Normalitate / tulburări psihice şi intimitate în relaţiile de cuplu


Este evident că gradul nostru de normalitate şi, implicit, existenţa sau inexistenţa tulburărilor psihice influenţează felul în care intrăm în relaţii de cuplu, felul în care contribuim la formarea intimităţii şi chiar modalitatea de a ieşi din relaţii erotice. Dar ce este normalitatea psihică? Daniel Marcelli (2003, p. 68) consideră că normalul a fost definit:

  • ca sănătate, opusă bolii
  • ca medie statistică
  • ca ideal
  • ca proces dinamic sau capacitate de revenire la un anumit echilibru.

Primele trei criterii induc o anumită „staticitate” normalului, pe când ultima este din ce în ce mai mult considerată ca fiind mai aproape de un etalon pentru ceea ce înseamnă normalitate psihică. Căci normalitatea nu este un punct fix de atins, o stare imuabilă, ci, orice om conţine, atât în propria personalitate, cât şi în propria viaţă, anumite arii problematice care-l conduc la un oarecare dezechilibru de la care poate urma sau nu procesul de echilibrare, acesta constituind de fapt esenţa unei persoane sănătoase psihic.

Pornind de la împărţirea tulburărilor psihice în nevrotice, psihotice şi psihopate considerăm că, pentru lucrarea noastră, prezintă importanţă structurile de personalitate cu anumite accentuări (acestea transformându-se, când accentuarea devine o unilateralitate pronunţată, în variante nevrotice ale tipurilor structurale). Tulburările nevrotice, ca şi complexe de simptome bine circumscrise, sunt de obicei decompensări ale personalităţilor cu accentuări sau ale celor nevrotice iar existenţa unor tulburări psihotice sau psihopate face de obicei superfluă discuţia despre intimitatea în relaţiile de cuplu.

Fritz Riemann (2005) descrie patru tipuri de personalităţi cu accentuări (sau nevrotice) precum şi felul în care acestea se raportează la relaţiile de cuplu.

Personalităţile schizoide evită apropierile investite cu încredere, ele sunt izolate, preferă singurătatea, se tem de sfera afectivă (căci aceasta presupune apropierea de ceilalţi), au dificulatăţi de contact cu ceilalţi. Dezvoltarea lor emoţională rămâne deseori în urma celei cognitive, iar uneori se atrofiază.

În privinţa relaţiilor, aceste persoane se retrag cu atât mai mult cu cît cineva se apropie mai mult de ele, mai ales când există pericolul de a iubi şi a fi iubit. „Din cauza lacunelor de contact şi a lipsei nuanţelor intermediare în raporturile interumane, care cresc până în perioada postpubertară deja la dimensiunile unei nepriceperi masive în relaţiile cu oamenii, pentru persoana schizoidă integrarea sexualităţii este deosebit de dificilă” (Fritz Riemann 2005, p. 29). Schizoidului îi sunt străine tandreţea, exprimarea verbală sau nonverbală a afecţiunii şi îi lipseşte foarte tare empatia, capacitatea de a rezona cu celălalt.

Pentru a-şi rezolva conflictul dintre nevoia erotică şi angoasa de apropiere de ceilalţi, persoana schizoidă sau intră în relaţii uşor de desfăcut, sau în relaţii sexuale, în care componenta sexuală este separată de trăirea afectivă.

Din cauza dificultăţii de a intra într-o legătură afectivă cu un partener, schizoizii se retrag uneori într-o autosatisfacere exclusivă. Sau intră în relaţii cu parteneri imaturi sexual (copii sau adolescenţi), aceştia părând mai puţin ameninţători pentru dezvoltarea lor sexuală şi emoţională infantilă. Schizoidului îi este deci greu să intre într-o relaţie afectivă de durată. Îl regăsim mai ales în relaţii scurte, intense şi schimbătoare.

Spre deosebire de schizoid, depresivul este dominat de angoasa de pierdere, în forme variate: frica de distanţa izolatoare, de despărţire, de lipsa de protecţie şi singurătate, de a fi părăsit.

La personalităţile sănătoase cu trăsături depresive există o mare capacitate de a iubi, iar un astfel de om îi poate crea celuilalt sentimentul de protecţie şi intimitate afectivă. „La depresivii cu tulburări profunde, în relaţiile amoroase predomină angoasa de a pierde şi în cazul lor se ajunge la relaţii parteneriale dificile, cu adevărat depresive” (Fritz Riemann, 2005, p. 80). 

În relaţii, depresivii se pun atât de profund în situaţia celuilalt încât aproape se identifică cu acesta, uitând de sine, de nevoile şi propriile dorinţe. Ei sunt obişnuiţi să îndeplinească nevoile celorlalţi, ajungând deseori în situaţia de a face ceea ce nu-şi doresc.

O altă categorie de personalităţi cu accentuări, obsesionalii, au o mare nevoie de siguranţă şi, implicit, teama lor centrală este cea de schimbare.

În relaţiile se cuplu, obsesivul îşi limitează investiţia afectivă, datorită caracterului schimbător al sentimentelor. Motivele pentru care intră în relaţii ţin de multe ori de latura pragmatică a vieţii. Ei sunt persoane care, o dată ce şi-au asumat un angajament, doresc să-l respecte întru-totul, chiar dacă, la un moment dat, acesta vine în contradicţie cu propriile nevoi. Sunt persoane responsabile, responsabilitatea ţinând de fixaţia cu care ţin ca angajamentele să fie respectate.

 În relaţia cu partenerii de cuplu, obsesivii doresc ca aceştia să se comporte după chipul şi asemănarea proprie şi astfel relaţiile de cuplu se transformă într-o relaţie de putere. „Cu cât trăsăturile obsesionale sunt mai puternice, cu atât căsătoria este văzută mai mult ca un contract juridic, cu drepturi şi îndatoriri strict stabilite” (Fritz Riemann, 2005, p. 137).

Atitudinea centrală a obsesivului – ordinea, siguranţa, punctualitatea – îşi pune amprenta şi asupra sexualităţii acestuia, astfel încât viaţa lui sexuală va deveni ceva contrar erosului. Nu rareori ea va fi pigmentată de dorinţa de a-l constânge pe partener, relaţia intimă amestecându-se cu dorinţa de putere. Ca şi la schizoizi, putem întâlni separarea afectivităţii de sexualitate şi „astfel, printre ei, nu sunt deloc rari aceia care venerează o femeie, dar care îţi trăiesc sexualitatea cu prostituatele” (Fritz Riemann, 2005, p. 142).

Oamenii sănătoşi cu uşoare tendinţe obsesive sunt nişte parteneri fideli şi stabili, relaţiile lor de cuplu nefiind nişte pasiuni furtunoase sunt totuşi construite stabil pe respect reciproc, afecţiune şi responsabilitate.

Istericii, o altă categorie de structuri de personalitate cu accentuări, îşi clădesc sentimentul valorii personale pe admiraţia pe care le-o trezesc celorlalţi. Ei au o rezistenţă scăzută la frustrare, au o disponibilitate redusă de a suporta tensiunile datorate frustrării unei trebuinţe.

„În relaţiile sale amoroase, omul cu trăsături esenţial isterice este intens, pasional şi solicitant. El caută în primul rând o confirmare a propriei identităţi, el ar vrea să se îmbete cu dragostea sa şi a partenerului său, aşteaptă de la ea culmi ale vieţii” (Fritz Riemann, 2005, p. 189). Dar, dacă individul posedă într-o măsură mai mare o structură isterică, dorinţa lui de confirmare ia forme exagerate, şi se transformă în revendicare.

