Despre o iluzie care ne poate bloca în furie


Furia faţă de părinţii proprii se alimentează din iluzia că, dacă relaţiile cu aceştia s-ar modifica în realitate, nemulţumirile şi problemele personale ar suferi o transformare pozitivă. Ori, aceasta nu este decât o imensă iluzie. Purtăm în noi, ca aspecte structurante ale psihicului nostru, imaginile relaţiilor nostre fundamentale, adică felul în care noi am perceput, înţeles şi semnificat ceea ce am trăit în relaţie cu mama, cu tata, cu toţi cei care au insemnat ceva pentru dezvoltarea noastră ca persoane. Modificând prezentul relaţiilor cu părinţii noştri, efectul este minor asupra imaginilor noastre interne rezultate din ceea ce am trăit în trecut în raport cu aceştia.

A ne agăţa de ideea că, dacă reparăm prezentul, trecutul va fi altfel, deci implicit şi ceea ce am trăit şi ne-a structurat se va modifica, este doar o dorinţă nerealistă. Alimentată şi de un soi de fugă de suferinţa psihică, pentru că această reparaţie a prezentului este semnificată de multe ori sub forma unei nevoi ca celălalt să se schimbe. Ori, ceea ce n-a funcţionat în trecut, ceea ce ne-a rănit, există în interiorul nostru, în conţinuturile noastre psihice. Acolo e materialul de lucru care necesită a fi digerat, înţeles, reînţeles, semnificat şi resemnificat astfel încât să avem o relaţie mai bună cu propria persoană, cu propria viaţă.

Modificându-ne interiorul, relaţiile cu ceilalţi, deci implicit cu părinţii noştri, vor fi impactate. În diverse feluri şi sensuri. Viaţa noastră va căpăta alte tonuri şi culori. Pentru că ne vom fi schimbat felul de-a ne raporta la noi înşine.

Psihoterapia se ocupă în principal de conţinuturile noastre psihice, pentru a ne ajuta să le conştientizăm, resemnificăm. Pentru ca noi să stăm mai bine în interiorul nostru. Pentru ca apoi să ne putem poziţiona mai autentic în vieţile noastre.

Imaginea de sine şi altitudinea de zbor


zbor1Imaginea de sine reprezintă pilotul nostru automat. Setările ei, constituite din convingerile şi atitudinile pe care le avem despre propria persoană, ne influenţează înălţimea la care putem ”zbura”. Dacă ne dorim să creştem altitudinea de zbor, e nevoie să resetăm instrucţiunile imaginii de sine, adică convingerile personale. Altfel, schimbările pe care le vom parcurge vor fi doar de scurtă durată şi vom reveni iar şi iar la ceea ce avem programat în imaginea de sine.

Dacă vrei să ”zbori” mai sus, schimbă mai întâi viziunea pe care o ai despre tine!

Universurile noastre paralele


universuri paralele”Bărbaţii sunt nişte ticăloşi şi vor numai sex”. ”Femeile sunt nişte uşuratice”, ”Oamenii sunt răi” şi alte generalizări de genul acesta sunt toate false. Pentru a fi adevărate ar trebui să fie valabile pentru fiecare situaţie pe care o reprezintă. Realitatea este însă mult mai variată. Impresia mea, de om care are acces destul de intim la multe alte vieţi decât a sa şi a apropiaţilor săi este că lumea este plină, de fapt arhiplină, de universuri paralele. Adică, într-un univers o fi valabilă afirmaţia că ”Bărbaţii vor numai sex”, dar există cu certitudine multe altele în care aceasta nu are valoare de adevăr. Orice generalizare despre oameni trebuie de fapt privită ca o generalizare doar parţială (şi, din punct de vedere logic, ea nu mai este o generalizare), aplicabilă doar pentru anumite persoane.

Atunci când vedem realitatea doar prin anumite lentile, ea capăta evident caracteristicile acestora. La fel, când avem anumite atitudini despre persoane şi viaţă, tindem firesc să accesăm universurile ”confortabile” pentru noi, adică acelea care nu ne contrazic opiniile, atitudinile, valorile.

