Misiune


conexiuni”Avem misiunea de a construi două lucruri în timpul vieţii. Primul dintre ele e să construim  realitatea fizică în care trăim. Al doilea se referă la a ne crea pe noi înşine şi acel sine care trăieşte în cadrul realităţii exterioare.

Ambele misiuni necesită o atenţie egală. Păstrarea echilibrului lor este o artă sacră şi foarte solicitantă. ”

Olga Kharitidi, Cercul revelaţiei, Ed. Elena Francisc, 2010, pag. 93

Advertisements

Anita Moorjani, Am murit şi m-am descoperit pe mine însămi


coperta am murit si m am descoperit pe mine insamiO carte inspirantă. O recomand deopotrivă celor care se caută pe sine, celor care vor să-şi îmbunătăţească viaţa, celor care au nevoie de repere în felul în care să şi-o trăiască, celor care suferă de diverse afecţiuni, precum şi celor sănătoşi. Tuturor! Pentru că este o carte minunată!

Aici autoarea descrie călătoria ei de viaţă încă din copilărie, adolescenţa, întâlnirea cu viitorul ei soţ şi căsătoria cu acesta, momentul în care se îmbolnăveşte de cancer şi perioada bolii, experienţa ei asociată intrării în comă atunci când medicii îi mai dădeau doar 24 ore de trăit şi ceea ce a urmat după aceea, adică însănătoşirea sa şi întoarcerea acasă, un eveniment cu dublă semnificaţie, fizică şi simbolică: descoperirea sinelui ei profund şi căutarea unei vieţi care să o reprezinte cu adevărat. Ce spune Anita că a îmbolnăvit-o? FRICA. Şi ce ştie că a vindecat-o? IUBIREA DE SINE.

Am simţit cititul acestei cărţi ca fiind o experienţă cu adevărat hrănitoare începând de la capitolul în care autoarea descrie ceea ce a trăit în apropierea morţii şi pănă la final.

Închei, oferindu-vă mai jos câteva pasaje din ceea ce transmite ea în această carte:

”…, am înţeles că nu voi putea găsi vreodată adevărata bucurie şi fericire decât iubindu-mă pe mine însămi, interiorizându-mă, urmându-mi inima şi făcând numai lucrurile care îmi plac cu adevărat. Am descoperit astfel că atunci când mi se pare că m-am rătăcit şi că nu-mi mai găsesc direcţia în viaţă (lucru care mi se întâmplă frecvent, inclusiv la ora actuală), adevărata semnificaţie a acestei stări este că am uitat de mine însămi, că nu mai sunt conectată la esenţa mea şi la menirea pe care am venit să o îndeplinesc în această lume. Acest lucru tinde să se întâmple ori de cîte ori nu îmi mai ascult vocea interioară şi când îmi cedez puterea lumii exterioare, cum ar fi reclamele TV, ziarele, marile companii de medicamente, opiniile celorlalţi oameni, convingerile culturale şi sociale etc.”

Identificarea cu victima sau realitatea în alb şi negru


ochi de copilCopiii au nevoie să vadă, să perceapă, să localizeze binele şi răul separat. Pentru că securizarea lor depinde de existenţa unui ”bine” curat, necontaminat de ”rău”. Astfel că ei separă binele de rău atât în ceea ce-i priveşte pe ceilalţi, dar şi pe ei înşişi. Şi oamenii nu vor fi şi buni şi răi, ci unii vor fi bunii, şi alţii vor fi răii, ”Bau-baul”. Iar când bunul este mult în preajma copilului, atunci inevitabil el se va confrunta cu răul din acesta. Ce va face atunci? Pentru a-şi păstra nealterată partea bună, va scinda persoana în o parte bună şi una rea şi, de asemenea, se va scinda pe sine în două, pentru ca o parte să poată interacţiona cu partea buna din ceilalţi şi o altă parte cu partea cea rea. Şi cele două părţi nu vor comunica între ele, ca şi cum ar fi din două universuri complet separate. Astfel mama nu va fi o entitate şi bună şi rea, ci va fi ca un fel de două entităţi, două mame: mama bună (când este caldă, suportivă, conţinătoare, atentă la nevoile copilului) şi mama rea (când este frustrantă, rece, critică, indiferentă sau neatentă). Mama rea naşte în copil un sine rănit, ce este imediat reprimat când acţiunile frustrante ale mamei încetează, făcând loc mamei bune care se corelează cu un sine optimist în interiorul copilului, sine ce vede realitatea şi pe mama deopotrivă în culori mai fericite. Acest mecanism de separare, de clivaj între bine şi rău îl ajută pe copil să supravieţuiască într-un mediu imperfect din punct de vedere al ofertei emoţionale, dar rămânerea în perspectiva de copil alterează perceperea realistă a lumii la vârsta adultă.

Acelaşi mecanism de separare, pe dimensiunea unii buni şi alţii răi poate fi sesizat cu uşurinţă în situaţia copiilor care provin din familii în care părinţii se ceartă şi se agresează constant şi, în acelaşi timp, îşi introduc copiii în rolul de mediatori în această problematică adultă. Adus într-un univers traumatizant care nu e pe măsura lui, copilul are nevoie să separe binele de rău, pentru a reduce răul pe care îl simte. Şi cum nu poate să-i considere pe amândoi buni (pentru că nu ar mai exista cearta, agresiunea), nici pe amândoi răi (căci sentimentul lui de siguranţă s-ar prăbuşi), nici pe amândoi şi buni şi răi (realitatea amestecată este la fel de insecurizantă ca şi una în totalitate rea ), atunci împarte cele două roluri, de bun şi rău, între cei doi părinţi. De obicei mama va fi cea bună, victima, iar tatăl va fi răul, agresorul. Mai departe, în această realitate scindată, copilul se va alia cu partea bună, adică se va identifica cu victima şi va respinge, se va contraidentifica cu agresorul. În copilărie, acest mecanism are avantajul să-i ofere copilului ceva securitate într-un mediu privativ şi neofertant. Dacă însă acest mecanism persistă în timp (şi de obicei aşa se întâmplă când nu este abordat prin diverse modalităţi de intervenţie psihologică), el va avea efecte negative asupra dezvoltării personalităţii şi implicit a vieţii celui care îl mai poartă în sine. Copilul identificat cu victima în copilărie se va transforma într-un adult ”victimă” în viaţa adultă, pentru că va accesa constant acest rol, dezirabil în ochii săi de copil, rol ce presupune deresponsabilizare, atitudine nonasertivă, autosabotantă şi pasivitate în viaţa propie. De asemenea, respingerea psihică a agresorului în copilărie conduce la reprimarea agresivităţii în perioada adultului, ceea ce impietează asupra masculinităţii copilului băiat, lăsându-l fără unelte în competiţii, confruntări, susţinerea scopurilor pe termen lung, a iniţiativelor şi curajului.

Ieşirea din alianţa cu victima şi contraidentificarea cu agresorul presupune accederea unei perspective adulte asupra realităţii trăite în copilărie, în care nimic nu este în totalitate alb şi nici unitar negru, ci nuanţat, amestecat, bine şi rău deopotrivă: victima şi agresorul au jocul lor psihologic, la care participă în egală măsură, cu responsabilităţi egale, deşi paradoxal nici una din părţi nu-şi asumă nici o responsabilitate. O perspectiva adultă dezvoltată este cea care poate susţine copilul interior să accepte că ambii părinţi au fost atât buni, cât şi răi, adică oameni, cu vulnerabilităţile şi limitările lor. Şi este cea care poate să-l elibereze pe copilul devenit adult din încurcăturile cu părinţii pentru a-l disponibiliza pentru o viaţă matură şi responsabilă.

Lucrul terapeutic cu schemele psihice din domeniul autonomiei şi performanţei deficitare: dependenţă/incompetenţă, vulnerabilitate la vătămare sau boală, interdependenţă/sine infantil şi eşec


lipsa independentei

1. Schema dependenţă/incompetenţă
Descrierea schemei Conţine convingerile de dependenţă şi incompetenţă asociate cu amintirile aferente lor; se formează prin frustrarea nevoii din copilărie de autonomie şi performanţă.
Convingerea fundamentală a schemei Convingerea că persoana nu e capabilă să se descurce în viaţa cotidiană (incompetenţă) şi că are nevoie de o alta care s-o ajute cu responsabilităţile proprii (dependenţă).
Cauzele formării schemei
  • Părinţii nu au susţinut suficient independenţa copilului;
  • Relaţia de dependenţă cu o persoană importantă (unul dintre părinţi, de obicei);
  • Părinţii nu au susţinut dezvoltarea abilităţilor necesare vieţii de zi cu zi.
Caracteristicele persoanelor cu această schemă

 