Relaţiile de cuplu ale istericilor, având la bază o nevoie crescută de confirmare, sunt supuse frecvent crizelor. Nu este neobişnuită nici schimbarea partenerului într-o astfel de situaţie, în care el nu mai poate satisface toate nevoile de confirmare. Şi astfel, printre isterici găsim frecvent „vânătorii de fuste declaraţi, şi devoratoarele de bărbaţi” (Fritz Riemann, 2005, p. 191).

Relaţiile de cuplu ale istericilor sunt caracterizate de instabilitate: se despart frecvent, şi intră frecvent în altele. „Nu rareori, istericii ajung în relaţii triunghiulare, în care repetă inconştient poziţia lor între părinţi” (Fritz Riemann, 2005, p. 194).

Partenerii isterici tind uneori să-şi aleagă parteneri depresivi, care au disponibilitatea de a oferi, dar – pe termen lung – aceştia sunt suprasolicitaţi.

Otto Kernberg (2009, p. 239-260) consideră că patologia care împiedică formarea unor relaţii stabile şi satisfăcătoare de cuplu o reprezintă fie narcisismul patologic, fie nerezolvarea complexului Oedip. Dacă narcisismul nu este însă patologic, persoana are capacitatea de a se îndrăgosti şi de a menţine o relaţie de cuplu timp îndelungat.

 Persoanele caracterizate de narcisism patologic nu au capacitatea de a se îndrăgosti. Între narcisism nepatologic şi narcisism ca tulburare psihică, există însă multe grade în care această constelaţie de trăsături poate coexista în personalitatea diferitelor persoane. În situaţia acestora găsim capacitatea de îndrăgostire, dar pentru scurt timp, iar aceasta este diferită de a persoanelor normale, ea bazându-se exclusiv pe aspecte externe (frumuseţe, bogăţie, statut social) pe care narcisicul le integrează inconştient ca părţi ale sinelui. Un narcisic iubeşte pe cineva pentru că acesta este demn de admiraţie, dar, iubindu-l, devine în primul rand el o persoană de admirat.

Ca şi persoanele isterice, narcisicii au o nevoie constantă de admiraţie, „ca o apărare vindicativă împotriva invidiei pe care le-o trezesc ceilalţi” (Otto Kernberg, 2009, p. 251).

În relaţiile de cuplu constituite, bărbaţii narcisici manifestă inhibiţii sexuale grave, frica de a fi respinşi de femei, iar pentru a putea avea totuşi relaţii sexuale satisfăcătoare, realizează separarea dintre erotism şi sexualitate. Ei se pot bucura de o sexualitate liberă doar cu femei pe care le consideră obiecte sexuale.

În relaţiile de cuplu, femeile narcisice fie manifestă promiscuitate sexuală, fie exhibiţionism şi seducţie controlate faţă de bărbaţi pentru a-i domina şi controla, fie intră inconştient în relaţii gemelare cu bărbaţii pe care îi consideră cei mai buni.

În afară de nevrotismul care ia naştere din accentuarea unor tipuri structurale, există autori care consideră ca fiind persoane nevrotice pe cele cu dificultăţi de rezolvare a conflictelor oedipiene (Otto Kernberg, 2009). Un alt autor, de orientare psihanalitică, Karen Horney (1998) descrie două tipuri de nevroze – situaţionale (care iau naştere când persoana parcurge o situaţie saturată de conflicte) şi caracteriale – care ţin de personalitatea, de deformarea caracterială a individului. Personalităţile nevrotice vor fi aşadar cele din a doua categorie.

Conform acestei autoare, persoanele nevrotice pot fi caracterizate prin următoarele trăsături:

  • sunt dependente de afecţiune sau de aprobare, într-o manieră disproporţionată comparativ cu importanţa reală pe care ceilalţi o au în viaţa lor
  • dorinţa lor de afecţiune nu este acompaniată de o capacitate de a se manifesta afectiv pe măsura acesteia
  • au sentimente de inferioritate şi de neadecvare comportamentală
  • au dificultăţi în luarea deciziilor, în formarea opiniilor şi în exprimarea propriilor nevoi şi dorinţe
  • sunt fie agresivi, fie pot fi uşor manipulaţi
  • au frecvent inhibiţii în abordarea persoanelor de sex opus, precum şi în viaţa lor sexuală.

Nevroticii, spre deosebire de persoanele normale, pot fi caracterizaţi de o anxietate fundamentală (care există chiar dacă nu există cauze reale în realitatea vieţii lor). Aceasta se constituie încă din copilărie sub influenţa unor factori concreţi de mediu (lipsa de afecţiune, atitudini ale părinţilor care generează ostilitate la copiii lor, o educaţie fluctuantă şi imprevizibilă). „Anxietatea fundamentală are implicaţii precise în atitudinea faţă de sine şi faţă de ceilalţi” (Karen Horney, 1998, p. 73).

În privinţa formării şi menţinerii intimităţii în relaţiile de cuplu Karen Horney consideră că, pentru nevrotic, aceasta este o situaţie problematică deoarece nevoia nevroticului de afecţiune nu este acompaniată de o capacitate de a iubi pe măsură. În iubirea lui primează trebuinţa de securitate, iar „iluzia iubirii este numai un element secundar ” (Karen Horney, 1998, p. 84). În spatele capacităţii lui scăzute de a iubi se află convingerea că nu este demn de iubire, convingere ferm formată în concordanţă cu scenariul său de viaţă. Vom avea aşadar o persoană avidă de dragoste, dar care nu este capabilă să dăruiască prea mult. O persoană care se iluzionează că iubeşte doar pentru că celălalt îi satisface nevoia de securitate. O persoană care nu este prea discriminatorie în alegerea partenerilor săi, căci trebuinţa sa de afecţiune – presantă şi intensă – îl împinge să acţioneze compulsiv.

Karen Horney (1998, p. 97-98) distinge trei tipuri de persoane nevrotice, în concordanţă cu raportarea acestora la relaţiile de cuplu:

  • persoane care solicită stăruitor afecţiune, indiferent de forma în care apare aceasta şi indiferent de metodele prin care o obţin
  • persoane care cerşesc afecţiunea, dar, dacă nu o primesc dintr-o anumită relaţie, se izolează afectiv de ceilalţi
  • persoane care, datorită rănilor lor anterioare, sunt profund neîncrezătoare în orice formă de afecţiune.

Nevroticii solicită afecţiune folosind mijloace prin care îi presează pe ceilalţi să le-o ofere: mituirea, apelul la milă, apelul la echitate, ameninţările. Conform acestei caracterizări făcute de Karen Horney persoanelor nevrotice, relaţiile lor de cuplu – dacă există – nu au cum să fie caracterizate de un nivel crescut de intimitate, ci sunt mai degrabă caracterizate de dependenţă emoţională, lupta pentru putere, conflicte şi ipocrizie afectivă.

Extras din cartea Ioana, Stancu, ”Mecanismele intimităţii în relaţia de cuplu. Evaluare şi intervenţie terapeutică”, Ed. Sper, 2011, pag. 27-33

 

Advertisements

Capacitatea de a iubi şi intimitatea în relaţiile de cuplu


Când spunem relaţii de cuplu, ne gândim, în primul rând, că există doi parteneri ce au fost îndrăgostiţi unul de celălalt, iar ulterior starea de îndrăgostire s-a transformat în iubire. Evident, uneori două persoane intră în relaţii de cuplu nefiind neapărat îndrăgostite una de cealaltă, ci fiind fie atrase una de cealaltă, fie stabilind afinităţi în alte domenii, în afara celui erotic. De asemenea, iubirea poate să se atenueze în timp, să fie mascată de alte aspecte ale relaţiei, sau chiar să dispară. Însă, premisa de bază pentru relaţii de cuplu durabile rămâne totuşi dragostea. Ca ea să fie prezentă, este necesar ca cei doi parteneri să dispună de capacitatea de a iubi, iar aceasta să fie suficient de bine dezvoltată încât să se poată trece de la îndrăgostire la iubire.