Dacă simţi că viaţa ta a căpătat culori cam sumbre, nu înseamnă că viaţa, la modul general,  într-adevăr aşa e. Doar universul din care faci parte are culorile respective. Dar, acesta poate fi schimbat. Uneori am senzaţia că este foarte greu de realizat această schimbare. Alteori însă (de exemplu acum) mi se pare că nu trebuie decât să facem un pas şi să ieşim din ceea ce nu ne convine (felul în care gândesc depinde şi el de universul în care mă poziţionez!). Şi pasul constă doar în a accepta că lucrurile pot să stea şi altfel. Că există în lumea asta mare şi altceva decât ştim, am fost obişnuiţi şi am trăit. Nu devine realitate tot ceea ce ne imaginăm, dar, dacă nu ne putem imagina, sigur nu va deveni realitate.

Suntem în interconexiune?! sau Ce mai face bunica ”Nu”?


interconexiuneDe când am postat articolul ”Bunica ”nu”” au trecut cam 3 săptămâni. Este un articol citit, are cam 400 vizualizări. Şi oamenii îl citesc în continuare, ceea ce înseamnă că ceea ce am scris surprinde un fenomen cu care se confruntă mulţi dintre noi. Dar…, nu despre asta vreau să vă vorbesc acum, ci despre ce mai face aceasta bunică. În ultimele săptămâni ne-am mai intersectat prin parc. La câteva zile după ce scrisesem articolul am crezut că nu văd bine: fetiţa era lăsată să se joace. Bunica stătea în preajmă, era vizibilă nervozitatea ei caracteristică, dar, nu intervenea în jocurile fetiţei ce se juca cu alţi copii. În acel moment mi-au trecut prin minte mai multe lucruri: e o toantă a bunicii, ceva trecător, precum şi următoarea idee ”Oare faptul că oamenii se gândesc la această bunică are un efect asupra ei?”. Am zis să nu mă bucur prematur, fie ce-o fi, şi să văd ce va urma. Şi lucrurile, spre surpriza mea (recunosc) au continuat în acelaşi ton. Fetiţa e clar că e lăsată mai liberă, aşa cum n-am văzut-o niciodată până acum, şi-a făcut nişte prieteni, are în continuare restricţii, dar mult mai puţine. Schimbarea comportamentală a bunicii se întâmplă deja de trei săptămâni şi nu pare ceva trecător.

Ce să fie oare? Merge bunica la psiholog şi a găsit unul care face minuni, astfel încât în trei săptămâni a parcurs toate etapele din ciclul schimbării umane?! Nu neg că, uneori, atunci când eşti pregătit, o discuţie cu un specialist sau chiar cu un prieten foarte bun poate conduce la o schimbare profundă. Dar mi se pare improbabil să se fi întâmplat aşa ceva în această situaţie! De la distanţă cel puţin această bunică nu părea că ar fi nici 1% conştientă de ceea ce face, cu atât mai puţin că n-ar fi benefic pentru fetiţă comportamentul ei! Au sesizat părinţii ceea ce se întâmplă şi i-au pus limite clare? Posibil, dar ştiu că anumite deprinderi se schimbă greu, oricâte restricţii, limite, sfaturi şi sugestii am primi! Sau, ceea ce spuneam anterior, o fi efectul gândurilor celor care au citit şi sigur au alocat şi ceva timp de reflectare acestei bunici?! Dacă s-a întâmplat aşa (şi nu am cum să deţin certitudinea, e doar o ipoteză!), atunci acest fenomen poate fi o demonstraţie a faptului că suntem interconectaţi şi că tot ceea ce gândim îi influenţează subtil pe ceilalţi. Şi cu cât mai mulţi vom gândi la fel, cu atât fenomenul va fi mai vizibil. Dvs. ce credeţi că s-a întâmplat?

Teoria schimbării umane


spirala fractalSchimbarea umană nu este un proces facil, ea presupune o motivaţie specifică suficient de puternică, astfel încât să fie urmată de acţiuni care să conducă la realizarea schimbării.

Psihologii Carlo C. DiClemente şi Jim Prochaska au elaborat un model al schimbării umane, pe care l-au numit teoria schimbării umane. Pentru a observa cum se schimbă oamenii aceşti cercetători au lucrat mai mult timp în context terapeutic, cu persoane dependente de tutun (fumători) şi au constatat că acestea parcurgeau mai multe etape până când reuşeau să renunţe la fumat. Din momentul iniţial, de acceptare a ideii că sunt dependenţi de tutun şi până la stoparea comportamentului adictiv, erau parcurse mai multe etape, fiecare etapă având caracteristici specifice.

