Misiune


conexiuni”Avem misiunea de a construi două lucruri în timpul vieţii. Primul dintre ele e să construim  realitatea fizică în care trăim. Al doilea se referă la a ne crea pe noi înşine şi acel sine care trăieşte în cadrul realităţii exterioare.

Ambele misiuni necesită o atenţie egală. Păstrarea echilibrului lor este o artă sacră şi foarte solicitantă. ”

Olga Kharitidi, Cercul revelaţiei, Ed. Elena Francisc, 2010, pag. 93

Advertisements

Anita Moorjani, Am murit şi m-am descoperit pe mine însămi


coperta am murit si m am descoperit pe mine insamiO carte inspirantă. O recomand deopotrivă celor care se caută pe sine, celor care vor să-şi îmbunătăţească viaţa, celor care au nevoie de repere în felul în care să şi-o trăiască, celor care suferă de diverse afecţiuni, precum şi celor sănătoşi. Tuturor! Pentru că este o carte minunată!

Aici autoarea descrie călătoria ei de viaţă încă din copilărie, adolescenţa, întâlnirea cu viitorul ei soţ şi căsătoria cu acesta, momentul în care se îmbolnăveşte de cancer şi perioada bolii, experienţa ei asociată intrării în comă atunci când medicii îi mai dădeau doar 24 ore de trăit şi ceea ce a urmat după aceea, adică însănătoşirea sa şi întoarcerea acasă, un eveniment cu dublă semnificaţie, fizică şi simbolică: descoperirea sinelui ei profund şi căutarea unei vieţi care să o reprezinte cu adevărat. Ce spune Anita că a îmbolnăvit-o? FRICA. Şi ce ştie că a vindecat-o? IUBIREA DE SINE.

Am simţit cititul acestei cărţi ca fiind o experienţă cu adevărat hrănitoare începând de la capitolul în care autoarea descrie ceea ce a trăit în apropierea morţii şi pănă la final.

Închei, oferindu-vă mai jos câteva pasaje din ceea ce transmite ea în această carte:

”…, am înţeles că nu voi putea găsi vreodată adevărata bucurie şi fericire decât iubindu-mă pe mine însămi, interiorizându-mă, urmându-mi inima şi făcând numai lucrurile care îmi plac cu adevărat. Am descoperit astfel că atunci când mi se pare că m-am rătăcit şi că nu-mi mai găsesc direcţia în viaţă (lucru care mi se întâmplă frecvent, inclusiv la ora actuală), adevărata semnificaţie a acestei stări este că am uitat de mine însămi, că nu mai sunt conectată la esenţa mea şi la menirea pe care am venit să o îndeplinesc în această lume. Acest lucru tinde să se întâmple ori de cîte ori nu îmi mai ascult vocea interioară şi când îmi cedez puterea lumii exterioare, cum ar fi reclamele TV, ziarele, marile companii de medicamente, opiniile celorlalţi oameni, convingerile culturale şi sociale etc.”

