Stările eului: starea de adult


starea de adultA treia stare a personalităţii, identificată de E. Berne, este cea de adult. Ea nu trebuie corelată neapărat cu vârsta adultă, pentru că, pe de o parte, acest aspect din noi începe să se cristalizeze cu mult înaintea vârstei maturităţii şi, pe de altă parte, mulţi adulţi din punct de vedere al vârstei biologice funcţionează cu un eu de adult puţin dezvoltat.

Dar ce e o stare de adult? Este partea personalităţii care ne permite să percepem şi să interpretăm realitatea dintr-o perspectivă personală. Ea se dezvoltă încă de când suntem mici, la început firav, pe măsură ce începem să introducem perspectiva personală în raţionamentele noastre, iar apoi – după depăşirea copilăriei şi adolescenţei, dacă copilul şi părintele din noi nu sunt prea puternici, ar trebui ca această parte să preia încet-încet conducerea personalităţii.

La cei mai mulţi dintre noi starea de adult este contaminată, adică supusă influenţelor părţilor de copil şi părinte. Un adult decontaminat permite o adaptare flexibilă la realitate, autonomie, spontaneitate şi o crescută capacitate de a fi intimi. Când adultul din noi funcţionează la parametri scăzuţi, apar dificultăţi în manifestarea caracteristicilor mai sus-menţionate.

Starea de adult are funcţia de-a negocia între cerinţele copilului, prescripţiile părintelui şi caracteristicile contexului, este aşadar un factor de echilibru pentru personalitate.

În dezvoltarea conţinuturilor acestei stări noi putem identifica trei mari direcţii:

  • conţinuturi corelate cu experienţa proprie, neinfluenţate de evenimentele din copilărie sau imaginile parentale (de exemplu, în mica copilărie mă gândeam că oamenii mari ar trebui să dea sfaturi doar dacă sunt fericiţi, căci cum să reuşeşti să faci pe altcineva fericit, dacă nu te-ai făcut nici pe tine?!; gânduri de genul acesta, venite din propria minte, apar încă de la vârste mici, dar de multe ori adulţii nu găsesc timp să asculte şi starea de adult a copiilor lor); pe măsură ce avansăm în vârstă ar trebui ca prin acest filon să sosească cât mai multe elemente pentru adultul din noi;
  • conţinuturi rezultate din clarificarea stării de copil, prin resemnificarea experienţelor din copilăria noastră; la modul ideal, la maturitate, adultul ar trebui să încorporeze starea de copil filtrată şi interpretată prin gândirea proprie, dar – la modul realist – întotdeauna în noi vor mai rămâne părţi din copilul care am fost, cu viziunea lui asupra lumii;
  • conţinuturi rezultate din clarificarea stării de părinte, prin regândirea şi reinterpretarea imaginilor, ideilor, trăirilor afective, atitudinilor, tiparelor comportamentale asociate figurilor parentale; ca şi în cazul stării de copil, acest proces conduce la încorporarea unei părţi din ceea ce ne-au transmis părinţii, în eul de adult, o altă parte – cea nefiltrată prin propriul fel de-a fi, arhaică, rămânând în eul de părinte.

Sintetic, transformarea stărilor eului, în procesul de individuare (individualizare, construire a autonomiei personale) este figurată în imaginea pe care am ataşat-o acestui articol.

Potrivit lui E. Berne, principalul aspect care contribuie la întărirea eului de adult, prin separarea de starea de copil şi cea de părinte, îl reprezintă gândirea proprie. Acest autor a scris că întâlnea persoane de 35-45 ani care niciodată până la acea vârstă nu şi-au permis să gândească cu mintea proprie. Sintagma ”cu mintea proprie” ne arată că, de multe ori în procesul gîndirii, noi doar procesăm idei preluate de la alţii, în loc de a produce unele noi, ale noastre, originale.

În activitatea de dezvoltare personală, consiliere şi psihoterapie, adultul primeşte permisiunea de la o altă persoană, investită cu autoritate, de a fi autentic, adică de a începe să gândescă şi să se poziţioneze faţă de realitate dintr-o perpectivă personală.

