Scrisoare deschisă către toate mamele care consideră că se sacrifică pentru copiii lor


scrisoare deschisăDragă mamă, care crezi că te-ai sacrificat şi te sacrifici în continuare pentru copilul tău, aş vrea să-ţi răspunzi sincer la următoarele întrebări:

  • Ce te-a determinat să-ţi doreşti un copil?
  • Ce te-a făcut să aduci pe lume o nouă viaţă?
  • În momentul când tu (şi partenerul tău probabil) v-aţi decis să aveţi un copil, v-aţi spus ceva de genul: ”Hai să ne sacrificăm şi să facem un copil?!”
  • Te-ai gândit vreodată, înainte de-a fi mamă, ce presupune aceasta? Care sunt responsabilităţile asociate creşterii unei noi vieţi?
  • Ţi-ai imaginat oare, înainte de-a-ţi dori un copil, că viaţa ta se va desfăşura la fel după aceea?!
  • Te-ai gândit dacă ai capacitatea şi disponibilitatea necesare creşterii şi dezvoltării unui copil? Dacă ai depăşit stadiul egocentrismului infantil pentru a putea să-ţi asumi această miraculoasă misiune? Sau copilul era ceva făcut pentru satisfacerea nevoilor proprii?! Iar când acesta a început să dea semne de independenţă şi nu s-a mai mulat perfect pe ce vrei tu, ai ieşit la înaintare cu şantajul sacrificiului de sine?!

Acum câţiva ani, dragă mamă ”sacrificată”, eram terapeutul unui grup de terapie (vreo 10 femei făceau parte din grup). Câteva aveau mame care le vorbiseră constant, le ameninţaseră, le şantajeaseră cu ideea sacrificului. Iar una dintre acestea a zis la un moment dat ceva, ce mi-a rămas întipărit în minte peste ani: ”Aici în acest grup sunt şi femei mame. Le rog să-mi spună dacă există ceva frumos în a da viaţă şi a creşte un copil, pentru că, pornind de la ceea ce am auzit de la mama, eu am rămas cu impresia că un copil presupune doar sacrificii, dezavantaje, probleme”. Atunci mamele din grup au început să vorbească: frumos, sincer, autentic. Cea care solicitase părerea lor asculta (avea deja lacrimi în ochi) şi nu-i venea să creadă. La finalul discuţiei a zis: ”N-am bănuit niciodată că a fi mamă poate fi ceva atât de frumos!”.

Vezi, dragă mamă ”sacrificată”, ce imagine poţi crea în sufletul copilului tău! Şi e oare una adevărată?! Hai, fii sinceră! Eu una te bănuiesc de victimizare şi de faptul că profiţi de atribuţiile rolului de mamă pentru a acumula beneficii emoţionale şi a avea control pe viaţa copilului tău! Cred că te joci ”psihologic” şi nu vrei să recunoşti ce minunat e să creşti un copil. Pentru că a recunoaşte ar însemna, nu-i aşa, să-l descătuşezi pe copil de povara vinovăţiei create! Iar asta l-ar elibera. L-ar lăsa să se manifeste aşa cum îşi doreşte. Înfricoşătoare perspectivă pentru tine, nu-i aşa?!

Cei mai mulţi adulţi, dragă mamă, avem un serviciu (un job, cum se spune în prezent). Nu prea aud oameni care să spună: ”M-am sacrificat pentru serviciu.” De ce oare? Pentru că sunt conştienţi că un job presupune un schimb: dai ceva – timp, efort, cunoştinţe, abilităţi – pentru a primi altceva de care ai nevoie şi anume, banii. Când te-ai hotărât să ai un copil, te-ai gândit oare doar la beneficiile de-a fi mamă? Ai uitat de responsabilităţi?!

Dragă mamă, ţin să-ţi spun că nu eşti singură în această postură: mulţi părinţi se dau şi se simt sacrificaţi. Eu cred însă că n-au crescut suficient, pentru că astfel ar reacţiona mai matur. Iar o persoană matură îşi asumă consecinţele acţiunilor sale.

Motivele invocate pentru sacrificul personal sunt multiple, unele chiar hilare. Te rog să mă scuzi că uneori mă apucă râsul când le aud, dar cred că ai avea nevoie să devii mai creativă când te victimizezi. Astfel rişti să bufneşti chiar tu în râs când pui în scenă reprezentaţia sacrificiului. Tu n-ai râde dacă cineva ţi-ar spune: ”M-am sacrificat că te-am ţinut 9 luni în burtă?” sau ”M-am sacrificat că te-am alăptat?”?

Dragă mamă, cel mai rău simte ”sacrificiul” tău copilul pe care pretinzi că-l iubeşti. De fapt, sunt sigură că-l iubeşti. Dar cam infantil, pentru că te gândeşti doar la tine când spui în stânga şi-n dreapta ce sacrificată eşti tu!

Copilul unei mame ”sacrificate” are mai puţină încredere în sine, pentru că elanul personal al exprimării de sine îi e umbrit de multă vinovăţie, lui îi e teamă constant să se exprime, să fie el nu numai faţă de tine, mamă, dar şi faţă de toate figurile cu autoritate!

Copilul tău, mamă, va fi mai deprimat, iar uneori chiar depresiv. Îi va fi greu să trăiască şi să se bucure de viaţă. Cum ar putea să facă asta dacă licăririle lui de autonomie înseamnă suferinţa ta? Ar însemna că e un copil rău. Iar ca orice copil, preferă să fie bun cu părinţii săi, sacrificându-şi (da, el îşi sacrifică) bucuria de-a fi.

Am scris această scrisoare către tine, mamă care te crezi sacrificată, pentru că te întâlnesc frecvent, prin intermediul copiilor tăi, care-mi vizitează constant cabinetul. Îmi doresc, legat de tine, să-ţi faci timp să te gândeşti la bucuria de-a fi mamă, la binele (real) al copilului tău, la cât de binecuvântată eşti că ţi s-a dat această posibilitate. Ştii oare că sunt multe femei care nu pot avea copii?! (nu vreau să fiu rea, dar unele dintre ele au o mamă ca tine!). Aş mai vrea, de asemenea, să te plângi mai puţin şi să te bucuri mai mult! De viaţa ta în primul rând. Ca să te poţi bucura apoi şi de cea a copilului tău!

P.S. Rog mamele care simt că nu se sacrifică pentru copiii lor să spună câteva cuvinte, la comentarii, despre bucuria de-a fi mamă. Pentru toţi copiii care au crescut cu ideea că mamele lor s-au sacrificat pentru ei şi nu s-au bucurat deloc!

Advertisements

Puterea din slăbiciunea noastră


putere acceptareFiecare om are părţi care nu-i plac şi pe care nu le agreează. Nu e confortabil să admitem că suntem în feluri care nu ne mulţumesc, că avem părţi pe care nu le-am vrea ale noastre. De aceea, preferăm să ne facem că nu există. Ne amintim însă de ele când ceilalţi, din întâmplare sau nu, ne ”ating” aceste zone. Atunci doare. Pentru că suntem ”obligaţi” să constatăm din nou existenţa lor. Ca să atenuăm durerea şi să evităm adevăratul contact cu noi înşine, alegem uneori să considerăm că ceilalţi sunt de vină, insensibili, puţin binevoitori sau chiar răutăcioşi. Indiferent însă de felul de-a fi al celorlalţi, ceea ce doare nu este răutatea sau insensibilitatea lumii, ci ceea ce nu acceptăm la noi.

Părţile pe care nu le agreem din noi înşine şi evităm să ni le recunoaştem în totalitate constituie slăbiciunea noastră.

Părţile care nu ne plac dar pe care am învăţat să ni le recunoaştem şi să ni le asumăm (faţă de noi şi faţă de alţii, căci ce am acceptat în interior devine facil şi în exterior), devin puterea noastră. Puterea de-a ne accepta slăbiciunile, vulnerabilităţile, partea urâtă din noi înşine. Puterea de-a ne confrunta cu părţile negate din noi. Puterea de-a suporta durerea de-a nu fi perfecţi. Puterea de-a nu mai trăi în iluzie. Puterea adevărului despre noi înşine. Puterea împăcării cu sine. Puterea armoniei interioare.

Ascultarea activă


ascultarea activaCarl Rogers (psihoterapeut de orientare umanistă) a vorbit pentru prima oară de ascultarea activă. În prezent, termenul este uzitat în sfera comunicării şi cred că nu există training de comunicare la care să nu se discute despre ascultarea activă.

Atunci când comunicăm cu ceilalţi, noi ascultăm şi vorbim. La fel şi aceştia. Fără ascultare, procesul de comunicare devine un non-sens. Cercetătorii afirmă că 40% din starea de veghe o petrecem ascultând. Cu toate acestea, în mod obişnuit, credem că ascultarea nu trebuie perfecţionată pentru că avem senzaţia cu toţii că ştim să ascultăm. În realitate, ascultarea nu este nici facilă, nici foarte dezvoltată la cei mai mulţi oameni. Ea necesită a fi abordată ca orice aptitudine, înţeleasă şi educată.

Ascultarea activă presupune o combinaţie de tehnici de comunicare şi de atitudini favorabile acestui proces. Ea conduce la diminuarea barierelor ce pot apărea în comunicare şi, deci, la înţelegere mai bună a celor care comunică.

Ascultarea activă înseamnă nu numai o secvenţă de ascultare, dar şi una prin care se răspunde mesajului recepţionat (prin întrebări sau afirmaţii), cu scopul clarificării semnificaţiei mesajului şi facilitării comunicării. Astfel, ascultarea activă poate fi descrisă prin intermediul a mai multor etape:

  1. A transmite un mesaj
  2. B recepţionează mesajul şi adresează întrebări clarificatoare sau exprimă ceea ce a înţeles

3 a. A răspunde întrebării, dacă i se adresează o întrebare sau

3 b. A este fie de acord cu ceea ce B a înţeles sau emite un alt mesaj dacă B nu a înţeles corect mesajul anterior.

În ascultarea activă sunt utilizate o serie de tehnici:

  • repetarea ultimului cuvânt sau a altuia important din mesaj, pentru stimularea comunicării;
  • rezumarea mesajului înţeles (reprezintă o oportunitate pentru a clarifica mesajele recepţionate şi un prilej de exprimare a atitudinii de interes);
  • reformularea mesajului;
  • parafrazarea (reformulare care cuprinde şi o intuiţie a ceea ce ar fi vrut să spună interlocutorul, dar încă nu a spus) ;
  • reflectarea sentimentelor (”înţeleg că te simţi…”), ce conduce  la creşterea empatiei interpersonale;
  • emiterea de semnale nonverbale de interes: contact vizual, încuviinţare din cap, postură asemănătoare interlocutorului;
  • adresarea unor întrebări de clarificare (”Vreţi să îmi spuneţi că… ?”);
  • susţinerea interlocutorului prin afirmaţii de genul „hmm”, „da”, „înţeleg”.

În ascultarea activă, dincolo de aspectele tehnice, sunt necesare şi atitudini favorabile comunicării: toleranţa, atitudinea nonjudicativă, interesul real, empatia.

În continuare vom da un exemplu de ascultare activă dintr-o ipotetică discuţie între doi soţi, avută la finalul zilei, când se întâlnesc acasă, după ce sosesc de la serviciu:

”Soţia: Azi m-a enervat şeful îngrozitor. Era cu capsa pusă şi se învârtea printre birourile noastre, atrăgându-ne atenţia ”cică” la ceea ce făceam. De fapt ne deranja şi enerva îngrozitor.

(Soţul ascultă cu atenţie, îşi priveşte soţia (nu, televizorul!), empatizează cu ea, o aprobă din când în când nonverbal.)

Soţ (rezumare): Înţeleg că te-a deranjat şi pe tine şi ţi-a fost dificil să-ţi vezi de treabă!