  • Nu au încredere în sine;
  • Sunt foarte stresaţi când e nevoie să se confrunte cu schimbări;
  • Creează relaţii de dependenţă cu ceilalţi;
  • Cer ajutorul celorlalţi mai des decât cei care nu au această schemă;
  • Cer sfaturi cu privire la propriile decizii;
  • Au dificultaăţi în a lua decizii;
  • Au dificultăţi când trebuie să realizeze ceva independent;
  • Pot resimţi anxietate, panică, fobii, somatizări;
  • Pot să aibă un comportament compensatoriu refuzând să se bazeze pe alţii, însă cu un mare consum energetic interior.
Scopuri terapeutice pentru clienţii cu această schemă
  • Dezvoltarea încrederii în sine;
  • Reducerea dependenţei de alţi oameni;
  • Depăşirea evitării de către client a implicării în sarcini pe cont propriu.
Strategii terapeutice bazate pe relaţia terapeutică
  • E necesar ca terapeutul să fie atent astfel încât clientul să nu devină dependent de sine;
  • Terapeutul trebuie să suporte un oarecare grad de dependenţă la începutul terapiei iar apoi să încurajeze independenţa clientului.
Strategii terapeutice bazate pe aria cognitivă

 

  • Modificarea la client a ideii că are nevoie de ceilalţi pentru a se descurca;
  • Clarificarea cognitivă a costurilor relaţiilor de dependenţă;
  • Utilizarea strategiilor cognitive de creştere a motivaţiei clientului pentru independenţă.
Strategii terapeutice bazate pe aria experienţială
  • Confruntarea, în plan imaginar, cu părintele supraprotector, pentru ventilarea furiei faţă de acesta;
  • Întărirea părţii de adult sănătos din interiorul clientului;
  • Exersarea în plan imaginar a abordării diverselor situaţii cotidiene.
Strategii terapeutice bazate pe aria comportamentală
  • Învăţarea şi aplicarea unor tehnici de reducere a anxietăţii;
  • Realizarea în realitate a unor sarcini comportamentale de gestionare a unor probleme de viaţă curente (în cabinet, prin intermediul jocului de rol sunt exersate abilităţile necesare).
Concluzii Deoarece scopul intervenţiei terapeutice este creşterea independenţei clienţilor cu această schemă, accentul cade pe tehnicile comportamentale de implementare în realitate a progreselor realizate în context terapeutic.
2. Schema vulnerabilitate la vătămare sau boală
Descrierea schemei Conţine convingerea că oricând un eveniment catastrofic se poate întâmpla, împreună cu amintirile care au stat la baza formării acestei idei.
Convingerea fundamentală a schemei Convingerea că o catastrofă se poate întâmpla în orice moment.
Cauzele formării schemei ·        Evenimente traumatice în perioada de formare şi dezvoltare a personalităţii;

·        Părinţi care au această schemă şi o transmit prin educaţie copiilor lor.

Caracteristicele persoanelor cu această schemă

 

·        Se descurcă în sarcini cotidiene;

·        Au o teamă majoră că evenimentele intens negative pot apărea: boli, accident, faliment etc.;

·        Emoţie predominantă: anxietatea;

·        De obicei evită situaţiile pe care le consideră a avea un potenţial periculos;

·        Unele persoane pot adopta un comportament compensatoriu foarte riscant.

Scopuri terapeutice pentru clienţii cu această schemă ·        Ajutarea clienţilor să evalueze mai realist posibilitatea declanşării evenimentelor catastrofale;

·        Creşterea încrederii clienţilor în abilitatea lor de a gestiona evenimentele negative.

Strategii terapeutice bazate pe relaţia terapeutică ·        Atitudine suportivă, de susţinere a clientului că se poate descurca în diverse situaţii de care îi este teamă.
Strategii terapeutice bazate pe aria cognitivă

 

·        Clarificarea dezavantajelor stilului de viaţă generat de o asemenea convingere;

·        Explorarea cognitivă a posibilităţii de apariţie a evenimentelor catastrofale;

·        Explorarea cognitivă a abilităţii clienţilor de a gestiona evenimentele de care se tem.

Strategii terapeutice bazate pe aria experienţială ·        Abordarea posibilelor traume;

·        Repetiţii, în plan imaginar, a gestionării unor situaţii din categoria celor care le inspiră teamă clienţilor;

·        Exersarea, în plan imaginar a modului de adult sănătos care ajută copilul speriat să se descurce în diverse situaţii.

trategii terapeutice bazate pe aria comportamentală ·        Învăţarea unor tehnici de control a anxietăţii;

·        Expunerea graduală la un stil de viaţă mai puţin limitativ.

Concluzii Ca şi în cazul schemei anterioare, e important ca stilul de viaţă evitant să fie înlocuit cu unul mai direct, de confruntare cu diverse situaţii.
3. Schema interdependenţă/sine infantil
Descrierea schemei Schemă psihică rezultată din frustrarea nevoii de autonomie şi performanţă ce conduce la o identitate neclară şi la un sentiment de gol interior; persoanele care conţin această schemă sunt de obicei într-o relaţie fuzională cu unul dintre părinţi.
Convingerea fundamentală a schemei 1.        Convingerea că nici una dintre cele două persoane interdependente nu poate supravieţui separării;

2.        Convingerea că persoanele care o conţin nu ştiu cine sunt.

Cauzele formării schemei
  • Relaţie de dependenţă, fuzională cu una dintre părinţi.
  • Părinţi foarte autoritari, ce au determinat prin acest stil un foarte slab contact cu sinele autentic la copiii lor.
Caracteristicele persoanelor cu această schemă

 

·        Identitatea lor se pierde în identitatea persoanelor cu care sunt în interdependenţă;

·        Simt că nici una din persoanele din relaţia fuzională nu va supravieţui separării;

·        Se pot simţi copleşiţi şi sufocaţi de persoana cu care au o relaţie de dependenţă;

·        Nu ştiu cine sunt, ce preferinţe, ce nevoi, ce interese.

Scopuri terapeutice pentru clienţii cu această schemă ·        Ajutarea clienţilor să intre în contact cu sinele lor real: nevoi, preferinţe, opinii, emoţii;

·        Stabilirea limitelor în relaţiile de dependenţă.

Strategii terapeutice bazate pe relaţia terapeutică Relaţie terapeutică nici prea apropiată, nici prea distantă.
Strategii terapeutice bazate pe aria cognitivă

 

·        Identificarea cognitivă a propriilor preferinţe, opinii, nevoi;

·        Investigarea avantajelor şi dezavantajelor de a avea un stil de viaţă distinct;

·        Clarificarea asemănărilor şi deosebirilor faţă de persoanele de dependenţă.

Strategii terapeutice bazate pe aria experienţială ·        Facilitarea contactului cu propriile emoţii şi nevoi;

·        Clarificarea relaţiei cu figura parentală interdependentă şi realizarea separării psihice de aceasta;

·        Retrăirea în plan imaginar a evenimentelor din copilărie în care clientul a fost împiedicat să se poziţioneze şi oferirea posibilităţii de exprimare acum, în prezent, cu scopul validării copilului interior şi întăririi contactului cu sine.

Strategii terapeutice bazate pe aria comportamentală ·        Realizarea de sarcini de autocunoaştere, de exemplu explorarea preferinţelor: filme preferate, muzică, activităţi, cărţi preferate etc.;

·        Realizarea de către clienţi a unor liste cu ceea ce le place şi ce nu, pentru diverse domenii.

Concluzii Pentru această schemă, clienţii e necesar să-şi dezvolte contactul cu sine şi să înveţe să se delimiteze de ceilalţi, în relaţiile cu semenii.
4. Schema psihică eşec
Descrierea schemei Schemă rezultată din frustrarea nevoii de autonomie şi performanţă, ce conduce la senzaţia subiectivă de eşec în viaţă, în general sau doar în anumite domenii ale vieţii.
Convingerea fundamentală a schemei Cei care conţin această schemă au convingerea că vor avea eşec în ceea ce întreprind pentru că nu sunt la fel de capabili ca alţi oameni (în domenii legate de bani, statut social, sport, şcoală etc.).
Cauzele formării schemei ·        Lipsa de validare în copilărie;

·        Standarde nerealiste fixate de persoanele cu autoritate, ce au generat fie eşecuri, fie anxietate foarte mare interpretată ca fiind generată de lipsa de abilităţi;

·        Identificarea inconştientă cu o persoană respinsă de sistemul familial.

Caracteristicele persoanelor cu această schemă

 

·        Autosabotarea succesului;

·        Evitarea implicării în sarcini;

·        Comportamente supracompensatorii de implicare excesivă în diverse activităţi (supracompensatorii pot fi oameni de succes, dar care se simt ca nişte impostori în interior);

·        Se simt întotdeauna mai puţin capabili sau cu mai puţin succes decât cei cu care se compară;

·        Autosabotorii ajung real să se confrunte cu multe eşecuri.

Scopuri terapeutice pentru clienţii cu această schemă ·        Creşterea stimei de sine;

·        Dezvoltarea unor abilităţi (acolo unde există deficit).

Strategii terapeutice bazate pe relaţia terapeutică ·        Terapeutul oferă un model sănătos de abordare a muncii;

·        Terapeutul e nevoie să ofere structură, să-i susţină realizările şi

să-i recunoască meritele clientului.

Strategii terapeutice bazate pe aria cognitivă ·        Conştientizarea realizărilor şi abilităţilor.
Strategii terapeutice bazate pe aria experienţială Retrăirea în plan imaginar a situaţiilor frustrante din copilărie pentru:

·        a ventila furia faţă de autoritatea care i-a invalidat;

·        înţelegerea faptului că eşecul s-a datorat fie atitudinii critice a celorlalţi, fie că nu a fost un real eşec, ci doar a fost interpretat astfel.

