Structura eului


caramiziConform abordării nondirective (psihoterapia şi consilierea centrate pe client), personalitatea are două componente:

  • structura eului
  • experienţa (informaţia primită prin simţurile şi emoţiile noastre).

Structura eului:

  • cuprinde credinţele, convingerile şi valorile raportate la sine şi la alţii (lume);
  • se dezvoltă pe măsură ce copilul îşi dezvoltă procesele psihice care să-i permită să simbolizeze, să exprime şi să valorizeze experienţa sa;
  • unele convingeri din structura eului derivă din propria experienţă; alte credinţe sunt preluate ”de-a gata”, învăţate, introiectate de la alţii (părinţi, persoane semnificative);
  • părţile eului introiectate de la alţii au un grad mai mare de rigiditate, ca şi cum ar fi mai degrabă adevăruri absolute decât puncte de vedere; rigiditatea introiecţiilor derivă din însăşi cauza învăţării acestora: copilul a pactat cu ele şi le-a adus în interiorul său pentru a primi iubire, acceptare de la cei apropiaţi, ori separarea de ele sau îndoiala asupra acestora nu fac decât să activeze frica de-a fi respins;
  • experienţa personală care intră în conflict cu structura eului tinde să fie deformată sau negată;
  • flexibilitatea personală presupune modificarea convingerilor în concordanţă cu calitatea experienţei trăite; conflictul dintre structura eului şi natura experienţei conduce la scăderea flexibilităţii personale;
  • negarea sau deformarea experienţei trăite este urmată de scăderea abilităţii de-a lua decizii, în această situaţie oamenii făcând alegeri în funcţie de ceilalţi, de părerea acestora şi nu în conformitate cu propriile nevoi şi sentimente;
  • un eu rigid, adică plin cu componente introiectate corelează cu un locus extern, aprecierea şi evaluarea personale fiind lăsate în afară, la ceilalţi;
  • structura eului ameninţată din afară, adică forţarea sau presiunea schimbării exercitate asupra persoanei pentru a se schimba, are ca efect creşterea rigidităţii eului şi a anxietăţii;
  • structura eului poate fi modificată într-o atmosferă de acceptare în care persoana dobândeşte forţa de a-şi reevalua atitudinile şi de-a construi altele concordante cu ceea ce percepe, simte, trăieşte.
Bibliografie:
Tolan, J., Psihoterapie şi consiliere centrată pe persoană, Ed. Herald, Bucureşti, 2011.
Advertisements

Universurile noastre paralele


universuri paralele”Bărbaţii sunt nişte ticăloşi şi vor numai sex”. ”Femeile sunt nişte uşuratice”, ”Oamenii sunt răi” şi alte generalizări de genul acesta sunt toate false. Pentru a fi adevărate ar trebui să fie valabile pentru fiecare situaţie pe care o reprezintă. Realitatea este însă mult mai variată. Impresia mea, de om care are acces destul de intim la multe alte vieţi decât a sa şi a apropiaţilor săi este că lumea este plină, de fapt arhiplină, de universuri paralele. Adică, într-un univers o fi valabilă afirmaţia că ”Bărbaţii vor numai sex”, dar există cu certitudine multe altele în care aceasta nu are valoare de adevăr. Orice generalizare despre oameni trebuie de fapt privită ca o generalizare doar parţială (şi, din punct de vedere logic, ea nu mai este o generalizare), aplicabilă doar pentru anumite persoane.

Atunci când vedem realitatea doar prin anumite lentile, ea capăta evident caracteristicile acestora. La fel, când avem anumite atitudini despre persoane şi viaţă, tindem firesc să accesăm universurile ”confortabile” pentru noi, adică acelea care nu ne contrazic opiniile, atitudinile, valorile.

Dacă simţi că viaţa ta a căpătat culori cam sumbre, nu înseamnă că viaţa, la modul general,  într-adevăr aşa e. Doar universul din care faci parte are culorile respective. Dar, acesta poate fi schimbat. Uneori am senzaţia că este foarte greu de realizat această schimbare. Alteori însă (de exemplu acum) mi se pare că nu trebuie decât să facem un pas şi să ieşim din ceea ce nu ne convine (felul în care gândesc depinde şi el de universul în care mă poziţionez!). Şi pasul constă doar în a accepta că lucrurile pot să stea şi altfel. Că există în lumea asta mare şi altceva decât ştim, am fost obişnuiţi şi am trăit. Nu devine realitate tot ceea ce ne imaginăm, dar, dacă nu ne putem imagina, sigur nu va deveni realitate.

Cât de liberi suntem în alegerile noastre?


femeie barbat legatiAtracţiile noastre sunt rezultatul atât al unor factori conştienţi, cât şi inconştienţi (vezi şi articolul Îndragostirea şi alegerea partenerului de cuplu-II). A le pune în act, adică a iniţia relaţii la primul impuls nu reprezintă neapărat expresia libertăţii pe care o deţinem. Uneori, cele mai nonconformiste acte ale noastre pot fi de fapt materializarea nelibertăţilor noastre, a conflictelor inconştiente care ne ”constrâng” să acţionăm într-un anumit mod.

