimă.

Cauze posibile ale formării acestei scheme: experienţele şi relaţiile abuzive timpurii (din perioada de dezvoltare a personalităţii), relaţiile cu figurile de ataşament insecurizante şi abuzive.

Scopurile terapeutice când lucrăm cu clienţi care au această schemă:

  • clienţii să înţeleagă că există oameni care pot fi de încredere;
  • clienţii să înveţe să facă distincţia între oamenii de încredere şi cei care nu sunt de încredere;
  • clienţii să înveţe să pună limite clare şi ferme comportamentelor abuzive din relaţii.

Intervenţia terapeutică bazată pe relaţia terapeutică:

  • relaţia terapeutică este factorul central al intervenţiei;
  • relaţia terapeutică trebuie să ofere siguranţa emoţională de care clienţii au nevoie.

Intervenţia terapeutică bazată pe aria cognitivă:

  • se aduc contraargumente logice, cognitive, extrase din realitate, împotriva ideii că oamenii nu sunt de încredere;
  • se abordează cognitiv ideea asumării responsabilităţii pentru abuzul suferit cu scopul plasării acesteia asupra persoanelor care au abuzat.

Intervenţia terapeutică bazată pe aria experienţială:

  • retrăirea în context terapeutic a experienţelor abuzive cu scopul integrării acestora;
  • consolarea părţii de copil interior;
  • identificarea agresorului ca o parte rea şi confruntarea acestuia;
  • dezidentificarea interioară cu partea de agresor;
  • întărirea părţii de adult sănătos.

Intervenţia terapeutică bazată pe aria comportamentală:

  • identificarea comportamentelor neîncrezătoare, suspicioase din relaţii şi înlocuirea acestora cu comportamente mai încrezătoare;
  • exersarea abilităţii de a pune limite clare în relaţii;
  • exersarea abilităţii de a identifica partenerii abuzivi şi a acelora neabuzivi;
  • construirea de relaţii cu parteneri nonabuzivi.
Bibliografie:
Fontaine, O, Fontaine, Ph., Ghid clinic de terapie comportamentală şi cognitivă, Ed. Polirom, Iaşi, 2008
Yalom, Irvin, Darul psihoterapiei, Ed. Veilant, Bucureşti, 2002
Young, E. Jeffrey, Klosko, S. Janet, Weishaar, E. Marjorie, Terapia centrată pe scheme cognitive

Cum abordăm terapeutic persoanele care au convingeri disfuncţionale din sfera abandonului


4.4Persoanele cu convingeri disfuncţionale din sfera abandonului (adică cele care conţin schema abandon, conform J. Young) cred că oamenii apropiaţi, mai devreme sau mai târziu, le vor abandona – fie le vor părăsi, fie vor pleca, fie se vor îmbolnăvi şi vor muri. Aceste credinţe conduc la o stare emoţională tensionată în relaţii, la vigilenţă faţă de orice semnal care ar putea fi corelat cu abandonul şi la dezvoltarea unor strategii diverse de control pentru a preîntâmpina sau împiedica abandonul. De asemenea, conform tendinţei fireşti de armonie între aspectele psihice şi realitate, aceste persoane vor alege ca parteneri de relaţie pe aceia care au o mai mare probabilitate de a fi imprevizibili, instabili, indisponibili şi predispuşi spre a abandona. Există şi persoane din această categorie care, pentru a nu se confrunta cu abandonul, evită total relaţiile apropiate.

În procesul terapeutic scopul principal, atunci când lucrăm cu convingeri din sfera abandonului, este să-i ajutăm pe clienţii care le conţin să aibă o perspectivă mai realistă asupra stabilităţii relaţiilor. Aceasta presupune scăderea anxietăţii relaţionale, precum şi diminuarea comportamentelor de control din relaţii. Strategiile terapeutice utilizate sunt din 4 arii distincte:

  • relaţia terapeutică
  • aria cognitivă
  • aria experienţială
  • aria comportamentală.

Relaţia terapeutică stabilită cu clienţii ce au această schemă este factorul central al demersului terapeutic, principala resursă vindecătoare. Dacă în procesul terapeutic clienţii reuşesc să stabilească o relaţie de încredere şi stabilitate, aceasta va contrabalansa relaţiile anterioare instabile ce au stat la baza formării convingerilor lor disfuncţionale. În timp, acest tipar de relaţie stabilă va putea fi generalizat şi transferat şi asupra altor relaţii din realitate.