Strategii terapeutice bazate pe aria comportamentală Înlocuirea strategiilor dezadaptative de coping (evitarea sarcinilor, implicarea excesivă sau autosabotajul) cu comportamente mai sănătoase: confruntarea cu sarcinile, fixarea de scopuri realiste şi acţionarea în realitate pentru atingerea lor.
Concluzii În lucrul cu această schemă e important să susţinem clienţii pentru a putea să acţioneze mai eficient în domeniile vieţii lor caracterizate prin eşec.

 

Bibliografie:
Fontaine, O, Fontaine, Ph., Ghid clinic de terapie comportamentală şi cognitivă, Ed. Polirom, Iaşi, 2008
Yalom, Irvin, Darul psihoterapiei, Ed. Veilant, Bucureşti, 2002
Young, E. Jeffrey, Klosko, S. Janet, Weishaar, E. Marjorie, Terapia centrată pe scheme cognitive

 

Lucrul terapeutic cu schema cognitivă izolare socială/înstrăinare


izolare sociala

Descrierea schemei: combinaţie psihică (idei, emoţii, imagini psihice) al cărei nucleu central este convingerea diferenţei faţă de ceilalţi. Persoanele care deţin această schemă gândesc că sunt şi chiar se simt mai mult diferite decât asemănătoare celorlalţi.

Nevoia frustrată în copilărie: nevoia de ataşament securizant.

Cauzele formării acestei scheme:

  • a fi diferit în sens pozitiv sau negativ, fără a fi ajutat să sesizezi şi punctele comune cu ceilalţi; exemplu de diferenţe: a fi talentat, a fi foarte sărac sau foarte bogat, a avea un handicap, a suferi un anumit tip de traumă, a fi foarte frumos sau foarte urât, a aparţine unei anumite minorităţi etc.

Caracteristicile persoanelor cu această schemă:

  • sesizează foarte uşor diferenţele faţă de ceilalţi;
  • în grupuri, fie nu se integrează, fie au o poziţie oarecum marginală;
  • de obicei preferă să evite interacţiunile sociale;
  • se angajează frecvent în activităţi solitare;
  • e posibil ca anumite abilităţi sociale să fie mai puţin dezvoltate, datorită interacţiunilor sociale mai sărace.

Scopuri terapeutice când lucrăm cu clienţi cu această schemă:

  • să-i ajutăm să nu se mai simtă atât de diferiţi şi să sesizeze şi punctele comune cu ceilalţi;
  • identificarea de către clienţi a grupurilor sociale cu interese asemănătoare cu cele proprii şi accesarea acestora cu scopul creării de legături cu membrii lor.

Strategii terapeutice:

  1. Bazate pe relaţia terapeutică: relaţia terapeutică poate contracara sentimentul de singurătate al clientului, dar ea nu este suficientă pentru adaptarea socială a acestuia în lipsa unor strategii de integrare socială.
  2. Bazate pe cogniţie:
    • identificarea cognitivă a asemănărilor cu ceilalţi;
    • conştientizarea faptului că există oameni cu care clientul poate semăna chiar pe dimensiunea pe care o consideră foarte diferenţiatoare la sine însuşi;
    • contracararea gândurilor automate negative de separare de ceilalţi şi înlocuirea lor cu altele mai constructive.
  3. Bazate pe aria experienţială: imagerie dirijată legată de situaţiile de excludere socială din copilărie cu scopul ventilării furiei, acordării înţelegerii şi validării reparatorii pentru părţile respinse din sine şi întăririi părţii de adult sănătos din personalitatea clientului.
  4. Bazate pe aria comportamentală:
  • susţinerea clientului să intensifice relaţiile sociale;
  • învăţarea tehnicilor de gestionare a anxietăţii sociale;
  • dezvoltarea unor abilităţi sociale (acolo unde este cazul).
Bibliografie:
Fontaine, O, Fontaine, Ph., Ghid clinic de terapie comportamentală şi cognitivă, Ed. Polirom, Iaşi, 2008
Yalom, Irvin, Darul psihoterapiei, Ed. Veilant, Bucureşti, 2002
Young, E. Jeffrey, Klosko, S. Janet, Weishaar, E. Marjorie, Terapia centrată pe scheme cognitive

 

Lucrul terapeutic cu schema deficienţă/ruşine


mar cu defecteSchema psihică deficienţă/ruşine, o structură ce constă într-un ansamblu de convingeri şi amintirile aferente acestora, aparţine domeniului izolare/separare, conform teoriei schemelor cognitive a lui J. Young şi ia naştere prin nesatisfacerea sau satisfacerea inadecvată a nevoii de ataşament securizant în copilărie.

Convingerea centrală a acestei scheme, anume aceea: ”Sunt o persoană nevaloroasă” îl conduce pe cel care o conţine la a se simţi fără valoare sau cu o valoare foarte mică.

Printre cauzele ce stau la baza formării acestei scheme vom regăsi frecvent critici exacerate, jigniri, respingeri şi invalidări emoţionale, precum şi etichetări care să facă referire la lipsa de valoare, toate suportate de persoana care conţine schema, în relaţie cu una sau alta dintre persoanele semnificative din perioada sa de creştere şi dezvoltare.

Cei care au această schemă pot să dezvolte una sau mai multe dintre următoarele caracteristici:

  • se consideră şi se simt fără valoare, cu defecte, inferiori sau imposibil de iubit; partea pe care o simt ca fiind defectă ar putea să fie de natură fizică sau psihică sau să cuprindă aspecte din ambele;
  • simt mereu umilinţă atunci când e vorba de personalitatea lor;
  • se tem ca, într-un context relaţional mai apropiat, ceea ce sunt să nu fie descoperit şi apoi să fie respinşi şi de aceea menţin o distanţă emoţională confortabilă în relaţiile pe care le dezvoltă;
  • mecanismele de coping utilizate pentru a nu intra în contact permanent cu ruşinea aferentă schemei sunt:
    1. capitularea: în lupta cu convingerile pare că au capitulat, se simt constant fără valoare şi, în relaţii, aleg parteneri critici care să-i umilească şi respingă;
    2. evitarea: persoana evită intimitatea prea strânsă tocmai pentru a nu fi descoperită şi respinsă;
    3. supracompensarea: persoana neagă conştient ceea ce simte inconştient, vrea să pară perfectă şi îi critică constant pe ceilalţi.
  • în relaţii, joacă constant dinamica agresor-victimă;
  • pot abuza de diverse substanţe sau pot dezvolta tulburărri de alimentaţie, pentru a evita contactul cu sinele lor pe care îl simt defect.

Scopuri terapeutice atunci când se lucrează cu clienţii cu această schemă:

  • creşterea stimei de sine;
  • înlocuirea mecanismelor de coping de evitare, capitulare sau supracompensare cu comportamente mai constructive: toleranţă faţă de sine şi faţă de alţii, deschidere intra- şi interpersonală.

Strategii terapeutice utilizate cu aceşti clienţi:

  1. bazate pe relaţia terapeutică:
  • relaţia terapeutică este un element fundamental al intervenţiei; este foarte important ca terapeutul să ofere validare emoţională şi suport consistente;
  1. bazate pe aria cognitivă:
  • clienţii culeg informaţii realiste care pot infirma convingerea centrală, aceea că nu au deloc valoare
  • clienţii analizează informaţii care susţin ideea că au valoare în diverse domenii de viaţă;
  • clienţii învaţă să mute accentul pe trăsăturile dezirabile ale personalităţii lor şi să reconsidere cognitiv ceea ce consideră a fi defect;
  • clienţii creează asociaţii logice între sentimentul de ruşine şi aspectele pe care le consideră defectuoase şi atitudinile exagerat de critice ale persoanelor semnificative din trecutul lor;
  1. bazate pe aria experienţială:
  • clienţii retrăiesc în context terapeutic situaţiile dificile timpurii în care au fost criticaţi, jigniţi şi respinşi, cu scopul atât a exprimării furiei trăite, cât şi al confruntării figurii parentale;
  • partea adultă din clienţi este susţinută de terapeut să se manifeste suportiv şi validant faţă de partea rănită în experienţele dificile timpurii;
  1. bazate pe aria comportamentală:
  • clienţii sunt susţinuţi să intre în relaţii cu persoane suportive mai degrabă decât cu persoane critice;
  • clienţii evitanţi sunt susţinuţi să-şi dezvolte abilităţile sociale;
  • clienţii învaţă să recunoască reacţiile adecvate faţă de critică (acceptarea sau respingerea verbală), de cele inadecvate (atac, învercare de dovedire cu orice preţ a falsităţii criticii) şi să implementeze în comportament reacţiile adecvate;
  • clienţii sunt susţinuţi să se deschidă mai mult în relaţiile lor importante;
  • clienţii supracompensatori sunt susţinuţi să fie mai puţin critici cu ceilalţi.

Chiar dacă sunt realizate aceste intervenţii, schema cognitivă deficienţă/ruşine este una persistentă care se atenuează cu greu, chiar şi context terapeutic.