Cum putem ”scăpa” de determinarea inconştientului nostru? La modul general, încercând prin diverse modalităţi să devenim cât mai conştienţi. În privinţa relaţiilor, dublând atracţia resimţită, de o acţiune conştientă de analiză a implicaţiilor pe care actele noastre le pot avea asupra sufletului şi vieţii noastre.

Despre asumare şi echilibrul dintre cât dai şi cât primeşti


balanta”Ţi-ai asumat”, ”Mi-am asumat”, ”Şi-a asumat”, ultima propoziţie spusă mai ales sub forma ”Dacă şi-a asumat!” sunt cuvinte spuse frecvent despre actul asumării. Ce presupune aceasta, lingvistic vorbind şi cum se realizează de fapt asumarea în interiorul fiecăruia dintre noi sunt două aspecte care pot fi doar parţial suprapuse.

A asuma înseamnă a fi conştient de ceea ce presupune o activitate, un proces, un fenomen şi a realiza sau a participa la acestea în cunoştinţă de cauză, adică fiind responsabili de rezultatele obţinute, precum şi de consecinţele acestora. A-mi asuma un job, de exemplu, înseamnă a cunoaşte responsabilităţile şi drepturile şi a-l presta exercitându-le pe primele şi aşteptându-le pe ultimele. Aceasta este teoria despre asumare. Care este însă practica?

Practic, fiecare îşi face o socoteală, punând în balanţă responsabilităţile şi costurile, adică ceea ce oferă şi drepturile, avantajele, adică ceea ce primeşte. Dacă există un dezechilibru resimţit de persoana în cauză, aceasta ajustează balanţa astfel încât să se revină la un relativ echilibru. Astfel, asumarea practică este, în situaţii de dezechilibru, o asumare parţială. Nu înseamnă, aşa cum de multe ori se vrea a crede, o asumare totală a unei situaţii defavorizante. E adevărat că ideal ar fi să respingem situaţiile defavorizante, adică să nu ni le asumăm. Uneori însă, nu avem puterea să facem asta şi ni le asumăm doar parţial. Un profesor, de exemplu, are resonsabilităţi şi costuri de genul: trebuie să vină la ore, să fie motivat pentru activitate şi să-i motiveze şi pe cursanţi, să-şi pregătească materialul didactic şi ceea ce predă, să se perfecţioneze continuu (să-şi cumpere cărţi, să se documenteze, să participe la conferinţe etc.), să fie un model de conduită, să aibă un comportament adecvat, echilibrat şi matur, să-şi gestioneze stresul inerent pentru a nu impieta asupra prestaţiei sale etc. Haideţi să vedem şi ce primeşte profesorul, care sunt drepturile şi avantajele lui. De obicei, are un salariu foarte mic şi un program de lucru restrâns comparativ cu alte categorii profesionale. Punând cele două în balanţă, nu are cum să iasă egal. Aşa că apar ajustările. De multe ori, acestea sunt făcute inconştient şi derivă ca nişte consecinţe fireşti din dezechilibrul mai sus menţionat. Alteori, sunt conştientizate şi într-un fel sau altul, ajustările sunt asumate.

Aud deseori în diverse contexte că profesorii şi-au asumat acest job. Ideea este că majoritatea şi-au asumat doar parţial, pentru că nu aveau cum altfel. Realist vorbind, situaţia lor nu comportă o asumare totală. Dacă cei mai mulţi nu şi-ar fi asumat profesia parţial, în prezent nu ar fi avut cine să predea în şcolile noastre.

Asumarea parţială înseamnă a reduce din costuri şi responsabilităţi pentru ca acestea să se apropie de nivelul drepturilor şi avantajelor. Aşa că, firesc, pentru un profesor, ca modalităţi de ajustare pot apărea următoarele: scăderea motivaţiei personale, reducerea timpului alocat pregătirii şi, de la sine înţeles, scăderea costurile investiţiilor necesare perfecţionării. Acestea sunt doar nişte variante. Fiecare persoană îşi foloseşte de fapt creativitatea specifică şi în acest proces al ajustării.

Am dat doar un exemplu pornind de la situaţia profesorilor. Însă lumea e plină de asumări parţiale. De situaţii de dezechilibru între ceea ce se primeşte şi ceea ce se oferă. Astfel că, din punct de vedere psihologic, când discutăm de asumare cred că e necesar să luăm în calcul cât de echilibrată sau dezechilibrată este balanţa în respectiva situaţie. Dacă e echilibrată, ne putem aştepta la asumare totală, dacă e foarte dezechilibrată, e bine să ştim că e foarte probabil să ne confruntăm cu o aparentă asumare, adică o asumare parţială.