Soţia: Da, nu ştiam ce să fac. Mă irita înfiorător, aveam un proiect de terminat, nu mă puteam concentra pentru că el trăznea şi bufnea în spatele meu.

Soţul (reformulare): Ţi-ai fi dorit să poţi să te concentrezi pentru a putea să-ţi realizezi sarcinile, dar starea pe care o aveai nu era una productivă.

Soţia: Îhm. Mă gândeam cum să-i spun să ne lase în pace sau să-l determin să plece în altă parte. Şi nu-mi venea nici o idee.

Soţul (reformulare): Ţi-ar fi plăcut să găseşti o idee care să-ţi permită să ”te descotoroseşti” de şeful tău.

Soţia: Da, dar eu nu prea gândesc limpede la nervi. Şi când mi-am spus asta deja am avut o licărire: ”Asta însă e o idee!”

Soţul (parafrazare): Te-ai gândit să faci ceva să te calmezi, pentru a putea să gândeşti mai la rece situaţia.

Soţia: Da, aşa e, mi-am pus căştile şi mi-am deschis un fişier audio de relaxare. Şeful nu bănuia ce fac eu.

Soţul (parafrazare): Deja te simţeai mai bine, gândindu-te că-l păcăleşti puţin pe şeful tău.

Soţia: Da, aşa e. Savuram momentul când, surpriză, şeful pleacă preocupat de ceva. Zic: uite, nu a fost nevoie să mai fac nimic şi treaba s-a rezolvat.

Soţul: Şi ţi-ai putut vedea de treabă în linişte!

Soţia (repetare): În linişte, într-adevăr. Pentru că nu l-am mai văzut toată ziua. La tine cum a fost azi?”

Bibliografie:
Rogers, C.R., A deveni o persoană. Perspectiva unui psihoterapeut, Ed. Trei, 2008
Stancu, Ioana, Mic tratat de consiliere psihologică şi şcolară, Ed. Sper, Bucureşti, 2005

Enurezisul funcţional


enurezis 1Când copilul se scapă pe el (vorbim de urină), deşi ar trebui să se reţină, discutăm de enurezis funcţional (se numeşte ”funcţional”, în sensul că nu derivă dintr-o tulburare organică, ci este doar un aspect care ţine de funcţionarea sistemului urinar).

În termeni mai ştiinţifici, enurezisul presupune emisia repetată şi involuntară de urină de către copil, fie noaptea (mai frecvent), fie ziua.

Termenul de enurezis funcţional este indicat atunci când sunt îndeplinite mai multe condiţii:

  • este exclusă cauzalitatea organică: diabetul, epilepsia, infecţiile urinare etc.;
  • scăparea de urină nu este un eveniment izolat, ci se realizează un timp mai îndelungat;
  • copilul are o vârstă mai mare de 5 ani (când controlul sfincterian este de aşteptat);
  • copilul face pe el de cel puţin 2 ori pe lună, dacă are vârsta între 5 şi 6 ani;
  • copilul face pe el de cel puţin o dată pe lună, dacă are mai mult de 6 ani.

Enurezisul este de mai multe tipuri:

  • primar: când nu a fost precedat de o perioadă de continenţă de cel puţin un an;
  • secundar: când a fost precedat de o perioadă de continenţă de cel puţin un an;
  • nocturn: emisia se petrece în timpul somnului nocturn;
  • ziua: emisia are loc în stare de veghe, ziua.

Tulburarea este mai frecvantă la băieţi, iar evoluţia este, în majoritatea cazurilor, favorabilă, cei mai mulţi copii de acest gen devenind continenţi la adolescenţă (doar pentru 1% tulburarea se continuă şi la vârsta adultă).

Dintre factori predispozanţi pentru enurezis, enumerăm:

  • o musculatură insuficient dezvoltată a vezicii urinare;
  • somnul foarte profund al copilului care, din această cauză, nu poate simţi că vezica s-a umplut;
  • obiceiul de-a bea multe lichide înainte de somn;
  • antrenarea târzie a controlului sfincterian;
  • spitalizare între 2 şi 4 ani;
  • schimbări: de locuinţă, de şcoală, începutul grădiniţei sau al şcolii, naşterea unui frate;
  • conflicte în familie.

Eliminând cauzalitatea organică (anumite boli, întârzierile de dezvoltare a musculaturii implicate în continenţa urinară) şi comportamentul favorizant (consumul exagerat de lichide înainte de somn), vom rămâne cu cauzele psihice ale acestei tulburări. Când copilul se confruntă cu un stres foarte puternic, pentru care nu este suficient de pregătit, el poate face faţă situaţiei regresând din punct de vedere psihic, dar şi fizic, la o vârstă mai mică decît cea reală, pentru a beneficia de siguranţa asociată acesteia. De asemenea, această tulburare poate reprezenta un semnal de alarmă al copilului pentru părinţii săi, un semnal care să-i atenţioneze că ceva îl supără, îl deranjează profund. Ea mai poate apărea şi când copilul se confruntă succesiv cu situaţii constrângătoare urmate de unele foarte relaxante, ca atunci când se realizează trecerea dintr-un mediu rigid într-unul foarte lejer. Dincolo de generalizări însă, fiecare copil cu această tulburare are propriul său mesaj de comunicat anturajului şi, de aceea, este importamt să decodificăm mesajul ascuns în spatele simptomatologiei. Pentru a putea ajuta copilul să gestioneze mai adecvat problemele cu care se confruntă şi pe care a ales, inconştient, să le simbolizeze în acest fel.

Bibliografie:
American Psychiatric Association (2003) –Manualul de diagnostic şi statisticã a tulburãrilor mintale,ed a patra revizuitã, DSM IV TR 2000, Ed. Asociaţia Psihiatrilor Liberi din România.

Ataşamentul copilului şi intimitatea în relaţiile de cuplu


atasament copilAtaşamentul, ca relaţie emoţională stabilă, realizată între două persoane, în care una funcţionează ca o bază de siguranţă şi securitate pentru cealaltă persoană (rolurile pot fi interşanjabile, în cazul persoanelor adulte) poate fi considerată prima legătură emoţională pe care copilul o stabileşte cu mediul.

Bowlby (1988) a dezvoltat conceptul de ataşament cu privire la relaţia afectivă primară stabilită între copil şi persoana care-l îngrijeşte (de obicei mama). El spune că, ulterior, în viaţă, individul poate stabili alte legături emoţionale de acest tip şi cu alţi membri ai grupului social, dar că primul ataşament este edificator pentru siguranţa lui afectivă şi chiar pentru sănătatea lui psihică.

„Ataşamentul îi permite copilului să-şi formeze un model al lumii, al figurii de ataşament şi al relaţiei lui cu ea, al lui însuşi şi al respectului de sine. Ataşamentul constituie baza pentru toate relaţiile ulterioare şi un puternic predictor pentru dezvoltarea sănătoasă a copilului şi adultului” (Ana Muntean, 2006, p.195).

Calitatea ataşamentului depinde de interacţiunea pe care mama o are cu copilul, de felul în care aceasta îl hrăneşte şi comunică emoţional cu el, de schimbul de zâmbete, de blândeţea cu care mama îşi atinge copilul, de felul în care ritmurile celor doi se armonizează, de valorizarea pe care mama o transmite copilului, atât prin satisfacerea nevoilor acestora, cât şi în calitate de transmiţător de mesaje.

Ataşamentul stabilit de copil cu persoana care-l îngrijeşte depinde atât de caracteristicile acesteia, dar şi de ale copilului. Un copil dificil îşi va recompensa mama mai puţin şi, ca urmare, aceasta va fi mai frustrată în relaţie cu el, şi implicit, mai puţin disponibilă şi mai frustrantă. Într-un ataşament securizant ambii parteneri se simt bine împreună şi îşi transmit mesaje de genul „Ce mamă bună am!” şi „Ce copil minunat am!”.

Construirea ataşamentului începe de la naştere şi devine activ în jurul vârsei de 6 luni. Schaffer (apud Ana Muntean, 2006, p. 197) arată că 65% dintre copii îşi construiesc primul ataşament faţă de mamă, 8% faţă de tată şi 30% au un ataşament dublu (atât faţă de mamă, cât şi faţă de tată). După vârsta de 2-3 ani, copilul poate dezvolta ataşamente şi faţă de alte persoane.

Mary Ainsworth (1978), o continuatoare a lucrărilor lui Bowlby, a identificat 3 tipuri de ataşament pornind de la un experiment numit „paradigma străinului”. Acest experiment a fost conceput iniţial pentru copiii de 12 luni împreună cu figura de ataşament (de obicei mama). Experimentul constă în observarea reacţiilor copilului la separarea de figura de ataşament, în condiţii, pe cât posibil, controlate. În camera în care se desfăşoară experimentul, pe lângă jucăriile obişnuite, se află mama, copilul şi o persoană adultă necunoscută. Într-o serie de 8 secvenţe a 3 minute/fiecare, protocolul experimentului face să varieze sosirea copilului şi a mamei, apoi plecarea mamei, întoarcerea mamei, plecarea persoanei străine, plecarea mamei, întoarcerea persoanei străine, întoarcerea mamei. În funcţie de reacţiile copilului au fost descrise iniţial 3 tipuri de ataşament, iar, ulterior (1985), a fost adăugat un al patrulea:

  1. tip A (ataşament evitant) – evită figura de ataşament, când aceasta se întoarce în cameră; nu este căutat contactul cu mama, dar nici nu este evitat;
  2. tip B (ataşament securizant) – este căutat contactul la întoarcerea figurii de ataşament, fără ambivalenţă; contactul la distanţă (privirea) poate fi suficient;
  3. tip C (ataşament ambivalent, anxios) – este căutat contactul, dar, în acelaşi timp, evitat. Copilul poate protesta atât când este luat în braţe, cât şi atunci când este lăsat jos;
  4. tip D (ataşament confuz, dezorganizat) – domină confuzia şi depresia copilului.

Copiii cu ataşament securizant dezvoltă încredere în sine şi în ceilalţi; au o imagine de sine clară, cât şi despre raporturile bărbat/femeie; îşi exprimă şi îşi controlează bine emoţiile; sunt curioşi în raport cu mediul, faţă de care realizează o tranziţie firească, în raport cu vârsta, de la dependenţă la funcţionarea autonomă.

Copiii cu tipul evitant de ataşament se manifestă la grădiniţă prin timiditate, reţinere şi inhibiţie, iar cei cu ataşament anxios au un comportament necontrolat (agresiv, dependent, nemulţumit şi protestatar). Conform Anei Muntean (2006, p. 199-201), primul ataşament are efecte de durată asupra multor aspecte psihice:

  1. Nevoia de siguranţă şi sentimentul de a fi protejat: un bun ataşament conduce la încredere în sine şi în ceilalţi.
  2. Organizarea sistemului de procesare a informaţiei: un bun ataşament determină o calitate superioară a interacţiunii cognitive a copilului cu mediul său de viaţă.
  3. Aptitudini de integrare socială: ataşamentul determină calitatea integrării sociale a individului. Un ataşament securizant îl face pe acesta să stabilească relaţii sociale pozitive, durabile şi mulţumitoare ca partener, prieten, angajat, părinte etc. Deci, un ataşament securizant reprezintă o necesitate pentru stabilirea ulterioară, ca adult, a unor relaţii de cuplu profunde şi satisfăcătoare. Tipul de ataşament pe care copilul îl stabileşte cu persoana care îl îngrijeşte se păstrează şi se perpetuează în majoritatea relaţiilor pe care adultul le va stabili ulterior în viaţă. „Dacă ataşamentul îi permite copilului construirea unei relaţii de încredere cu ceilalţi, el va şti să dea şi să primească într-o relaţie; dacă nu, el va rămâne în permanenţă incapabil să dea şi să primească în relaţiile cu ceilalţi” (Ana Muntean, 2006, p. 200).
  4. Construirea identităţii de sine.