Bibliografie:
Fontaine, O, Fontaine, Ph., Ghid clinic de terapie comportamentală şi cognitivă, Ed. Polirom, Iaşi, 2008
Yalom, Irvin, Darul psihoterapiei, Ed. Veilant, Bucureşti, 2002
Young, E. Jeffrey, Klosko, S. Janet, Weishaar, E. Marjorie, Terapia centrată pe scheme cognitive

 

Lucrul terapeutic cu schema cognitiva deprivare emoţională


3.3Schemele cognitive sunt tipare generalizate de gândire şi simţire ce conţin convingeri referitoare la sine şi la relaţiile cu ceilalţi, precum şi amintirile aferente lor (senzaţii, idei, emoţii). Ele se structurează în copilărie sau mai târziu şi influenţează constant comportamentul, inclusiv în perioada adultă. Sunt structuri psihice care reflectă climatul emoţional şi modul cum a fost tratat individul în perioadele timpurii ale vieţii sale.

Schemele cognitive pot fi împărţite în dezadaptative şi adaptative. Primele (din care face parte şi schema deprivare emoţională) apar ca rezultat al raportării negative la nevoile emoţionale ale copilului (frustrare, traumatizare, îndeplinire în exces) sau al identificării selective cu persoane semnificative din copilărie.

Convingerea centrală a acestei scheme: în relaţii, e foarte probabil să nu-ţi fie satisfăcute nevoile emoţionale.

Descrierea persoanelor cu această schemă:

  • relaţional, fie evită relaţiile intime, fie intră în relaţii – de obicei cu persoane indisponibile emoţional – şi au un comportament insistent şi nerealist prin care cer satisfacerea nevoilor;
  • experimentează constant sentimentul existenţial de a fi neînţelese, neiubite şi oarecum singure pe lume;
  • nu ştiu să ceară într-o manieră adecvată satisfacerea nevoilor;
  • pot să ofere mult sprijin şi suport emoţional celorlalţi, ca modalitate compensatorie faţă de deficitul emoţional experimentat în copilărie.

Scopuri terapeutice pentru terapia cu clienţii care au această schemă:

  • clienţii să-ţi conştientizeze şi să-şi accepte propriile nevoi emoţionale;
  • clienţii să înveţe să ceară asertiv îndeplinirea nevoilor;
  • clienţii să înveţe să identifice potenţialii parteneri disponibili emoţional.

Intervenţia terapeutică bazată pe relaţia terapeutică:

  • relaţia terapeutică este un element central al terapiei;
  • terapeutul trebuie să creeze un mediu suportiv, conţinător, empatic în care clienţii să se simtă ascultaţi, validaţi, înţeleşi.

Intervenţia terapeutică bazată pe aria cognitivă:

  • clienţii sunt susţinuţi să identifice argumente cognitive prin care să combată ideea că ceilalţi oameni nu sunt dispuşi să le satisfacă nevoile emoţionale.

Intervenţia terapeutică bazată pe aria experienţială:

  • clienţii retrăiesc experienţele deprivante emoţional în context terapeutic cu scopul consolării părţii de copil deprivat şi confruntării figurii autoritare deprivante afectiv;
  • susţinerea părţii de copil singuratic şi deprivat a clientului de către partea de adult a acestuia.

Intervenţia terapeutică bazată pe aria comportamentală:

Clienţii sunt susţinuţi să realizeze următoarele obiective comportamentale:

  • identificarea propriilor nevoi;
  • exersarea abilităţii de a cere satisfacerea nevoilor emoţionale;
  • identificarea partenerilor disponibili/indisponibili emoţional;
  • încurajarea intrării în relaţie cu parteneri disponibili emoţional.
Bibliografie:
Fontaine, O, Fontaine, Ph., Ghid clinic de terapie comportamentală şi cognitivă, Ed. Polirom, Iaşi, 2008
Yalom, Irvin, Darul psihoterapiei, Ed. Veilant, Bucureşti, 2002
Young, E. Jeffrey, Klosko, S. Janet, Weishaar, E. Marjorie, Terapia centrată pe scheme cognitive

 

Lucrul terapeutic cu schema cognitivă neîncredere/abuz


3.4Convingerea fundamentală a schemei: oamenii nu sunt de încredere şi pot chiar să te abuzeze.

Descrierea persoanelor cu această schemă:

  • la un nivel profund, nu au încredere în ceilalţi şi se aşteapă ca, în relaţiile pe care le stabilesc cu ceilalţi, să fie înşelaţi, minţiţi, să se profite de ei, să fie abuzaţi;
  • comportamental pot fi precauţi, suspicioşi;
  • fie evită relaţiile intime, fie intră în relaţii în care joacă unul din rolurile agresor-victimă.

Cauze posibile ale formării acestei scheme: experienţele şi relaţiile abuzive timpurii (din perioada de dezvoltare a personalităţii), relaţiile cu figurile de ataşament insecurizante şi abuzive.

Scopurile terapeutice când lucrăm cu clienţi care au această schemă:

  • clienţii să înţeleagă că există oameni care pot fi de încredere;
  • clienţii să înveţe să facă distincţia între oamenii de încredere şi cei care nu sunt de încredere;
  • clienţii să înveţe să pună limite clare şi ferme comportamentelor abuzive din relaţii.

Intervenţia terapeutică bazată pe relaţia terapeutică:

  • relaţia terapeutică este factorul central al intervenţiei;
  • relaţia terapeutică trebuie să ofere siguranţa emoţională de care clienţii au nevoie.

Intervenţia terapeutică bazată pe aria cognitivă:

  • se aduc contraargumente logice, cognitive, extrase din realitate, împotriva ideii că oamenii nu sunt de încredere;
  • se abordează cognitiv ideea asumării responsabilităţii pentru abuzul suferit cu scopul plasării acesteia asupra persoanelor care au abuzat.

Intervenţia terapeutică bazată pe aria experienţială:

  • retrăirea în context terapeutic a experienţelor abuzive cu scopul integrării acestora;
  • consolarea părţii de copil interior;
  • identificarea agresorului ca o parte rea şi confruntarea acestuia;
  • dezidentificarea interioară cu partea de agresor;
  • întărirea părţii de adult sănătos.

Intervenţia terapeutică bazată pe aria comportamentală:

  • identificarea comportamentelor neîncrezătoare, suspicioase din relaţii şi înlocuirea acestora cu comportamente mai încrezătoare;
  • exersarea abilităţii de a pune limite clare în relaţii;
  • exersarea abilităţii de a identifica partenerii abuzivi şi a acelora neabuzivi;
  • construirea de relaţii cu parteneri nonabuzivi.
Bibliografie:
Fontaine, O, Fontaine, Ph., Ghid clinic de terapie comportamentală şi cognitivă, Ed. Polirom, Iaşi, 2008
Yalom, Irvin, Darul psihoterapiei, Ed. Veilant, Bucureşti, 2002
Young, E. Jeffrey, Klosko, S. Janet, Weishaar, E. Marjorie, Terapia centrată pe scheme cognitive

Cum abordăm terapeutic persoanele care au convingeri disfuncţionale din sfera abandonului


4.4Persoanele cu convingeri disfuncţionale din sfera abandonului (adică cele care conţin schema abandon, conform J. Young) cred că oamenii apropiaţi, mai devreme sau mai târziu, le vor abandona – fie le vor părăsi, fie vor pleca, fie se vor îmbolnăvi şi vor muri. Aceste credinţe conduc la o stare emoţională tensionată în relaţii, la vigilenţă faţă de orice semnal care ar putea fi corelat cu abandonul şi la dezvoltarea unor strategii diverse de control pentru a preîntâmpina sau împiedica abandonul. De asemenea, conform tendinţei fireşti de armonie între aspectele psihice şi realitate, aceste persoane vor alege ca parteneri de relaţie pe aceia care au o mai mare probabilitate de a fi imprevizibili, instabili, indisponibili şi predispuşi spre a abandona. Există şi persoane din această categorie care, pentru a nu se confrunta cu abandonul, evită total relaţiile apropiate.

În procesul terapeutic scopul principal, atunci când lucrăm cu convingeri din sfera abandonului, este să-i ajutăm pe clienţii care le conţin să aibă o perspectivă mai realistă asupra stabilităţii relaţiilor. Aceasta presupune scăderea anxietăţii relaţionale, precum şi diminuarea comportamentelor de control din relaţii. Strategiile terapeutice utilizate sunt din 4 arii distincte:

  • relaţia terapeutică
  • aria cognitivă
  • aria experienţială
  • aria comportamentală.

Relaţia terapeutică stabilită cu clienţii ce au această schemă este factorul central al demersului terapeutic, principala resursă vindecătoare. Dacă în procesul terapeutic clienţii reuşesc să stabilească o relaţie de încredere şi stabilitate, aceasta va contrabalansa relaţiile anterioare instabile ce au stat la baza formării convingerilor lor disfuncţionale. În timp, acest tipar de relaţie stabilă va putea fi generalizat şi transferat şi asupra altor relaţii din realitate.

Strategiile terapeutice din sfera cognitivă presupun schimbarea percepţiei clientului asupra relaţiilor, percepţie conform căreia persoanele apropiate, mai devreme sau mai târziu, îl vor părăsi. Pentru a realiza această modificare perceptivă sunt utile discuţiile asupra aşteptărilor nerealiste relaţionale, asupra comportamentelor normale dintr-o relaţie, precum şi a comportamentelor disfuncţionale de manipulare, agăţare şi control din relaţii.