A ne asuma parţial înseamnă pe undeva, din punct de vedere moral, o deresponsabilizare. Din punct de vedere psihologic, asumarea parţială poate fi însă privită ca o modalitate de a nu ne lăsa prinşi în relaţii dezechilibrate, adică o variantă de echitate interioară. Evident, când ne asumăm parţial, transmitem un dublu mesaj: îmi asum, dar anumite aspecte nu mi le asum. E de la sine înţeles că făcând acest lucru, ne pierdem din autenticitate. Supravieţuirea înseamnă însă adaptare şi asumarea parţială este un mecanism de adaptare. Dacă însă persoana în cauză vrea să fie autentică în adevăratul sens al cuvântului, şi a căpătat şi puterea interioară (dublată de o putere externă) de a putea face asta, atunci probabil că va renunţa la asumări parţiale. Pentru a se asuma total. Cei mai mulţi însă, nu ating un asemenea nivel de putere încât să poată renunţa la asumările parţiale.

Viaţa e în altă parte!


viata e in alta parteTrăim. Dar cum? Observ vieţile oamenilor şi deseori îmi vine să spun: ”Viaţa e în altă parte!” Viaţa autentică, satisfăcătoare, utilă, semnificativă, cu sens! Viaţa!

Dar oare unde în altă parte este viaţa, atunci când nu e?

Viaţa e în altă parte atunci când facem parte din diverse sisteme profesionale unde ne facem că; construite iniţial pentru nevoi reale, dar care, între timp, au deviat de la scopul lor, obiectivul principal al acestora devenind supravieţuirea lor, iar nu calitatea şi valoarea pe care ar trebui să le aducă pentru ceilalţi oameni. Viaţa e în munca profesională valoroasă, pentru sine şi pentru ceilalţi, care satisface nevoi reale şi la un nivel calitativ.

Viaţa e în altă parte când alegem să minţim, trădăm, înşelăm în relaţii gândindu-ne că e cea mai bună soluţie pe care o avem. Viaţa e în relaţiile în care oamenii aleg să fie sinceri, să construiască şi să crească împreună.

Viaţa e în altă parte decât în betoanele şi zgomotele oraşelor mari şi e în natură, aproape de pământ, soare, apă, păsări, animale, vegetaţie!

Viaţa e în altă parte decât în şcolile în care copiii învaţă ”munţi” de informaţie pe care în procent mare nu o vor folosi, decât în clasele supraaglomerate în care trebuie să stea nemişcaţi şi fără a scoate prea multe sunete pentru ca profesorul/învăţătorul să se poată auzi. Viaţa e în şcolile în care copilul are limite, dar şi libertăţi, în care are acces la informaţie, dar nu este ”îndopat” cu ea, în care este liber să se exprime, în care respectă şi este respectat, ascultă şi este ascultat!

Viaţa este în altă parte decât în graba, indisponibilitatea şi chiar agresivitatea cu care ne creştem şi educăm câteodată copiii! Viaţa este în zâmbetul bebeluşului la pieptul mamei (nu bunicii!) sale, în mânuţa întinsă cu drag de copil pentru a se simţi în contact şi siguranţă, în dragostea care se revarsă între părinţi şi copii dacă este lăsată să se manifeste.

Viaţa e în altă parte decât în competiţia cu orice preţ şi în orice context! Este în depăşirea constantă a propriilor limite, în evoluţia personală dincolo de standarde şi comparaţii externe!

Viaţa e în altă parte decât în activităţile pe care le prestăm pentru că ”trebuie” şi despre care ştim cu toţii că sunt inutile. Este cu precădere în tot ceea ce facem cu sens, folositor, util!

Viaţa e în altă parte decât în graba cu care trăim! Ea este mai ales în momentele în care ne permitem să ne racordăm la propriile ritmuri!

Viaţa e în altă parte decât în multitudinea de obiecte de care am fost învăţaţi că avem nevoie, la fiecare pas. Căci viaţa se relevă de multe ori în simplitate şi echilibru!

Viaţa e în altă parte decât în jocul constant de orgolii! E mai ales în sinceritatea constantă cu tine, aşa cum eşti, cu bune şi cu rele! Oamenii sunt superfrumoşi atunci când sunt sincer centraţi pe ei!

Viaţa e în altă parte decât în haos, agitaţie, excese! Ea este în liniştea cu tine şi cu alţii!

Viaţa e în altă parte decât în sentimentul că eşti mai bun decât altul! Este mai ales în emoţia pe care o resimţi când constaţi că eşti mai bun decât ieri!

Viaţa e în altă parte decât în critica cu care te ”blagosloveşti” constant! Ea constă în acceptare şi iubire de sine!

Viaţa e în altă parte decât în bârfă, critică, manipulare, competiţie cu orice preţ! Ea este mai ales în comunicarea autentică, constructivă!

Pentru tine, unde în altă parte este viaţa, atunci când nu e? Care este procentul de viaţă şi de neviaţă în ceea ce trăieşti?

P.S. Mulţumesc, M. Kundera pentru cartea al cărei titlu îmi vine în minte în diverse momente ale vieţii!