Tipul de ataşament al copilului, stabilit după primele şase luni de viaţă, corelează statistic semnificativ cu acela al adultului. „Există o mare coerenţă între tipul de ataşament stabilit la vârsta preşcolară şi ceea ce se petrece cu individul de-a lungul vieţii, incluzând funcţionarea ca partener, ca părinte. Dar, există o considerabilă posibilitate de schimbare a modelului internalizat de funcţionare a lumii, prin experienţe pozitive, fericite, de afiliere sau de ataşament, de-a lungul întregii vieţi” (Ana Muntean, 2006, p. 209).

Pornind de la corelaţia dintre stilul de ataşament al copilului şi cel al adultului au fost descrise patru stiluri de ataşament la adult: sigur, anxios-preocupat, evitant-înfricoşat şi evitant. Ataşamentul sigur al adultului derivă din cel cu acelaşi nume al copilului, cel anxios-preocupat din cel anxios-ambivalent, iar stilurile înficoşat şi evitant derivă amândouă din stilul evitant, fixat în copilărie. Aceste stiluri de ataşament ale adultului au fost descrise de Bartolomew şi Horowitz (1991), aceştia construind şi un chestionar pentru identificarea lor. (Vezi articolul despre identificarea stilurilor de ataşament!)

Cindy Hazan şi Philip Shaver (1987) au extins teoria ataşamentului asupra relaţiilor de cuplu. Ei au observat că interacţiunile dintre partenerii erotici şi cele dintre copil şi persoana care-l îngrijeşte au nişte aspecte comune. Partenerii de cuplu se simt confortabil când sunt împreună şi sunt anxioşi şi se simt singuri când unul dintre ei lipseşte. De asemenea, relaţiile romantice îi securizează pe oameni în faţa surprizelor neplăcute şi schimbărilor din viaţă. Similarităţi ca acestea i-au făcut pe cei doi autori să extindă teoria ataşamentului şi asupra relaţiilor de cuplu. Binenţeles, ei sunt de acord că relaţiile de cuplu diferă în multe aspecte de ataşamentul primar al copilului.

Şi alţi autori au făcut paralelisme între legătura emoţională ce-i uneşte pe îndrăgostiţi şi cea stabilită între copil şi mama sa. De exemplu, Fraley şi Shaver (2000) afirmau următoarele:

  • Dinamica emoţională şi comporamentală a relaţiilor primare de ataşament şi a celor romantice este guvernată de aceleaşi sisteme biologice.
  • Tipurile de diferenţe observate în relaţiile de ataşament primar sunt asemănătoare celor observate în relaţiile romantice.
  • Diferenţele individuale în comportamentele de ataşament al adulţilor sunt reflectări ale credinţelor şi aştepărilor lor vis-a-vis de sine şi de ceilalţi şi acestea sunt strâns corelate cu primul lor ataşament.
  • Relaţiile romantice presupun ataşament, oferirea de suport şi sexualitate.

Când Hazan şi Shaver au extins teoria ataşamentului asupra relaţiilor de cuplu din perioada adultă, ei au inclus şi ideea „modelelor de lucru”, preluată de la Bowlby (şi valabilă pentru ataşamentul primar). Bartolomew şi Horowitz (1991) consideră că modelele de lucru au două părţi: una se referă la idei despre sine, iar cealaltă la idei despre ceilalţi, iar aceste idei pot fi pozitive sau negative. Modelele de lucru sunt organizate în scheme de relaţie (conţin reguli şi prescripţii) şi au o structură ierarhică. Primul nivel cuprinde schemele relaţionale aplicabile relaţiilor în general, al doilea scheme de relaţii specifice diverselor tipuri de relaţii (de cuplu, de prietenie, de familie etc.), iar al treilea conţine reguli valabile pentru diverse relaţii concrete. Deci, stilul de ataşament al adultului (specific şi relaţiilor de cuplu), format pe baza ataşamentului primar al copilului, dar îmbogăţit cu elemente derivate din alte tipuri de relaţii ale persoanei respective, se reflectă în ideile şi expectaţiile care constituie modelele de lucru. Schimbarea acestora conduce evident la modificarea stilului de ataşament.

Multe studii au cercetat legătura dintre stilul de ataşament şi satisfacţia în relaţiile de cuplu. Kirkpatrick şi Davies (1994) au constatat că persoanele ce au un stil de ataşament sigur experimentează o mai mare satisfacţie în relaţiile de cuplu comparativ cu ceilalţi ce au alte stiluri de ataşament. Acest aspect are probabil legătură cu comunicarea mai constructivă a acestora, cu autodezvăluirea lor mai frecventă şi mai profundă, cu expresivitatea lor emoţională crescută şi cu abilităţile de a face faţă conflictelor dezvoltate, comparativ cu cei care au alte stiluri de ataşament.

Alte studii arată că cei cu stil de ataşament sigur rămân în relaţii de cuplu de lungă durată şi că persoanele cu stil de ataşament preocupat nu rup relaţiile de cuplu, chiar dacă sunt nesatisfăcătoare (Davila şi Bradbury, 2001).

Collins şi Freenay (2004) au cercetat relaţia dintre stilul de ataşament şi intimitatea în relaţiile de cuplu. Ei definesc intimitatea ca un set special de interacţiuni relaţionale în care fiecare persoană împărtăşeşete despre sine aspecte importante partenerului de cuplu, iar acesta îi răspunde într-un mod care-o face să se simtă valoroasă şi securizată. Aceste interacţiuni presupun comunicare verbală, dar şi modalităţi nonverbale de exprimare a tandreţei: atingeri, săruturi, relaţii sexuale. Din această perspectivă, intimitatea presupune: dorinţa de dezvăluire a gândurilor, sentimentelor, fricilor, speranţelor; dorinţa de apropiere de partener pentru a primi suport emoţional; dorinţa de angajare în intimitate fizică. Aceşti autori au constatat că persoanele cu ataşament sigur sunt mai deschise spre a se autodezvălui, mai dornice de apropiere emoţională şi mai disponibile pentru sexualitatea în cuplu, deci mai capabile să stabilească o intimitate profundă în relaţiile de cuplu.

În concluzie, calitatea ataşamentului stabilit de copil cu persoana care îl îngrijeşte (de obicei, mama) are o influenţă considerabilă asupra vieţii ulterioare a acestuia în majoritatea sferelor existenţei – relaţional, social, profesional, familial etc. În ceea ce priveşte posibilitatea de a stabili relaţii profunde, de adevărată intimitate cu parteneri de cuplu, individul care îşi structurează un tip de ataşament securizant, are şanse mai mari de a realiza acest lucru, pe când cei care dezvoltă alte tipuri de ataşament pornesc cu multiple vulnerabilităţi în această direcţie. Oricum, aşa cum spuneam anterior, şansa de a schimba modelul de ataşament internalizat există şi, prin urmare, copiii care nu au stabilit un bun ataşament cu mama (şi implicit cu lumea) pot să dezvolte relaţii intime profunde în funcţie de experienţa lor concretă de viaţă: întâlniri semnificative, experienţe pozitive, dezvoltare personală, autocunoaştere, orientare spirituală, psihoterapie.

Fragment extras din cartea Stancu, Ioana. ”Mecanismele intimităţii în relaţia de cuplu. Evaluare şi intervenţie terapeutică”, p. 27-33, Ed. Sper, Bucureşti, 2011

Despre sfaturi


sfaturi pisiciDăm şi primim sfaturi. Le oferim lejer şi le primim cu dificultate.

De ce oamenii se grăbesc să dea sfaturi? În momentul când sfătuim, îi spunem celuilalt ce credem noi că ar fi bine să facă, ce presupunem că ar funcţiona într-o anumită situaţie, prin urmare ne poziţionăm superior faţă de interlocutor, ne comportăm ca şi cum am şti ”mai bine”. Iar acest aspect oferă satisfacţie emoţională.

Sfătuim pentru că ne imaginăm că ceea ce a fost valabil pentru noi, poate la fel de bine să se potrivească şi altuia. Însă nu e întotdeauna aşa. Dar uităm sau nu ne gândim prea mult la valabilitatea a ceea ce spunem prin sfat, la faptul că suntem persoane diferite şi o aceeaşi reţetă are efecte diferite pentru fiecare dintre noi. În iluzia nediferenţierii ne comportăm ca şi cum ar fi una şi aceeaşi persoană.

Cunoasc oameni care oferă sfaturi aşa cum respiră. Fie pentru a-şi alimenta continuu egoul lor fragil, fie pentru că au o imagine de sine prea bună! Sau dintr-o prea puternică nevoie de control. E suficient să deschidem gura şi să expunem un anumit fapt şi ”hop, un sfat!”. Interacţiunea devine dificilă pentru că în loc să ai spaţiu să vorbeşti, trebuie să te opui tot timpul sugestiilor primite.

Sunt şi vânzători care nu se mai opresc cu sfaturile! Cumpăr de la ei doar dacă au produse foarte bune, pe care nu le găsesc în altă parte. Altfel, îi evit pentru că mă obosesc sugestiile lor continue. Nu mă lasă să mă gândesc şi să decid singură. Şi nici nu-mi respectă deciziile. De obicei se opresc de-abia atunci când le spun: ”Nu mai insistaţi pentru că nu o să mă convingeţi. Eu hotărăsc ceea ce o să cumpăr.”

S-a constatat, în grupurile de terapie centrate pe interacţiunea din prezent, că membrii acestora oferă sfaturi mai ales în fazele de început, atunci când gradul de încredere şi intimitatea sunt mai scăzute. Pe măsură ce grupul se sudează mai bine, persoanele din grup devin mai conştiente de unicitatea lor şi tind să înlocuiască sfaturile cu feed-backurile constructive. Când oferim un feed-back vorbim despre noi, despre ce simţim şi gândim în contact cu ceilalţi, deci acesta este mai degrabă ceva ce ne implică profund în relaţionarea cu ceilalţi, spre deosebire de sfaturile oarecum impersonale şi dezimplicante.

De ce primim sfaturile cu dificultate? Pentru că vrem să fim autonomi, să ni se permită să ne descoperim singuri soluţiile, să ne facem propriile greşeli. Chiar şi cei care solicită sfaturi, nu le urmează de cele mai multe ori, ci le folosesc ca pe nişte repere asupra cărora să mediteze în procesul deciziilor personale.

E clar că sunt oameni care deţin multă informaţie. Însă cea mai bună modalitate ca ea să fie oferită celorlalţi nu este sub formă de sfat, ci vorbind despre sine într-o manieră cât mai autentică.

Tratatul de pace


cuplu tratat de paceConflictele sunt prezente în relaţiile de cuplu. Într-o relaţie de cuplu funcţională acestea pot reprezenta chiar modalităţi de intercunoaştere şi de apropiere a celor doi. Pentru că discutând, analizând, negociind fiecare ajunge să-l cunoască şi să-l înţeleagă mai bine pe celălalt partener. Însă conflictele pot da de asemenea naştere ranchiunei şi resentimentelor. Pentru a nu se întâmpla acestea, Jamie Turndorf (2003) propune un fel de algoritm pe care îl numeşte „tratatul de pace”. El este în fond o negociere, adică un proces între două părţi aflate în disensiune sau conflict pentru a se ajunge la un eventual acord. Însă nu orice aspect relaţional poate fi negociat: aspectele care încalcă legile unei convieţuiri armonioase, sentimentele şi diferenţele de valori sunt nenegociabile.