Strategiile cognitive sunt necesare pentru că ideile din componenţa convingerii pot fi abordate prin argumente logice, realiste, dar ele nu sunt suficiente pentru modificarea schemelor pentru că, dacă nu acţionăm asupra aspectelor emoţionale, schimbarea, de fapt, nu se produce.

Strategiile experienţiale sunt cele care permit accesarea nucleului emoţional al convingerii de abandon. Prin intermediul imageriei dirijate sau prin tehnica scaunului gol, noi putem să reproducem experienţele de abandon timpurii care au structurat aceste convingeri. Scopul reproducerii acestor evenimente este multiplu:

  • validarea emoţională şi a nevoilor copilului abandonat
  • consolarea copilului de către terapeut sau de către partea sănătoasă de adult a clientului
  • dezvoltarea unui adult sănătos al clientului care să fie capabil să apere, să protejeze partea de copil vulnerabil din interiorul său.

Prin aceste experienţe terapeutice de grijă şi suport faţă de copilul interior abandonat, se reduce tensiunea emoţională a evenimentelor traumatice şi se oferă posibilitatea stabilirii unei noi semnificaţii – mai sănătoase – asupra relaţiilor cu ceilalţi.

Strategiile comportamentale urmăresc modificarea tiparelor de alegere a partenerilor şi a celor de fiinţare în relaţii. Astfel se urmăreşte modificarea conştientă a comportamentelor exagerate de furie, control, manipulare, gelozie, precum şi a acelora de alegere a unor parteneri instabili sau indisponibili.

Toate aceste strategii, utilizate adecvat în procesul terapeutic, conduc la o slăbire a forţei convingerilor de abandon, astfel schema activându-se mai rar şi cu o intensitate mai scăzută.

Bibliografie:
Young, E. Jeffrey, Klosko, S. Janet, Weishaar E. Marjorie, Terapia centrată pe scheme cogntive, ASCR, Cluj-Napoca, 2015

Căutătorii


cautatorulMă plictisesc tare când urmăresc câte un psiholog/psihoterapeut invitat la diverse emisiuni TV. Atât de tare încât, la un moment dat, e musai să schimb canalul. Dacă la aceeaşi emisiune sunt invitaţi un psiholog şi cineva de altă profesie (un actor, de exemplu) de obicei e mai interesant pentru mine să ascult ce spune cel care nu e psiholog. Pentru că de multe ori acesta vorbeşte mai organic, mai viu, exprimându-şi mai natural diverse gânduri şi trăiri emoţionale generate în contextul vieţii sale. Prin comparaţie, psihologul, intrând în rolul care i se oferă de către realizatorul/moderatorul emisiunii, acela de atotştiutor în ale omenescului, face un mix rigid, abstract şi cam neintegrat cu structura personalităţii sale, din ceea ce ştie, ceea ce a citit şi ceea ce a trăit.

Nu vreau să aduc, prin cele spuse mai sus, un blam psihologilor. Cred că se ajunge la situaţia aceasta pentru că psihologii preiau cu prea mare uşurinţă rolul de Moş Crăciun care li se oferă prin spaţiile de emisie. Şi devin astfel artificiali.

Psihologii/psihoterapeuţii sunt de fapt nişte căutători care se străduiesc constant să ajungă la adevărul celuilalt folosindu-se de informaţii (culese din facultate, mastere, doctorate, cărţi şi multe, multe formări de specialitate), de gânduri proprii, trăiri personale şi caracteristici de personalitate. Pentru că fiecare fiinţă umană este unică şi conţine adevăruri care sunt numai ale ei iar, pentru a accede la zonele acestea sacre şi fragile, e nevoie să păşim cu grijă şi multă blândeţe.

Cu riscul de-a ne dezamăgi interlocutorii care se aşteaptă să ştim tot din sfera umanului, cred că e nevoie să ne asumăm şi limitele noastre inerente. Să afirmăm ceea ce ştim, dar şi ceea ce nu ştim, ceea ce putem şti şi ceea ce nu, ceea ce suntem siguri, dar şi zonele de nesiguranţă. Pentru a putea păstra ceea ce suntem de fapt: identitatea de căutători vii ai omenescului.

Terapia centrată pe scheme cognitive


terapia centrata pe scheme cognitiveTocmai ce am terminat-o de citit, iar impresia din timpul lecturii şi chiar şi acum, la finalul acesteia, este aceea de consistenţă hrănitoare. Informaţia pe care o conţine e bogată, atât pe linie conceptuală, cât şi în direcţia intervenţiei psihoterapeutice şi foarte bine structurată. Nu am avut deloc senzaţia de plictiseală care de obicei îmi apare atunci când informaţia se diluează sau când redundanţa depăşeşte un anumit nivel admis şi chiar cerut pentru o bună receptare a mesajului. De la un capăt la altul al cărţii atenţia mi-a fost ţinută trează şi am cules constant cunoştinţe extraordinar de folositoare atât pentru cunoaşterea propriei persoane, cât şi pentru intervenţia psihoterapeutică.

Este o carte de care aveam nevoie, o carte care informează, dar şi formează. Aş spune că e o adevărată şcoală de terapie.

Pe scurt, conţinutul ei se referă la schemele dezadaptative precoce în centrul cărora se situează convingerile dezadaptative personale formate despre noi, ceilalţi şi realitate, la felul în care acestea ne amprentează negativ vieţile şi la modalităţi concrete, terapeutice de atenuare a acestora.

Este o carte pe care o recomand specialiştilor din orice orientare psihoterapeutică şi chiar şi nespecialiştilor care au o oarecare familiarizare cu cărţile de psihologie/psihoterapie.

Unde te simţi tu?


spatiu psihicAşa cum avem un spaţiu al nostru pe care îl ocupăm fizic, cu corpul nostru, cu organele noastre, tot aşa putem vorbi de un spaţiu interior psihic, ce cuprinde tot ceea ce producem prin intermediul proceselor şi fenomenelor psihice: imagini, idei, trăiri afective, convingeri, atitudini, nevoi etc. Toate acestea sunt delimitate de nişte limite psihice, ca nişte cordoane imaginare care ne semnalizează nouă şi celorlalţi ce este al nostru şi ce nu, unde ne terminăm, fiecare dintre noi şi unde începe altceva sau altcineva.

A fi în bun contact cu tine înseamnă a avea un grad crescut de conştientizare legat de acest spaţiu psihic personal ceea ce conduce la a te simţi în interiorul tău, la a fi focusat pe tine, în tine, în interiorul graniţelor tale psihice.

Când însă dezvoltarea şi educaţia au privilegiat orientarea atenţiei către ceilalţi, atunci focusul nu mai este în interior, ci se deplasează asupra a ceea ce gândesc, simt sau asupra modalităţilor de acţiune a celorlalţi. O astfel de persoană nu se simte în sine, mai exact spus nu se simte, e ca şi cum ar trăi cumva fantomatic, interiorul fiind perceput ca un gol, sau ca o nebuloasă. De cele mai multe ori, spaţiul personal nu este perceput în totalitate ca un gol, ci focusul interior este deplasat asupra unui interior mai exterior, ca un fel de crustă formată din ciocnirea dintre sinele autentic şi nevoile celorlalţi. Psihanaliştii numesc astfel de oameni personalităţi de tip sine fals şi ele, deşi se simt cumva pe ele însele, această lipsă de priză cu ceea ce sunt cu adevărat este percepută ca un fel de falsitate, ca un fel de a nu fi, ca un fel de a nu exista în întregime. Tipologiile de tip ”salvator”, personalităţile depresive, precum şi cele grandomane, constituie toate personalităţi de tip sine fals.

Mai există oameni care nu reuşesc să se simtă, nici pe ei, nici pe ceilalţi, iar contactul cu propria persoană se face doar la nivelul gândurilor. E ca şi cum în spaţiul lor psihic ar exista numai idei, scheme cognitive, dar din care lipsesc cu desăvârşire emoţiile şi nevoile aferente acestora. Astfel de persoane sunt total în ceaţă în privinţa relaţiilor cu sine şi cu alţii. Nu ştiu ce simt ele însele, nu pot empatiza cu ceilalţi, nu ştiu dacă iubesc sau urăsc, nu ştiu dacă sunt plăcute sau antipatizate de alţii. Pot cel mult să proceseze cognitiv şi să deducă logic din anumite comportamente ce ar putea să simtă ceilalţi. Sunt persoane care au mari dificultăţi în a crea relaţii interpersonale pentru că, pentru a te conecta cu ceilalţi e nevoie să o faci în primul rând cu tine, să te simţi cu alte cuvinte.

Din fericire există şi persoane care pot fi focusate pe propriul interior, care se simt, care sunt în contact cu întreaga gamă de produse psihice. Ele sunt şi par centrate, echilibrate în cea mai mare parte a timpului, împăcate cu sine.

Când discutăm de focus, vorbim de o predominanţă a acestuia. Chiar şi cei bine centraţi în interior se pot focusa (şi o fac dealtfel) pe crusta lor sau pe ceilalţi.