Îndrăgostirea presupune un impuls puternic către altcineva, un amalgam de emoţii şi trăiri, o stare care nu este supusă controlului voinţei. Ea ne cuprinde. Scânteia dragostei se poate aprinde brusc, sau treptat. Odată apărută, este greu de gestionat voluntar, pentru că îndrăgostirea este emoţie pură. Spre deosebire de aceasta, iubirea este un sentiment stabil, la construirea căruia contribuie o seamă de emoţii, dar aici apare şi intervenţia voinţei şi a intelectului. Ne putem îndrăgosti fără să vrem, dar, dacă iubim, cu siguranţă intelectul nostru şi-a pus amprenta acestui sentiment.

Din punct de vedere psihanalitic, transformarea îndrăgostirii în iubire matură presupune o capacitate de tandreţe, grijă şi idealizare faţă de persoana iubită, dar şi capacitatea de identificare şi empatie cu obiectul iubit (Otto Kernberg, 2009, p. 109).

Toţi oamenii au capacitatea de a iubi? Dacă luăm în seamă normalitatea psihică, da. Chiar şi pacienţii nevrotici şi cei cu o patologie caracterială moderată îşi pot dezvolta capacitatea de a iubi în urma intervenţiei psihoterapeutice (Otto Kernberg, 2009, p. 107). Evident, printre persoanele normale există diferenţe între felul cum iubesc oamenii şi chiar şi cât de mult o fac aceştia. „Ne naştem cu capacitatea de a iubi, care face parte din zestrea noastră ereditară; dar ea trebuie apelată, trezită, pentru a se putea desfăşura” (Fritz Riemann, 2005, p. 71).

„A iubi presupune dezvoltarea deplină matură a sistemului sinelui, a sentimentelor pozitive de autorespect şi autoacceptare. Doar la un anumit stadiu al dezvoltării fiinţa umană poate să intre în relaţii de dragoste, să îşi depăşească limitele personale pentru celălalt. Câtă vreme nu poate să se aprecieze, să se respecte, să se iubească pe sine, ceea ce este normal în anumite perioade de dezvoltare, persoana nu e capabilă de iubire. Infantilitatea sau imaturitatea împidică creearea şi menţinerea unor relaţii de dragoste normale, mature” (Ana Muntean, 2006, p. 233).

Pentru a-şi dezvolta optim capacitatea de a iubi, copilul trebuie să parcurgă anumite stadii ale dezvoltării şi, în fiecare etapă, să facă anumite achiziţii intelectuale, emoţionale, volitive şi comportamentale. Ana Muntean (2006, p. 233-237) descrie, din punct de vedere psihanalitic, aceste stadii ale dezvoltării capacităţii de a iubi, accentuând elementul definitoriu de dezvoltare care influenţează direct această capacitate:

  1. De la naştere la 4 luni. Iniţial, copilul este intr-un stadiu de nediferenţiere (de ceilalţi, în special de persoana care îl îngrijeşte) şi se constituie ca un cumul de instincte. El reacţionează prin stări de plăcut/neplăcut la stimulările mediului. Iniţial aceste stări sunt pur organice şi, încetul cu încetul, ele se vor constitui într-un sistem emoţional primar.
  2. Presine (de la 4 la 7 luni). Este etapa în care copilul începe să se diferenţieze de mediu şi să-şi creeze o imagine separată a celui care îl îngrijeşte. Prima dragoste a copilului este „o dragoste narcisică, dragostea unui presine” (Ana Muntean, 2006, p. 234).
  3. Diferenţierea sinelui (de la 7 la 18-24 de luni). „Nu sunt încă realizate condiţiile unei adevărate iubiri. Sunt prezente iubirea de sine, narcisism primar şi dragostea faţă de cel care îl îngrijeşte – narcisism secundar” (Ana Muntean, 2006, p. 235).
  4. Afirmarea de sine (18-24 luni şi 4 ani). Copilul nu poate iubi cu adevărat acum, dar este foarte important să se simtă iubit. Dragostea este strâns legată de relaţia pe care o are cu persoana care-l îngrijeşte, persoană de la care caută sprijin, susţinere şi încredere.
  5. Primele relaţii în grupul de vârstă, între 5 şi 9 ani. Nevoia afirmării de sine (foarte prezentă în stadiul anterior) se atenuează acum şi lasă loc mai mult nevoii de dragoste. Copilul poate simţi dragoste nu numai faţă de părinţi, dar şi faţă de prieteni, părinţi, bunici, educatori. Acum poate apărea îndrăgostirea în cadrul grupului de vârstă.
  6. Interese complexe în cadrul grupului de vârstă (10-12 ani). Copilul este din nou centrat pe sine, pe dezvoltarea personalităţii lui. El este mai puţin dispus să se implice în relaţii noi.
  7. Adolescenţa (13, 14 – 18, 19 ani). Este o perioadă în care sunt parcurşi paşi importanţi în maturizarea emoţională şi intelectuală. Tânărul este capabil să se îndrăgostească şi chiar să stabilească relaţii de cuplu pe principiile celor de la maturitate.
  8. De-abia acum putem discuta de o adevărată capacitate de a iubi, ce se bazează pe existenţa unei identităţi bine definite, pe o maturizare a întregii personalităţi.

Din această teorie putem observa că, pentru a se putea dezvolta o adevărată capacitate de a iubi, este nevoie ca persoana să fi parcurs etapele de dezvoltare şi să fi internalizat „stările afective specifice fiecărei etape – ataşament, detaşare, afiliere, dragoste în grupul de vârstă şi dragoste pentru alte persoane” (Ana Muntean, 2006, p. 237).

Otto Kernberg (2009, p. 71) arată că „existenţa capacităţii de a iubi presupune o experienţă simbiotică şi o etapă de separare -individuaţie normal dezvoltate”. Există două modalităţi care influenţează dezvoltarea capacităţii de a iubi (în sensul de iubire sexuală). Primul constă în tendinţa regresivă de a fuziona cu obiectul iubit (ca o repetiţie a unităţii simbiotice cu mama), iar al doilea în tendinţa progresivă spre consolidarea diferenţelor între sine şi lume şi între integrarea reprezentărilor „bune” şi „rele” atât despre sine, cât şi despre ceilalţi. Căutarea fuziunii cu celălalt face parte din dinamica firească a erotismului, dar, pentru a se realiza o reală capacitate de a iubi, este necesar ca, în dezvoltarea copilului, să se poată realiza integrarea agresivităţii cu iubirea, în relaţiile timpurii ale acestuia.

Wisdom (1970, apud Otto Kernberg, 2009, p. 72) apreciază că dezvoltarea capacităţii de a iubi este strâns legată de capacitatea de a face doliu şi de dezvoltarea capacităţii de îngrijorare.

Chassequet-Smirgel (apud Otto Kernberg, 2009, p. 77) sugerează că o capacitate de a iubi matură presupune o proiecţie limitată a unui ideal al Eului atenuat asupra partenerului, dar şi o îmbogăţire a investirii narcisice a sinelui pornind de la satisfacţia sexuală şi emoţională primită.