În ”Tratatul de pace” propus de autoare sunt respectaţi următorii paşi:

  • interlocutorul să fie disponibil pentru comunicare (aceasta se poate verifica printr-o întrebare simplă: ”Putem discuta puţin?”);
  • orice abordare a unei probleme delicate are nevoie de o introducere – un enunţ pozitiv care să-l facă pe interlocutor să se relaxeze şi să nu intre în defensă; dacă interlocutorul este foarte sensibil e important să pornim de la prezumţia de nevinovăţie a acestuia şi să o şi afirmăm pentru a nu-i activa rezistenţele;
  • în enunţarea problemei trebuie să fim mai degrabă descriptivi decât expresivi şi să enunţăm doar o singură problemă: nu critică, nu blamăm, nu acuzăm, ci descriem ceea ce ne-a deranjat, în termeni comportamentali;
  • în enunţarea problemei accentul trebuie pus pe sentimentele personale şi comportamentul strict delimitat al partenerului (când tu te comporţi x, eu mă simt y);
  • după prezentarea problemei e nevoie şi de nişte sugestii pentru comportamentul viitor.

Să luăm de exemplu următorul incident: soţia a fost deranjată de comportamentul soţului într-o anumită situaţie. Ea vrea să discute acel incident şi poate spune: ”Aş vrea să vorbim despre ceea ce s-a întâmplat aseară, când ne-am întâlnit cu prietenii noştri. Nu vreau să-ţi reproşez nimic, vreau doar să înţeleg. Probabil tu ai avut motivele tale pentru a spune ceea ce ai spus. Eu vreau însă să-ţi prezint situaţia şi din punctul meu de vedere. Când tu ai afirmat despre mine, de faţă cu toţii, că-mi place să flirtez, m-am simţit neînţeleasă şi umilită. Dacă vroiai să vorbim despre ceva ce te-a deranjat în felul mea de-a fi, ar fi fost mai bine să discutăm doar noi doi. Acum aş vrea să-mi spui ce te-a făcut să declari că-mi place să flirtez, pentru că eu chiar vreau să înţeleg. Şi, de asemenea, ce te-a determinat să spui asta de faţă cu toţi prietenii noştri.”

Turndorf consideră că, respectând regulile prezentate anterior, interlocutorul va fi mai dispus să asculte şi să dea curs dorinţelor exprimate sau să vină cu propriul punct de vedere şi să se ajungă la o soluţie convenabilă pentru ambele persoane implicate în conflict.

Bibliografie:
Turndorf, Jamie, Arena conjugală, Ed. Curtea Veche, Bucureşti, 2003

Ce presupune terapia copilului?


terapia copilDezvoltarea sănătoasă a simţurilor, emoţiilor şi intelectului reprezintă fundamentul unei identităţi de sine puternice. Un copil cu o astfel de identitate se simte bine în corpul lui, în sinea lui, în viaţa sa. Este un copil care se bucură că trăieşte, că există, ca entitate separată şi împreună cu ceilalţi. El se joacă, descoperă realitatea, râde, plânge, vede, aude, înţelege, vorbeşte, aflându-se permanent într-un flux continuu de senzaţii, impresii, emoţii şi gânduri trezite de realitatea cu care este dornic să interacţioneze. O identitate de sine puternică permite deci un bun contact cu realitatea.

Rezultatul confruntării copilului cu diverse probleme (da, copiii au şi ei probleme: li se despart părinţii; sunt respinşi de colegii de joacă; primesc mai puţină atenţie cînd li se naşte un frate sau o soră; părinţii nu sunt întotdeauna calzi, toleranţi sau chiar prezenţi; nu primesc întotdeauna ce au nevoie; iau bătaie sau sunt aspru certaţi; sunt umiliţi; sunt suprasolicitaţi etc.) este slăbirea identităţii de sine şi implicit a contactului cu realitatea. Tocmai din nevoia de adaptare, copilul ajunge la suprasolicitarea anumite funcţii sau la blocajul altora. Şi astfel iau naştere comportamentele problematice: închiderea în sine, trăirea într-o lume fantasmatică, cererea excesivă de atenţie, agitaţia, agresivitatea, logoreea, necomunicativitatea, bolile, accidentele, fricile, enurezisul sau encomprezisul.

În terapia copilului se urmăreşte reconstrucţia identităţii de sine prin consolidarea funcţiilor slăbite, întărirea contactului cu simţurile, sentimentele, corpul, intelectul şi modul de folosire a acestuia. Copilul intră în contact cu aspecte din realitate şi din sine pe care le nega, îşi exprimă sentimentele faţă de acestea, verbalizează ceea ce gândeşte, face alegeri. Legat de deciziile sale, copilul descoperă în procesul terapeutic noi modalităţi de-a se raporta la ceea ce i se întâmplă, el învaţă când poate face anumite alegeri şi că nu trebuie să-şi asume răspunderea pentru deciziile altora (de exemplu faţă de divorţul sau certurile părinţilor).

În terapia copilului sunt utilizate o serie de jocuri sau activităţi care să întărească identitatea lui de sine precum şi contactul fragilizat cu realitatea:

  • jocuri pe bază de desenat, pictat
  • modelajul în lut sau plastilină
  • jocul cu apa
  • realizarea de colaje
  • inventarea de poveşti sau poezii
  • activităţi senzoriale: audiţii, observaţii, experienţe de pipăit, gustat, mirosit
  • relaxarea
  • exerciţii de mişcare
  • jocurile dramatice.

Acese modalităţi pot fi utilizate şi în interacţiunea dintre copil şi părinţii săi, pentru a păstra intact contactul cu sine, cu mediul înconjurător şi cu persoanele din contextul său de viaţă.

Bibliografie:
Oaklander, V., Ferestre către copiii noştri, Editura Herald, Bucureşti, 2007.

Dragi părinţi, nu vă mai bateţi copiii!


bataie copilNu faceţi educaţie astfel! Doar îi înfricoşaţi, îi înrăiţi, îi îndepărtaţi emoţional de dumneavoastră!

Cum se simte un copil care este lovit de propriul părinte? Nedreptăţit, neînţeles, umilit, neluat în seamă, agresat, minimalizat, neimportant, trist, rănit, pus la colţ… . Vedeţi vreo trăire pozitivă printre aceste stări?!

Cum trăieşte părintele actul lovirii propriului copil? În timp ce: cu furie. După: sper, cu vinovăţie!

Ce înţelege copilul din bătaia primită? Să-i fie frică de părintele său; că mama şi tata sunt răi; că părinţii nu-şi pot controla furia, pentru că au diverse probleme (la serviciu, la cap!); că şi-a înfuriat părinţii; că a făcut ceva care i-a supărat pe aceştia etc. Deci, ceea ce înţelege copilul are legătură în mare parte cu părinţii săi şi mai puţin cu comportamentul pedepsit prin bătaie. Chiar şi atunci cînd îşi spune ”am făcut ceva rău”, el decriptează semnificaţia lui ”rău” tot prin raportare la părinţi (am făcut ceva rău, pentru că i-am supărat pe părinţi), nu la nişte norme obiective de conduită dezirabilă. Pe de altă parte, copilul mai înţelege şi ceva despre sine, ceva ce va interioriza adânc în propria personalitate: că este un copil rău!

Deci, un copil nu trage nici o concluzie benefică evoluţiei lui dintr-o bătaie primită! Nu înţelege de ce un comportament nu e dezirabil şi ce altceva ar fi trebuit să facă! Nu înţelege nimic bun despre sine! Ci doar că i-a supărat tare pe părinţii lui! Iar asta nu presupune decât că data viitoare o să fie mai atent pentru a nu fi surprins de părinţi. Şi evident, o să facă acelaşi lucru!

Ce se aşteaptă părinţii când îşi bat copiii? Eu cred că dacă aceştia ar putea să fie în totalitate sinceri cu ei înşişi, ar spune că îşi bat copiii doar pentru ”nervii” proprii, ca să se detensioneze şi pentru că nu pot, nu ştiu sau nu vor să se controleze în anumite momente. Dar nu mă aştept de la toţi părinţii să fie atât de sinceri! Aşa că eu cred că mulţi îşi imaginează că îşi bat copiii pentru ca: să înveţe mai bine, să fie cuminţi, ”să nu mai fie obraznici”, să nu se mai bată cu alţii (paradoxul, copilul este bătut ca să nu se mai bată!), să fie ascultători etc. Adică, în mare parte aceşti părinţi chiar consideră că bătaia ar putea să fie un mijloc educativ! Şi este oare aşa? Nu, în nici un caz. Este 100% o modalitate needucativă şi chiar contraeducativă.

Da, copilul învaţă ceva dintr-o bătaie, dar în nici un caz ceea ce-şi imaginează (sau se iluzionează) părinţii. El învaţă că agresivitatea este ceva normal într-o interacţiune umană, că e normal să-l loveşti pe cel mai slab decât tine, că atunci când nu-ţi convine ceva poţi să loveşti.

Copilul înţelege despre părinţii săi că sunt neînţelegători şi agresivi, că au diverse probleme. Sau alte aspecte, în aceeaşi tonalitate!

Copilul mai înţelege şi despre sine că este rău şi că, prin urmare, merită să fie bătut. Nu e de mirare că va învăţa bine rolul de victimă, pe care-l va juca alternativ cu cel de agresor, în diverse contexte.

Copilul se înrăieşte, dintre toate emoţiile sale furia capătă contururi tot mai clare şi dimensiuni mai crescute. Dacă nu va găsi ulterior modalităţi simbolice artistice de exprimare, furia înmagazinată se va infiltra subtil în relaţiile constituite, afectându-le mai subtil sau mai evident.

Un copil bătut este un copil înfricoşat. Chiar dacă această frică nu se vede, ea există acolo, bine strânsă în sufletul lui! Un copil bătut este ca un animal hăituit care va învăţa să ţină urechile ciulite în viaţă, care va fi tot timpul în gardă, gata de fugă la cea mai mică primejdie resimţită! Sau care va ţine ”colţii scoşi”, gata de atac în momentele tensionate!

Copilul bătut îşi va pierde încrederea în părinţi şi în sine. Copilului pe care l-aţi bătut îi va fi frică de dumneavoastră, dar nu vă va respecta!

Copilul bătut va asocia motivele pentru care o faceţi cu frica şi furia şi în nici un caz nu se va apropia cu sufletul împăcat de acestea.

Cu un copil bătut nu puteţi avea o relaţie frumoasă, caldă, apropiată care să vă ajute să-l educaţi aşa cum vă doriţi.

Pe de altă parte, nici nu e corect să vă loviţi copiii! Sunteţi mai puternici decât ei şi nu e deloc o luptă dreaptă. Nu e nimic etic aici şi cu atât mai puţin educativ. Atunci, de ce o faceţi?!

Ce comportament este aşteptat de la membrii unui grup de terapie


comportament terapie de grupÎn afara grupului:

  • confidenţialitate: nu se furnizează date despre persoanele din grup, nici despre problemele lor, nici alte informaţii care ar putea să conducă la identificarea acestora; membrii grupului pot vorbi cu prietenii şi familia, dacă îşi doresc, despre experienţa proprie;
  • în cazul grupului de terapie (spre deosebire de grupurile de suport), nu se încurajează contactul social cu ceilalţi membri, în afara grupului (e adevărat, acesta nici nu este interzis), pentru că relaţiile constituite pot împiedica sinceritatea în grup.