Modelul, construit iniţial ca o explicaţie a modului în care se renunţă la comportamentul adictiv în context terapeutic, s-a constatat că poate fi extins asupra schimbării umane în general, fie că este realizată sau nu sub îndrumare terapeutică, fie că este vorba de comportament adictiv sau alt comportament.

Acest model poate fi reprezentat grafic sub forma unui cerc împărţit în 4 stadii, în care precontemplarea este punctul iniţial de la care poate porni schimbarea iar decizia se află la interfaţa dintre contemplare şi acţiune.

Modelul poate fi reprezentat sub forma unui cerc pentru că, de obicei, o persoană parcurge de mai multe ori acest proces până la stabilizarea schimbării. Prochaska şi Diclemente au descoperit că fumătorii recădeau de 3 până la 7 ori până reuşeau să se lase de fumat. Acest model, dintr-o perspectivă realistă asupra transformării umane, consideră recăderea ca o etapă necesară în procesul schimbării.

Precontemplarea reprezintă stadiul iniţial de la care poate porni schimbarea. Persoana îşi acceptă propriul comportament şi nu intenţionează să modifice ceva în această privinţă. În acest stadiu, pentru individ, nu există nici o problemă. El este împăcat cu sine.

Precontemplatorii nu sunt motivaţi să-şi schimbe comportamentul, dar sunt foarte motivaţi să continue comportamentul lor.

Următorul stadiu al acestui model este contemplarea. Caracteristica perioadei este ambivalenţa motivaţională. Individul a conştientizat unele efecte negative ale propriului comportament şi, o parte din sine ar vrea să renunţe la acesta. Însă el este încă foarte ataşat de beneficiile acestuia. De aceea spunem că un contemplator vrea şi nu prea vrea să se schimbe.

Dacă persoana s-a decis să facă următorul pas către schimbarea comportamentului, spunem că ne aflăm în etapa determinării (deciziei) când este deja pregătită pentru acţiune. Dar, decizia pentru schimbare nu înseamnă că schimbarea se va realiza în mod automat. În această etapă ambivalenţa nu este definitiv şi irevocabil rezolvată. Ea este şi va rămâne, chiar dacă la o intensitate mai scăzută, o caracteristică a persoanei.

O dată ce decizia pentru schimbare a fost luată, trecem la etapa acţiunii. Acum persoana se angajează în diferite acţiuni care au ca scop realizarea schimbării.

În mod normal stadiul acţiunii durează 3-6 luni pentru a fi complet, pentru că este nevoie de timp pentru a stabiliza un nou patern comportamental.

După stadiul acţiunii urmează cel al menţinerii, ce constă în stabilizarea noului comportament. Pentru adicţii, testul schimbării comportamentale îl reprezintă menţinerea comportamentului timp de câţiva ani. Însă, atât în stadiul acţiunii cât şi al menţinerii se poate ca persoana să recadă la vechiul comportament.

Precontemplarea, contemplarea, decizia, acţiunea, menţinerea şi recăderea sunt stadiile pe care le parcurgem în procesul schimbării, indiferent de ce schimbare este vorba. Beneficiile cunoaşterii acestor stadii sunt atât în context terapeutic, când se lucrează cu persoane dependente, pentru că tehnicile terapeutice trebuie adaptate stadiului în care se află persoana în procesul schimbării, cât şi în viaţa noastră curentă, căci ea ne ajută să conştientizăm paşii pe care îi avem de parcurs în schimbările pe care vrem să le iniţim, precum şi progresele făcute în direcţia acestora.

 Bibliografie:
Ioana Niculae, Abordarea psihoterapeutica individuala în toxicodependenta în Iolanda Mitrofan, Ioana Niculae, Cristina Denisa Stoica, Seramis Sas, Teodora Ciolompea, Liliana Dorobat, Robrecht Keymeulen, Terapia toxicodependentei, posibilitati si limite, Ed. Sper, Bucuresti, 2003

Cum poate fi schimbat tiparul financiar individual?


bani noiSpuneam într-un articol precedent (Tiparele noastre financiare) că fiecare dintre noi avem un tipar financiar subconștient care ne determină destinul financiar. Cum poate fi schimbat acesta? Voi puncta, în continuare fazele schimbării.