Capacitatea de a iubi creează condiţii pentru dezvoltarea intimităţii în cuplu, dar, în acelaşi timp, iubirea nu protejează de conflicte şi chiar despărţire, pentru că, „pe măsură ce o persoană devine capabilă să iubească în profunzime şi să fie capabilă să aprecieze în mod realist pe altcineva ca o parte a vieţii sale personale şi sociale, acea persoană poate găsi alte persoane care ar putea avea în mod realist rol de partener la fel de satisfăcător sau chiar mai bine” (Otto Kernberg, 2009, p. 114). Aceasta pe de o parte. Pe de altă parte, în cadrul relaţiei de cuplu iubirea profundă „eliberează în relaţie agresivitatea primitivă, în contextul activării la ambii parteneri a relaţiilor de obiect patogene refulate sau disociate din copilăria mică” (Otto Kernberg, 2009, p. 89). Prin urmare, două persoane îşi pot adânci intimitatea şi creşte soliditatea relaţiei dacă îşi dezvoltă constant conştientizarea de sine şi dacă agresivitatea dezvoltată în relaţie este integrată şi transformată de supraeu în grijă pentru partener. Aşadar, printre ingredientele dezvoltării intimităţii în cuplu, se numără sigur capacitatea de a iubi, dar este nevoie şi de maturitate emoţională, sau, cu alte cuvinte, de o capacitate de a iubi matură, caracteristică individului ce a atins un anumit nivel al maturităţii, în special a celei afective.

Extras din cartea Ioana, Stancu, ”Mecanismele intimităţii în relaţia de cuplu. Evaluare şi intervenţie terapeutică”, Ed. Sper, 2011, pag. 34-37

 

Iubirea şi nevoile proprii


Iubirea, deşi este un sentiment relaţional, te pune în contact la modul cel mai profund, cu nevoile tale.

A fi conştient că iubeşti înseamnă a deveni conştient într-o manieră vie că ai nevoi şi că celălalt ţi le poate satisface. Paradoxal, când iubeşti pe un altul, devii mai conştient de propria subiectivitate. Iar aceasta merge mână în mână cu responsabilitatea. Cu responsabilitatea faţă de sine. A fi responsabil faţă de sine, într-o relaţie, presupune şi a oferi ceva în schimbul a ceea ce primeşti, ca de exemplu a fi atent, la rândul tău, la nevoile celuilalt.

Prin urmare, atunci când simţi că iubeşti, există o mare şansă să devii mai conştient şi mai responsabil faţă de nevoile tale.

Despre o iluzie care ne poate bloca în furie


Furia faţă de părinţii proprii se alimentează din iluzia că, dacă relaţiile cu aceştia s-ar modifica în realitate, nemulţumirile şi problemele personale ar suferi o transformare pozitivă. Ori, aceasta nu este decât o imensă iluzie. Purtăm în noi, ca aspecte structurante ale psihicului nostru, imaginile relaţiilor nostre fundamentale, adică felul în care noi am perceput, înţeles şi semnificat ceea ce am trăit în relaţie cu mama, cu tata, cu toţi cei care au insemnat ceva pentru dezvoltarea noastră ca persoane. Modificând prezentul relaţiilor cu părinţii noştri, efectul este minor asupra imaginilor noastre interne rezultate din ceea ce am trăit în trecut în raport cu aceştia.

A ne agăţa de ideea că, dacă reparăm prezentul, trecutul va fi altfel, deci implicit şi ceea ce am trăit şi ne-a structurat se va modifica, este doar o dorinţă nerealistă. Alimentată şi de un soi de fugă de suferinţa psihică, pentru că această reparaţie a prezentului este semnificată de multe ori sub forma unei nevoi ca celălalt să se schimbe. Ori, ceea ce n-a funcţionat în trecut, ceea ce ne-a rănit, există în interiorul nostru, în conţinuturile noastre psihice. Acolo e materialul de lucru care necesită a fi digerat, înţeles, reînţeles, semnificat şi resemnificat astfel încât să avem o relaţie mai bună cu propria persoană, cu propria viaţă.

Modificându-ne interiorul, relaţiile cu ceilalţi, deci implicit cu părinţii noştri, vor fi impactate. În diverse feluri şi sensuri. Viaţa noastră va căpăta alte tonuri şi culori. Pentru că ne vom fi schimbat felul de-a ne raporta la noi înşine.

Psihoterapia se ocupă în principal de conţinuturile noastre psihice, pentru a ne ajuta să le conştientizăm, resemnificăm. Pentru ca noi să stăm mai bine în interiorul nostru. Pentru ca apoi să ne putem poziţiona mai autentic în vieţile noastre.

Despre eu, tu, noi


”Mi-e dor de tine” înseamnă de fapt ”mi-e dor de noi”. Căci nu mi-e dor de tine, ci de ceea ce simt în relaţie cu tine, de ceea ce se naşte din ceea ce punem noi în relaţia noastră, de rezultatul aspectelor conştiente şi inconştiente care se întâlnesc atunci când eu şi cu tine suntem în contact.

Dacă nu mi-e dor de tine, ci  mai degrabă mi-e dor de mine în relaţie cu tine, adică mi-e dor de noi, atunci şi reversul medaliei, anume ”nu te mai suport”/”nu te mai vreau” înseamnă de fapt nu mă mai suport/nu mă mai vreau în raport cu tine sau nu ne mai suport/nu ne mai vreau, pe noi doi, atunci când ne întâlnim.

Când mi-e dor de tine anticipez plăcerea întâlnirii cu tine şi, dacă acel tine este disponibil, atunci nu există nici un rost psihic pentru care să doresc să modific această realitate.

”Nu te mai suport”/”nu te mai vreau” anticipează o neplăcere şi ne conduc spre a dori sau chiar a face ceva în direcţia reducerii acestei neplăceri, atunci când nu alegem să părăsim relaţia. Ce putem modifica pentru a reduce neplăcerea întâlnirii cu un celălalt? Cred că putem modifica doar ceea ce aşezăm noi în relaţie, anume să punem mai puţin din ceea ce face rău relaţiei şi mai mult din ceea ce-i face bine. Aspecte psihice, conţinuturi proprii, ale noastre, pe care suntem conştienţi că le avem şi de a căror funcţionare în cadrul relaţiei am luat cunoştinţă. Dar nu putem să controlăm contribuţia celuilalt, putem doar s-o influenţăm. Schimbând ceva la felul nostru de-a fi în relaţie cu celălalt şi acesta va accesa alte aspecte proprii cu care să contribuie la mersul relaţiei. Însă e bine să fim conştienţi că vor exista aspecte ale celuilalt, pe care le aşează în relaţie, care nu se vor lăsa controlate, ajustate, influenţate. Numai celălalt poate ”umbla” la ele, dacă poate şi doreşte acest lucru.

Grup de psihoterapie şi constelaţii familiale


Duminica, 6 august, orele 9-18 voi organiza un grup de psihoterapie şi constelaţii familiale. Persoanele eligibile pentru acest grup sunt cele care vor să se cunoască mai bine, cele care se confruntă cu probleme punctuale în diverse domenii, cele care vor să-şi îmbunătăţească anumite aspecte din viaţa proprie. Am gândit acest grup ca nefiind subsumat unei tematicii anume, ci varietăţii de problematici aduse la iveală de participanţii la grup. Metodologia utilizată va fi o combinaţie de metode şi tehnici specifice psihoterapiei experienţiale şi metoda constelaţiilor familiale.

Locaţia este în Bucureşti şi va fi comunicată ulterior celor înscrişi.

Costul grupului: 200 lei.

Înscriere:  la adresa de mail emailioana@yahoo.com sau telefon 0745 998 141 până la data de 5 august. Vă rog să specificaţi câteva date despre dv. (nume şi prenume, vârstă, ocupaţie) şi motivaţia de a participa la un astfel de grup.