Retragem avantaje, nu satisfacerea nevoilor


reguliÎn educaţia copiilor fixăm reguli. Pentru ca acestea să fie respectate introducem consecinţele. Ideal este ca ele să fie naturale, adică rezultate din desfăşurarea firească a faptelor sau logice, derivate raţional din nerespectarea regulilor. Dacă copilul nu vrea să se îmbrace gros şi afară e frig, va suporta consecinţa naturală a comportamentului său, adică îi va fi frig (ca o completare, în această situaţie e bine să-i dăm şi o haină mai groasă în rucsăcel şi să şi-o pună când va avea nevoie). Astfel, nu va fi nevoie să introducem alte consecinţe, suplimentare pentru a-l învăţa pe copil să se îmbrace adecvat. Dacă copilul are un comportament distructiv cu obiectele şi regula este ca acestea să nu fie stricate, atunci consecinţa logică este să nu-l mai lăsăm să le folosească până la revizuirea conduitei.

Uneori însă un comportament indezirabil nu poate fi corectat prin consecinţe naturale şi nici cele logice nu sunt uşor de identificat. În această situaţie, ideal ar fi să folosim alte modalităţi pentru a-l ajuta pe copil să conştientizeze comportamentul corect. Realist însă, de multe ori introducem alte consecinţe. Cele indicate, în ordinea efectului lor, sunt retragerea avantajelor. Nu se retrag, nu se împiedică realizarea unor nevoi. Sunt excluse condiţionări de genul:

  • dacă te comporţi …., atunci nu mai primeşti de mâncare
  • dacă te comporţi …., atunci nu mai ieşim afară să te joci
  • dacă te comporţi …., atunci nu îţi mai dau să bei apă
  • dacă te comporţi …., atunci nu te mai iubesc.

Toate condiţionările mai sus-menţionate sunt total contraindicate pentru că satisfacerea nevoilor (de hrană, de apă, de joacă, de dragoste etc.) este absolut necesară pentru o creştere şi dezvoltare armonioase. Ori, când îi interzicem copilului satisfacerea nevoilor, practic îl abuzăm, interferând cu dezvoltarea lui sănătoasă. De asemenea, sunt contraindicate consecinţele care sunt corelate cu formarea unor aspecte importante ale personalităţii: abilităţi, deprinderi, trăsături de caracter. De exemplu, nu alegem o consecinţă de genul ”nu te mai duc la antrenament”, pentru că-l ajutăm să se deresponsabilizeze. În aceeaşi categorie intră şi alegerea unei activităţi care e nevoie să fie asociată cu aspecte pozitive: nu vom spune aşadar, dacă nu respecţi regula, vei aspira în camera ta. Aspiratul, dusul gunoiului, strângerea jucăriilor, ştergerea prafului sunt activităţi pentru care copilul trebuie responsabilizat gradual, corespunzător vârstei lui.

Pentru nerespectarea regulilor, pot fi retrase avantaje (care oricum, din start, trebuie furnizate echilibrat): desenele animate, jocul la calculator, uitatul la televizor etc.

În final, este bine de ştiut că nu trebuie să pedepsim ca o consecinţă a nerespectării unei reguli. Închei cu un citat surprins în dialogul dintre un părinte ”grijuliu” şi o d-na învăţătoare:

Învăţătoarea: ”Nu i-am pedespit!”

Părintele: ”Ba trebuie, altfel nu se poate!”

Eu: ”Cu siguranţă se poate!”

P.S. Dacă eşti un părinte ”grijuliu” vezi, te rog, şi articolele ”În loc să pedepsim copiii, mai bine rezolvăm problemele împreună” şi ”O alternativă viabilă a pedepselor: consecinţele naturale şi logice”.

Dragostea la ”suprafaţă”


dragostea la suprafata ”O iubesc pentru că arată bestial” , ”N-o mai iubesc pentru că s-a îngrăşat” sunt două fraze pe care cu siguranţă le-am auzit cu toţii ca justificare pentru existenţa sau dispariţia unui sentiment profund. Acestea şi altele asemănătoare argumentează existenţa sentimentului de dragoste prin intermediul unor aspecte care ţin de suprafaţă, de imaginea primită prin percepţii. Sigur, aspectul, imaginea sunt importante în atracţia interpersonală, mai ales în primele faze ale acesteia. Dar ”suprafaţa” nu poate susţine pe termen lung un sentiment şi în nici un caz nu-l poate justifica. În ambele situaţii exemplificate mai sus am mari îndoieli legate de iubirea sau neiubirea invocate.

Am o fotografie ataşată interfaţei site-lui meu. O schimb periodic, pentru că apare senzaţia de plictiseală, de saţietate. Deci, periodic am nevoie de alţi stimuli vizuali. Aşa se întâmplă şi cu cei care se ataşează la ”suprafaţă”, au nevoie constant de noi stimulări pentru a-şi menţine sentimentele în ”viaţă”.

Când ne ataşăm ”la suprafaţă”, probabil că e un contact fragil cu sufletul nostru astfel încât fie ne e greu să ne dăm seama ce se întâmplă la un nivel emoţional profund, fie rămânem fixaţi emoţional la un nivel superficial, perceptiv.