Strategiile terapeutice din sfera cognitivă presupun schimbarea percepţiei clientului asupra relaţiilor, percepţie conform căreia persoanele apropiate, mai devreme sau mai târziu, îl vor părăsi. Pentru a realiza această modificare perceptivă sunt utile discuţiile asupra aşteptărilor nerealiste relaţionale, asupra comportamentelor normale dintr-o relaţie, precum şi a comportamentelor disfuncţionale de manipulare, agăţare şi control din relaţii.

Strategiile cognitive sunt necesare pentru că ideile din componenţa convingerii pot fi abordate prin argumente logice, realiste, dar ele nu sunt suficiente pentru modificarea schemelor pentru că, dacă nu acţionăm asupra aspectelor emoţionale, schimbarea, de fapt, nu se produce.

Strategiile experienţiale sunt cele care permit accesarea nucleului emoţional al convingerii de abandon. Prin intermediul imageriei dirijate sau prin tehnica scaunului gol, noi putem să reproducem experienţele de abandon timpurii care au structurat aceste convingeri. Scopul reproducerii acestor evenimente este multiplu:

  • validarea emoţională şi a nevoilor copilului abandonat
  • consolarea copilului de către terapeut sau de către partea sănătoasă de adult a clientului
  • dezvoltarea unui adult sănătos al clientului care să fie capabil să apere, să protejeze partea de copil vulnerabil din interiorul său.

Prin aceste experienţe terapeutice de grijă şi suport faţă de copilul interior abandonat, se reduce tensiunea emoţională a evenimentelor traumatice şi se oferă posibilitatea stabilirii unei noi semnificaţii – mai sănătoase – asupra relaţiilor cu ceilalţi.

Strategiile comportamentale urmăresc modificarea tiparelor de alegere a partenerilor şi a celor de fiinţare în relaţii. Astfel se urmăreşte modificarea conştientă a comportamentelor exagerate de furie, control, manipulare, gelozie, precum şi a acelora de alegere a unor parteneri instabili sau indisponibili.

Toate aceste strategii, utilizate adecvat în procesul terapeutic, conduc la o slăbire a forţei convingerilor de abandon, astfel schema activându-se mai rar şi cu o intensitate mai scăzută.

Bibliografie:
Young, E. Jeffrey, Klosko, S. Janet, Weishaar E. Marjorie, Terapia centrată pe scheme cogntive, ASCR, Cluj-Napoca, 2015

Căutătorii


cautatorulMă plictisesc tare când urmăresc câte un psiholog/psihoterapeut invitat la diverse emisiuni TV. Atât de tare încât, la un moment dat, e musai să schimb canalul. Dacă la aceeaşi emisiune sunt invitaţi un psiholog şi cineva de altă profesie (un actor, de exemplu) de obicei e mai interesant pentru mine să ascult ce spune cel care nu e psiholog. Pentru că de multe ori acesta vorbeşte mai organic, mai viu, exprimându-şi mai natural diverse gânduri şi trăiri emoţionale generate în contextul vieţii sale. Prin comparaţie, psihologul, intrând în rolul care i se oferă de către realizatorul/moderatorul emisiunii, acela de atotştiutor în ale omenescului, face un mix rigid, abstract şi cam neintegrat cu structura personalităţii sale, din ceea ce ştie, ceea ce a citit şi ceea ce a trăit.

Nu vreau să aduc, prin cele spuse mai sus, un blam psihologilor. Cred că se ajunge la situaţia aceasta pentru că psihologii preiau cu prea mare uşurinţă rolul de Moş Crăciun care li se oferă prin spaţiile de emisie. Şi devin astfel artificiali.

Psihologii/psihoterapeuţii sunt de fapt nişte căutători care se străduiesc constant să ajungă la adevărul celuilalt folosindu-se de informaţii (culese din facultate, mastere, doctorate, cărţi şi multe, multe formări de specialitate), de gânduri proprii, trăiri personale şi caracteristici de personalitate. Pentru că fiecare fiinţă umană este unică şi conţine adevăruri care sunt numai ale ei iar, pentru a accede la zonele acestea sacre şi fragile, e nevoie să păşim cu grijă şi multă blândeţe.