1. Primul element al schimbării este conștientizarea. Este motivul pentru care am schițat câteva întrebări și situații, în articolul precedent, la care să vă gândiți pentru a intra în contact cu tiparul financiar pe care îl aveți.

Să luăm un exemplu ipotetic de tipar financiar:

Persoana X are o atitudine ambivalentă față de bani (pentru că în copilărie părinții săi se certau foarte mult din cauza acestora, de unde a concluzionat intelectual și emoțional că banii sunt necesari, dar aduc și răul, cearta), așa că în forul ei interior i-ar vrea și nu prea i-ar vrea. Compromisul găsit este următorul: câștig doar pentru supraviețuire, așa că în final rămân fără nici un ban, deci mă descotorosesc de rău. Alte prescripții din scenariul financiar al persoanei X sunt: banii se câștigă foarte greu (are, pentru această idee, exemplele personale ale părinților săi) și, întotdeauna banii vor fi mai puțini decât munca depusă (tatăl ei se plângea frecvent de faptul că nu este plătit suficient pentru ceea ce face). Sintetic, scenariul financiar al persoanei X poate fi formulat astfel:

  • Banii sunt și buni și răi, deci îi câștig, dar rămân repede fără ei.
  • Trebuie să muncești din greu pentru fiecare bănuț, deci muncește foarte mult pentru banii săi.
  • E iluzoriu să pretinzi să fii plătit corect, adică cât mai în conformitate cu munca depusă, așa că nu cere niciodată mărire de salariu.

2. Al doilea element al schimbării scenariului financiar este înțelegerea. Înțelegerea faptului că ideile, convingerile personale față de bani sunt de fapt preluate de la alte persoane și că de fapt reprezintă mai degrabă experiența acestora de viață, decât a noastră.

Fiecare dintre dumneavoastră, după ce v-ați identificat elementele propriului tipar financiar, puteți să faceți următorul exercițiu:

  • gândiți-vă pe cine le reprezintă mai mult acestea și aduceți și argumente în acest sens
  • gândiți-vă dacă și în ce măsură vă reprezintă aceste elemente pe dumneavoastră.

Puteți sintetiza ideile într-un tabel de genul:

Convingerile, (aserțiunile, elementele) tiparului

Părerea mamei despre fiecare element component al tiparului, cu argumente Părerea tatălui, despre fiecare element component al tiparului, cu argumente Părerea altor persoane semnificative – dacă este cazul – despre fiecare element   component al tiparului, cu argumente Ce credeți dv.   despre despre fiecare element component al tiparului, cu argumente
1. De ex, pentru persoana X: Banii sunt și buni și răi
2….
3. …

3. Al treilea element al schimbării este reprezentat de ultima coloană a tabelului anterior. Este disocierea față de modul de gândire specific altora. Este separarea dintre gândirea proprie și modul de gândire și simțire specific altora: părinți, profesori, societatea din care facem parte. Scriind în această coloană ce credeți despre elementele tiparului, începeți de fapt să vi-l rescrieți.

4. Ultimul element al schimbării tiparului este recondiționarea. Aici am să vă rog să vă scrieți propriile aserțiuni legate de bani, pornind de la adevăratele dumneavoastră nevoi, motivații, valori, trăsături de personalitate. În această fază este recomandat să vă spuneți în minte ceva de genul: ”Aleg să mă separ de convingerile legate de bani ale părinților și ale altor persoane semnificative și să-mi construiesc un destin financiar care să mă reprezinte pe mine. Eu cred că banii…..(și aici aveți libertatea să vă exprimați pe dumneavoastră! )”

Deci, întreg procesul schimbării tiparului financiar individual este unul de rescriere a acestuia, în conformitate cu ceea ce suntem noi, nu cu ceea ce am învățat de la alții și nemulțumirea este senzorul interior care ne arată dacă acțiunile noastre, deciziile, rezultatele se îndepărtează sau nu de ceea ce suntem cu adevărat.

