Ataşamentul, ca relaţie emoţională stabilă, realizată între două persoane, în care una funcţionează ca o bază de siguranţă şi securitate pentru cealaltă persoană (rolurile pot fi interşanjabile, în cazul persoanelor adulte) poate fi considerată prima legătură emoţională pe care copilul o stabileşte cu mediul.

Bowlby (1988) a dezvoltat conceptul de ataşament cu privire la relaţia afectivă primară stabilită între copil şi persoana care-l îngrijeşte (de obicei mama). El spune că, ulterior, în viaţă, individul poate stabili alte legături emoţionale de acest tip şi cu alţi membri ai grupului social, dar că primul ataşament este edificator pentru siguranţa lui afectivă şi chiar pentru sănătatea lui psihică.

„Ataşamentul îi permite copilului să-şi formeze un model al lumii, al figurii de ataşament şi al relaţiei lui cu ea, al lui însuşi şi al respectului de sine. Ataşamentul constituie baza pentru toate relaţiile ulterioare şi un puternic predictor pentru dezvoltarea sănătoasă a copilului şi adultului” (Ana Muntean, 2006, p.195).

Calitatea ataşamentului depinde de interacţiunea pe care mama o are cu copilul, de felul în care aceasta îl hrăneşte şi comunică emoţional cu el, de schimbul de zâmbete, de blândeţea cu care mama îşi atinge copilul, de felul în care ritmurile celor doi se armonizează, de valorizarea pe care mama o transmite copilului, atât prin satisfacerea nevoilor acestora, cât şi în calitate de transmiţător de mesaje.

Ataşamentul stabilit de copil cu persoana care-l îngrijeşte depinde atât de caracteristicile acesteia, dar şi de ale copilului. Un copil dificil îşi va recompensa mama mai puţin şi, ca urmare, aceasta va fi mai frustrată în relaţie cu el, şi implicit, mai puţin disponibilă şi mai frustrantă. Într-un ataşament securizant ambii parteneri se simt bine împreună şi îşi transmit mesaje de genul „Ce mamă bună am!” şi „Ce copil minunat am!”.

Construirea ataşamentului începe de la naştere şi devine activ în jurul vârsei de 6 luni. Schaffer (apud Ana Muntean, 2006, p. 197) arată că 65% dintre copii îşi construiesc primul ataşament faţă de mamă, 8% faţă de tată şi 30% au un ataşament dublu (atât faţă de mamă, cât şi faţă de tată). După vârsta de 2-3 ani, copilul poate dezvolta ataşamente şi faţă de alte persoane.

Mary Ainsworth (1978), o continuatoare a lucrărilor lui Bowlby, a identificat 3 tipuri de ataşament pornind de la un experiment numit „paradigma străinului”. Acest experiment a fost conceput iniţial pentru copiii de 12 luni împreună cu figura de ataşament (de obicei mama). Experimentul constă în observarea reacţiilor copilului la separarea de figura de ataşament, în condiţii, pe cât posibil, controlate. În camera în care se desfăşoară experimentul, pe lângă jucăriile obişnuite, se află mama, copilul şi o persoană adultă necunoscută. Într-o serie de 8 secvenţe a 3 minute/fiecare, protocolul experimentului face să varieze sosirea copilului şi a mamei, apoi plecarea mamei, întoarcerea mamei, plecarea persoanei străine, plecarea mamei, întoarcerea persoanei străine, întoarcerea mamei. În funcţie de reacţiile copilului au fost descrise iniţial 3 tipuri de ataşament, iar, ulterior (1985), a fost adăugat un al patrulea:

1. tip A (ataşament evitant) – evită figura de ataşament, când aceasta se întoarce în cameră; nu este căutat contactul cu mama, dar nici nu este evitat;
2. tip B (ataşament securizant) – este căutat contactul la întoarcerea figurii de ataşament, fără ambivalenţă; contactul la distanţă (privirea) poate fi suficient;
3. tip C (ataşament ambivalent, anxios) – este căutat contactul, dar, în acelaşi timp, evitat. Copilul poate protesta atât când este luat în braţe, cât şi atunci când este lăsat jos;
4. tip D (ataşament confuz, dezorganizat) – domină confuzia şi depresia copilului.

Copiii cu ataşament securizant dezvoltă încredere în sine şi în ceilalţi; au o imagine de sine clară, cât şi despre raporturile bărbat/femeie; îşi exprimă şi îşi controlează bine emoţiile; sunt curioşi în raport cu mediul, faţă de care realizează o tranziţie firească, în raport cu vârsta, de la dependenţă la funcţionarea autonomă.