Cu toţii suntem emoţionaţi de frumos, sub toate formele lui: natură, obiecte, persoane. Dar emoţiile generate de percepţia frumosului (simplist vorbind, pentru că frumuseţea nu se percepe, ci noi interpretăm, semnificăm ca ”frumos”) trebuie dublate de altele, corespunzătoare unor nevoi mai profunde (de acceptare, de valorizare, de suport, de conexiune, de comunicare, de siguranţă, de realizare de sine etc.) pentru a se putea naşte un sentiment durabil. Dacă emoţiile ”perceptive” nu sunt acompaniate de emoţii mai profunde sau dacă persoana nu sesizează ce se întâmplă în sufletul ei decât cumva la periferia acestuia, ea rămâne cu conştienţa dragostei ”la suprafaţă”. Şi are nevoie sau doar îşi imaginează că trebuie stimulată continuu, de varietate, noutate, intensitate, pentru a rămâne ataşată.

În concluzie, un contact fragil cu propriul suflet are ca şi consecinţe fie atracţii fulgurante, fie iubiri profunde, dar inconştiente în cel mai înalt grad. Prin urmare, o asemenea persoană fie se ataşează rapid, la nivel de imagine, dar îi trece la fel de repede, fie se ataşează emoţional profund, dar habar nu are de aceasta.

Ce ne împiedică să ”auzim”?


auzireÎn comunicare, îl putem auzi pe celălalt dacă ne deschidem către el, dacă ne putem aşeza puţin între paranteze pentru a recepţiona ceea ce vine fără o raportare expresă la propria persoană. Uneori, auzim pentru că suntem atinşi dureros, dar auzim incomplet sau deformat pentru că ceea ce trezeşte sau atinge în noi celălalt obturează claritatea mesajului. Alteori, ceea ce primim sunt doar nişte cuvinte nesudate pentru că mesajul se pierde în aşa măsură în ecoul nostru interior încât e fără semnificaţie ceea ce ajunge la noi.

Felul cum este transmis mesajul influenţează modul cum acesta este recepţionat. Dacă suntem ironizaţi, ridiculizaţi, criticaţi sau devalorizaţi avem tendinţa firească de-a ne apăra. Aşa că ne închidem pentru celălalt şi nu mai auzim ce spune, deşi urechile noastre sunt în bună stare. Pentru că putem fi real deschişi pentru comunicare doar dintr-o zonă de siguranţă, iar dacă interlocutorul ne face să ne simţim altfel prin felul sau prin ceea ce spune, filtrăm sau deformăm sau nu auzim mesajul transmis. E posibil însă ca, cel cu care comunicăm să utilizeze agresivitatea sau devalorizarea sau critica, dar să fim într-o asemenea stare de centrare şi echilibru interior încât să-l putem auzi. Aceasta însă se întâmplă mult mai rar.

Când mesajul verbal este acompaniat de unul nonverbal sau paraverbal contradictoriu, ajungem la comunicarea paradoxală sau double-bind (dublă legătură), ce este confuzivă în cel mai înalt grad pentru că se ”aud” două mesaje opuse.

Când suntem foarte preocupaţi de propria persoană, de interesele proprii sau când nu ni se mai pare important să punem totul la vedere, ceea ce auzim este dublat de multe ori de un dialog lăuntric sabotant pentru o comunicare autentică.

Nediferenţierea dintre ”noi” şi ”eu” împreună cu ”tine”, iluzorie de altfel, conduce la a atribui celuilalt, din propria personalitate, nevoi, interese, valori, caracteristici. Astfel că mesajul auzit al celuilalt se transformă într-o reflexie a propriilor gânduri.

Nesiguranţa interioară, de multe ori neconştientizată, îmbracă hainele rigide ale controlului. Când nevoia de control este crescută nu-l las pe celălalt să vorbească, îl întrerup, îi deformez mesajul prin interpretare, mă apar sau contraatac. Oricum, controlul împiedică auzirea totală şi corectă a mesajelor recepţionate.

Emoţiile puternice interferă cu o capturare fidelă a mesajelor. De exemplu, atunci când resentimentele sunt puternice, devenim surzi pentru mesajele primite. La fel când suntem furioşi, anxioşi, depresivi.

Posibilele adevăruri neplăcute intuite sau imaginate ne fac indisponibili pentru o ascultare reală. Din nevoia de protecţie filtrăm, selectăm, deformăm sau chiar nu auzim bucăţi din mesajele primite.

Vulnerabilităţile personale, născute în istoricul de viaţă, ce pot să nu aibă nici o legătură cu cel cu care comunicăm, dacă sunt trezite în comunicare, voalează mai mult sau mai puţin capacitatea noastră de recepţionare a mesajelor.

În concluzie, putem spune că a auzi psihic ceea ce urechea noastră recepţionează nu este întotdeauna posibil, datorită multiplelor aspecte ce interferă cu primirea reală, în sufletul nostru, a mesajelor din comunicare.