Toate frazele pe care le spunem automat în anumite situaţii sunt preluate de-a gata de la persoanele semnificative din viaţa noastră, toate reacţiile automate, netrecute prin filtrul propriu, derivă fie din eul de copil, fie din cel de părinte.

Tot ceea ce e conştient, asumat, în acord cu adevăratele noastre nevoi, este reprezentativ pentru adultul din noi.

Un exerciţiu foarte simplu de clarificare şi de separare a ceea ce ne aparţine de ceea ce am preluat de la alţii este acela de a ne gândi la o situaţie personală problematică şi, după fiecare idee care ne vine în minte, să ne întrebăm: ”Cine spune asta? Eu sau alticineva?”

Bibliografie:
Berne, E., Ce spui după ”Bună ziua”?, Ed. Trei, Bucureşti, 2006
Lister-Ford, Christine, Analiză tranzacţională, Ed. Herald, Bucureşti, 2010

Stările eului: starea de părinte


starea de parinte 1Ne purtăm în noi părinţii. Dar nu aşa cum au fost sau sunt în realitate, ci aşa cum i-am perceput noi. Starea eului care depozitează imaginile parentale sub formă de imagini, idei, trăiri afective, tipare comportamentale este, potrivit lui E. Berne, starea de părinte. Ea poate fi subdivizată în două categorii: părinte normativ (care încorporează partea parentală normativă, de limite şi graniţe) şi părinte hrănitor (componenta protectivă a eului de părinte). Aceste două părţi, când sunt dezvoltate în exces în personalitatea noastră, ne determină să ne comportăm fie centrat pe supracontrol, fie pe supraprotecţie.

Conţinutul stării de părinte este unul introectat, adică asumat fără întrebări şi netrecut prin filtrul propriu, de la persoanele semnificative (părinţi, bunici, alte persoane).

Expresia ”se comportă cu propria persoană aşa cum s-au raportat părinţii la sine” este valabilă şi poate fi explicată tocmai prin interiorizarea imaginilor parentale care devin parte componentă şi a atitudinii faţă de sine. De asemenea, tot din sfera repetiţiilor, este cunoscut faptul că avem tendinţa de a reproduce tiparele atitudinale şi comportamentale ale părinţilor noştri, în relaţie cu propriii copii, tocmai pentru că acestea sunt părţi ale noastre, aparţinând eului nostru de părinte. Ieşirea din aceste paternuri repetitive se poate face prin clarificarea conţinuturilor preluate de la părinţi şi alegerea conştientă a ceea ce vrem să păstrăm şi perpetuăm în felul nostru de-a fi, restul ”returnându-le”, într-o manieră simbolică, celor cărora le aparţin de fapt.

Vorbind la modul general, în eul de părinte este posibil să identificăm unul sau altul dintre următoarele mesaje: fii puternic, fii perfect, fă pe plac mie/altora, grăbeşte-te, încearcă din nou. Acestea sunt transmise verbal de către părinţi copiilor lor, iar ulterior devin parte componentă a eului de părinte al copiilor. Dvs. ce mesaje credeţi că aţi recepţionat de la propriii părinţi? În care dintre cele enumerate mai sus vă recunoaşteţi?

Ca şi eul de copil, eul de părinte nu are o structură omogenă: noi conţinem toate figurile semnificative în interiorul nostru: mama, tata, bunici, alte persoane importante pentru dezvoltarea noastră.

Copilul şi părintele interni sunt componente structurale care sunt încărcate cu energia unor evenimente şi persoane din trecutul nostru.

Activităţile de consiliere şi psihoterapie ne pot ajuta să restructurăm conţinuturile stării de părinte, rezultând o concepţie personală despre cine suntem noi, bazată pe interpretările şi semnificaţiile pe care le acordăm, într-o manieră specifică şi individuală, realităţii. Această concepţie personală va fi depozitată în eul de adult. Deci, clarificarea părintelui interior conduce la întărirea adultului din noi.