Cu riscul de-a ne dezamăgi interlocutorii care se aşteaptă să ştim tot din sfera umanului, cred că e nevoie să ne asumăm şi limitele noastre inerente. Să afirmăm ceea ce ştim, dar şi ceea ce nu ştim, ceea ce putem şti şi ceea ce nu, ceea ce suntem siguri, dar şi zonele de nesiguranţă. Pentru a putea păstra ceea ce suntem de fapt: identitatea de căutători vii ai omenescului.

Terapia centrată pe scheme cognitive


terapia centrata pe scheme cognitiveTocmai ce am terminat-o de citit, iar impresia din timpul lecturii şi chiar şi acum, la finalul acesteia, este aceea de consistenţă hrănitoare. Informaţia pe care o conţine e bogată, atât pe linie conceptuală, cât şi în direcţia intervenţiei psihoterapeutice şi foarte bine structurată. Nu am avut deloc senzaţia de plictiseală care de obicei îmi apare atunci când informaţia se diluează sau când redundanţa depăşeşte un anumit nivel admis şi chiar cerut pentru o bună receptare a mesajului. De la un capăt la altul al cărţii atenţia mi-a fost ţinută trează şi am cules constant cunoştinţe extraordinar de folositoare atât pentru cunoaşterea propriei persoane, cât şi pentru intervenţia psihoterapeutică.

Este o carte de care aveam nevoie, o carte care informează, dar şi formează. Aş spune că e o adevărată şcoală de terapie.

Pe scurt, conţinutul ei se referă la schemele dezadaptative precoce în centrul cărora se situează convingerile dezadaptative personale formate despre noi, ceilalţi şi realitate, la felul în care acestea ne amprentează negativ vieţile şi la modalităţi concrete, terapeutice de atenuare a acestora.

Este o carte pe care o recomand specialiştilor din orice orientare psihoterapeutică şi chiar şi nespecialiştilor care au o oarecare familiarizare cu cărţile de psihologie/psihoterapie.

Unde te simţi tu?


spatiu psihicAşa cum avem un spaţiu al nostru pe care îl ocupăm fizic, cu corpul nostru, cu organele noastre, tot aşa putem vorbi de un spaţiu interior psihic, ce cuprinde tot ceea ce producem prin intermediul proceselor şi fenomenelor psihice: imagini, idei, trăiri afective, convingeri, atitudini, nevoi etc. Toate acestea sunt delimitate de nişte limite psihice, ca nişte cordoane imaginare care ne semnalizează nouă şi celorlalţi ce este al nostru şi ce nu, unde ne terminăm, fiecare dintre noi şi unde începe altceva sau altcineva.

A fi în bun contact cu tine înseamnă a avea un grad crescut de conştientizare legat de acest spaţiu psihic personal ceea ce conduce la a te simţi în interiorul tău, la a fi focusat pe tine, în tine, în interiorul graniţelor tale psihice.

Când însă dezvoltarea şi educaţia au privilegiat orientarea atenţiei către ceilalţi, atunci focusul nu mai este în interior, ci se deplasează asupra a ceea ce gândesc, simt sau asupra modalităţilor de acţiune a celorlalţi. O astfel de persoană nu se simte în sine, mai exact spus nu se simte, e ca şi cum ar trăi cumva fantomatic, interiorul fiind perceput ca un gol, sau ca o nebuloasă. De cele mai multe ori, spaţiul personal nu este perceput în totalitate ca un gol, ci focusul interior este deplasat asupra unui interior mai exterior, ca un fel de crustă formată din ciocnirea dintre sinele autentic şi nevoile celorlalţi. Psihanaliştii numesc astfel de oameni personalităţi de tip sine fals şi ele, deşi se simt cumva pe ele însele, această lipsă de priză cu ceea ce sunt cu adevărat este percepută ca un fel de falsitate, ca un fel de a nu fi, ca un fel de a nu exista în întregime. Tipologiile de tip ”salvator”, personalităţile depresive, precum şi cele grandomane, constituie toate personalităţi de tip sine fals.