O poveste despre o şcoală frumoasă!


poveste copil fericitMă gândeam că ar fi frumos să scriu ceva frumos despre şcoală. Dar cum nu mă pot minţi, am ales să scriu câteva gânduri despre ce şi cum ar trebui să fie şcoala, pentru a reprezenta exact funcţia ei într-un sistem social, anume aceea de a forma adulţii sănătoşi, armonioşi, echilibraţi ai societăţii respective.

Şcoala ar trebui să ofere aripi, să dezvolte imaginaţia, creativitatea, pentru că orice societate are nevoie de inovaţii, invenţii, creaţii.

La şcoală copiii ar putea merge cu drag, dacă li s-ar asculta nevoile, dacă li s-ar respecta caracteristicile de vârstă şi de personalitate.

La şcoală ar trebui să învăţăm lucruri utile, pentru viaţă, căci noi, să nu uităm, trăim, avem o viaţă în care ne sunt necesare o serie de abilităţi. Stăm mulţi ani la şcoală. N-am putea oare să ne pregătim acolo pentru viaţă?!

La şcoală am putea învăţa să cooperăm, pentru că, deşi suntem destul de mulţi, există încă un loc sub soare pentru fiecare.

La şcoală ne-am putea descoperi unicitatea, complexul de trăsături care ne face unici şi, de asemenea, am putea învăţa să ne valorizăm pe noi, precum şi diferenţele dintre noi. Evident, am deveni mai toleranţi!

Şcoala ne-ar putea oferi o modalitate sănătoasă de-a ne descoperi propriile ritmuri şi de-a ni le respecta, ajutându-ne să ne dezvoltăm unelte cât mai concrete pentru acestea.

La şcoală ar trebui să întâlnim modele, învăţători, educatori, dascăli care să reprezinte şi să formeze adevărate principii şi valori.

Şcoala ar putea fi un loc fascinant în care să ne descoperim, să-i descoperim pe ceilalţi precum şi lumea în întregime.

La şcoală ne-am putea descoperi abilităţile şi dezvolta întreg potenţialul corelat cu acestea. De asemenea, aici ar putea înflori o serie de interese personale.

Şcoala poate să fie un loc al satisfacţiilor: intelectuale, estetice, emoţionale, acţionale.

Şcoala ar trebui să fie un loc în care mergem pentru a deveni mai liberi, mai originali, nu mai uniformi şi închistaţi.

Şcoala ar putea şi ar trebui să fie o prioritate a unei societăţi, dacă acea societate chiar şi-ar dori să se dezvolte.

Şcoala ar putea crea fericire, ajutând la dezvoltarea unor oameni echilibraţi, armonioşi, maturi.

Şcoala ar trebui să ne pregătească pentru interacţiunea cu ceilalţi, pentru că trăim printre oameni şi viaţa înseamnă, pentru noi oamenii, oameni. Cât petrece un adult, zilnic, interacţionând cu alte persoane (vorbind, evident, de o medie)? Câte ore sunt în programele şcolare pentru formarea abilităţilor de comunicare, de gestionare a conflictelor, de cooperare, de negociere?

Mi-a plăcut matematica. În liceu chiar am avut un model de profesor la această materie. Matematica părea fascinantă, la modul real. Dar, eu nu am folosit niciodată, după terminarea liceului, limitele, matricele şi multe altele pe care le-am învăţat la această disciplină.

La şcoală am putea învăţa să gândim, cu mintea noastră. Ar fi mai puţini psihologi, e adevărat, dar mai mulţi oameni sănătoşi psihic şi fizic. E mare lucru să poţi să-ţi foloseşti mintea pentru a gândi, cu propriile idei, nu cu ale altora!

Şi dacă toate acestea ar putea fi realizate, într-o societate reală, calitatea vieţii în acea societate ar fi sigur crescută. Şi povestea se încheie aici! Somn uşor!

Studiu de caz sau Ce se petrece într-un proces de consiliere


consiliere cu copiiCazul despre care va voi povesti aici nu este unul dintre cele mai dificile intalnite in scoala in care lucrez. L-am ales pentru ca am vrut sa prezint ceva ce apartine in totalitate sferei normalului. Pentru ca problemele pe care le ridica cei mai multi dintre elevii unei scoli sunt dificultatile unor copii normali din punct de vedere psihic. Cele care se incadreaza in sfera psihopatologiei exista dar nu sunt majoritare.

Este eleva in clasa a VIII-a si are 14 ani. Locuieste impreuna cu mama, care nu a fost niciodata casatorita. Pe tatal sau nu-l cunoaste. Acesta nu contribuie cu nimic la intretinerea fetei si nici macar nu-l intereseaza existenta acesteia. Venitul realizat de mamă le permite celor doua sa aiba o existenta mai mult decat modesta. Eleva are o sora casatorita in strainatate care le mai ajuta, din cand in cand, financiar. Este sanatoasa fizic, dar a avut in trecut o problema mai dificila la un picior. Relatiile cu mama le descrie ca fiind bune. Pe langa relatia buna cu mama are o prietena “de suflet” in scoala si un grup de prieteni in cartierul sau. Este o persoana sociabila, dornica de prieteni si cu interese comune cu ale celor de varsta ei. Are rezultate medii la invatatura.