Ioana Stancu, psihoterapeut

 

Ca să poţi să iubeşti conştient…


Ca să poţi să iubeşti conştient (adică să şi simţi asta), e nevoie să te poţi aşeza într-o postură vulnerabilă. Însă nu te poţi poziţiona astfel, dacă nu-ţi poţi accesa agresivitatea şi din acel punct, adică dacă nu-ţi este teribil de teamă de respingere încât să te poţi apăra în momentul în care ai fi rănit de persoana pe care o iubeşti.  Căci numai cineva care ştie că se poate apăra la nevoie poate să se expună emoţional şi să simtă iubirea.

Dacă agresivitatea e reprimată, disociată de iubire, riscul vulnerabilităţii emoţionale rezultată din asumarea iubirii este prea mare şi astfel iubirea conştientă devine obligată să se rătăcească prin cotloanele inconştientului. Şi astfel se pun bazele dependenţei emoţionale: am nevoie de tine şi nu ştiu de ce, nu simt că te iubesc decât în momentul în care nu te mai am şi atunci intru în sevraj. Dependentul are o relaţie ambivalentă cu obiectul (fie el substanţă sau persoană) dependenţei: de indiferenţă sau ură conştiente şi de iubire inconştientă. Când obiectul dependenţei este o persoană, acesta simte ambivalenţa şi reacţionează în divese forme pentru a curăţa relaţia: ori mă iubeşti, ori mă urăşti, dar fă-o cât mai conştient şi asumat. Situaţia este însă şi mai complicată în realitate pentru că întotdeauna cineva care nu poate suporta iubirea conştient se întâlneşte cu un altul la fel, adică întotdeauna vom avea doi potenţiali dependenţi emoţional care vor construi o relaţie de dependenţă (adică una în care nici nu se simt bine, dar din care nici nu pot pleca).

Când iubirea este însă conştientă, adică atunci când pot să mă vulnerabilizez emoţional (pentru că sunt suficient de puternic emoţional încât să o fac, adică agresivitatea şi iubirea nu se exclud una pe cealaltă), pot să iubesc şi să-mi apăr drepturile în acelaşi timp, ştiu când îmi e bine şi ştiu şi de ce, ştiu când îmi e rău şi ştiu şi de ce, rămân sau plec într-o manieră asumată, adică conştient de iubire sau de lipsa acesteia.

Ca iubirea şi agresivitatea să poată să convieţuiască împreună e nevoie însă să te poţi iubi pe tine suficient de mult, încât să te poţi apăra şi în iubire. Deci, ca să poţi să iubeşti conştient pe un altul, e nevoie să poţi să simţi că te iubeşti pe tine însuţi.


Cum poate fi conceput un copil într-un cuplu care se opune inconştient concepţiei


Într-un cuplu care se opune inconştient concepţiei, cele două inconştiente ale celor doi pot comunica astfel: ”De-abia ne ţinem în viaţă unul pe celălalt, nu avem resurse pentru o altă viaţă!” În această situaţie concepţia poate fi realizată doar dacă unul dintre inconştientele celor doi îl invită pe celălalt la un alt-fel de dialog:

– Îţi propun să ne gândim împreună ce ar fi totuşi dacă… Oare s-ar putea? Oare n-am putea găsi noi resurse psihice şi pentru un altul?

Doar într-un astfel de moment, doar într-o astfel de comunicare există posibilitatea de a crea spaţiul psihic inconştient şi apoi conştient ca o altă viaţă să poată apărea.

De ce unii oameni au blocaje în învăţarea limbilor străine


O limbă străină este un limbaj. Diferit de cel iniţial: limba maternă. A putea să vorbeşti o limbă străină înseamnă să poţi să-ţi permiţi traduceri, dintr-un limbaj în altul.

Dacă în inconştient există multe zone conflictuale, înseamnă că există părţi care nu-şi permit să vorbescă una în limbajul celeilalte, adică părţi care nu se pot lăsa vazute, înţelese de către alte sisteme, ca un prim pas către găsirea unui limbaj comun.

În limbajul inconştientului, blocajul învăţării unei limbi străine poate însemna existenţa a atâtor zone conflictuale încât a introduce o nouă zonă de opoziţie (limba străină) faţă de cea care ţine împreună toate zonele conflictuale ar fi extrem de insecurizat.

De ce au nevoie terapeuţii de analiză personală. Un punct de vedere


Dacă terapeutul nu este consistent analizat, adică nu şi-a realizat o analiză personală profundă, atunci relaţia care se creează între el şi clienţii lui este una ca oricare alta din realitate, una în care sunt potriviri şi nepotriviri de scenarii inconştiente, una în care clienţilor le e mai bine sau mai puţin bine, una în care se derulează o dinamică rezultată din interacţiunea aspectelor conştiente sau inconştiente ale celor doi participanţi la relaţie. Din această relaţie, clientul poate să-şi extragă sensuri pentru sine, într-o măsură mai mare sau mai mică, în funcţie de jocul dintre aspectele conştiente şi cele inconştiente activate în câmpul relaţional. Dar această relaţie, având un mare grad de inconştient, nu are cum să fie vindecătoare pentru client decât până la un punct. Cât de aproape este acest punct de ceea ce-şi doreşte clientul de la procesul terapeutic depinde, în această situaţie, de cât de intuitiv este terapeutul.  Pentru că numai intuiţia poate ajuta acolo unde conştientul este confuz.

Grup de dezvoltare personală prin tehnici terapeutice şi metoda constelaţiilor familiale


Când:  Duminică, 21 mai 2017, orele 9-18.30 (9 ore).

Specific: grup de dezvoltare personală.

Metodologie: tehnici terapeutice şi metoda constelaţiilor familiale.

Adresabilitate: sunt binevenite toate persoanele care au nevoie de claritate – despre sine, despre poziţionarea în diverse problematici personale, despre accesarea unor modalităţi mai sănătoase de soluţionare a unor probleme.

Locaţia este în Bucureşti şi va fi comunicată ulterior celor înscrişi.

Nr de participanţi: maxim 10.

Investiţie: 200 lei.

Înscriere:  la adresa de mail emailioana@yahoo.com sau telefon 0745 998 141 pâna la data de 18 martie. Vă rog să specificaţi câteva date despre dv. (nume şi prenume, vârstă, ocupaţie) şi motivaţia de a participa la un astfel de grup.

Ioana Stancu, psihoterapeut.

 

Efectele traumei părinţilor asupra copiilor lor


Traumele părinţilor afectează (traumatizează) copiii acestora. E ca un fel de transfer al suferinţei psihice, al doliului, al agresivităţii, culpabilităţii şi fricii traumatice dinspre părinţi înspre copiii lor prin intermediul graniţelor psihice afectate de traumă ale primilor.

Psihicul nostru este o structură, e adevărat nu perceptibilă prin organele de simţ aşa cum este corpul fizic, dar totuşi o structură. Ca orice structură are graniţe (”pereţi”), limite externe care ne separă de alte structuri psihice (alte persoane cu corp şi psihic), dar şi graniţe interne poziţionate între diverse elemente. Graniţele psihice sunt ca nişte fire invizibile care ne separă de alţii, care ne permit să spunem ce este al nostru şi ce nu ne aparţine. Graniţele psihice suficient de puternice ne permit să facem o delimitare clară între noi şi ceilalţi, între produsele imaginaţiei şi datele realităţii, între trecut şi prezent.

O persoană traumatizată este ca o structură cu graniţe externe şi interne extraordinar de fragile, deci permeabile, care nu permit o bună conţinere şi separare a sinelui de realitate astfel încât se produce un amestec între interior şi exterior, între trecut şi prezent, între fantasmă şi realitate.