În grup:

  • se încurajează activismul: autodezvăluirea, adresarea întrebărilor, feed-backul, oferirea susţinerii şi suportului emoţional;
  • autodezvăluirea nu este forţată, fiecare o realizează în ritmul propriu;
  • în grupurile unde se lucrează predominant ”aici şi acum” este stimulată interacţiunea în prezent: împărtăşirea gândurilor, emoţiilor şi impresiilor despre fiecare participant;
  • se stimulează oferirea unui feed-back constructiv: oferit în prezent, fără a jigni, blama, critica, centrat pe ideile şi trăirile afective trezite de comportamentul celorlalţi;
  • nu se încurajează oferirea de sfaturi (deşi nu sunt interzise), pentru că s-a constatat că nu au nici o utilitate, nici pentru sfătuitor, nici pentru destinatarul lor;
  • se încurajează participarea la activităţile de grup minimum 12 şedinţe (o şedinţă de grup are, în medie, 1,5 – 2 ore ) pentru sesizarea beneficiilor şi minimum 6 luni (frecvenţa şedinţelor este săptămânală) pentru realizarea unor schimbări de durată;
  • experienţa de grup poate fi trăită ca fiind neplăcută emoţional, în anumite momente; persoanele din grup este bine să continue să vină la grup în pofida acestor sentimente neplăcute, pentru că e posibil ca tocmai atunci să aibă cele mai mari beneficii.
Bibliografie:
I., Yalom, Tratat de psihoterapie de grup, Ed. Trei, Bucureşti, 2008

Repere ale lucrului terapeutic în grup


repere psihoterapia de grupLucrul terapeutic cuprinde în structura sa toate momentele temporale: trecut, prezent şi viitor (într-o măsură mai mică, e adevărat). Trecutul personal este analizat, clarificat, exprimat şi, în final, resemnificat. În terapia individuală, abordarea evenimentelor trecute şi a aspectelor psihice corelate cu acestea ocupă un spaţiu generos. Aici ne spunem poveştile despre viaţa noastră şi despre noi. Acestea se fundamentează în experienţele trăite, precum şi în interpretările asociate lor. Pentru a se accesa interpretări mai realiste, în terapie se analizează în detaliu fapte concrete şi mai puţin generalizări sau imagini sintetice de ansamblu. Procedându-se astfel, se ajunge evident la o imagine de sine mai realistă.

Identitatea şi imaginea de sine sunt structurate masiv pe baza a ceea ce ne-am spus pornind de la ceea ce am trăit, iar multe interpretări sunt de obicei influenţate de către ceilalţi, de imaginea pe care aceştia o aveau despre noi. Este motivul pentru care în terapie se încearcă să se ajungă la semnificaţii cât mai apropiate de prezentul persoanei, de capacitatea ei de reflexie, de felul ei de-a gândi şi de-a simţi, prin această analiză şi reinterpretare a experienţelor generatoare din trecutul personal.

În terapia de grup vom întâlni evident această secvenţă de travaliu psihic, însă aici, spre deosebire de terapia individuală, avem un cadru mai permisiv pentru a introduce secvenţa temporală a prezentului.

Ce înseamnă a lucra ”aici şi acum”, în prezent? Înseamnă a dirija comunicarea membrilor grupului nu pe aspecte faptice din trecut, ci pe ce se întâmplă în prezent, pe exprimarea a ceea ce simt şi gândesc aceştia în chiar momentul interacţiunii lor.

În grup, experienţa lui ”aici şi acum” este dublată, pentru a nu fi doar una de catharsis emoţional, de o secvenţă de reflexivitate asupra motivelor, nevoilor, credinţelor care i-au determinat pe participanţi să fie şi să se comporte într-un anume fel.

Spuneam într-un articol precedent că în grup se developează conflictele emoţionale timpurii, tiparele psihocomportamentale care ne sunt specifice. Aceasta presupune că fiecare persoană va scoate la iveală felul ei de-a fi, de-a comunica şi relaţiona, nevoile şi vulnerabilităţile interpersonale. Comunicarea în prezent a gândurilor şi trăirilor afective, dublată de analiza aspectelor psihice ce stau la baza acestora vor constitui resursele de identificare, dar şi de corecţie a acestor tipare.

De exemplu, o persoană poate susţine despre sine că este tolerantă şi blândă, dar, în grup să se exprime agresiv şi critic. Prin comunicarea a ceea ce se întâmplă în prezent, această persoană poate deveni conştientă de tiparele sale comportamentale. Feedback-urile celorlalţi, realizate aici şi acum, o pot ajuta să se perceapă mai realist şi chiar să se schimbe, dacă decide aceasta.

În terapia de grup se realizează nu numai o corecţie a imaginii de sine, dar devine şi evident cât suntem de responsabili pentru construirea relaţiilor şi a calităţii vieţii noastre. O persoană singură, de exemplu, va deveni conştientă că este aşa pentru că participă la acest lucru, comportându-se astfel încât ceilalţi să o respingă. De asemenea, ea poate să-şi clarifice că stă în puterea ei să schimbe modalitatea de raportare la ceilalţi, dacă îşi doreşte relaţii interpersonale de calitate.

Dacă lucrul terapeutic în prezent (ce presupune exprimarea foarte sinceră a gândurilor şi emoţiilor şi analiza francă a conduitei celorlalţi dar şi a propriului comportament) are atâtea beneficii, oare de ce nu-l utilizăm noi în viaţa de zi cu zi? Trebuie neapărat să mergem la terapie pentru asta? Răspunsul este afirmativ. Pentru că o astfel de interacţiune nu este deloc dorită în spaţiul social, datorită inconfortului pe care îl generează. De unde vine acest inconfort? Imaginaţi-vă că v-aţi duce la job şi aţi începe să spuneţi fiecărui coleg şi chiar şefului într-un mod foarte sincer ceea ce gândiţi şi simţiţi legat de comportamentul lor. Nu e aşa că nu pare un tablou uşor de realizat?!

Miles (conform Yalom, 2008) identifică motivele care îi împiedică pe oameni să evite comentariile aici şi acum în interacţiunile sociale: anxietatea de socializare, normele sociale, teama de revanşă şi menţinerea puterii.

Dacă ne-am permite să ne comentăm comportamentele unii altora, am deveni foarte anxioşi, pentru că nu este deloc facil să ne confruntăm cu ceea ce trezim în ceilalţi. Vechile noastre răni legate de teama de respingere şi leziunile narcisice, s-ar reactiva. Pe de altă parte, acest proces nici nu este deloc productiv. Dacă ne-am exprima astfel în toate momentele sociale, tumultul emoţional generat ne-ar împiedica să fim eficienţi în sarcinile de zi cu zi. Este şi motivul pentru care nici o normă socială nu favorizează observaţia atentă şi comentariile la adresa celorlalţi. Sunt evitate astfel tensiunea şi conflictele interpersonale.

Fiind prea atenţi la ceilalţi şi exprimându-ne în această direcţie, ar exista şi riscul răzbunării din partea celor care s-ar putea simţi intruzaţi şi lezaţi. Aceasta este o altă raţiune ce nu favorizează comunicarea aici şi acum în spaţiul social.

Comentariile de proces, adică aici şi acum, conduc şi la scăderea ierarhiei şi aplatizarea autorităţii. Dacă am fi astfel în societate, spaţiul social s-ar transforma într-unul în care ierarhiile ar fi puse constant sub semnul întrebării. Iar societatea are nevoie de ordine şi ierarhii clare pentru a fi funcţională. Astfel că interacţiunile autentice în prezent sunt doar nişte scăpări şi nu o regulă.

Dacă în spaţiul social aceste interacţiuni sunt aşa inconfortabile şi tensionante, cum se pot realiza ele în grupul de terapie? Răspunsul este următorul: grupul terapeutic reprezintă singurul cadru în care această interacţiune poate fi realizată într-o manieră benefică, pentru că aici avem un spaţiu securizat de nişte reguli, norme, dar şi de prezenţa terapeutului, care are rolul de a dirija desfăşurarea procesului, astfel încât să se extragă din el aspectele benefice. Terapeutul mediază interacţiunile pentru a nu degenera în conflicte, tensiuni inutile şi jocuri psihologice şi încurajează constant autoreflexia, feedback-ul autentic şi constructiv.

În concluzie, grupul terapeutic reprezintă un cadru ideal pentru a lucra cu dimensiunea prezentului şi a extrage din ea tot ceea ce se poate pentru cunoaşterea de sine şi schimbarea comportamentală.

Bibliografie:
I. Yalom, Tratat de Psihoterapie de grup, Editura Trei, Bucureşti, 2008

Beneficiile psihoterapiei de grup – II


psihoterapia de grup 2Grupul reprezintă un spaţiu extraordinar de învăţare socială. Aici persoanele învaţă diverse modalităţi de relaţionare şi-şi dezvoltă o serie de abilităţi: cum să vină în ajutor, cum să gestioneze conflicte, cum să-şi exprime compasiunea şi empatia, cum să fie asertive, cum să intre în relaţii şi cum să pună limite ferme, iar abilităţile de comunicare, de sprijin, de suport, cooperare, de rezolvare de conflicte pot cunoaşte o dezvoltare semnificativă. De asemenea, în grup persoanele deprind bazele unei relaţionări autentice: autodezvăluirea, comunicarea autentică, empatia, toleranţa, stabilirea graniţelor şi asertivitatea (conform Mitrofan, Iolanda, 1997).

Învăţarea abilităţilor sociale se face prin imitaţie, prin feedback-urile primite, prin intermediul modelelor pe care le reprezintă ceilalţi participanţi la grup, precum şi prin experienţa de viaţă a acestora. În grup ai ocazia să înveţi din experienţele de viaţă semnificative ale membrilor grupului, pentru că aici fiecare participă activ la procesarea a ceea ce s-a întâmplat atât în propria viaţă, cât şi în a celorlalţi.

În terapia de grup devii conştient de cine eşti, de cum contribui la relaţiile tale, la însingurarea ta poate, precum şi ce poţi să faci să ieşi din spirala tiparelor comportamentale blocante.

Grupul reprezintă un cadru util corecţiei experienţelor emoţionale negative (vezi şi articolul „Experienţele emoţionale corective”). Fiecare dintre noi avem în trecutul nostru experienţe neplăcute, blocante. De exemplu, frica de autoritate este o temă comună multor oameni, ea fiind generată de experienţele negative avute cu primele figuri de autoritate, adică cu părinţii. În grup, aceste experienţe pot fi retrăite simbolic prin intermediul altor persoane, acestea ajutându-ne să le repunem în scenă, aici şi acum. Odată reconstruite şi developate în grup, adică într-un mediu securizant, persoana poate învăţa cum să le facă faţă acolo, dar şi în realitate.

Fazele unei experienţe emoţionale corective (conform I. Yalom, 2008) sunt următoarele:

  • Exprimarea unei emoţii puternice (de exemplu, exprimarea furiei faţă de o persoană din grup care îi aminteşte celui cu frică de autoritate de unul dintre părinţii săi);
  • Existenţa unui grup suportiv, cu membri nondefensivi, care să permită şi să conţină exprimarea emoţională;
  • După exprimarea emoţiilor, are loc testarea realităţii: ce s-a întâmplat cu cei faţă de care m-am exprimat emoţional (de multe ori, cei care au parcurs experienţe emoţionale blocante, consideră că s-ar întâmpla ceva dramatic dacă ar exprima ceea ce simt); testând realitatea, persoana descoperă că nimănui nu i s-a întâmplat nimic, nu a murit nimeni, nici o dramă nu s-a produs, deci e absolut în ordine să se exprime emoţional;
  • Recunoaşterea aspectele inadecvate (emoţional şi comportamental) urmează catharsisului emoţional şi testării realităţii: persoana poate conştientiza acum (pentru că emoţional este mai puţin tensionată) ce din exprimarea emoţională şi comportamentală este în conformitate cu realitatea prezentă şi ce vine din trecut;
  • În final, persoana descoperă modalităţi mai adecvate de relaţionare cu ceilalţi.

După o experienţă emoţională corectivă, cel în cauză îşi deblochează schemele rigide de raportare la anumite situaţii. De exemplu, credinţa că ”în faţa autorităţii nu te exprimi”, se poate transforma în ”poţi să te exprimi emoţional faţă de autoritate”. Astfel, schema iniţial rigidă s-a flexibilizat şi persoana a descoperit modalităţi mai eficiente de a fi în contact cu diverse persoane şi situaţii.