Mai există oameni care nu reuşesc să se simtă, nici pe ei, nici pe ceilalţi, iar contactul cu propria persoană se face doar la nivelul gândurilor. E ca şi cum în spaţiul lor psihic ar exista numai idei, scheme cognitive, dar din care lipsesc cu desăvârşire emoţiile şi nevoile aferente acestora. Astfel de persoane sunt total în ceaţă în privinţa relaţiilor cu sine şi cu alţii. Nu ştiu ce simt ele însele, nu pot empatiza cu ceilalţi, nu ştiu dacă iubesc sau urăsc, nu ştiu dacă sunt plăcute sau antipatizate de alţii. Pot cel mult să proceseze cognitiv şi să deducă logic din anumite comportamente ce ar putea să simtă ceilalţi. Sunt persoane care au mari dificultăţi în a crea relaţii interpersonale pentru că, pentru a te conecta cu ceilalţi e nevoie să o faci în primul rând cu tine, să te simţi cu alte cuvinte.

Din fericire există şi persoane care pot fi focusate pe propriul interior, care se simt, care sunt în contact cu întreaga gamă de produse psihice. Ele sunt şi par centrate, echilibrate în cea mai mare parte a timpului, împăcate cu sine.

Când discutăm de focus, vorbim de o predominanţă a acestuia. Chiar şi cei bine centraţi în interior se pot focusa (şi o fac dealtfel) pe crusta lor sau pe ceilalţi.

Dacă se întâmplă să constaţi că focusul predominant nu e pe tine, ci pe ceilalţi, sau pe o parte construită la exteriorul interiorului tău, sau că nu te poţi focusa decât pe aspectele cognitive, e nevoie de o reconectare cu tine. Şi aceasta poate începe cu nişte întrebări simple: ”Ce simt eu acum?”, ”Ce gândesc eu acum?”, ”Ce-mi doresc eu acum? ”, ”Ce mă motivează acum?” iar, dacă eşti persistent, întrebările acestea pot pune bazele unei atitudini constante de autoobservaţie şi introspecţie.

De ce mamele sunt mai nervoase decât taţii când pun limite copiilor lor?


mama care pune limite copiluluiVorbind la modul general, femeile pun limite, afirmă reguli, spun ce e permis şi interzis copiilor, într-o manieră mai agitată, mai nervoasă, decât bărbaţii. E adevărat că nu se întâmplă întotdeauna aşa, ci mai ales atunci când mama joacă predominant rolul reglator în relaţie cu copiii ei.

Principiul matern este conţinător, suportiv, grefându-se armonios pe principiul feminin al receptivităţii. Principiul patern este în esenţa lui reglator, normativ, separator. Când unei mame îi revine constant rolul de fixare de limite, ea face ceva ce vine în contradicţie cu ceea ce este în însăşi esenţa ei: cineva care vine mai degrabă în ajutorul, care întâmpină, leagă, uneşte, conţine decât cineva care limitează, separă, asigură ordinea.

O mamă limitantă este o mamă care trăieşte în interiorul ei o ambivalenţă, o tensiune, de cele mai multe ori neconştientizată. Din această ambivalenţă – e nevoie să-i pun limite copilului, dar nu mă simt în acord cu mine când o fac – reiese un fel de nervozitate, agitaţie, anxietate şi uneori chiar furie.

Pentru ca mamele să poată să fie conţinătoare, suportive, afectuoase cu copiii lor ar trebui ca taţii să-şi asume rolul de implementare a limitelor, nu agresiv, ca Bau-baul de serviciu (cum uneori se întâmplă, exemplul relevant în acest sens fiind acel: ”Te spun tatălui tău şi o să vezi ce ţi se întâmplă!”), ci într-o manieră matură, asumată, fermă şi în acelaşi timp suportivă. În plus, autoritatea normativă e mai bine primită de către copii când ia aparţine tatălui şi nu mamei, aceştia captând prin antene subtile dificultatea şi tensiunea mamelor în acest rol.

În concluzie, pentru ca mamele să fie mame, aceasta implicând mai puţină nervozitate şi furie, e nevoie ca taţii să-şi asume rolul patern. Iar aceasta presupune ca taţii să vrea şi să fie taţi, dar şi să fie lăsaţi, chiar susţinuţi de partenerele lor în acest rol.