Felurile în care copiii sunt afectaţi de traumele părinţilor lor, conform Kogan Ilany (2008) sunt următoarele:

  • copiii receptează o parte din agresivitatea, suferinţa, durerea, vinovăţia, teama părinţilor, devenind purtătorii unei suferinţe care nu le aparţine, de care de cele mai multe ori nu sunt conştienţi dar care le afectează funcţionarea;
  • simţind suferinţa părinţilor, copiii încearcă să-i aline, parentalizându-se, în efortul de căutare a unui părinte hrănitor (copiii îşi hrănesc emoţional părinţii dorind ca la rândul lor aceştia să devină capabili să-i hrănească emoţional ceea ce nu se întâmplă pentru că traumele părinţilor nu pot fi vindecate de empatia copiilor );
  • dorind să stopeze suferinţa părinţilor, copiii vin în întâmpinarea dorinţelor simbiotice ale părinţilor lor, renunţând la o parte din ceea ce sunt, la individualitatea lor;
  • simţind suferinţa părinţilor şi dorind să-i înţeleagă, copiii retrăiesc în fantaziile lor sau în realitate trauma părinţilor sau părţi ale ei.

Traumele părinţilor nu sunt fără ecou asupra copiilor, aceştia fiind chiar traumatizaţi la rândul lor de ceea ce vine din rana părinţilor. Pentru ca această rănire să fie limitată e nevoie ca părinţii traumatizaţi să se ocupe de sufletul lor rănit aşa cum s-ar ocupa de corpul lor dacă ar fi grav bolnavi.

Bibliografie:

Kogan, Ilany, Evadarea din sine. Încălcarea graniţelor şi dorinţa de comuniune, Ed. Fundaţia Generaţia, Bucureşti, 2008

Grup de dezvoltare personală prin tehnici terapeutice şi metoda constelaţiilor familiale


Când:  Sâmbăta 6 mai 2017, orele 9-18.30 (9 ore).

Specific: grup de dezvoltare personală.

Metodologie: tehnici terapeutice şi metoda constelaţiilor familiale.

Adresabilitate: sunt binevenite toate persoanele care au nevoie de claritate – despre sine, despre poziţionarea în diverse problematici personale, despre accesarea unor modalităţi mai sănătoase de soluţionare a unor probleme.

Locaţia este în Bucureşti şi va fi comunicată ulterior celor înscrişi.

Nr de participanţi: maxim 10.

Investiţie: 300 lei.

Înscriere:  la adresa de mail emailioana@yahoo.com sau telefon 0745 998 141 pâna la data de 29 aprilie. Vă rog să specificaţi câteva date despre dv. (nume şi prenume, vârstă, ocupaţie) şi motivaţia de a participa la un astfel de grup.

Ioana Stancu, psihoterapeut.

 

Structura de personalitate nevrotică


Personalitatea noastră este o construcţie psihică şi, ca şi corespondentul ei din planul fizic, are o structură. Aceasta poate fi mai solidă sau mai puţin solidă, mai rezistentă sau mai puţin rezistentă. În mod obişnuit, structurile de personalitate sunt clasificate în : normale (normalitatea psihică nu este o stare fixă, ci se situează pe un continuum, unde la un pol sunt persoanele înalt funcţionale, mature şi, la celălalt, persoanele normale cu deficienţe de adaptare, mai apropiate de funcţionarea nevrotică), nevrotice, borderline şi psihotice.

Structura de personalitate de tip nevrotic descrie indivizii umani foarte apropiaţi de spectrul nomal, indivizi destul de sănătoşi emoţional, dar sabotaţi în funcţionarea lor de anumite conflicte psihice (inconştiente). Când anumite conflicte psihice se actualizează, persoana trăieşte blocaje sau dificultăţi persistente în diverse arii ale existenţei: ar putea de exemplu să nu poată menţine un job stabil, să nu reuşească să iniţieze sau să construiască o relaţie de cuplu stabilă, să nu poată gestiona constant anumite probleme profesionale etc.

Psihanaliza leagă tipul de stucturare a unei personalităţi de modalităţile de apărare utilizate. Conceptul de apărare este un concept important şi defineşte modalităţile psihice utilizate, în scop adaptativ, pentru gestionarea şi/sau reducerea trăirilor afective experimentate ca dificile în interior (anxietatea, ruşinea, durerea, umilinţa etc.) şi pentru menţinerea stimei de sine.

Fiecare persoană utilizează o gamă largă de mecanisme de apărare iar dezvoltarea acestora şi gradul în care se foloseşte una sau alta depinde de:

  • temperamentul constituţional al persoanei;
  • tipul experienţelor şi presiunilor la care persoana a fost supusă în copilărie;
  • ce tip de apărari au folosit persoanele care au îngrijit şi educat persoana în copilăria mică;
  • consecinţele pozitive sau negative ale folosirii unei anumite apărari.

În mod obişnuit noi nu suntem conştienţi de funcţionarea acestor mecanisme, ele se actualizează şi funcţionează automat. Toţi oamenii utilizează mecanisme de apărare, iar frecvenţa accesării acestora creşte în perioadele stresante. Unele apărări sunt considerate mai simple sau primare, iar altele mai mature, mai elaborate, secundare. În literatura de specialitate sunt descrise o multitudine de mecanisme de apărare: negarea (evitarea percepţiei unor aspecte neplăcute ale realităţii), idealizarea (atribuirea unor atribute perfecte altor persoane), izolarea afectului (separarea unor idei de aspectele emoţionale corelate), umorul, sublimarea (transformarea impulsurilor inacceptabile social în activităţi benefice) etc.

În funcţionarea lor psihică persoanele nevrotice se bazează predominant pe apărări mai mature. Deşi pot folosi şi apărări primare (mai ales în perioadele de stres), apărările lor psihice fundamentale sunt din categoria celor secundare. Literatura de specialitate stipulează că principala apărare a nevroticilor este refularea: împiedicarea ideilor şi impulsurilor neplăcute să devină conştiente.

Persoanele nevrotice au un simţ al identităţii bine integrat. Ele au o imagine consistentă despre personalitatea lor: pot să identifice calităţi şi defecte, convingeri personale, valori, interese, motivaţii.

Nevroticii au un contact bun cu realitatea şi nu au nevoie să-şi modifice substanţial percepţiile pentru a se adapta în diverse crcumstanţe, iar dificultăţile resimţite de o persoană nevrotică sunt percepute ca fiind în dezacord cu sine (egodistonice). De exemplu, un client nevrotic obsesiv va fi deranjat de gândurile sale automate şi le  va considera stranii.

Persoanele cu structură nevrotică sunt capabile să se observe: să-şi surprindă gândurile, emoţiile şi comportamentul, ele pot să trăiască ceva şi să se observe pe sine în situaţiile de viaţă respective.

Nevroticii au un nivel al încrederii în sine suficient pentru a-şi asigura o autonomie de bază (se pot întreţine singuri).

De obicei nevroticii solicită terapia pentru că se lovesc constant de obstacole în calea a ceea ce-şi doresc şi pentru că bănuiesc sau sunt destul de siguri că obstacolele survenite au legătură cu ei înşişi.

Psihoterapia poate ajuta clienţii cu organizare nevrotică să-şi exploreze blocajele psihice, să integreze aspectele implicate în blocajele psihice, să se cunoască mai bine, să se adapteze mai bine, să se maturizeze pe anumite dimensiuni devenind persoane cu funcţionare normală, mai adaptată, mai matură, mai flexibilă.

Bibliografie:

McWilliams, Nancy, Diagnosticul psihanalitic, Editura Fundaţiei Generaţia, Bucureşti, 2014

Gabbard, G., Tratat de psihiatrie psihodinamică, Ed. Trei, Bucureşti, 2014

 

Grup de dezvoltare personală prin tehnici terapeutice şi metoda constelaţiilor familiale


imagine misiune intrerupta

Când:  Sâmbăta 25 martie 2017, orele 9-17.30 (8 ore).