Bibliografie:
Berne, E., Ce spui după ”Bună ziua”?, Ed. Trei, Bucureşti, 2006
Lister-Ford, Christine, Analiză tranzacţională, Ed. Herald, Bucureşti, 2010

Stările eului: starea de copil


starea de copilPersonalitatea nostră, potrivit lui E. Berne, se constituie ca o unitate a trei stări ale eului: starea de copil, starea de adult, starea de părinte.

Sintetic, caracteristicile principale ale stării de copil sunt:

  • cuprinde imagini, gânduri, trăiri afective şi tipare comportamentale asociate experienţelor din copilăria noastră;
  • poate fi subdivizat în două mari componente: copilul liber (se exprimă spontan, liber) şi copilul adaptat (încearcă să se adapteze la cerinţele reale şi imaginate ale celorlalţi);
  • atunci când comportamentul nostru derivă din starea de copil, ne exprimăm în principal emoţional şi instinctual, dar acest lucru nu presupune că emoţionalul este ceva specific doar stării de copil, ci doar că în această stare suntem predominant emoţionali;
  • este depozitarul experienţelor noastre timpurii, experienţe interpretate din perspectiva de copil, cu resursele intelectuale, emoţionale, volitive, de personalitate specifice acestei vârste;
  • conţinutul acestei stări este un amalgam de obiectiv şi subiectiv; cu cât vârsta la care a avut loc o anumită experienţă depozitată aici este mai timpurie, cu atât gradul de subiectivitate este mai crescut;
  • în starea de copil ajung şi mesajele inconştiente ale părinţilor legate de aspectele nerezolvate (frustrări, neîmpliniri, dorinţe conflictuale) din propria lor viaţă;
  • au fost identificate 12 categorii de mesaje inconştiente derivate din conflictele parentale care ajung de la eul de copil al părinţilor la copilul lor: nu exista, nu fi tu însuţi, nu fă nimic, nu fi copil, nu creşte, nu fi sănătos, nu gândi, nu simţi, nu fi apropiat, nu aparţine, nu fi important, nu reuşi;
  • cum nu există părinţi perfecţi, cu toate conflictele emoţionale rezolvate, fiecare dintre noi purtăm în eul nostru de copil câteva dintre mesajele mai sus-menţionate (puteţi încerca să identificaţi intuitiv ce mesaje aţi preluat de la mama dvs. şi ce mesaje de la tatăl dvs.);
  • starea de copil cuprinde nu numai experienţele noastre din copilărie, ci se extinde chiar şi asupra acelora din adolescenţă;
  • eul de copil nu este omogen ca structură, aici putem identifica seturi distincte de sentimente, atitudini şi tipare de comportament asociate diverselor vârste ale copilăriei noastre: vom avea astfel eul de bebelus, de copil mic, de puber, de copil adolescent, dar şi eul de copil la 1 an, la 2, la 3 etc., în principiu pentru fiecare vârstă a copilăriei caracterizată de evenimente importante pentru dezvoltarea noastră putem ”decupa” un tip de copil; în concluzie, copilul nostru interior e de fapt format din mai mulţi copii;
  • experienţele stării de copil pot avea o formă foarte vagă (mai ales cele din perioadele foarte timpurii) sau mai bine conturată; unele experienţe nu pot fi puse în cuvinte ci mai degrabă simţite corporal şi emoţional;
  • copilul nostru interior, ca orice parte a noastră, are nevoie de-a fi ascultat şi înţeles;
  • în activitatea de consiliere psihologică sau psihoterapie experienţele copilăriei pot fi analizate şi resemnificate din perspectiva prezentului şi a vârstei adulte; în urma acestora copilul nostru interior capătă mai multă claritate;
  • când starea de copil este mai puţin confuză, mai clară, noi putem avea un contact mai corect cu nevoile noastre, pentru că nu vom mai fi împiedicaţi de interdicţiile din copilărie să le conştientizăm şi să ne satisfacem;
  • pe măsură ce ne cunoaştem şi ne asumăm copilul interior, excesele asociate acestei stări, atât revolta cât şi supraadaptarea, îşi reduc amploarea şi frecvenţa, fiind înlocuite cu conduite mai mature, mai echilibrate de satisfacere a nevoilor şi dorinţelor noastre;
  • dacă copilul nostru interior este depozitarul unor experienţe intens negative care l-au rănit, blocat, chiar strivit pe alocuri, este nevoie să ne raportăm cu multă grijă, afecţiune şi înţelegere faţă de această parte din noi;
  • când copilul nostru interior va fi acceptat, înţeles şi acceptat cât mai în totalitate, noi vom avea o capacitate crescută de adaptare la realitate.
Bibliografie:
Lister-Ford, Christine, Analiză tranzacţională, Ed. Herald, Bucureşti, 2010