Pentru a experimenta schimbarea tiparelor financiare vă propun să nu vă grăbiți și să vă luați timpul de care aveți nevoie pentru fiecare etapă. Puteți discuta și cu alte persoane, pentru a vă clarifica propriile puncte de vedere.

Personal îmi propun să realizez niște workshopuri pe tema tiparelor financiare. O să vă țin la curent oricum.

Reușim să-i schimbăm pe ceilalți?


intrebareSingura modalitate prin care reușim să influențăm schimbarea celorlalți este aceea de-a ne schimba pe noi. Oamenii se pot schimba doar dacă sunt motivați intrinsec și este foarte greu și așa. Altfel, nevoia de-a-l schimba pe celălalt (de obicei o persoană semnificativă), cu presiunea aferentă ei, poate doar să trezească în acesta mai multe reacții nefavorabile dorinței de schimbare:

–         se simte neacceptat (și chiar este pe anumite dimensiuni) și se distanțează emoțional

–         se simte iritat, deranjat de această presiune a schimbării

–         reacționează mai mult sau mai puțin agresiv, simțindu-se nevalidat ca persoană (Tu nu ești O.K.!). Cu alte cuvinte, se creează o rezistență la schimbare, mai degrabă decât o nevoie de schimbare.

Nevoia de-a-l schimba pe celălalt poate fi o modalitate mai confortabilă de a aborda anumite dificultăți cu care ne confruntăm, adică, în loc să vedem propria noastră responsabilitate în ceea ce se întâmplă, în problemele noastre, preferăm să spunem că celălalt este de vină și trebuie să se schimbe. Vorba proverbului: vede paiul în ochiul celuilalt, în loc să vadă bârna din al său!

Singura modalitate prin care putem să inițiem schimbarea și în ceilalți este aceea de-a o începe în interiorul nostru. Pentru că suntem interconectați și modificările profunde personale influențează comportamentul, atitudinile, chiar imaginea și stima de sine a celorlalți. Cu atât mai mult, că cât suntem în relații mai semnificative.

În loc să fac presiuni ca celălalt să mă iubescă mai mult, poate n-ar fi rău ca eu să fiu mai iubitor. În loc să-mi doresc ca celălalt să fie mai independent, pot să lucrez la independența mea, din multe puncte de vedere, și chiar în relația respectivă. În fond, faptul că îmi doresc ca celălalt să fie mai independent, ar putea să spună că eu sunt dependent de independența celuilalt. Deci, cine este dependentul?

Dumneavoastră pe cine vreți să schimbați și ce anume vreți să schimbați la ceilalți? Ce-ar fi să începeți să faceți aceste schimbări în ograda proprie? S-ar putea apoi să constatați că și ceilalți vor să se schimbe, pentru că, nemafiind ocupați cu rezistența la schimbare, găsesc spațiul psihologic de-a medita la propriile nevoi de schimbare.

 

Experiențele emoționale corective în cadrul psihoterapiei


suport

Părinte către copil: Taci din gură când vorbesc eu, să nu-ți aud glasul, tu nu știi nimic, mă omori cu zile!

Copilul: simte teamă, furie, tristețe, nedreptate, dar nu spune nimic și se închide într-o carapace.

Peste ani: copilul devent tânăr are dificultăți de exprimare în fața persoanelor cu autoritate, nu poate să-și exprime punctul de vedere pentru că îi e teamă și crede că s-ar putea întâmpla ceva groaznic lui sau celuilalt, conform scenariului trăit în trecut. Deja prezentul lui este virusat de ceea ce s-a întâmplat în trecut.

Noi toți avem în trecutul nostru experiențe emoționale dificile, în care ne-am descurcat greu sau nu prea am făcut-o, gustul rămas după acestea fiind, de cele mai multe ori, o mixtură de furie, tristețe, dezamăgire, umilință, durere. Poate am fost respinși de colegii de joacă, poate am fost ridiculizați de colegii adolescenți, poate ne-am confruntat cu agresivitate fizică din partea persoanelor dragi, poate unii au abuzat de noi…și lista poate continua. O experiență de genul acesta lasă urme în sufletul nostru, mai ales dacă nu e singulară și nu am reușit s-o gestionăm adecvat. Ce înseamnă să gestionăm situațiile? Înseamnă a fi în contact cu trăirile noastre și a le exprima adecvat, mai înseamnă să știm ce și cum să comunicăm astfel încât să nu fim copleșiți emoțional și lezați în demnitatea noastră. Înseamnă să ne descurcăm cu tot ceea ce facem pentru ca imaginea despre noi și lume să nu sufere modificări intens negative.

