Furia faţă de părinţii proprii se alimentează din iluzia că, dacă relaţiile cu aceştia s-ar modifica în realitate, nemulţumirile şi problemele personale ar suferi o transformare pozitivă. Ori, aceasta nu este decât o imensă iluzie. Purtăm în noi, ca aspecte structurante ale psihicului nostru, imaginile relaţiilor nostre fundamentale, adică felul în care noi am perceput, înţeles şi semnificat ceea ce am trăit în relaţie cu mama, cu tata, cu toţi cei care au insemnat ceva pentru dezvoltarea noastră ca persoane. Modificând prezentul relaţiilor cu părinţii noştri, efectul este minor asupra imaginilor noastre interne rezultate din ceea ce am trăit în trecut în raport cu aceştia.

A ne agăţa de ideea că, dacă reparăm prezentul, trecutul va fi altfel, deci implicit şi ceea ce am trăit şi ne-a structurat se va modifica, este doar o dorinţă nerealistă. Alimentată şi de un soi de fugă de suferinţa psihică, pentru că această reparaţie a prezentului este semnificată de multe ori sub forma unei nevoi ca celălalt să se schimbe. Ori, ceea ce n-a funcţionat în trecut, ceea ce ne-a rănit, există în interiorul nostru, în conţinuturile noastre psihice. Acolo e materialul de lucru care necesită a fi digerat, înţeles, reînţeles, semnificat şi resemnificat astfel încât să avem o relaţie mai bună cu propria persoană, cu propria viaţă.

Modificându-ne interiorul, relaţiile cu ceilalţi, deci implicit cu părinţii noştri, vor fi impactate. În diverse feluri şi sensuri. Viaţa noastră va căpăta alte tonuri şi culori. Pentru că ne vom fi schimbat felul de-a ne raporta la noi înşine.

Psihoterapia se ocupă în principal de conţinuturile noastre psihice, pentru a ne ajuta să le conştientizăm, resemnificăm. Pentru ca noi să stăm mai bine în interiorul nostru. Pentru ca apoi să ne putem poziţiona mai autentic în vieţile noastre.