În acest articol şi în anteriorul am schiţat doar câteva dintre beneficiile terapiei de grup, beneficii care o fac să fie una dintre formele cele mai eficiente de intervenţie psihologică.

Bibliografie:
  1. Mitrofan, Iolanda, Psihoterapia experienţială, Ed. infomedica, Bucureşti, 1997
  2. I. Yalom, Tratat de psihoterapie de grup, Ed. Trei, Bucureşti, 2008

Beneficiile psihoterapiei de grup – I


psihoterapie de grupEste psihoterapia de grup eficientă? Da, cu siguranţă. Irvin Yalom (2008) considera că rezultatele obţinute prin intermediul terapiei de grup sunt cel puţin la fel de satisfăcătoare ca cele din cadrul terapiei individuale.

Noi, oamenii, ne confruntăm în mare cu aceleaşi probleme: boli, accidente, separări, traume, crize, dificultăţi de diverse tipuri. Chiar şi în grupurile foarte eterogene din punct de vedere al situaţiilor care au condus la solicitarea terapiei, există persoane care au trăit sau se confruntă în prezent cu dificultăţi asemănătoare. Când oamenii descoperă că nu sunt singurii care traversează sau se confruntă cu anumite probleme, apare un sentiment extraordinar de uşurare. Universalitatea problemelor umane este un factor terapeutic în sine ce se manifestă atât de direct doar în cadrul intervenţiilor psihologice de grup. Sigur, şi în context individual, terapeutul poate face afirmaţii despre generalitatea şi universalitatea problemelor, dar impactul emoţional este mult crescut când această afirmaţie aparţine unei persoane care s-a confruntat ea însăşi cu problema respectivă.

Grupul este un cadru în care speranţa în mai bine poate renaşte. Interacţionând cu diverse persoane care se află în puncte diferite de raportare la problematici asemănătoare, optimismul şi speranţa încep să se dezvolte. Iar speranţa, ca şi atitudine optimistă faţă de circumstanţe neprielnice din viaţa nostră, contează enorm pentru depăşirea acestora. Ştiaţi că 60% din efectele medicamentelor se datorează efectului placebo? E un procent mare, prin urmare ne însănătoşim destul de mult prin încredere şi speranţă.

În grup, fiecare client învaţă multe despre funcţionarea psihică, sensul simptomelor, dinamica interpersonală şi de grup. Evident, şi cei care parcurg un proces individual ajung să înţeleagă funcţionarea psihică, însă în grup câmpul de observaţie şi diversitatea experienţelor au o amplitudine crescută.

Grupul este ”singura terapie care oferă clienţilor oportunitatea de a aduce beneficii celorlalţi” (I. Yalom, 2008, p.35). Fiecare membru al grupului primeşte şi oferă atenţie, suport, sprijin, sugestii şi înţelegere. Unele persoane nu ştiu să ofere sau să primescă, alţii nu au avut ocazia în viaţa reală să exprime acestea. Grupul oferă multiple situaţii de-a experimenta şi învăţa altruismul şi de a te bucura de beneficiile acestuia.

O viaţă în care ai ocazia să dăruieşti este simţită ca fiind mai plină de sens, pentru că sensul existenţei corelează şi cu gradul în care ne simţim necesari şi folositori. Deci, terapia de grup are ca efect creşterea sensului existenţei pentru membrii grupului respectiv.

Grupul este ca o familie. Pentru că şi aici, ca şi în grupul familial, există figuri ale autorităţii (terapeuţii), persoane care pot semăna cu fraţii, dezvăluiri profunde, emoţii puternice, sentimente de simpatie/antipatie, ostilitate şi competiţie.

S-a constat că, în grupurile de terapie, fiecare participant îţi developează conflictele familiale timpurii, adică începe să se simtă, să interacţioneze, să dezvolte tipare comportamentale la fel ca în familia de origine. Dacă lucrurile s-ar opri aici, la a reproduce în grup tiparele psihocomportamentale de acasă, acestea ar fi mai degrabă întărite. Dar în grup ele sunt analizate şi provocate constant, cu scopul descoperirii unor modalităţi mai sănătoase de interacţiune cu ceilalţi şi de raportare la realitate. Aşadar, rezolvarea diferendelor generate de diverse persoane din grup nu reprezintă de fapt decât integrarea problemelor din trecut. Prin intermediul grupului, dificultăţilor născute în trecut li se găsesc soluţii, într-o manieră securizantă, în prezentul terapeutic al grupului.

În concluzie, toate beneficiile descrise nu fac decât să ne demonstreze că terapia de grup este cu certitudine una cu un grad crescut de eficienţă.

Bibliografie:
I., Yalom, Tratat de psihoterapie de grup, Ed. Trei, Bucureşti, 2008

Psiholog/psihoterapeut/medic (doctor)


psiholog psihoterapeut medicDe multe ori, persoanele care nu au tangenţă cu psihologia se adresează psihologului cu apelativul ”doctor”. Când cineva mi se adresează astfel, specific că eu nu sunt doctoriţă, ci psiholog. Unii înţeleg, alţii doar se fac că înţeleg diferenţa, există şi persoane care dau din cap în semn de ”nu e mare diferenţă!”sau chiar afirmă ”tot aia e!”. Acesta e motivul pentru care simt nevoia să clarific aceşti termeni.

Psihologul:

  • Este absolvent al unei Facultăţi de Psihologie.
  • Toţi absolvenţii de Psihologie au titulatura de ”psihologi”.
  • Se poate specializa în Psihoterapie, devenind psihoterapeut.
  • Poate absolvi şi studii doctorale, devenind ”doctor în psihologie”, dar, chiar şi aşa, la noi în ţara nu se obişnuieşte să se spună cuiva ”doctor” pentru că are doctoratul într-un domeniu, ci pentru că este medic. Astfel, inginerul doctor este ”dl. inginer”, arhitectul doctor este ”dl. arhitect”, psihologul doctor este ”dl. psiholog”.
  • Poate lucra în diverse domenii.

Psihoterapeutul:

  • Este persoana care are o specializare postuniversitară într-un anumit tip de psihoterapie; formarea se realizează prin intermediul unei Şcoli de Consiliere şi Psihoterapie recunoscute de către Colegiul Psihologilor din România, iar acreditarea o face acest for conform unei metodologii specifice.
  • Formarea iniţială pentru cei care aspiră la certificarea de ”psihoterapeut” este fie cea de psiholog, pedagog, asistent social sau chiar medic (şi sper că nu am uitat vreo specializare!).
  • Persoanele care sunt privilegiate din start pentru specializarea de psihoterapeut sunt cele care au o diplomă de licenţă în Psihologie, pentru că facultăţile cu acest profil conţin în planul de învăţământ discipline care sunt absolut necesare pentru formarea şi acreditarea de ”psihoterapeut”, celelalte, cu formarea iniţială în alte domenii, trebuind să suplinească aceste informaţii prin cursuri suplimentare, acreditate şi ele, de asemenea.
  • Cei mai mulţi psihoterapeuţi sunt psihologi, ca formare universitară.
  • Serviciile psihoterapeutice sunt solicitate pentru probleme existenţiale, interpersonale, emoţionale, ca suport pentru traversarea unor crize sau depăşirea unor traume, pentru a gestiona tulburări psihice, somatice şi psihosomatice.
  • Psihoterapia se adresează în egală măsură persoanelor normale din punct de vedere psihic şi celor cu tulburări psihice (nevrotice, psihotice, psihopate).
  • Psihoterapeutul nu prescrie medicamente, din postura acestui rol.
  • Psihoterapeuţii care sunt şi medici pot prescrie medicamente pentru simptomele şi tulburările psihice, dar fac aceasta din postura de medic.
  • Psihoterapeuţii psihologi nu prescriu niciodată medicamente.
  • Psihoterapeutul poate avea unul din următoarele trepte de specializare: practicant sub supervizare, practicant autonom, specialist, principal.
  • Intervenţia psihoterapeutică este una comunicaţională, majoritatea metodelor având ca suport comunicarea.

Medicul (oare de ce i s-o spune ”doctor?”; recunosc că nu ştiu!)

  • Este absolvent al unei Facultăţi de Medicină.
  • Poate avea diverse specializări.
  • Poate deveni psihoterapeut, dacă alege să se specializeze în această ramură; de obicei medicii psihiatri aleg să se formeze şi acrediteze ca psihoterapeuţi pentru a îmbina abordarea medicală şi cea psihoterapeutică în tratamentul diverselor persoane cu afecţiuni psihice.

Ancorele carierei


ancore carieraÎn anul 1993, Edgar Schein introduce conceptul de “ancore ale carierei”. Ulterior, acest termen devine foarte popular, mai ales în spaţiul serviciilor de orientare şi consiliere a carierei. Schein a definit ancora carierei unei persoane ca un domeniu de concepte proprii centrale, la care persoana respectivă nu ar renunţa nici dacă ar fi forţată să facă acest lucru. Ancorele carierei reprezintă un mix între unele dintre valorile personale cu idealul de viaţă, fragmente aptitudinale şi chiar de imagine şi stimă de sine. Ancorele descoperite de acest autor sunt următoarele:

  1. Competenţa managerială. Persoanele cu această ancoră vor şi se simt bine să-i conducă pe ceilalţi. Apreciază informaţia generalistă, integralistă şi multidisciplinară, în detrimentul celeia superspecializate. Ei consideră posturile sau joburile de specialişti doar ca pe nişte modalităţi de termen scurt de-a câştiga experienţă relevantă. Valorizează de asemenea avansarea, responsabilitatea, spiritul de conducere şi veniturile consistente. Sunt persoane care, din punct de vedere psihologic, au o nevoie de conducere a celorlalţi dezvoltată peste medie, precum şi abilităţi în această arie.
  2. Competenţa tehnică, funcţională. Aceşti oameni sunt doritori de a-şi dezvolta aptitudini şi cunoştinţe de specialist. Ei vor să performeze, să devină foarte buni într-un anumit domeniu. Construirea acestei ancore corelează cu un traseu şcolar şi de formare profesională în care s-a pus un accent crescut pe specializare.
  3. Siguranţa. Cei cu o ancoră de siguranţă sunt preocupaţi în principal de un mediu de muncă previzibil şi de încredere. Vor să aibă o funcţie şi un loc de muncă sigure. Această ancoră se dezvoltă predominant la persoanele care au fost confruntate cu nesiguranţă în mediul de viaţă. Ea poate fi însă şi rezultatul educaţiei primite, nu numai al învăţării prin experienţă. De exemplu, la noi în ţară încă suntem în situaţia în care mulţi tineri sunt învăţaţi, de către părinţii lor în special, că siguranţa locului de muncă este foarte importantă la un job, aceasta chiar în detrimentul unor alţi factori (venit, satisfacţie, evoluţie profesională). Această educaţie corelează evident cu ceea ce au trăit cei mai mulţi dintre părinţi înainte de 1989, când a avea un serviciu stabil era în firea lucrurilor, iar la acesta te adaptai cum puteai, în limitele prescrise de societatea restrictivă de atunci.
  4. Autonomie şi independență. Oamenii de acest gen iubesc libertatea, autonomia şi independenţa. Ei suportă greu constrîngerile, regulile şi autoritatea. Sunt persoane cu un indice crescut de nonconformism, ce valorizează la maxim beneficiile libertăţii.
  5. Creativitate. Aceste persoane sunt preocupate mult de actul creaţiei: ele vor să creeze produse, servicii, chiar organizaţii. Sunt persoane foarte creative, care valorizează şi vor să-şi valorifice creativitatea.
  6. Pură aventură. Ancora aceasta este specifică celor care văd viaţa, inclusiv cariera, ca pe o aventură, în care descoperi, te descoperi, te confrunţi cu obstacole, câştigi sau pierzi, dar niciodată nu stai pe loc.
  7. Servicii, dedicare. Persoanele acestea îşi aleg cariere prin care se pot dedica binelui celorlalţi. În termeni psihologici, spunem despre multe dintre ele că şi-au dezvoltat o structură de ”salvatori”, pe care au integrat-o ulterior în domeniul profesional.
  8. Integrarea stilului de viaţă. O întâlnim la cei care îşi doresc să păstreze un echilibru între muncă, familie, timp liber şi alte activităţi, astfel încât nici una dintre acestea să nu fie sacrificate în favoarea celeilalte.