Copiii cu tipul evitant de ataşament se manifestă la grădiniţă prin timiditate, reţinere şi inhibiţie, iar cei cu ataşament anxios au un comportament necontrolat (agresiv, dependent, nemulţumit şi protestatar). Conform Anei Muntean (2006, p. 199-201), primul ataşament are efecte de durată asupra multor aspecte psihice:

1. Nevoia de siguranţă şi sentimentul de a fi protejat: un bun ataşament conduce la încredere în sine şi în ceilalţi.
2. Organizarea sistemului de procesare a informaţiei: un bun ataşament determină o calitate superioară a interacţiunii cognitive a copilului cu mediul său de viaţă.
3. Aptitudini de integrare socială: ataşamentul determină calitatea integrării sociale a individului. Un ataşament securizant îl face pe acesta să stabilească relaţii sociale pozitive, durabile şi mulţumitoare ca partener, prieten, angajat, părinte etc. Deci, un ataşament securizant reprezintă o necesitate pentru stabilirea ulterioară, ca adult, a unor relaţii de cuplu profunde şi satisfăcătoare. Tipul de ataşament pe care copilul îl stabileşte cu persoana care îl îngrijeşte se păstrează şi se perpetuează în majoritatea relaţiilor pe care adultul le va stabili ulterior în viaţă. „Dacă ataşamentul îi permite copilului construirea unei relaţii de încredere cu ceilalţi, el va şti să dea şi să primească într-o relaţie; dacă nu, el va rămâne în permanenţă incapabil să dea şi să primească în relaţiile cu ceilalţi” (Ana Muntean, 2006, p. 200).
4. Construirea identităţii de sine.

Tipul de ataşament al copilului, stabilit după primele şase luni de viaţă, corelează statistic semnificativ cu acela al adultului. „Există o mare coerenţă între tipul de ataşament stabilit la vârsta preşcolară şi ceea ce se petrece cu individul de-a lungul vieţii, incluzând funcţionarea ca partener, ca părinte. Dar, există o considerabilă posibilitate de schimbare a modelului internalizat de funcţionare a lumii, prin experienţe pozitive, fericite, de afiliere sau de ataşament, de-a lungul întregii vieţi” (Ana Muntean, 2006, p. 209).

Pornind de la corelaţia dintre stilul de ataşament al copilului şi cel al adultului au fost descrise patru stiluri de ataşament la adult: sigur, anxios-preocupat, evitant-înfricoşat şi evitant. Ataşamentul sigur al adultului derivă din cel cu acelaşi nume al copilului, cel anxios-preocupat din cel anxios-ambivalent, iar stilurile înficoşat şi evitant derivă amândouă din stilul evitant, fixat în copilărie. Aceste stiluri de ataşament ale adultului au fost descrise de Bartolomew şi Horowitz (1991), aceştia construind şi un chestionar pentru identificarea lor. (Vezi articolul despre identificarea stilurilor de ataşament!)

Cindy Hazan şi Philip Shaver (1987) au extins teoria ataşamentului asupra relaţiilor de cuplu. Ei au observat că interacţiunile dintre partenerii erotici şi cele dintre copil şi persoana care-l îngrijeşte au nişte aspecte comune. Partenerii de cuplu se simt confortabil când sunt împreună şi sunt anxioşi şi se simt singuri când unul dintre ei lipseşte. De asemenea, relaţiile romantice îi securizează pe oameni în faţa surprizelor neplăcute şi schimbărilor din viaţă. Similarităţi ca acestea i-au făcut pe cei doi autori să extindă teoria ataşamentului şi asupra relaţiilor de cuplu. Binenţeles, ei sunt de acord că relaţiile de cuplu diferă în multe aspecte de ataşamentul primar al copilului.

Şi alţi autori au făcut paralelisme între legătura emoţională ce-i uneşte pe îndrăgostiţi şi cea stabilită între copil şi mama sa. De exemplu, Fraley şi Shaver (2000) afirmau următoarele:

• Dinamica emoţională şi comporamentală a relaţiilor primare de ataşament şi a celor romantice este guvernată de aceleaşi sisteme biologice.
• Tipurile de diferenţe observate în relaţiile de ataşament primar sunt asemănătoare celor observate în relaţiile romantice.
• Diferenţele individuale în comportamentele de ataşament al adulţilor sunt reflectări ale credinţelor şi aştepărilor lor vis-a-vis de sine şi de ceilalţi şi acestea sunt strâns corelate cu primul lor ataşament.
• Relaţiile romantice presupun ataşament, oferirea de suport şi sexualitate.