Copilul meu interior


copil interiorDragul meu copil interior, dragul meu drag! Ce mai faci tu? Te port cu mine de când eram de aceeaşi vârstă, dar recunosc că de multe ori am preferat să nu mă prea uit la tine. Sigur, tu ai continuat să exişti, să te bucuri, să suferi, să râzi, să plângi, dar toate acestea au ajuns la mine de multe ori neclar şi amestecat cu alte emoţii ale altor părţi din mine.

De când am vorbit ultima oară eu am mai crescut. Chiar mult. Acum sunt adult sau aşa se numeşte perioada de vârstă căreia îi aparţin. Eu însă ştiu că sunt în continuare şi copil, chiar dacă prefer de multe ori să nu văd asta.

Oare de ce nu te contactez mai des? Oare de ce nu te întreb de ce ai nevoie? Oare de ce mă comport ca şi cum n-ai exista? Uite, o să-ţi spun un secret. Pentru că, de fiecare dată când o făceam, trebuia să mă descurc cu valul de emoţii care mă cuprindea. Erau frici din copilărie, interdiţii, multe interdicţii, fapte pe care nu le înţelegeam şi pe care încercam să le desluşesc aşa cum puteam, dar şi bucurie pură: că e primăvară, că merg desculţă, că miroase a vacanţă, a sărbători şi a cozonaci calzi. Ştii, în lumea de adult, nu e prea distractiv atunci când apare o avalanşă emoţională. Adulţii au multe resonsabilităţi, trebuie să fie eficienţi, aşa ca nişte calculatoare performante, iar uneori emoţiile, mai ales cele amestecate şi intense, îi cam încurcă.

Ce m-a făcut să te contactez acum? De ceva vreme mă gândesc intens la mine, mă întorc pe toate părţile, mă analizez, mă pun sub semnul întrebării. Şi aşa am ajuns la tine. Mi-a trecut aşa un gând că s-ar putea să ascunzi ceva comori. Sau măcar nişte resurse. De asemenea, trebuie să recunosc că am constatat că nu e chiar o soluţie să mă fac că nu exişti, oricum nu dispari şi chiar, din când în când, îmi cam încurci socotelile. Uneori rău de tot. Nu vreau însă să te învinovăţesc. Cred că dacă te-aş întreba mai des ce vrei, am putea să ne descurcăm bine împreună şi, chiar dacă n-aş putea să-ţi ofer întotdeauna ce vrei, am putea să negociem oferta mea. Aşa ar fi înţelept. Şi matur. Ştii, îţi spuneam că sunt adult acum. Iar un adult ţine cont de mai multe perspective.

Copilul meu drag …! Oare ce conţii tu? Recunosc că nu prea mai ştiu. Citeam deunăzi (acum că sunt mare, citesc mult) că tu ai fi depozitarul conflictelor nerezolvate ale părinţilor mei. Nu te speria, îţi traduc: adică ceea ce n-au reuşit să rezolve ei în viaţa lor a ajuns la tine. Şi n-au făcut-o intenţionat. Nici măcar prin cuvinte. Doar prin intonaţii, gesturi, mimică, tăceri … . A fost suficient doar să interacţionezi cu părinţii tăi şi ai preluat, ca un burete, tot ceea ce n-au ştiut să gestioneze ei. Acum, fie vorba între noi, cred că multe aspecte, pentru că psihologia nu prea era la modă în vremurile acelea.