Identificarea propriilor ancore ale carierei poate fi o resursă în construirea unei cariere satisfăcătoare. A şti ce valorizăm şi ce ne dorim în domeniul profesional ne ajută să facem alegeri satisfăcătoare pentru propria carieră. Iar marele beneficiu al acestor ancore este că sunt uşor de înţeles, reţinut şi chiar utilizat în practica managementului carierei proprii.

 Bibliografie:
  1. Schein, E. H. (1993). Career Anchors – Discovering your real values. London, Pfeiffer & Company.

Consiliere psihologică/psihoterapie


consiliere psihoterapieSunt două activităţi cu un grad crescut de similaritate. Nici chiar pentru specialişti nu e uşor să facă distincţia dintre ele. Sunt intervenţii pentru care putem spune cert că aparţin uneia sau alteia dintre cele două activităţi, şi situaţii în care această distincţie nu se poate face atât de clar.

În continuare vă voi prezenta sintetic cum au fost definite aceste două activităţi şi care sunt criteriile diferenţiatoare uzitate în literatura de specialitate.

Consilierea psihologică

  • Este o intervenţie psihologică în scopul autocunoaşterii şi dezvoltării personale sau în scopul prevenirii şi remiterii problemelor emoţionale, cognitive şi de comportament.
  • Deşi atât prevenirea, cât şi remiterea sunt specifice acestei activităţi, consilierea pune accentul mai degrabă pe prevenire.
  • Nu se recomandă în situaţii de patologie psihică.
  • Problemele în consiliere sunt abordate conştient, lucrându-se cu informaţii accesibile şi cunoscute persoanei.
  • Sfera cognitivă, de gândire este privilegiată în consiliere comparativ cu componenta psihică afectivă.
  • Este o intervenţie de scurtă durată (6-10 şedinţe), pentru problemele pe care le considerăm mai degrabă minore din punctul de vedere al gravităţii şi afectării vieţii psihice şi sociale.
  • Nu conduce la modificarea unor trăsături de personalitate, ci la conştientizarea unor strategii de acţiune, utilizând resursele deja existente la nivel personal.
  • Se adresează persoanelor normale.
  • În această intervenţie se utilizează diverse metode.
  • Este realizată de către consilierul psihologic sau psihoterapeutul cu formare iniţială de psiholog.
  • La noi în ţară sunt acreditate multe şcoli de formare în Consiliere psihologică şi Psihoterapie.
  • Formarea în consiliere psihologică poate fi realizată în oricare dintre aceste şcoli. Este o formare de natură postuniversitară, ce durează în medie 2-3 ani.
  • Acreditarea în postura de consilier psihologic este realizată de către Colegiul Psihologilor din România, conform unei metodologii specifice, după finalizarea formării.
  • Există mai multe trepte de specializare pentru un consilier psihologic: practicant sub supervizare, practicant autonom, specialist şi principal.
  • Consilierea se poate realiza în variantă individuală, de grup, de cuplu sau de familie.

Psihoterapia:

  • Este intervenţie psihologică în scopul promovării autocunoaşterii şi dezvoltării personale, dar şi a modificării factorilor psihici implicaţi în tulburările psihice, psihosomatice şi somatice.
  • Este centrată pe remiterea problemelor (emoţionale, cognitive şi de comportament), mai degrabă decât pe prevenirea acestora.
  • Se recomandă în cazul tulburărilor psihice şi este, de obicei, de lungă durată.
  • Se lucrează atât la nivel conştient, cât şi inconştient (conţinuturile inconştiente sunt accesate prin modalităţi specifice).
  • Presupune abordarea tuturor aspectelor psihice, însă sfera motivaţional-afectivă este cea privilegiată.
  • Toate problemele sunt privite ca având o componentă intrapersonală, modificările realizate la nivelul acesta conducând evident la schimbări comportamentale.
  • Conduce la utilizarea mai eficientă a resurselor personale existente, precum şi la dezvoltarea altora, pentru că este un proces restructurativ la nivelul personalităţii.
  • Se adresează atât persoanelor normale, cât şi celor cu diverse afecţiuni psihice (nevrotice, psihotice, psihopatice).
  • În această intervenţie se utilizează diverse metode.
  • Este realizată de psihoterapeut.
  • La noi în ţară sunt acreditate multe şcoli de formare în Psihoterapie.
  • Formarea în Psihoterapie poate fi realizată în oricare dintre aceste şcoli. Este o formare de natură postuniversitară, ce durează în medie 4-5 ani.
  • Acreditarea în postura de psihoterapeut este realizată de către Colegiul Psihologilor din România, conform unei metodologii specifice, după finalizarea formării.
  • Există mai multe trepte de specializare pentru un psihoterapeut: practicant sub supervizare, practicant autonom, specialist şi principal.
  • Psihoterapia se poate realiza în variantă individuală, de grup, de cuplu sau de familie.
Bibliografie:
  1. Holdevici, Irina, Elemente de psihoterapie, Bucureşti, Ed. All, 1996
  2. Tomşa, Ghe., Consilierea şi orientarea în şcoală, Casa de Editură şi Presă Viaţa Românească, Bucureşti, 1999
  3. Stancu, Ioana, Mic tratat de consiliere psihologică şi şcolară, Ed. Sper, Bucureşti, 2005
  4. http://www.copsi.ro
 

Ce este autocunoaşterea şi cum se realizează?


autocunoastereAutocunoașterea este procesul prin care persoana umană își răspunde la întrebarea „ Cine sunt eu?”, ea conducând la formarea unei reprezentări mentale despre propria persoană (imaginea de sine). Imaginea de sine poate fi divizată ea în 3 componente:

  • imaginea de sine fizică
  • imaginea de sine psihică
  • imaginea de sine socială.

Aceste imagini de sine se modifică în timp, deoarece persoana, o dată cu trecerea timpului, îşi schimbă înfăţişarea, dobândeşte noi abilităţi, noi atitudini, sentimente, valori etc. Şi totuşi, deşi imaginea de sine este într-o continuă transformare, orice om este sigur că este acelaşi cu cel de acum câteva zile sau de acum câţiva ani. Acest fenomen este posibil datorită simţului identităţii eului.

Deşi simţul identităţii eului este format încă din copilărie, el se atenuează în anii următori, datorită loialităţii copilului faţă de familie şi grup. În adolescenţă însă, tema identităţii revine în conştiinţa tânărului, astfel că, una din temele centrale ale acestei perioade este aceea sintetizată în întrebarea „Cine sunt eu:?”.

Erikson explică (după Concise Encyclopedie of Psychology, 1987, p. 561) formarea identităţii ca un proces de integrare a tuturor identificărilor anterioare şi a tuturor imaginilor de sine. Nu este doar o integrare, ci o restructurare a lor în lumina viitorului anticipat. Autocunoașterea conduce așadar la formarea imaginii de sine și la structurarea identității proprii.

Formarea unei imagini de sine realiste şi a unei stime de sine ridicate depinde în primul rând de atitudinea celor din jur, în special a părinţilor, fraţilor, prietenilor, cadrelor didactice. Ei sunt cei care prin cuvintele, comportamentele, reacţiile lor ne oferă o “oglindă”, în care se reflectă comportamentele noastre şi prin intermediul căreia începem să ne construim propria imagine. Mulţi părinţi greşesc prin faptul că, dorind să îşi motiveze copiii, le impun cerinţe exagerate în raport cu posibilităţile lor. În acest fel copilul va suferi numeroase eşecuri şi va avea sentimente de vinovăţie pentru că nu se poate ridica la nivelul aşteptărilor părinţilor. O altă greşeală frecventă este etichetarea copilului ca fiind rău, prost, incapabil etc., pentru nişte comportamente greşite. În aceste cazuri părinţii fac o confuzie între comportament şi personalitate, ei devalorizează întreaga personalitate a copilului pentru un singur eşec. Aceste greşeli de natură educaţională duc la conturarea unei imagini negative de sine, la scăderea stimei de sine, cu numeroase consecinţe negative pentru viitorul copilului

Autocunoșterea este implicită existenței umane însăși. Există trei motive (nevoi umane) principale care ne conduc spre autocunoaștere:

  • Nevoia de a ne îmbunătăți încrederea în noi înșine: se referă la faptul că oamenii caută să-și întărească sentimentul de autorespect prin intermediul autocunoașterii.
  • Nevoia de realism în privința propriei persoane: oamenii vor să știe adevărul despre ei înșiși, fie că acesta este pozitiv sau negativ.
  • Nevoia de consistență: oamenii vor ca ceea ce află despre ei înșiși să nu contravină major imaginii de sine. Aceasta conduce de obicei la căutarea de informații care să fie consistente cu imaginea de sine și la evitarea acelora care nu corelează cu ceea ce cred despre ei înșiși.

Există mai multe modalități prin care se realizează autocunoașterea:

  • comparațiile: oamenii se compară cu alții pentru a-și forma o imagine de sine – cu cei similari, cu cei care sunt percepuți ca fiind mai bine poziționați din punct de vedere social sau cu cei mai dezavantajați;
  • introspecția: reprezintă procesul de contact cu propriul sine, cu atitudinile, cu gândurile, cu emoțiile noastre;
  • autoobservația (autopercepția): constă în observarea și interpretarea propriei conduite; aici, spre deosebire de introspecție, atitudinile noastre vor fi cunoscute într-un mod indirect, prin analiza propriei conduite;
  • atribuțiile cauzale: constau în interpretările pe care oamenii și le dau despre ei înșiși pornind de la analiza propriului comportament.

Începând cu perioada pubertăţii copilul depune în mod conştient eforturi pentru a se autocunoaşte. Dorinţa de autocunoaştere devine şi mai accentuată în adolescenţă şi tinereţe. Autocunoaşterea se poate îmbunătăţi prin formarea obişnuinţei de a ne observa comportamentele, dintre acestea cele mai semnificative fiind modalităţile de a interacţiona cu cei din jur, de a acţiona şi de a reacţiona în diferite situaţii. De asemenea, este important să ne dezvoltăm capacitatea de a ne conştientiza propriile gânduri, emoţii, sentimente, motivaţii. Nu trebuie să neglijăm importanţa informaţiilor verbale şi nonverbale primite de la cei din jur, şi mai ales importanţa opiniilor persoanelor semnificative pentru noi (prieteni, membrii familiei etc.).

Dezvoltarea autocunoaşterii poate fi stimulată prin încercarea de a răspunde cât mai sincer şi mai obiectiv la următoarele întrebări:

  1. Ce ştiu şi ce pot să fac bine? Răspunsurile formulate ne ajută să ne identificăm cunoştinţele, capacităţile, abilităţile, deprinderile.
  2. Ce aş dori, ce mi-ar plăcea să fac? Răspunsurile conduc la conştientizarea intereselor, dorinţelor, preferinţelor, aspiraţiilor, idealurilor personale.
  3. Ce este important pentru mine? Răspunsurile se vor referi la sistemul de valori.
  4. Cum sunt? Această întrebare se referă la identificarea trăsăturilor de personalitate.