Identificarea cu victima sau realitatea în alb şi negru


ochi de copilCopiii au nevoie să vadă, să perceapă, să localizeze binele şi răul separat. Pentru că securizarea lor depinde de existenţa unui ”bine” curat, necontaminat de ”rău”. Astfel că ei separă binele de rău atât în ceea ce-i priveşte pe ceilalţi, dar şi pe ei înşişi. Şi oamenii nu vor fi şi buni şi răi, ci unii vor fi bunii, şi alţii vor fi răii, ”Bau-baul”. Iar când bunul este mult în preajma copilului, atunci inevitabil el se va confrunta cu răul din acesta. Ce va face atunci? Pentru a-şi păstra nealterată partea bună, va scinda persoana în o parte bună şi una rea şi, de asemenea, se va scinda pe sine în două, pentru ca o parte să poată interacţiona cu partea buna din ceilalţi şi o altă parte cu partea cea rea. Şi cele două părţi nu vor comunica între ele, ca şi cum ar fi din două universuri complet separate. Astfel mama nu va fi o entitate şi bună şi rea, ci va fi ca un fel de două entităţi, două mame: mama bună (când este caldă, suportivă, conţinătoare, atentă la nevoile copilului) şi mama rea (când este frustrantă, rece, critică, indiferentă sau neatentă). Mama rea naşte în copil un sine rănit, ce este imediat reprimat când acţiunile frustrante ale mamei încetează, făcând loc mamei bune care se corelează cu un sine optimist în interiorul copilului, sine ce vede realitatea şi pe mama deopotrivă în culori mai fericite. Acest mecanism de separare, de clivaj între bine şi rău îl ajută pe copil să supravieţuiască într-un mediu imperfect din punct de vedere al ofertei emoţionale, dar rămânerea în perspectiva de copil alterează perceperea realistă a lumii la vârsta adultă.

Acelaşi mecanism de separare, pe dimensiunea unii buni şi alţii răi poate fi sesizat cu uşurinţă în situaţia copiilor care provin din familii în care părinţii se ceartă şi se agresează constant şi, în acelaşi timp, îşi introduc copiii în rolul de mediatori în această problematică adultă. Adus într-un univers traumatizant care nu e pe măsura lui, copilul are nevoie să separe binele de rău, pentru a reduce răul pe care îl simte. Şi cum nu poate să-i considere pe amândoi buni (pentru că nu ar mai exista cearta, agresiunea), nici pe amândoi răi (căci sentimentul lui de siguranţă s-ar prăbuşi), nici pe amândoi şi buni şi răi (realitatea amestecată este la fel de insecurizantă ca şi una în totalitate rea ), atunci împarte cele două roluri, de bun şi rău, între cei doi părinţi. De obicei mama va fi cea bună, victima, iar tatăl va fi răul, agresorul. Mai departe, în această realitate scindată, copilul se va alia cu partea bună, adică se va identifica cu victima şi va respinge, se va contraidentifica cu agresorul. În copilărie, acest mecanism are avantajul să-i ofere copilului ceva securitate într-un mediu privativ şi neofertant. Dacă însă acest mecanism persistă în timp (şi de obicei aşa se întâmplă când nu este abordat prin diverse modalităţi de intervenţie psihologică), el va avea efecte negative asupra dezvoltării personalităţii şi implicit a vieţii celui care îl mai poartă în sine. Copilul identificat cu victima în copilărie se va transforma într-un adult ”victimă” în viaţa adultă, pentru că va accesa constant acest rol, dezirabil în ochii săi de copil, rol ce presupune deresponsabilizare, atitudine nonasertivă, autosabotantă şi pasivitate în viaţa propie. De asemenea, respingerea psihică a agresorului în copilărie conduce la reprimarea agresivităţii în perioada adultului, ceea ce impietează asupra masculinităţii copilului băiat, lăsându-l fără unelte în competiţii, confruntări, susţinerea scopurilor pe termen lung, a iniţiativelor şi curajului.

Ieşirea din alianţa cu victima şi contraidentificarea cu agresorul presupune accederea unei perspective adulte asupra realităţii trăite în copilărie, în care nimic nu este în totalitate alb şi nici unitar negru, ci nuanţat, amestecat, bine şi rău deopotrivă: victima şi agresorul au jocul lor psihologic, la care participă în egală măsură, cu responsabilităţi egale, deşi paradoxal nici una din părţi nu-şi asumă nici o responsabilitate. O perspectiva adultă dezvoltată este cea care poate susţine copilul interior să accepte că ambii părinţi au fost atât buni, cât şi răi, adică oameni, cu vulnerabilităţile şi limitările lor. Şi este cea care poate să-l elibereze pe copilul devenit adult din încurcăturile cu părinţii pentru a-l disponibiliza pentru o viaţă matură şi responsabilă.