Din cărţile pe care le citesc ştiu că părinţii transmit, prin eul lor de copil (adică prin copilul lor interior), propriului lor copil, multe mesaje nu tocmai constructive. Ca de exemplu, nu exista, nu fi tu însuţi, nu (fă nimic), nu fi copil, nu creşte, nu fi sănătos, nu gândi, nu simţi, nu aparţine, nu fi important, nu reuşi. Îţi vine să crezi ce-i învaţă inconştientul părinţilor pe copilul lor?! Oare, în cazul tău, care sunt valabile? O să stau să mă gândesc la cum au fost părinţii mei, ce n-au înţeles ei pentru viaţa lor şi probabil mi-au transmis şi mie şi sigur a ajuns la tine.

Să nu te superi, dar o să pun sub semnul întrebării aceste interdicţii. Poate or fi fost valabile pentru părinţii mei, dar sigur nici pe mine, nici pe tine nu te ajută prea mult. O să discutăm oricum. Cred că o să-l întreb şi pe părintele din mine. O să vorbim cu toţii. O să vă ascult şi o să decidem împreună ce mi-a folosit în copilărie, dar nu-mi mai trebuie acum.

Ştiu că te simţi sufocat de mulţimea de ”nu”-uri. Promit că o fac curăţenie şi o să păstrez doar ceea ce-mi este real util. O să vezi, o să te ”eliberez”. Căci acum, cum îţi spuneam, eu sunt adultul şi nu mai trebuie să le cer acceptul părinţilor mei pentru propriile decizii. Aşa că o să hotărăsc ce e real benefic pentru amândoi. Îţi promit că o să ai permisiunea să te joci mai mult, să te relaxezi, să simţi, să te bucuri, să te exprimi, să fii spontan, să străluceşti, să fii autentic, să fii tu. Şi prima dovadă că o să mă ţin de cuvânt este ceea ce fac acum: mă apropii de tine, aşa cum ştiu.

Să ştii că m-am încălzit pe interior de când scriu. Deja mă simt mai bine şi vreau să te ajut să te simţi şi tu mai bine. Aşa o să fiu mai întreagă. Mai puţin fragmentată. Mai puţin ambivalentă. Mai puţin confuză.

Vreau să închei gândurile pentru tine spunându-ţi că îţi mulţumesc că exişti, că te-ai ţinut tare şi m-ai păstrat pe mine din trecut, de când eram doar un copil, cu bune şi rele, cu frici şi gânduri temerare. De asemenea, îţi promit că n-o să mă mai port cu tine aşa cum au făcut-o alţii cu mine când eram mică. O să ţin cont de tine, o să te ascult, o să comunicăm şi o să trăim împreună. Şi sigur viaţa mea va fi mai bogată.

Abordarea tranzacţională


 analiza tranzactionalaConcepţia lui E. Berne asupra personalităţii umane

Analiza tranzacţională este atât o teorie asupra personalităţii umane, cât şi un sistem de consiliere/psihoterapie. Îşi are originea în lucrările lui E. Berne şi este continuată şi dezvoltată de Th. Haris, J. M. Dusay şi K. M. Dusay. Teoria asupra personalităţii se bazează pe o serie de concepte: stările eului, egograme, scenarii de viaţă, întăriri comportamentale, tranzacţii psihologice, jocuri psihologice, modalităţi de stucturare a timpului.

Stările eului. În fiecare individ există 3 stadii ale eului, active, dinamice şi observabile: stadiul eului copil, al eului adult şi al eului părinte. Fiecare stadiu reprezintă o modalitate specifică de-a gândi, simţi şi acţiona.

Stadiul eului copil: este structurat conform patternurilor din copilărie şi este divizat în copil liber şi copil adaptat. Copilul liber este caracterizat prin spontaneitate, impulsivitate, libertate, curiozitate şi creativitate. Stadiul de copil adaptat înseamnă conformism şi complezenţă.

