Copilul meu interior

copil interiorDragul meu copil interior, dragul meu drag! Ce mai faci tu? Te port cu mine de când eram de aceeaşi vârstă, dar recunosc că de multe ori am preferat să nu mă prea uit la tine. Sigur, tu ai continuat să exişti, să te bucuri, să suferi, să râzi, să plângi, dar toate acestea au ajuns la mine de multe ori neclar şi amestecat cu alte emoţii ale altor părţi din mine.

De când am vorbit ultima oară eu am mai crescut. Chiar mult. Acum sunt adult sau aşa se numeşte perioada de vârstă căreia îi aparţin. Eu însă ştiu că sunt în continuare şi copil, chiar dacă prefer de multe ori să nu văd asta.

Oare de ce nu te contactez mai des? Oare de ce nu te întreb de ce ai nevoie? Oare de ce mă comport ca şi cum n-ai exista? Uite, o să-ţi spun un secret. Pentru că, de fiecare dată când o făceam, trebuia să mă descurc cu valul de emoţii care mă cuprindea. Erau frici din copilărie, interdiţii, multe interdicţii, fapte pe care nu le înţelegeam şi pe care încercam să le desluşesc aşa cum puteam, dar şi bucurie pură: că e primăvară, că merg desculţă, că miroase a vacanţă, a sărbători şi a cozonaci calzi. Ştii, în lumea de adult, nu e prea distractiv atunci când apare o avalanşă emoţională. Adulţii au multe resonsabilităţi, trebuie să fie eficienţi, aşa ca nişte calculatoare performante, iar uneori emoţiile, mai ales cele amestecate şi intense, îi cam încurcă.

Ce m-a făcut să te contactez acum? De ceva vreme mă gândesc intens la mine, mă întorc pe toate părţile, mă analizez, mă pun sub semnul întrebării. Şi aşa am ajuns la tine. Mi-a trecut aşa un gând că s-ar putea să ascunzi ceva comori. Sau măcar nişte resurse. De asemenea, trebuie să recunosc că am constatat că nu e chiar o soluţie să mă fac că nu exişti, oricum nu dispari şi chiar, din când în când, îmi cam încurci socotelile. Uneori rău de tot. Nu vreau însă să te învinovăţesc. Cred că dacă te-aş întreba mai des ce vrei, am putea să ne descurcăm bine împreună şi, chiar dacă n-aş putea să-ţi ofer întotdeauna ce vrei, am putea să negociem oferta mea. Aşa ar fi înţelept. Şi matur. Ştii, îţi spuneam că sunt adult acum. Iar un adult ţine cont de mai multe perspective.

Copilul meu drag …! Oare ce conţii tu? Recunosc că nu prea mai ştiu. Citeam deunăzi (acum că sunt mare, citesc mult) că tu ai fi depozitarul conflictelor nerezolvate ale părinţilor mei. Nu te speria, îţi traduc: adică ceea ce n-au reuşit să rezolve ei în viaţa lor a ajuns la tine. Şi n-au făcut-o intenţionat. Nici măcar prin cuvinte. Doar prin intonaţii, gesturi, mimică, tăceri … . A fost suficient doar să interacţionezi cu părinţii tăi şi ai preluat, ca un burete, tot ceea ce n-au ştiut să gestioneze ei. Acum, fie vorba între noi, cred că multe aspecte, pentru că psihologia nu prea era la modă în vremurile acelea.

Din cărţile pe care le citesc ştiu că părinţii transmit, prin eul lor de copil (adică prin copilul lor interior), propriului lor copil, multe mesaje nu tocmai constructive. Ca de exemplu, nu exista, nu fi tu însuţi, nu (fă nimic), nu fi copil, nu creşte, nu fi sănătos, nu gândi, nu simţi, nu aparţine, nu fi important, nu reuşi. Îţi vine să crezi ce-i învaţă inconştientul părinţilor pe copilul lor?! Oare, în cazul tău, care sunt valabile? O să stau să mă gândesc la cum au fost părinţii mei, ce n-au înţeles ei pentru viaţa lor şi probabil mi-au transmis şi mie şi sigur a ajuns la tine.

Să nu te superi, dar o să pun sub semnul întrebării aceste interdicţii. Poate or fi fost valabile pentru părinţii mei, dar sigur nici pe mine, nici pe tine nu te ajută prea mult. O să discutăm oricum. Cred că o să-l întreb şi pe părintele din mine. O să vorbim cu toţii. O să vă ascult şi o să decidem împreună ce mi-a folosit în copilărie, dar nu-mi mai trebuie acum.

Ştiu că te simţi sufocat de mulţimea de ”nu”-uri. Promit că o fac curăţenie şi o să păstrez doar ceea ce-mi este real util. O să vezi, o să te ”eliberez”. Căci acum, cum îţi spuneam, eu sunt adultul şi nu mai trebuie să le cer acceptul părinţilor mei pentru propriile decizii. Aşa că o să hotărăsc ce e real benefic pentru amândoi. Îţi promit că o să ai permisiunea să te joci mai mult, să te relaxezi, să simţi, să te bucuri, să te exprimi, să fii spontan, să străluceşti, să fii autentic, să fii tu. Şi prima dovadă că o să mă ţin de cuvânt este ceea ce fac acum: mă apropii de tine, aşa cum ştiu.

Să ştii că m-am încălzit pe interior de când scriu. Deja mă simt mai bine şi vreau să te ajut să te simţi şi tu mai bine. Aşa o să fiu mai întreagă. Mai puţin fragmentată. Mai puţin ambivalentă. Mai puţin confuză.

Vreau să închei gândurile pentru tine spunându-ţi că îţi mulţumesc că exişti, că te-ai ţinut tare şi m-ai păstrat pe mine din trecut, de când eram doar un copil, cu bune şi rele, cu frici şi gânduri temerare. De asemenea, îţi promit că n-o să mă mai port cu tine aşa cum au făcut-o alţii cu mine când eram mică. O să ţin cont de tine, o să te ascult, o să comunicăm şi o să trăim împreună. Şi sigur viaţa mea va fi mai bogată.

Advertisements

2 thoughts on “Copilul meu interior

  1. Pingback: Copilul meu interior | Sunt Prezent

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s