O experiență emoțională negestionată adecvat influențează negativ capacitatea noastră de-a ne descurca în situații similare. Vom fi, cu alte cuvinte, mai puțin apți să reacționăm adecvat în situații care ne amintesc, prin ceva, de trecutul nostru.

Contrapartea acestor experiențe negative sunt experiențele emoționale corective, specifice contextului psihoterapeutic. Ele constau în experimentarea de către client, într-un mediu securizant, a unor situații emoționale pe care nu le-a putut gestiona în trecut.

Caracteristicile experiențelor emoționale corective, în context terapeutic, sunt:

– clientul exprimă un afect negativ puternic (de exemplu furie, durere) într-o situație care îi amintește de cea din trecut

– experiența exprimării este nouă pentru client (în trecut fiind blocată)

– grupul sau terapeutul sunt suportivi

– persoana testează realitatea: înțelege că exprimarea de sine nu este urmată de o catastrofă

– clientul înțelege ce l-a împiedicat în trecut să evite exprimarea afectivă și poate face separarea între ceea ce a fost și situațiile din prezent

– clientul devine mai liber în interacțiunea cu ceilalți și dobândește capacitatea să se exprime și în contexte emoționale asemănătoare celor din trecutul său

– clientul devine mai adecvat interpersonal.

Experiențele emoționale corective contribuie așadar la schimbarea personală pentru că infirmă credințele construite în trecut.

Cum ne comportăm în sistemele din care facem parte?


conexiuniTrăim în interconexiune cu ceilalți. Facem parte din diverse sisteme de relații, în care influențăm și suntem influențați de ceilalți. Sistemul familial poate fi considerat unul primar în raport cu multitudinea sistemelor din care facem parte, căci este primul căruia îi aparținem. Acolo primim și ne construim un loc al nostru, acolo ne sunt atribuite funcții și roluri. Este primul microunivers în care ne structurăm ca ființă umană.

Felul de-a fi, de-a funcționa și de-a interacționa într-un sistem, derivat din locul și rolul pe care le avem, filtrate evident de caracteristicile noastre de personalitate, poate fi numit patern sau tipar de funcționare. În momentul în care accesăm un alt sistem (fie mergem la școală, avem un job, un grup de prieteni, ne construim o nouă familie), vom tinde să reproducem tiparele psihocomportamentale construite în sistemele originare. Într-un fel sau altul, tindem să ne refacem sistemul familial și familiar totodată. Cum se întâmplă aceasta? De cele mai multe ori inconștient, datorită presiunii exercitate de programele psihocomportamentale, care sunt modalități constante de-a ne raporta la realitate.

Frecvent se constată că, deși vom interacționa cu alți oameni și vom face parte din alte sisteme, vom reuși să ne simțim și să ne comportăm destul de asemănător în multe contexte. Sunt ceilalți forțați să intre în scenariile noastre, în piesele noastre de teatru pentru a ne putea noi juca rolul cu care venim de acasă? Da, pentru că felul nostru de-a fi influențează direct felul de-a fi al celorlalte persoane, mai ales al celor ce au un contact fragil cu ceea ce sunt cu adevărat și al celor care sunt compatibile cu scenariul pe care îl oferim.

Prin urmare, dacă vom funcționa bine într-un sistem, va fi bine pentru noi în toate sistemele din care facem parte. Iar dacă vom fi ineficienți într-unul, e foarte probabil să fim astfel în toate. Partea bună a acestui aspect este că, dacă vom reuși să ne înțelegem paternurile, vom putea să le modificăm, acționând doar într-unul din sistemele din care facem parte. Modificând felul nostru de a fi într-un anumit context, ne modificăm tiparul de relaționare, care va fi extins la toate sistemele noastre de apartenență. Dumneavoastră din care sistem vreți să vă începeți însănătoșirea?