Stadiul eului adult reprezintă o instanţă obiectivă, logică, realistă, neafectivă.

Stadiul eului părinte implică introectarea normelor, regulilor morale, atitudinilor şi credinţelor de la proprii părinţi sau de la alte figuri parentale. Este divizat în părinte critic şi părinte educativ. Părintele critic este starea eului caracterizată prin criticism şi autoritate iar părintele afectuos presupune grijă şi empatie faţă de ceilalţi.

În cazul personalităţilor normale stările eului sunt distincte.

Egograma este reprezentarea grafică a cantităţii de energie pe care o conţine starea eului. Persoanele au egograme specifice datorită energiei de care dispun precum şi modalităţii de distribuţie a acesteia între cele 5 stări ale eului. Atunci când energia unui sistem creşte, ea se realizează pe baza scăderii intensităţii celorlalte stări, căci cantitatea de energie a individului rămâne constantă.

Personalitatea sănătoasă presupune o dezvoltare armonioasă şi distinctă a tuturor stărilor eului. Disfuncţiile personalităţii pot fi datorate atât unor structuri patologice a stadiilor eului (putem avea un amestec al stadiilor eului, ca în cazul tulburărilor delirante; o dominanţă a unei singure stări a eului sau o excludere a uneia sau a două stări) cât şi unei funcţionări defectuoase, cu o trecere rapidă de la o stare a eului la alta.

Scenariul de viaţă: se structurează încă de timpuriu în urma interacţiunilor cu părinţii sau cu alte persoane şi reprezintă o modalitate de-a structura realitatea prin atribuirea de roluri, atât sieşi, cât şi celorlalţi. Doru Buzducea (1997, p.149), citându-l pe Th. Harris distinge 4 scenarii existenţiale:

1. Eu sunt O.K.- Tu eşti O. K.

Este un scenariu sănătos de viaţă. Se întâlneşte la oamenii care au avut o copilărie normală, fericită.

2. Eu sunt O. K. – Tu nu eşti O.K.

Scenariu paranoid de raportare la realitate. Se întâlneşte la persoanele care au fost tratate în copilăria timpurie cu indiferenţă şi ironie.

3. Eu nu sunt O. K. – Tu eşti O. K.

Este un scenariu “depresiv” de viaţă care se formează la cei cărora nu li s-au îndeplinit nevoile fundamentale în copilărie.

4. Eu nu sunt O.K. – Tu nu eşti O.K.

Este un scenariu de inutilitate. De obicei se întâlneşte la persoanele care au fost tratate în timpul copilăriei cu brutalitate. Este specific psihoticilor.

Întăririle comportamentale. Fiecare stadiu al eului are nevoie de întăriri pentru a se fixa. Întăririle pot fi pozitive (laudă, aprobare) sau negative (critică, dezaprobare). Întăririle pozitive sunt superioare, iar întăririle negative sunt de preferat lipsei întăririlor.

Tranzacţiile: unităţi de comunicare interpersonală, stimulări şi răspunsuri între stadiile eului aparţinând a două persoane. Când doi oameni comunică, tranzacţionează cele 6 stări ale eului. Tranzacţiile pot fi:

* Complementare: vectorii tranzacţionali sunt paraleli. Răspunsul vine de la stadiul eului căruia i-a fost adresată întrebarea şi se întoarce către stadiul care a trimis stimulul. Comunicarea, în cazul tranzacţiilor complementare, poate continua mult timp.

 *Încrucişate – răspunsul nu mai vine de la starea eului care a primit mesajul şi se adresează unei stări a eului, alta decât cea care a trimis stimulul.

 * Ulterioare – se desfăşoară pe 2 planuri simultane: unul explicit şi unul ascuns, implicit. Sunt comunicate nonverbal sau prin mijloacele verbale extralingvistice şi pot genera jocuri psihologice. De regulă planul deschis presupune mesaje adult-adult iar cel implicit mesaje părinte-copil sau copil-părinte.

