Merg frecvent prin parc cu fetiţa mea. Fără să vreau (pentru că nu-mi propun) observ aspecte ale interacţiunii copiilor sau copiilor cu părinţii, bunicile, bunicii, bonele.

Din ale parcului citire, vreau să vă povestesc astăzi despre bunica care interzice, un fel de bunica ”nu”. Nu este o bunică generică, ci una reală cu care mă tot intersectez de vreun an jumătate printr-un anume parc. Ce mi-a atras atenţia la această bunică? Felul în care se raportează la nepoata ei (ce are în jur de 6 ani). Până la ea nu am mai văzut pe altcineva atât de exagerat în sensul interdicţiilor. Nu-şi lasă nepoata să facă absolut nimic. Şi când spun acest lucru nu exagerez deloc. Fetiţa nu are voie să alerge, să se caţere, să se îndepărteze la mai mult de doi metri de ea, să se dea mai mult de o dată pe topogan, să se murdărească, să se joace cu nisip, să se învârtă, să râdă tare, să interacţioneze cu ceilalţi copii (este strigată şi chemată!), să împartă, să ţipe. Şi lista poate continua. Faptele se petrec cam în felul următor: fetiţa începe să facă ceva şi, în cel mult un minut bunica, care o urmăreşte ca o umbră, o întrerupe spunând ceva de genul: ”Dă-te jos. Nu ai voie acolo!” sau ”Gata. E suficient!” sau ”Pleacă de acolo că te murdăreşti!”. Periodic fetiţa hărţuită (nu e un termen prea dur, e foarte adevărat) se enervează foarte tare şi o loveşte compulsiv pe bunică. Aceasta, surprinzător, se calmează brusc şi nu mai spune nimic şi chiar, preţ de câteva minute bune, o lasă mai liberă pe fetiţă. Mă gândesc că există două explicaţii pentru schimbarea de comportament a bunicii după crizele de nervi şi furie ale fetiţei: ori înţelege grozăvia pe care o face şi îşi normalizează conduita, ori se detensionează sub efectul loviturilor (e adevărat că pentru puţin timp).

Poate vă întrebaţi cum e această fetiţă. Neliniştită, cu o tensiune nervoasă evidentă în mişcări şi vorbire şi foarte, foarte slabă (am auzit-o pe bunică spunând că mănâncă foarte puţin, ceea ce nu e deloc de mirare, pentru că hrana ei este acompaniată de o cantitate uriaşă de anxietate, control, tensiune, respingere, toxine psihice cu alte cuvinte). Am observat că dispune totuşi de ceva resurse de-a face faţă agresiunii bunicii: este inteligentă, are imaginaţie, şi reuşeşte în felul ei agresiv să i se mai opună din când în când. Nu ştiu ce se va întâmpla pe termen lung cu această fetiţă, mai ales dacă va fi lăsată în continuare în grija bunicii. Pot doar să bănuiesc. Deja sunt evidente multe efecte negative.

Dar unde sunt părinţii? Cel mai probabil, la serviciu. Am văzut-o de câteva ori şi cu tatăl şi e mult mai calmă şi mai centrată, dar nu interacţionează cu nici un copil, pare mai degrabă avidă să se bucure de libertatea acordată. Pe mamă am zărit-o o singură dată, părea în trecere prin parc, foarte elegantă, venind probabil de la job, a stat cu fetiţa câteva minute şi apoi a lăsat-o în grija bunicii.

Nu spun că acest comportament al acestei bunici este specific bunicilor în general, spun doar că această femeie, întâmplător bunică, are nişte probleme din sfera anxietăţii şi controlului care o determină să se comporte absolut distructiv cu fetiţa. Nu ştiu dacă părinţii au habar, nu ştiu dacă nu o fi cumva şi strategia lor educativă (deşi nu pare, tatăl are o raportare mult mai sănătoasă). Cel mai probabil au o cunoaştere a ceea ce se întâmplă cu fetiţa lor doar din ceea ce le povesteşte bunica. Gândul mă duce la faptul că aceasta se plânge că fetiţa nu e cuminte.

Morala acestei poveşti, dacă e să avem doar una (citind, cred că v-au venit mai multe în minte) este pentru părinţi: când vă daţi copiii în grija altcuiva, indiferent cine este acela, faceţi astfel încât să aflaţi ce se întâmplă cu ei. Şi nu numai din povestiri, ci văzând cu propriii ochi şi auzind cu urechile personale cum se desfăşoară interacţiunea acestora cu persoana în grija căreia i-aţi lăsat. Iar dacă aceasta nu vrea să ţină cont de strategiile dvs. educative sau nu poate, cred că mai sănătos este să renunţaţi la serviciile ei. Chiar dacă este bunică!