Dacă se întâmplă să constaţi că focusul predominant nu e pe tine, ci pe ceilalţi, sau pe o parte construită la exteriorul interiorului tău, sau că nu te poţi focusa decât pe aspectele cognitive, e nevoie de o reconectare cu tine. Şi aceasta poate începe cu nişte întrebări simple: ”Ce simt eu acum?”, ”Ce gândesc eu acum?”, ”Ce-mi doresc eu acum? ”, ”Ce mă motivează acum?” iar, dacă eşti persistent, întrebările acestea pot pune bazele unei atitudini constante de autoobservaţie şi introspecţie.

De ce mamele sunt mai nervoase decât taţii când pun limite copiilor lor?


mama care pune limite copiluluiVorbind la modul general, femeile pun limite, afirmă reguli, spun ce e permis şi interzis copiilor, într-o manieră mai agitată, mai nervoasă, decât bărbaţii. E adevărat că nu se întâmplă întotdeauna aşa, ci mai ales atunci când mama joacă predominant rolul reglator în relaţie cu copiii ei.

Principiul matern este conţinător, suportiv, grefându-se armonios pe principiul feminin al receptivităţii. Principiul patern este în esenţa lui reglator, normativ, separator. Când unei mame îi revine constant rolul de fixare de limite, ea face ceva ce vine în contradicţie cu ceea ce este în însăşi esenţa ei: cineva care vine mai degrabă în ajutorul, care întâmpină, leagă, uneşte, conţine decât cineva care limitează, separă, asigură ordinea.

O mamă limitantă este o mamă care trăieşte în interiorul ei o ambivalenţă, o tensiune, de cele mai multe ori neconştientizată. Din această ambivalenţă – e nevoie să-i pun limite copilului, dar nu mă simt în acord cu mine când o fac – reiese un fel de nervozitate, agitaţie, anxietate şi uneori chiar furie.

Pentru ca mamele să poată să fie conţinătoare, suportive, afectuoase cu copiii lor ar trebui ca taţii să-şi asume rolul de implementare a limitelor, nu agresiv, ca Bau-baul de serviciu (cum uneori se întâmplă, exemplul relevant în acest sens fiind acel: ”Te spun tatălui tău şi o să vezi ce ţi se întâmplă!”), ci într-o manieră matură, asumată, fermă şi în acelaşi timp suportivă. În plus, autoritatea normativă e mai bine primită de către copii când ia aparţine tatălui şi nu mamei, aceştia captând prin antene subtile dificultatea şi tensiunea mamelor în acest rol.

În concluzie, pentru ca mamele să fie mame, aceasta implicând mai puţină nervozitate şi furie, e nevoie ca taţii să-şi asume rolul patern. Iar aceasta presupune ca taţii să vrea şi să fie taţi, dar şi să fie lăsaţi, chiar susţinuţi de partenerele lor în acest rol.

Nevoile lui, nevoile ei


nevoile lui, nevoile eiO carte pe care am avut reţineri să o citesc, pentru că părea, la prima vedere, simpluţă prin împărţirea, oarecum rigidă, a nevoilor personale, în nevoi specifice femeilor şi nevoi caracteristice bărbaţilor. După ce am început să o lecturez, am constatat că aceste generalizări (care sunt recunoscute ca fiind astfel) evidenţiază totuşi informaţii valoroase pentru cele două sexe şi pentru cei interesaţi de psihologia de cuplu.

Potrivit autorului, principalele nevoi emoţionale feminine sunt nevoia de afecţiune şi nevoia de comunicare (conversaţii intime), iar principalele nevoi masculine sunt nevoia de împlinire sexuală şi nevoia de companie relaxantă. Când partenerii de cuplu îşi satisfac reciproc nevoile emoţionale de bază, relaţia de cuplu devine împlinită, satisfăcătoare pentru cei doi, iar când cei doi îşi frustrează nevoile fundamentale, pe lângă insatisfacţia resimţită în cuplu, există riscul apariţiei unor alte relaţii care să aducă împlinirea care lipseşte în cuplu.

Este o care pe care o recomand, căci veţi putea extrage informaţii utile pentru viaţa dvs. de cuplu.

Cine sunt eu?! Cine eşti tu?!


cine sunt euCine sunt eu? Cine eşti tu? Să vedem… De exemplu eu, când merg la cumpărături, sunt politicoasă cu vânzătorii. Cine? Eu. Dar oare eu sunt politicoasă sau eu mă comport politicos? Eu mă comport, e clar. Comportamentul e interfaţa dintre interiorul meu şi exterior, realitatea. Prin comportament îmi transpun în realitate scopurile, în cazul de faţă, de a achiziţiona nişte produse. Scopurile aparţin spaţiului meu psihic, eului meu. Dar comportamentul? Este al meu cu certitudine. Dar cât de eu sunt în el? Adică, ce mă face să mă comport politicos? Poate am fost învăţată să fiu respectuoasă cu alţii, poate îmi repugnă să creez stări conflictuale, poate unii vânzători îmi sunt chiar simpatici şi-mi place să interacţionez cu ei, poate sunt foarte empatică şi înţeleg dificultăţile acestui job, poate sunt doar foarte interesată şi vreau să obţin produse mai bune în schimbul politeţii mele, poate…, poate… . Ce sunt acestea? Idei, nevoi, convingeri, valori. Şi atunci, în X situaţie, când merg la cumpărături, ce reflectă comportamentul meu politicos din eul meu? Pentru a răspunde la această întrebare cât mai precis ar trebui să fiu atentă, prezentă atât în exterior, cât şi în interiorul meu. Şi aşa aş putea selecta ce parte a eului meu iese la suprafaţă prin comportamentul propriu. Şi acea parte, ce provenienţă o avea? Şi oare, mă reprezintă ea în totalitate pe mine?!

Deci, cine sunt eu? Cine eşti tu? Sau ce sunt eu? Ce eşti tu? Cum ştii că eşti tu? Că ceea ce spui te reprezintă pe tine?!

Vorbim cu ceilalţi. Spunem diverse. Cineva ne adresează o întrebare. Răspundem, de obicei după un interval scurt de latenţă. Ne reprezintă oare întotdeauna răspunsul?! Uneori, ne irită întrebarea (sau persoana adresantă, sau ambele). Ce reflectă atunci răspunsul dat? Ceea ce suntem, ceea ce credem, gândim, atitudinile noastre sau doar starea pe care o avem?

Ne distrăm la o petrecere. Conversăm, dansăm, bem, mâncăm. Cât suntem noi, cât de mult interfaţa este o oglindă a noastră? Deşi, aşa s-ar părea, căci cine să fie în locul nostru?

Eu scriu un articol sau tu scrii un articol. Ce parte din spaţiul meu psihic sau din eul tău se reflectă în acest act? Poate nevoia de clarificare, poate nevoia de cunoaştere, poate nevoia de-a oferi, poate nevoia de-a veni în întâmpinarea altora, poate nevoia de-a ieşi în evidenţă, poate…, poate… .

Cine sunt eu? Cine eşti tu? În psihologie se utilizează mulţi termeni pentru a răspunde la aceste întebări: eu, sine, personalitate, conştient, subconştient, inconştient, nevoi personale, credinţe personale, sistem psihic, aparat psihic, nevoi, valori personale etc. Cine sunt eu? Cum intru eu în contat cu mine?! Cum intri tu în contact cu tine?!

Faci duş. Apa curge pe corpul tău. Ai tot felul de senzaţii – tactile, termice, de presiune. Simţi apa, îi percepi temperatura, acum pare că eşti în degetele tale, acum în pcioarele tale, acum în capul tău. Cine eşti tu? Unde eşti tu? Sau faci duş şi te gândeşti la sarcinile profesionale. Constaţi cu surprindere că te ştegi, la un moment dat. Unde ai fost tu când ai făcut duş?!

Poate că eu, sau tu, suntem toate acestea la un loc. Poate tu eşti şi senzaţiile tale şi gândurile tale şi emoţiile şi scopurile şi nevoile şi convingerile tale etc. (de care poţi să fii mai mult sau mai puţin conştient, pentru că spaţiul tău psihic e oarecum etajat, la suprafaţă sunt aspectele cărora le acorzi atenţie, iar mai dedesubt cele pe care le treci cu vederea, sau le respingi, le reprimi). Poate că tu eşti toate procesele tale psihice cu toate produsele lor, toate trăsăturile tale derivate din valori, convingeri şi atitudini, toate aspectele conştiente, subconştiente sau inconştiente. Cât însă e al tău din toate acestea? Cât din eul tău dezvoltat în prezent reflectă ceea ce eşti tu cu adevărat? Copacul rezultă din sămânţă, care se dezvoltă dacă sămânţa are apă, substanţe nutritive, lumină. Şi esenţa sămânţei se transformă într-un copac. Dar copacul mai reflectă şi proprietăţile resurselor folosite, nu numai potenţialul încapsulat într-o sămânţă. Aceeaşi afirmaţie e valabilă şi pentru tine. Deci, cât din eul tău actual reflectă dezvoltarea a ceea ce eşti şi ai fost tot timpul în interiorul tău şi cât din ceea ce au pus ceilalţi în tine? Mă tem că noi, oamenii, putem devia mai mult de la ceea ce suntem adânc în interiorul nostru, sub presiunea sau influenţa altora, în comparaţie cu un copac.

Deci, cine sunt eu?! Cine eşti tu?! Întrebări mereu deschise!