 Aceasta eleva a fost printre primii din scoala care au venit in cabinetul meu. Problemele pe care le punea in discutie, de fiecare data, erau de ordin decizional: “Ce sa fac in situatia X?”. Chiar aceasta dificultate de-a lua decizii, corelata cu situatia ei familiala, ne permite sa facem o interpretare despre structura de personalitate a elevei, stiut fiind faptul ca un studiu de caz inglobeaza fapte obiective si interpretari. Interpretarile, in virtutea naturii lor, nu au cum sa fie total obiective. Insa e o cerinta stiintifica sa incercam sa le facem sa fie cat mai obiective. Asa ca va voi spune mai multe despre rezultatele obtinute de ea la diversele chestionare aplicate in prima sedinta de consiliere cand s-a realizat anamneza acestui caz, lasand mai tarziu interpretarile care nu au cum sa lipseasca. Din testul copacului si cel al fetei reiese ca este normala, usor anxioasa, dependenta de parerile celorlalti, submisiva si cu o imagine de sine destul de nefavorabila. Nu are incredere in sine. Are complexe de inferioritate atat fizice, cat si psihice, adica se simte urata si proasta. Din discutia avuta cu ea in prima sedinta a reiesit ca cei din clasa ei nu o agreeaza prea tare, ci dimpotriva o depreciaza constant: “isi bat joc de mine, spune ea “.

Felul in care ceilalti se raporteaza la noi are legatura cu mai multi factori. O sa discut aici doar pe cel cu cea mai mare importanta pentru eleva in cauza si anume imaginea pe care ceilalti si-o fac despre noi care depinde, intr-o mare masura, de felul cum ne comportam. Si fiecare dintre noi incearca sa fie in armonie cu sine, adica cu imaginea pe care o are despre sine (nu intereseaza acum ce se intampla atunci cand apare disonanta). Prin urmare, eleva in cauza, depreciindu-se constant, nu facea decat “sa transmita” celorlalti modalitatea de raportare la ea. Era ca si cand ar fi spus: “Nu sunt inteligentă şi nici deşteaptă, deci tratati-ma ca atare!”.

In consiliere se poate vorbi de problema cu care clientul vine la cabinet, care poate fi adevarata problema a acestuia sau ea poate sa mascheze altele, care sunt cauzele a ceea ce clientul vrea sa rezolve in viata sa. In cazul nostru, incapacitatea de-a lua decizii in diferite situatii are o mare legatura cu structura sa de personalitate. De aceea eu am formulat obiectivele acestui caz de consiliere asfel:

  • dobandirea unei imagini favorabile despre sine
  • cresterea increderii in sine
  • cresterea asertivitatii personale
  • insusirea abilitatii de-a lua decizii in conformitate cu propriile interese.

Metodele de care m-am folosit au fost de provenienta diferita: am utilizat exercitii metaforice pentru ca eleva sa ia contact cu resursele personale si pentru a o ajuta sa se confrunte cu diverse obstacole si sa le depaseasca; am folosit tehnici de natura comportamentala pentru a o invata sa ia decizii corecte; am utilizat jocul de rol, precum si relaxarea asociata cu comenzi directe de restructurare a imaginii de sine in sensul pozitivarii si cresterii increderii in propria persoana.

Consilierea acestui caz s-a desfasurat pe parcursul a 10 sedinte. Apoi am intrerupt desfasurarea saptamanala a acestora, urmand ca ea sa revina in cabinet atunci cand considera ca nu se poate descurca, chiar cu ceea ce a invatat despre sine in cabinet. Incheierea consilierii am realizat-o atunci cand a facut dovada, prin cele spuse de sine, ca se simte mai bine in corpul sau, ca a inceput sa aiba o serie de initiative, ca este capabila sa ia decizii care sa o multumeasca, ca are un pic mai multa incredere in sine si ca a invatat sa fie mai asertiva cu colegii ei.

 P.S. Acest studiu de caz este scris acum mai bine de 10 ani şi pe atunci nu foloseam  diacritice. El nu a fost publicat niciodată şi respectă în totalitate normele de confidenţialitate (datele de identificare despre această elevă sunt chiar uşor modificate pentru a nu putea fi recunoscută).

Public acest articol pentru a oferi celor care nu sunt de specialitate o mostră (chiar dacă cam învechită, din vremurile de început ale consilierii, pentru mine) a ceea ce se întâmplă într-un cabinet de consiliere (psihologică, şcolară).

Pastile motivaţionale. Puterea din noi!


puterea din noiAdânc, în interiorul nostru, avem multă forţă! Fiecare dintre noi! Interacţionăm cu ceilalţi de multe ori la suprafaţă, la nivel de înveliş social, orgoliu, furie, enervare, frustrare, mici bucurii, astfel încât am ajuns să ne identificăm cu aceste straturi oarecum superficiale ale sufletului nostru!