 6. Modalităţi de structurare a timpului. Pot fi considerate strategii de supravieţuire. E. Berne elaborează o tipologie în care introduce 6 modele de structurare a timpului:

a) Retragerea – ieşirea din sfera relaţiilor interumane prin reverii, fantasme, etc. Din punct de vedere fizic o persoană poate aparţine unui grup dar, mental, să nu fie prezentă. Retragerea poate duce la singurătate, depresie sau chiar autism.

b) Ritualurile – sunt forme de comunicare programate cultural, diferă de la o regiune la alta, de la un grup la altul, sunt simple sau complexe, de scurtă sau lungă durată. Se învaţă în familia de origine, aparţin eului părinte şi sunt îndeplinite de copilul adaptat.

c) Discuţii tematice – modalităţi de petrecere a timpului într-un anumit grup în care se schimbă anumite opinii, păreri despre diverse subiecte. Sunt conduse de către eul părinte sau eul copil.

d) Activităţile – presupun existenţa unor obiective şi consumul fizic şi intelectual necesar pentru atingerea lor. Sunt conduse de către eul adult.

e) Jocurile – se realizează în timpul comunicării desfăşurate pe două nivele: social şi psihologic; sunt reactivări ale strategiilor folosite în timpul copilăriei; sunt determinate de scenariul existenţial al persoanei şi relaţionările interumane. Fiecare persoană are un repertoriu de jocuri. Jocurile nu rezolvă problemele, ci doar le generează.

f) Intimitatea – cea mai plăcută modalitate de structurare a timpului ce presupune exprimarea sinceră a sentimentelor, gândurilor, dorinţelor. Este o comunicare sinceră, fără motive ascunse.

7. Jocurile psihologice – presupun activarea, în acelaşi timp, a două nivele ale comunicării: cel social şi cel psihologic. Există un mesaj deschis, social şi unul ascuns, psihologic. Sunt mecanisme defensive construite pe baza experienţelor din copilăria timpurie când s-a apelat la acestea pentru a obţine recunoaşterea. Oamenii joacă întotdeauna unul dintre cele trei roluri:

1. rolul de persecutor: ceilalţi nu sunt O.K., deci nu îi valorizez

2. rolul de salvator: ceilalţi nu sunt O.K., deci le ofer sprijin

3. rolul de victimă: eu nu sunt O.K., deci sunt un înfrânt.

Pe parcursul vieţii victima va căuta un persecutor care s-o înfrângă şi un salvator care să o ajute să-i confirme neputinţa. Aceste trei roluri funcţionează în relaţie de interdependenţă şi sunt interşanjabile. Ieşirea din această triadă nevrotică înseamnă conştientizarea jocurilor şi înlocuirea lor cu o comunicare autentică.

Jocurile psihologice, împreună cu aceste 3 roluri stau la baza disfuncţiilor comunicării, a apariţiei conflictelor şi chiar a tulburărilor de tip nevrotic.

 Procesul de consiliere bazat pe analiza tranzacţională

Acest model de consiliere se bazează pe teoria personalităţii umane descrisă anterior şi are următoarele scopuri:

* modificarea scenariilor de viaţă

* evidenţierea şi întreruperea jocurilor psihologice

* echilibrarea egogramelor prin transfer energetic de la cele mai puternice la cele mai slabe.

Modelul de consiliere poate fi aplicat atât individual cât şi în grup.

Metodele şi procedeele utilizate în analiza tranzacţională (conform D. Buzducea, 1997, p.157) sunt:

regresia de vârstă – pentru înţelegerea eului de copil al clientului

analiza jocurilor psihologice – se decodifică mesajele ascunse din cadrul relaţionărilor cu alte persoane

jocul de rol

– realizarea unor activităţi care să dezvolte caracteristicile stadiilor eului slab dezvoltat.

Material extras din cartea Stancu, Ioana, Mic tratat de consiliere psihologică şi şcolară, Ed. Sper, Bucureşti, 2005, paginile 85-94