P.S. Dacă vrei să-ţi dai nişte răspunsuri la aceste întrebări, lasă-ţi te rog ceva timp de reflecţie pentru ca răspunsurile să fie cât mai aproape de cine eşti tu.

Credinţele personale nu reprezintă realitatea, dar o influenţează puternic!


restructurarea convingerilorÎn procesul devenirii noastre ca persoane învăţăm, ne construim o serie de convingeri (credinţe). Convingerile sunt idei, afirmaţii, de obicei cu caracter general, pe care le credităm, în care credem, cu alte cuvinte. Ce înseamnă să credem într-o idee? Aceasta presupune să o considerăm validă, adevărată pentru noi şi chiar pentru alţii. De exemplu, cineva poate să aibă convingerea că ”oamenii sunt răi”, ceea ce înseamnă că acela chiar crede că aşa stau lucrurile, anume că oamenii (cei mai mulţi, majoritatea) sunt caracterizaţi de răutate.

Mintea noastră, memoria sunt pline cu convingeri despre toate aspectele vieţii cu care am intrat în contact.

Cum se formează convingerile? Multe sunt preluate de la persoanele semnificative din viaţa noastră pentru că acestea le-au rostit prin cuvinte legate de noi sau de alţii sau le-au transmis prin alte modalităţi subtile – gesturi, expresii mimice, tonul folosit într-o propoziţie. Alte convingeri le deducem din comportamentul persoanelor importante, comportament manifestat atât în relaţie cu noi, cât şi cu alte persoane.

Un copil poate să-şi asimileze convingerile unei persoane dacă o consideră un model de urmat. Astfel, o fetiţă poate să înceapă să creadă, ca şi bunica ei pe care o admiră, că femeile pot fi sau de treabă, serioase sau uşuratice.

Există şi credinţe pe care nu le învăţăm de la alţii, ci le construim singuri, generalizând experienţele care într-o formă sau alta ne-au marcat. De exemplu, dacă ne muşcă un câine e posibil să ne creem o convingere despre aceste animale, anume că sunt periculoase.

Sunt convingerile adevăruri? Sunt ele obiective, reflectă ele realitatea? Nu, convingerile nu sunt adevăruri, ele sunt idei în care credem, reprezintă păreri, interpretări ale realităţii. De fapt, dacă ne hazardăm puţin, putem afirma aproape contrariul, anume că toate convingerile sunt false. Să vă explic. Spuneam că o convingere reprezintă de cele mai multe ori o afirmaţie generală, de genul: câinii sunt fioroşi, femeile sunt sau gospodine sau uşuratice, românii sunt ospitalieri, sexul e murdar, sexul e un păcat etc. Ori fiecare dintre noi poate aduce în discuţie cel puţin un exemplu în care, pentru fiecare afirmaţie-convingere anterioară lucrurile stau complet invers. Deci, convingerile, fiind păreri generale despre diverse aspecte ale realiăţii, sunt false pentru că există de obicei multe situaţii în care ele nu se confirmă.

A-i spune cuiva că aspectele în care crede, convingerile lui profunde sunt de fapt doar nişte păreri despre realitate, care uneori se pot confirma, iar alteori nu, poate reprezenta un afront personal pentru acesta. Pentru că oamenii sunt ataşaţi de convingerile lor, uneori atât de mult, încât le confundă cu realitatea.

Care este efectul convingerilor pe care le avem? Convingerile nu sunt nici bune, nici rele, dar ele ajung să ne influenţeze puternic viaţa. Ele determină modul prin care privim, percepem lumea, prin care o interpretăm, prin care ne exprimăm şi influenţează chiar modalităţile prin care îi forţăm pe ceilalţi să fie. Ele amprentează puternic percepţia de sine şi a altora, interpretarea evenimentelor, propriul comportament şi chiar – într-o oarecare măsură – conduita celor cu care interacţionăm.

Uneori convingerile pe care le avem pot fi mai funcţionale, ele ajutându-ne să ne adaptăm flexibil realităţii, iar alteori sunt mai rigide, creându-ne multe dezavantaje. Există chiar credinţe care ne pot împiedica funcţionarea normală într-un aspect al vieţii.

Noi nu putem să renunţăm la convingeri, ele fiind construite de fapt pentru a ne orienta mai rapid în datele şi categoriile existenţei. Putem însă să conştientizăm că sunt doar nişte interpretări ale realităţii, care poate au fost valide în anumite circumstanţe pentru varii persoane, dar că ele nu sunt realitatea absolută. Aceasta presupune a medita dacă, când, pentru cine, cum o anumită credinţă se poate aplica. Analizându-ne lucid credinţele şi efectele lor asupra vieţii pe care o trăim, putem să decidem dacă să ne supunem lor, dacă e nevoie să le restructurăm sau să construim altele, mai adaptate realităţii din prezent.

Când firma devine casă!


job homeFirma se transformă în casă, poate cămin când oamenii petrec mai mult de 8-10 ore la job (11, 12 sau chiar mai multe). Şi când, la orele nopţii, aceşti oameni ajung la adevărata casă, ne aşteptăm să fie cel puţin epuizaţi. Iar în această stare, probabil vor putea să mănânce ceva, vor face un duş şi vor butona telecomanda televizorului cu scopul, nu întotdeauna conştient, de-a şterge impresiile de peste zi, pentru a putea să doarmă câteva ore fără gânduri şi visuri legate de job (ceea ce de multe ori nu este posibil!). Şi acest program poate fi urmat ani de zile!

Care sunt efectele pe care acest stil de viaţă ”job-casă” le poate avea asupra unei persoane?

În primul rând, rolul profesional, fiind exercitat majoritar comparativ cu celelalte roluri (de soţ/soţie, iubit/iubită, mamă/tată, prieten/prietenă etc.) va ocupa mai mult din identitatea acelei persoane, aceasta ajungând să se definească prin profesia sa. Toate celelalte roluri deficitare plus relaţiile de rigoare cărora le sunt specifice se vor dilua, persoanele respective ajungând să aibă relaţii doar în sfera profesională şi doar de o anumită factură (aceasta dacă se păstrează deontologia profesională, ceea ce nu e întotdeauna uşor atunci când viaţa se desfăşoară predominant la locul de muncă). Funcţionarea unidimensională conduce la un stil de viaţă monoton şi depresiogen. Oricât de provocatoare ar fi profesia, ea nu poate suplini varietatea de experienţe specifice celorlalte domenii ale existenţei. De asemenea, funcţionarea uni-rol poate robotiza fiinţa umană, căci profesiile solicită doar anumite aptitudini, competenţe din sfera personalităţii, pentru celelalte existând riscul regresiei, datorită subsolicitării.

Identificarea preponderentă cu profesia rezultată din exercitarea majoritară a acestui rol în detrimentul celorlalte poate conduce nu numai la o ”sărăcire” interioară, ci şi la multiple frustrări, căci oamenii au o multitudine de nevoi şi nu toate pot fi satisfăcute în spaţiul profesional.

Toate aceste aspecte pot fi mai uşor sesizate când jobul-casă iese din peisaj (pentru că uneori firmele mai renunţă la angajaţii lor) şi persoanele până atunci foarte ocupate se trezesc într-un fel de gol existenţial, de fapt o stare ce poate fi asimilată unei depresii. Când se face timp pentru a trăi şi altceva în afara jobului, acestea constată că nu prea mai există altceva, pentru că, de atâta nefolosinţă, restul vieţii lor aproape şi-a pierdut rostul.

De ce oare ajung unii oameni să-şi transforme firma în casă şi jobul în viaţă? Pe de o parte, societatea de consum în care trăim ne încurajează constant să credem că nu putem să fim fericiţi decât având cât mai mulţi bani şi cât mai multe produse. Pe de altă parte, acceptarea asimilării de sine cu rolul profesional poate fi şi un simptom al fugii de sine, simptom care se costumează, când apare în faţa conştiinţei de sine, în haine mult mai agreabile: responsabilitate, împlinire profesională, prestigiu social etc.

Ce se poate face pentru ca firma să nu devină casă şi să fie confundată cu acasă? Deşi soluţii există, nu vreau să sugerez niciuna, pentru că soluţile vin în momentul în care recunoaştem că ne confruntăm cu o problemă. Important mi se pare a conştientiza dacă şi când profesia şi jobul s-au transformat dintr-o resursă pentru existenţă într-un blocaj al acesteia.

Terapia Imago sau cum să ne vindecăm rănile din copilărie prin intermediul partenerului de cuplu


terapia imagoIntrăm în relaţiile de iubire purtând rănile noastre emoţionale din copilărie şi ne îndrăgostim de persoane care seamănă mult – mai ales în aspectele negative – cu cei care au avut grijă de noi în etapele timpurii ale existenţei noastre tocmai pentru a ne oferi o şansă de vindecare.