Specific: grup de dezvoltare personală.

Metodologie: tehnici terapeutice şi metoda constelaţiilor familiale.

Adresabilitate: persoanele care vor să se cunoască mai bine, cele care se  confruntă cu probleme punctuale în diverse domenii şi vor să le exploreze într-un context securizant pentru a le gestiona mai bine.

Locaţia este în Bucureşti şi va fi comunicată ulterior celor înscrişi.

Nr de participanţi: maxim 10.

Investiţie: 200 lei.

Înscriere:  la adresa de mail emailioana@yahoo.com sau telefon 0745 998 141 pâna la data de 18 martie. Vă rog să specificaţi câteva date despre dv. (nume şi prenume, vârstă, ocupaţie) şi motivaţia de a participa la un astfel de grup.

Ioana Stancu, psihoterapeut.

Perspective de înţelegere a simptomelor clienţilor


cropped-drum-spre-munte.jpgComportamentul problematic şi simptomele clienţilor pot fi înţelese folosind, ca reper, diverse perspective, cadre teoretice, explicative, care ajută atât la decriptarea sensului acestora, cât şi la construirea de ipoteze necesare intervenţiei terapeutice. Perspectivele utilizate în procesul terapeutic sunt:

  • dinamică
  • a dezvoltării
  • structurală
  • adaptativă.

Perspectiva dinamică susţine că toate comportamentele noastre (deci inclusiv cele simptomatice) au o motivaţie şi sunt orientate către un scop. Astfel, apariţia simptomelor poate fi explorată în termenii motivaţiei (sau cauzei), ca o modalitate de rezolvare a unui conflict psihic, iar în termeni de scop, ca o comunicare simbolică a unor problematici psihice.

Din perspectiva dezvoltării, trecutul ne oferă cheia de înţelegere a prezentului pentru că experienţele trecute creează premisele pentru dezvoltarea multor tipare psihice. Prin urmare, din această perspectivă, pentru a înţelege comportamentele problematice, e necesar să explorăm împreună cu clientul experienţele importante pentru dezvoltarea sa psihică.

Perspectiva structurală ia în calcul raportul dintre lumea noastră internă şi realitate şi consideră sănătatea psihică ca o adaptare flexibilă a persoanei la realitate, iar tulburările psihice ca o dominaţie a lumii interne asupra realităţii. Reacţiile centrate pe lumea internă izvorăsc din tiparele noastre interne, din fricile, rănile şi vulnerabilităţile noastre psihice şi au de obicei un caracter neadecvat situaţiei în care se manifestă, iar reacţiile sănătoase presupun un echilibru dinamic dintre datele interne, psihice şi cerinţele realităţii.

Perpectiva adaptativă aduce în centrul atenţiei ideea că prezentul clientului, felul în care acesta se adaptează în diverse domenii ale vieţii sale reflectă dominantele sale psihice, temele centrale ale dezvoltării sale. Din această perspectivă, comportamentul problematic poate fi înţeles ca o ”slăbire” a unui mecanism de coping utilizat de client în gestionarea suferinţei sale psihice.

În înţelegerea problematicii clientului noi putem utiliza toate cele patru perspective sau doar unele dintre ele. Oricare dintre acestea reprezintă însă repere valoroase pentru intervenţia terapeutică.

Bibliografie:
Howard, S., Consiliere şi psihoterapie psihodinamică, Ed. Herald, Bucureşti, 2010

 

Poveştile pe care ni le spunem


povesti-despre-realitatePentru fiecare dintre noi, evenimentele de viaţă, experienţele, faptele sunt însoţite de semnificaţiile pe care le acordăm acestora. Interpretările au legătură cu faptele obiective dar şi cu ceea ce credem despre noi şi viaţa noastră, adică cu convingerile noastre personale.

Adepţii analizei tranzacţionale vorbesc despre prescripţiile scenariilor personale de viaţă, iar în teoria schemelor cognitive (J. Young)  sunt abordate schemele psihice şi convingerile aferente acestora. Atât prescripţiile scenariilor, cât şi convingerile constituie iţele poveştilor pe care ni le spunem despre noi înşine. Iar cum acestea iau naştere pornind de la evenimentele trăite în copilărie şi de la atmosfera emoţională familială, mai ales din aspectele problematice timpurii, deducem că poveştile ai căror protagonişti suntem derivă din rănile noastre de demult şi reflectă cu precădere felul în care interpretam viaţa cu resursele de atunci. Nu întâmplător, ascultând modalitatea în care oamenii povestesc ceea ce au trăit ne întâlnim frecvent cu rolurile de agresor, victimă şi salvator, căci acestea îşi extrag seva din aspectele psihice problematice, din traume şi din răni personale.

În circuitul agresor, victimă, salvator nimeni nu câştigă şi toată lumea pierde. Se consumă energie, resurse, iar, în final, stările emoţionale ajung să fie de frustrare şi nemulţumire. Acest circuit este unul în care ne poziţionăm în lipsă de putere şi ajungem să sfârşim în şi mai puţină putere.

Mulţi dintre noi rămânem prinşi în rănile noastre emoţionale şi ajungem să cartografiem realitatea prin prisma celor trei personaje ale jocurilor psihologice – agresor, victimă şi salvator. Pentru a vedea dacă percepem lumea în aceşti termeni putem să facem un exerciţiu simplu de atenţie: atenţie la felul în care povestim faptele de zi cu zi şi la frecvenţa cu care cele trei roluri se infiltrează în descrierile noastre.

Dacă constant ne raportăm la realitate într-o manieră rănită, vieţile noastre vor începe să se coloreze în culori consonante cu imaginea în care credem. Căci jucând un rol, îi presăm pe ceilalţi să preia rolurile complementare şi, de asemenea, percepând într-un anumit fel lucrurile, ne poziţionăm astfel încât imaginea se concretizează în realitate. Prin urmare, vedem în afară poveştile pe care ni le repetăm constant şi viaţa noastră ajunge să le reflecte, ca o oglindă perfectă. Ce rămâne de făcut? Dacă nu ne place ce ajungem să trăim, putem modifica partea din interior saturată de poveştile personale. Schimbând povestea, schimbăm realitatea. Dar, cum schimbăm povestea? E o poveste şi cu aceasta! Mai întâi, povestea e neconştientizată, căci e structurată pe baza paternurilor formate în copilărie (care sunt sedimentate în psihicul subconştient) şi o trăim automat, în afara conştiinţei. Deci, mai întâi e nevoie să devenim mai conştienţi. Aceasta e o necesitate, dar şi o mare provocare, căci funcţionând predominant inconştient şi având senzaţia că de fapt nu e aşa, suntem de două ori orbi. E nevoie sa conştientizăm că ne comportăm constant conform unor automatisme şi de abia apoi să începem să devenim conştienţi de acestea. A deveni conştient este un aspect fără de care schimbarea nu se poate produce.  Dar, cum devenim mai conştienţi? Acordându-ne timp pentru a fi cu noi înşine, acordând atenţie cât de des putem gândurilor noastre, senzaţiilor corporale, emoţiilor şi acţiunilor noastre. Prin consiliere, psihoterapie, dezvoltare personală, meditaţie, efort constant de autocunoaştere, lecturarea unor cărţi inspirante şi aplicarea informaţiilor în viaţa noastră.

După ce am conştientizat ce ne spunem despre noi, povestea noastră adică, e nevoie să începem travaliul de restructurare a convingerilor care stau la baza scenariului de viaţă pe care îl materializăm constant în viaţa proprie. Pentru aceasta, o bună modalitate o reprezintă întoarcerea la evenimentele nodale timpurii care au constituit fundamentul structurării convingerilor. Cu însoţire de specialitate e mai sigur şi mai eficient, altfel e mai dificil, dar nu în totalitate imposibil.