Când Hazan şi Shaver au extins teoria ataşamentului asupra relaţiilor de cuplu din perioada adultă, ei au inclus şi ideea „modelelor de lucru”, preluată de la Bowlby (şi valabilă pentru ataşamentul primar). Bartolomew şi Horowitz (1991) consideră că modelele de lucru au două părţi: una se referă la idei despre sine, iar cealaltă la idei despre ceilalţi, iar aceste idei pot fi pozitive sau negative. Modelele de lucru sunt organizate în scheme de relaţie (conţin reguli şi prescripţii) şi au o structură ierarhică. Primul nivel cuprinde schemele relaţionale aplicabile relaţiilor în general, al doilea scheme de relaţii specifice diverselor tipuri de relaţii (de cuplu, de prietenie, de familie etc.), iar al treilea conţine reguli valabile pentru diverse relaţii concrete. Deci, stilul de ataşament al adultului (specific şi relaţiilor de cuplu), format pe baza ataşamentului primar al copilului, dar îmbogăţit cu elemente derivate din alte tipuri de relaţii ale persoanei respective, se reflectă în ideile şi expectaţiile care constituie modelele de lucru. Schimbarea acestora conduce evident la modificarea stilului de ataşament.

Multe studii au cercetat legătura dintre stilul de ataşament şi satisfacţia în relaţiile de cuplu. Kirkpatrick şi Davies (1994) au constatat că persoanele ce au un stil de ataşament sigur experimentează o mai mare satisfacţie în relaţiile de cuplu comparativ cu ceilalţi ce au alte stiluri de ataşament. Acest aspect are probabil legătură cu comunicarea mai constructivă a acestora, cu autodezvăluirea lor mai frecventă şi mai profundă, cu expresivitatea lor emoţională crescută şi cu abilităţile de a face faţă conflictelor dezvoltate, comparativ cu cei care au alte stiluri de ataşament.

Alte studii arată că cei cu stil de ataşament sigur rămân în relaţii de cuplu de lungă durată şi că persoanele cu stil de ataşament preocupat nu rup relaţiile de cuplu, chiar dacă sunt nesatisfăcătoare (Davila şi Bradbury, 2001).

Collins şi Freenay (2004) au cercetat relaţia dintre stilul de ataşament şi intimitatea în relaţiile de cuplu. Ei definesc intimitatea ca un set special de interacţiuni relaţionale în care fiecare persoană împărtăşeşete despre sine aspecte importante partenerului de cuplu, iar acesta îi răspunde într-un mod care-o face să se simtă valoroasă şi securizată. Aceste interacţiuni presupun comunicare verbală, dar şi modalităţi nonverbale de exprimare a tandreţei: atingeri, săruturi, relaţii sexuale. Din această perspectivă, intimitatea presupune: dorinţa de dezvăluire a gândurilor, sentimentelor, fricilor, speranţelor; dorinţa de apropiere de partener pentru a primi suport emoţional; dorinţa de angajare în intimitate fizică. Aceşti autori au constatat că persoanele cu ataşament sigur sunt mai deschise spre a se autodezvălui, mai dornice de apropiere emoţională şi mai disponibile pentru sexualitatea în cuplu, deci mai capabile să stabilească o intimitate profundă în relaţiile de cuplu.

În concluzie, calitatea ataşamentului stabilit de copil cu persoana care îl îngrijeşte (de obicei, mama) are o influenţă considerabilă asupra vieţii ulterioare a acestuia în majoritatea sferelor existenţei – relaţional, social, profesional, familial etc. În ceea ce priveşte posibilitatea de a stabili relaţii profunde, de adevărată intimitate cu parteneri de cuplu, individul care îşi structurează un tip de ataşament securizant, are şanse mai mari de a realiza acest lucru, pe când cei care dezvoltă alte tipuri de ataşament pornesc cu multiple vulnerabilităţi în această direcţie. Oricum, aşa cum spuneam anterior, şansa de a schimba modelul de ataşament internalizat există şi, prin urmare, copiii care nu au stabilit un bun ataşament cu mama (şi implicit cu lumea) pot să dezvolte relaţii intime profunde în funcţie de experienţa lor concretă de viaţă: întâlniri semnificative, experienţe pozitive, dezvoltare personală, autocunoaştere, orientare spirituală, psihoterapie.

Fragment extras din cartea Stancu, Ioana. ”Mecanismele intimităţii în relaţia de cuplu. Evaluare şi intervenţie terapeutică”, p. 27-33, Ed. Sper, Bucureşti, 2011