Deoarece traumele şi vulnerabilităţile psihice construite în copilărie pot fi vindecate numai de persoane care seamănă mult cu cei care ne-au rănit, iar mecanismele inconştiente de selecţie a partenerului de cuplu au grijă ca perechile noastre să ne amintească constant de persoanele semnificative din copilăria noastră, se pare că şansa de ieşire din blocajele emoţionale timpurii este strâns legată de cei cu care formăm un cuplu. Însă, aici ajungem într-un punct critic: cei care ne pot ajuta, nu o pot face (din cauza asemănării cu cei care ne-au rănit), astfel că relaţiile de cuplu, deşi au potenţial vindecător, vor conduce cel mai probabil la o reiterare a suferinţelor emoţionale din trecut. Terapia imago s-a născut tocmai din nevoia de a depăşi acest blocaj, iar pentru ca ea să funcţioneze este necesar ca partenerii să se angajeze profund într-un proces de conştientizare şi schimbare personală.

Dacă nu putem schimba faptul că avem nevoie de persoane asemănătoare pentru a ne alina suferinţele din copilărie, putem schimba incapacitatea partenerilor, derivată din această asemănare, de a veni în întîmpinarea nevoilor celor cu care sunt în relaţie de cuplu? În terapia imago răspunsul este afirmativ în următoarele condiţii: fiecare partener să conştientizeze potenţialul rol vindecător pe care îl poate avea pentru cel/cea cu care constituie un cuplu şi să se angajeze într-un proces de clarificare a nevoilor personale şi de exprimare a acestora. De asemenea, e nevoie şi de un alt proces de înţelegere şi validare a nevoilor partenerului de cuplu, precum şi de angajare în acţiuni concrete de satisfacere a nevoile fundamentale ale acestuia. Deci, fiecare persoană dintr-un cuplu îşi va clarifica nevoile emoţionale fundamentale şi le va comunica celui/celei cu care este în relaţie, urmând ca acesta/aceasta să-i vină în întâmpinare pentru ca ele să fie satisfăcute. A veni în întâmpinarea nevoilor partenerului de cuplu este privită în terapia imago ca o oportunitate de dezvoltare nu numai pentru celălalt, cu care este constituită o relaţie, ci şi pentru sine, pentru că se creează contextul pentru a recupera părţi din sine negate, reprimate, nedezvoltate. A satisface nevoile partenerului de cuplu nu reprezintă un artificiu forţat, ci o modalitate concretă de reîntregire de sine, în acelaşi timp cu ameliorarea/vindecarea rănilor emoţionale ale celuilalt. Ca o consecinţă a acestor procese fiecare devine mai întreg, mai autentic, dar şi cu mai puţine răni emoţionale.

În concluzie, terapia imago postulează un dublu proces de recuperare de sine şi vindecare personală în urma căruia cei doi parteneri de cuplu devin mai sănătoşi psihic, mai vitali, iar relaţia acestora se intensifică şi pozitivează.

Bibliografie:
Harville Hendrix, Primeşte iubirea pe care o doreşti, Editura Herald, Bucureşti, 1988

Dacă va fi mai rău?


Young female legs walking towards the sunset on a dirt road

Atunci când această întrebare apare în faţa nevoii sau deciziei de schimbare e firească şi merită explorată. Când însă se transformă într-un blocaj, de genul ”rămân aici, unde nu-mi mai convine, pentru că poate fi mai rău”, latura ei de firesc se transformă în disfuncţionalitate. Pentru că împiedică persoana să facă alegeri, să schimbe, să nu persiste în ceva neconstructiv, să evolueze.

Haideţi să vedem însă, atunci când nu mai e bine, nu mai e satisfăcător într-un anumit loc, aspect, relaţie, job (şi toate acestea nu sunt impulsuri de moment, ci conştientizări veritabile) şi alegem altceva, ce putem face dacă va fi mai rău? Când această întrebare e un adevărat blocaj, cel în cauză vede realitatea împărţită în două: aici, unde nu mai e bine şi dincolo, unde există riscul să fie mai rău. Alte variante par să nu mai existe în câmpul conştiinţei. Şi dacă dincolo va fi mai rău, în această realitate bipartită, are doar varianta de a se întoarce acolo de unde a plecat. Dacă se poate, se gândeşte că va fi privit ca un trădător, dar, dacă nu se mai poate?!

Care este ieşirea din blocajul: ”Şi dacă va fi mai rău?!” Lumea are mult mai multe compartimente decât două şi dacă va fi mai rău, putem pleca în continuare să explorăm şi vom găsi poate şi mai rău, dar sigur, în lumea aceasta mare, există un loc unde poate fi mai bine! Important e să nu ne blocăm în aspectele vieţii noastre pe care le considerăm cu adevărat disfuncţionale şi să ne deschidem schimbării şi explorării pentru a descoperi aspecte de care chiar avem nevoie, care chiar ne folosesc, care ne ajută să creştem. Şi putem face aceasta pregătindu-ne pentru o călătorie care poate fi mai scurtă (ca între două staţii) sau mai lungă, cu mai multe opriri şi staţionări, în care poate fi mai rău, dar nu ne opreşte nimeni să mergem mai departe. Decât poate blocajele noastre! Drum profitabil vă doresc!

Copiii de 10 pe linie sau centrarea excesivă pe performanţa şcolară


copilul la scoalaSă spun că în şcoala românească se pune un accent exagerat şi nesănătos pe evaluare? Cred însă că ştiţi deja. Să spun că se evidenţiază, de către mulţi părinţi şi copii, ideea de performanţă şcolară constantă, continuă şi nediferenţiatoare? Cred că şi pe aceasta o ştiţi.

Şi atunci, dacă mulţi oameni (părinţi, profesori) ştiu cât e de nesănătos să ne aplecăm excesiv pe evaluare, calificative, comparaţii, performanţă şcolară mai presus de orice, de ce totuşi o facem?!

Copiii zecişti sunt un produs al adulţilor, unul nefiresc şi puţin profitabil, pe termen lung, pentru aceştia. Un copil nu poate fi foarte bun la toate. El poate însă să obţină performanţe şcolare foarte bune constant şi să greşescă de la foarte puţin până la deloc dacă investeşte o energie şi un timp considerabile pentru acest scop. Această investiţie omoară însă dezvoltarea unor aptitudini, a unor interese, a unor relaţii, a unei abordări echilibrate a vieţii.

Copiii superperformanţi ajung copii supraadaptaţi şi pierd din vedere, pentru că au fost condiţionaţi să o facă, adevăratul scop al educaţiei: acela de a şti, de a te dezvolta frumos şi echilibrat pe multe faţete ale personalităţii pentru ca ulterior, ca adult, să poţi avea o viaţă echilibrată şi satisfăcătoare. A centra copiii pe performanţa şcolară înseamnă a-i forţa să se dezvolte unidirecţional pentru a putea reproduce cât mai fidel ceea ce li s-a prezentat şi a se încadra în standardul de ”10”.

Centrarea excesivă pe evaluarea şi performanţa şcolară pierde din vedere că evaluarea e doar un etalon, nu o ghilotină. Ea ar trebui să ne arate punctul în care suntem, pentru a constata unde trebuie să mai progresăm, nu să devină un scop în sine, nelegat de alte obiective de dezvoltare. Nu mai spun că motivaţia pentru învăţare trebuie construită în jurul nevoilor de cunoaştere, de creaţie, precum şi a utilităţii informaţiilor vehiculate, nu corelată cu centrarea pe rezultate şcolare bune şi frica de note mici.

Presiunea constantă şi continuă din partea adulţilor pentru obţinerea de rezultate şcolare foarte bune poate aduce copilul în două ipostaze: fie respingerea şcolii cu tot ceea ce se întâmplă acolo legat de procesul de învăţare, fie adoptarea unei conduite submisive, de acceptare şi interiorizare a prescripţiilor adulţilor. Ambele variante sunt deficitare dezvoltării personalităţii: prima, pentru că se pierde contactul cu o sursă de cunoaştere şi a doua, pentru că se slăbeşte legătura cu adevăratul sine, cu nevoile, dorinţele şi potenţialul propriu.

Mulţi părinţi şi profesori sunt încă în inerţia competiţiei excesive şi a centrării pe note pentru că aşa au crescut ei înşişi, pentru că au multe frustrări din perioada lor şcolară, pentru că gândirea lor cuprinde convingerea că viaţa e dură şi competiţia absolut necesară. Pentru că e multă nesiguranţă printre oameni şi aparent câştigul notelor mari o compensează!

Centrarea excesivă pe note şi performanţă şcolară doar aparent pregăteşte copiii pentru viaţă, pentru că ea nu conduce la creşterea încrederii în sine. Căci adevărata încredere în sine se bazează pe un bun contact cu sine, nu pe rezultate şi performanţe (conform Alice Miller). Curajul de a te dezvolta şi explora lumea au ca fundal o bază de siguranţă, care se formează pe validarea şi acceptarea copilului, cu nevoile, emoţiile, dorinţele, potenţialul său.

Suntem o societate cu multe traume, la nivel colectiv şi individual, deci, de multe ori acţiunile noastre pot fi considerate inconştiente. Cred că şi focusarea excesivă pe performanţa şcolară face parte dintr-un con de umbră al conştiinţei noastre, ea putând fi privită ca un mecanism de apărare, la nivel colectiv şi individual, împotriva propriilor nesiguranţe.

Refuzând însă să ne trezim din ceea ce facem mai puţin bine, din a ne opri să mai greşim major în privinţa educaţiei copiilor, nu rezolvăm nimic, nici pentru propriile spaime, nici pentru încrederea în sine a copiilor!