Abordarea terapeutică a situaţiilor din copilărie ce au fundamentat convingerile disfuncţionale nu este însă suficientă pentru schimbarea poveştii noastre, ci ea trebuie să fie urmată de scrierea unei poveşti noi, mai constructivă, izvorâtă dintr-o zonă mai sănătoasă a psihicului nostru, de acolo unde nu există agresor, victimă şi salvator, ci situaţii de viaţă din care învăţăm.

Noua poveste personală, mai constructivă, poate fi rescrisă ca un exerciţiu terapeutic (vezi exerciţiul de la finalul articolului) şi, şi mai eficient, clipă de clipă, fiind atenţi la cum interpretăm realitatea, dintr-o zonă rănită sau una sănătoasă. Când constatăm că am alunecat în partea rănită a psihicului nostru, e nevoie să ne recalibrăm şi să ne continuăm traseul abordând viaţa dintr-o perspectivă mai puternică şi mai sănătoasă. De exemplu, în loc să ne spunem, după o zi dificilă de serviciu: ”Tâmpitul ăla de şef iar a ţipat la mine şi mi-a stricat toată ziua; oare cât trebuie să-l mai suport pe frustratul ăsta?!”, putem să avem un discurs intern mai productiv şi sănătos pentru psihicul nostru: ”Azi, la job, şeful iar a fost nervos. Nu s-a putut controla şi a ţipat la mine. Evident, m-am înfuriat, dar cred că ar fi interesant să descoper ce parte nervoasă, agresivă şi fără control din interiorul meu îmi oglindeşte acesta. ” De asemenea,  atunci când ne proiectăm visele, speranţele, idealurile, scopurile şi obiectivele e nevoie să o facem conştient, fiind atenţi să fim într-o zonă sănătoasă, de centrare pe nevoile noastre, de asumare a responsabilităţii, de disponibilitate de a învăţa şi a evolua.

Exerciţiu terapeutic: Două poveşti despre voi înşivă (preluat din cartea Cele patru instrospecţii, Alberto Villoldo, Ed. For You, 2008, pag 74-75 )

”În acest exerciţiu veţi scrie două poveşti. Prima este cea pe care v-o spuneţi de mulţi ani, şi care începe cu: ”A fost odată ca niciodată, când barza a adus un bebeluş, dar nu acolo unde trebuia”. Continuaţi şi acceptaţi să scrieţi povestea vieţii voastre – inclusiv despre părinţi, relaţii, căsătorie şi carieră, care nu sunt aşa cum trebuie. Scrieţi asta ca pe un basm, de parcă i s-ar fi întâmplat cuiva de mult de tot, şi notaţi momentele când voi eraţi victima, agresorul şi salvatorul şi pe cine aţi distribuit în celelalte personaje. Când aţi terminat, scrieţi din nou povestea – dar, de data aceasta, începeţi cu cuvintele: ”A fost odată ca niciodată, când barza a adus un bebeluş la casa potrivită.” Amintiţi-vă că poveştile vindecătoare explică de ce s-au întâmplat evenimentele, exact aşa cum trebuiau să se întâmple pentru a vă aduce lecţii valoroase, care vă vor duce mai departe în călătoria voastră.

…..

Dacă, în timp ce vă scrieţi povestea, nu vă simţiţi bine pentru că nu v-aţi învăţat lecţiile e în regulă – scrieţi-o ca şi cum aţi fi făcut-o deja. Poate că vreţi să reveniţi la ea mai târziu, pentru a o remodela. Când începeţi să credeţi această nouă poveste ea va începe să se împlinească. Veţi fi povestitorul vieţii voastre – iar, ca rezultat, universul, admiţând că v-aţi învăţat lecţiile, va înceta să vă mai trimită înapoi la şcoală.”

Bibliografie:

Alberto Villoldo, Cele patru instrospecţii, Bucureşti, Ed. For You, 2008.

 

Cum este iubirea copiilor faţă de părinţi?


8.2Cum este iubirea copiilor faţă de părinţii care îi frustrează emoţional? E ca un dor, tânjală, dependenţă, o căutare combinate cu frustrare, nemulţumire, iritare şi chiar furie.

Cum e iubirea copiilor faţă de părinţii care au frustrat emoţional, după ce au integrat acest aspect (adică după ce au înţeles cu mintea şi sufletul că părinţii au oferit exact cât au putut, iar dacă ar fi fost capabili de mai mult, ar fi oferit mai mult)? Este un ataşament uman respectuos, chiar compasiv pe alocuri.

Cum este iubirea copiilor faţă de părinţii disponibili emoţional? E dragoste combinată cu confort emoţional, siguranţă şi respect.

Misiune


conexiuni”Avem misiunea de a construi două lucruri în timpul vieţii. Primul dintre ele e să construim  realitatea fizică în care trăim. Al doilea se referă la a ne crea pe noi înşine şi acel sine care trăieşte în cadrul realităţii exterioare.

Ambele misiuni necesită o atenţie egală. Păstrarea echilibrului lor este o artă sacră şi foarte solicitantă. ”

Olga Kharitidi, Cercul revelaţiei, Ed. Elena Francisc, 2010, pag. 93

Anita Moorjani, Am murit şi m-am descoperit pe mine însămi


coperta am murit si m am descoperit pe mine insamiO carte inspirantă. O recomand deopotrivă celor care se caută pe sine, celor care vor să-şi îmbunătăţească viaţa, celor care au nevoie de repere în felul în care să şi-o trăiască, celor care suferă de diverse afecţiuni, precum şi celor sănătoşi. Tuturor! Pentru că este o carte minunată!

Aici autoarea descrie călătoria ei de viaţă încă din copilărie, adolescenţa, întâlnirea cu viitorul ei soţ şi căsătoria cu acesta, momentul în care se îmbolnăveşte de cancer şi perioada bolii, experienţa ei asociată intrării în comă atunci când medicii îi mai dădeau doar 24 ore de trăit şi ceea ce a urmat după aceea, adică însănătoşirea sa şi întoarcerea acasă, un eveniment cu dublă semnificaţie, fizică şi simbolică: descoperirea sinelui ei profund şi căutarea unei vieţi care să o reprezinte cu adevărat. Ce spune Anita că a îmbolnăvit-o? FRICA. Şi ce ştie că a vindecat-o? IUBIREA DE SINE.

Am simţit cititul acestei cărţi ca fiind o experienţă cu adevărat hrănitoare începând de la capitolul în care autoarea descrie ceea ce a trăit în apropierea morţii şi pănă la final.

Închei, oferindu-vă mai jos câteva pasaje din ceea ce transmite ea în această carte:

”…, am înţeles că nu voi putea găsi vreodată adevărata bucurie şi fericire decât iubindu-mă pe mine însămi, interiorizându-mă, urmându-mi inima şi făcând numai lucrurile care îmi plac cu adevărat. Am descoperit astfel că atunci când mi se pare că m-am rătăcit şi că nu-mi mai găsesc direcţia în viaţă (lucru care mi se întâmplă frecvent, inclusiv la ora actuală), adevărata semnificaţie a acestei stări este că am uitat de mine însămi, că nu mai sunt conectată la esenţa mea şi la menirea pe care am venit să o îndeplinesc în această lume. Acest lucru tinde să se întâmple ori de cîte ori nu îmi mai ascult vocea interioară şi când îmi cedez puterea lumii exterioare, cum ar fi reclamele TV, ziarele, marile companii de medicamente, opiniile celorlalţi oameni, convingerile culturale şi sociale etc.”