Autocunoașterea și dezvoltarea personală se influențează reciproc. Autocunoașterea contribuie la realizarea dezvoltării personale, iar ultima se referă și la activitățile de cunoaștere de sine. Procesul dezvoltării personale presupune însă și alte demersuri: activități de îmbunătățire a încrederii în sine, de dezvoltare a aptitudinilor și talentelor proprii, de maximizare a propriului potențial, de creștere a calității vieții și de realizare a propriilor aspirații și dorințe. Dezvoltarea personală este deci un proces complex de evoluție si creștere personală care se bazează pe autocunoaștere, pe dezvoltarea unei identități clare și pozitive, descoperirea limitelor si blocajelor, consolidarea încrederii și a stimei de sine, rezolvarea sau restructurarea conflictelor intrapsihice, precum și pe diminuarea sau eliminarea unor simptome. Dezvoltarea personală înseamnă progres în toate aspectele vieții.

Bibliografie:
  1. Allport, G. (1991), Structura şi dinamica personalităţii, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti
  2. Corsini, R., Auerbach, A., Anastasi, A., Concise encyclopedia of Psychology, Editori: Raymond J. Corsini, Alan J. Auerbach, Anne Anastasi, Editura J. Wiley, 1998
  3. Erikson, E., Enfance et societe, Delachaux &Niestle, Neuchatel, 1963
  4. Popescu-Neveanu, P., Dicţionar de psihologie, Ed. Albatros, Bucureşti, 1978
 

Cum să ne organizăm mai bine, pe noi şi timpul nostru


managem timpuluiOmul contemporan este foarte ocupat. Este implicat în multe activităţi şi, fiecare dintre acestea, presupune o serie de sarcini de realizat. Nu e de mirare că principala sursă de stres pentru fiecare dintre noi o reprezintă timpul sau, mai bine zis, lipsa acestuia.

Pentru a deveni mai productivi, mai eficienţi şi mai puţin stresaţi, e nevoie să ne dezvoltăm aptitudinea de management al timpului. Aceasta este o aptitudine complexă ce implică o serie de aspecte psihice: principii, o serie de deprinderi, alte aptitudini. Vestea bună e că toate acestea pot fi învăţate, exersate şi dezvoltate de către fiecare persoană.

Fiecare persoană funcţionează, fizic şi psihic, mai eficient în anumite momente ale zilei: unii suntem mai productivi dimineaţa, iar alţii seara. Din acest punct de vedere, un management eficient al timpului presupune identificarea maximelor şi minimelor energetice individuale pentru a fixa sarcinile dificile în momentele de productivitate maximă, iar pauzele atunci când avem mai puţină energie.

Autocontrolul este o componentă importantă pentru organizarea timpului. Toate acţiunile care presupun îmbunătăţirea acestuia, vor conduce la un management mai eficient al timpului. Noi avem nevoie de autocontrol pentru mai multe aspecte:

  • A finaliza sarcinile, chiar dacă sunt neplăcute;
  • A respecta orarul pe care ni l-am fixat;
  • A nu amâna ceea ce ne-am propus să realizăm.

Managementul timpului înseamnă o organizare clară dar şi realistă a ceea ce trebuie să întreprindem. Realismul în această activitate se referă la următoarele:

  • Decantarea a ceea ce este important de ceea ce nu e important dar consumă timp şi diminuarea aspectelor neimportante din programul zilnic;
  • Clarificarea priorităţilor şi organizarea timpului în funcţie de importanţa fiecărei sarcini;
  • Stabilirea realistă a ceea ce putem să facem şi refuzul sarcinilor pe care ştim că nu le putem îndeplini, sau putem s-o facem cu costuri foarte mari (stres, suprasolicitare, amânarea altor proiecte importante);
  • Sarcinile importante şi pe care le putem realiza trebuie înscrise într-un grafic al acţiunilor în care să specificăm fiecare activitate, precum şi timpul alocat ei;
  • Oamenii au tendinţa, când îşi organizează timpul, să aloce mai puţin decât e necesar realizării activităţilor; pentru a compensa această tendinţă, după ce am făcut graficul activităţilor, se recomandă dublarea timpul pe care l-am stabilit iniţial, astfel ajungând la o estimare mai realistă a acestuia;
  • Când ne organizăm activităţile, e bine să ne planificăm cam 60% din timp, restul de 40% trebuind păstrat pentru activităţile neprevăzute.

Abilitatea de management a timpului presupune şi cunoaşterea unor principii de lucru, anume:

  • Când avem de finalizat un proiect, suntem mai eficienţi dacă alocăm perioade „bloc” pentru realizarea acestuia;
  • Activităţile similare consumă mai puţin timp dacă le realizăm grupat.

Să nu confundăm un management defectuos al timpului cu motivaţia insuficientă, căci eficienţa nu înseamnă doar capacitatea de organizare şi finalizare a sarcinilor, ci şi motivaţia care să susţină realizarea lor.

Odihna suficientă e ceva ce uităm deseori atunci când ne gândim să fim eficienţi. E posibil să avem o abilitate de management a timpului dezvoltată, dar, dacă suntem obosiţi, nu ne vom încadra în termene şi nu vom realiza corect sarcinile propuse.

Bibliografie:
anale.feaa.uaic.ro/…/27_Corodeanu_DT__Managementul_timpului_sau_tehnici_si_instrumente_pt_a_economisi_eficient_timpul.pdf
http://www.profilescan.ro/resurse_ro_12.php

Lupte greco-romane cu propriul copil


lupte greco romaneO scenă din parc: o mamă îi cere fetei sale (de 8-9 ani) să se dea jos de pe un căluţ de jucărie. Probabil ca să facă loc altei fetiţe, poate sora ei sau o prietenă. Nu mi-am dat seama cât de logică sau pertinentă era cerinţa mamei pentru că nu auzeam decât: ”Dă-te jos!”. Fetiţa nu vrea. Mama insistă. Fetiţa refuză în continuare. Mama se înfurie şi o prinde de mâini şi începe să tragă, să se lupte efectiv cu ea. Fetiţa rămâne pe poziţii. Atunci mama îşi pierde controlul şi mai tare, o loveşte, o trage de mâini, o mai loveşte. Sub privirile critice ale celorlalţi părinţi din parc şi roşie de furie se opreşte din pălmuit, dar e convinsă că trebuie să-i arate fetei cine e şeful. Şi se luptă în continuare. Fata plânge, dar nu cedează, pentru că acum e în joc şi demnitatea ei, a fost forţată, obligată, lovită ca să cedeze locul şi totul în faţa celorlalţi. Multă umilinţă! A ceda acum ar însemna că rezistenţa ei de fiinţă umană care vrea să fie respectată şi să se ţină cont de părerea ei a fost în zadar. Mai cred că n-a cedat şi pentru că mama nu-i oferea pentru prima dată un model de om încăpăţânat, care se luptă, cu orice preţ, pentru a câştiga. După vreo 5-7 minute de lupte, mama reuşeşte să câştige. Ce?! Lupta, bineînţeles. Altceva nimic. Toată lumea se simţea rău. Fata: umilită, rănită, tristă, neînţeleasă, nerespectată. Mama: ridicolă, vinovată, furioasă, supărată. Iar relaţia lor părea plină până la refuz cu toxine emoţionale (în acel moment, evident!).

Ce se poate face pentru a nu se ajunge la lupte (fizice, nu simbolice) cu propriii copii?! Să comunicăm! În afară de nişte comenzi şi de o luptă când acestea nu au fost respectate, eu nu am auzit nimic. N-am auzit de ce mama cerea şi trăgea atât de vehement de propriul copil, nu am auzit ca aceasta să-şi fi întrebat fata ce-şi doreşte şi ce o face să refuze cedarea căluţului.

O ieşire elegantă din situaţia anterioară ar fi fost cea în care mama i-ar fi spus fiicei ei următoarele: ”Înţeleg că mai vrei să stai în căluţ. O să te mai las 5 minute şi apoi te rog să-i laşi şi pe ceilalţi. O să vin să te anunţ când au trecut minutele!”. În faţa unei asemeni abordări în care mama ar fi ţinut seama de ceea ce-şi doreşte fata ei, în care ar fi tratat-o cu respect şi chiar ar fi responsabilizat-o (o să te anunţ când au trecut cele 5 minute, spune mama, dar se subînţelege şi faptul că are încredere că fata îi va respecta cerinţa, aşa cum a făcut de fapt şi ea cu dorinţa acesteia), fata ar fi avut cu siguranţă o altă atitudine şi un alt comportament.

A afla ce-şi doreşte copilul tău nu este o dovadă de slăbiciune, ci de real interes pentru acesta. A-l întreba cum percepe situaţia e semn că-ţi pasă nu numai de cum eşti văzut de către ceilalţi, de imaginea ta socială, dacă pari sau nu un părinte cu autoritate pentru că te ascultă copilul, ci şi de ceea ce gândeşte şi simte el, adică de fiinţa lui autentică.

Suntem în interconexiune?! sau Ce mai face bunica ”Nu”?


interconexiuneDe când am postat articolul ”Bunica ”nu”” au trecut cam 3 săptămâni. Este un articol citit, are cam 400 vizualizări. Şi oamenii îl citesc în continuare, ceea ce înseamnă că ceea ce am scris surprinde un fenomen cu care se confruntă mulţi dintre noi. Dar…, nu despre asta vreau să vă vorbesc acum, ci despre ce mai face aceasta bunică. În ultimele săptămâni ne-am mai intersectat prin parc. La câteva zile după ce scrisesem articolul am crezut că nu văd bine: fetiţa era lăsată să se joace. Bunica stătea în preajmă, era vizibilă nervozitatea ei caracteristică, dar, nu intervenea în jocurile fetiţei ce se juca cu alţi copii. În acel moment mi-au trecut prin minte mai multe lucruri: e o toantă a bunicii, ceva trecător, precum şi următoarea idee ”Oare faptul că oamenii se gândesc la această bunică are un efect asupra ei?”. Am zis să nu mă bucur prematur, fie ce-o fi, şi să văd ce va urma. Şi lucrurile, spre surpriza mea (recunosc) au continuat în acelaşi ton. Fetiţa e clar că e lăsată mai liberă, aşa cum n-am văzut-o niciodată până acum, şi-a făcut nişte prieteni, are în continuare restricţii, dar mult mai puţine. Schimbarea comportamentală a bunicii se întâmplă deja de trei săptămâni şi nu pare ceva trecător.

Ce să fie oare? Merge bunica la psiholog şi a găsit unul care face minuni, astfel încât în trei săptămâni a parcurs toate etapele din ciclul schimbării umane?! Nu neg că, uneori, atunci când eşti pregătit, o discuţie cu un specialist sau chiar cu un prieten foarte bun poate conduce la o schimbare profundă. Dar mi se pare improbabil să se fi întâmplat aşa ceva în această situaţie! De la distanţă cel puţin această bunică nu părea că ar fi nici 1% conştientă de ceea ce face, cu atât mai puţin că n-ar fi benefic pentru fetiţă comportamentul ei! Au sesizat părinţii ceea ce se întâmplă şi i-au pus limite clare? Posibil, dar ştiu că anumite deprinderi se schimbă greu, oricâte restricţii, limite, sfaturi şi sugestii am primi! Sau, ceea ce spuneam anterior, o fi efectul gândurilor celor care au citit şi sigur au alocat şi ceva timp de reflectare acestei bunici?! Dacă s-a întâmplat aşa (şi nu am cum să deţin certitudinea, e doar o ipoteză!), atunci acest fenomen poate fi o demonstraţie a faptului că suntem interconectaţi şi că tot ceea ce gândim îi influenţează subtil pe ceilalţi. Şi cu cât mai mulţi vom gândi la fel, cu atât fenomenul va fi mai vizibil. Dvs. ce credeţi că s-a întâmplat?