Accesând forţa dinlăuntrul nostru putem trăi mai cu sens, putem avea curajul de a ne arăta aşa cum suntem şi de a transpune visele în realitate. Iar aceasta se poate face prin mai multe modalităţi:

  • Clarificarea: ca să trăim cu sens e nevoie să ştim ce vrem, ce ne dorim.
  • Împăcarea cu noi înşine: înseamnă cunoaşterea şi acceptarea părţilor mai puţin plăcute sau agreate din noi înşine.
  • Fiinţarea: de multe ori suntem în funcţie de imaginea pe care o avem despre noi – gândim, simţim, acţionăm în consonanţă cu imaginea de sine; a fiinţa înseamnă a fi în momentul prezent, cu senzaţiile, percepţiile, gândurile, emoţiile nefiltrate de concepţia despre noi.
  • Centarea pe sine: presupune o atenţie constantă către interiorul nostru, către aspectele esenţiale ale personalităţii noastre.
  • Iubirea nonposesivă şi exersarea iertării: omul liber este mai puţin condiţionabil şi mai puţin condiţionant; el devine mai puternic pentru că nu-şi risipeşte energia în ”frecuşuri” interpersonale. Atât iubirea, cât şi ura ne leagă, ne iau din libertate: iubirea, când e posesivă, iar ura, întotdeauna. De aceea, pentru a ne păstra forţa internă e important să ne cultivăm capacitatea de a iubi cât mai nonposesiv şi pe cea de a ierta.

Iubirea nonposesivă este o iubire liberă, în care riscul de-a fi dezamăgit este minim, la fel şi acela de-a fi respins, căci nu poate fi respins cineva care nu are nici o aşteptare. De asemenea, când iertăm ne ridicăm deasupra orgoliilor personale, ne eliberăm de dependenţa negativă născută din furie şi ură şi devenim mai liberi, deci, mai puternici.

Pastile motivaţionale. Gândul de dimineaţă


gand dimineta

Cu ce gânduri te trezeşti dimineaţa:

”Of, o nouă zi!”,
”Ce multe treburi am de realizat astăzi!”,
”Iar trebuie să merg la serviciu!”,
”N-am chef de nimic azi!”

sau

”Ce frumos e afară!”,
”De-abia aştept să mă apuc de treabă!”,
”Azi o să învăţ ceva nou!”,
”Ce mă bucur că o să am timp de citit!”,
”Bună dimineaţa, soare!”,
”Ce frumos, o nouă zi din viaţă!”?

Fii atent care-ţi sunt gândurile care-ţi vin în minte imediat ce deschizi ochii! Notează-le eventual. Vezi apoi care este coloratura lor: e deprimantă, descurajantă, exprimă oboseală şi lehamite sau sunt vesele, încurajatoare, motivante!

Dacă gândul de dimineaţă îţi arată că temperatura emoţiilor tale e predominant negativă, e semn că e nevoie să schimbi ceva: la tine, la viaţa pe care o trăieşti sau care te trăieşte!

Poţi să începi cu un exerciţiu foarte simplu şi accesibil de autocunoaştere. Scrie pe o foaie de hârtie ce ţi-ai dori să se întâmple în viaţa ta în următoarea perioadă. Visează, te rog, fără nici o restricţie: dacă ai şti că tot ceea ce vrei se poate obţine, ce ţi-ai propune să faci cu viaţa ta? Ai pleca într-o călătorie în jurul lumii? Ţi-ai da demisia de la job? Ai cumpăra toate cărţile pe care vrei să le citeşti şi ai pleca într-un loc liniştitor ca să le citeşti? Ţi-ai achiziţiona un milion de lucruri? Te-ai juca mai mult cu copilul tău? Te-ai întâlni cu toţi prietenii, pe care nu i-ai mai văzut de ceva vreme?… Ce ai face?!

Apoi, citeşte lista pe care ai alcătuit-o şi vezi ce poţi introduce în viaţa ta, la modul realist, din tot ce ai scris acolo. Poate nu vei putea călători în jurul lumii, dar o mică călătorie la munte (chiar şi de câteva ore) cred că poţi încerca să introduci în programul tău!

Găseşte în fiecare zi ceva frumos sau interesant pe care să-l faci pentru tine! Ca să poţi să-ţi spui, la gîndul de dimineaţă: ”Ce bine, azi e ziua aceea în care… !”. Şi viaţa ta va fi cu siguranţă şi mai frumoasă şi mai a ta!

Să exersăm recunoaşterea emoţiilor!


recunoasterea emotiilorFoarte des avem tendinţa să nu recunoaştem ceea ce simt ceilalţi, să le negăm emoţiile, să le spunem chiar că nu e în ordine să simtă într-un fel sau altul.

Emoţiile sunt individuale, ele reprezintă un rezultat la interacţiunii dintre o anumită persoană şi o anumită situaţie. Două persoane diferite înseamnă, de multe ori, două reacţii emoţionale diferite. Ceea ce presupune că ceea ce simt eu în anumită situaţie s-ar putea să nu se potrivească cu ceea ce trăieşte un altul. Şi invers.

A nu recunoaşte emoţiile copiilor reprezintă deseori o modalitate utilizată de părinţi sau alţi adulţi pentru a le stopa acestora durerea, tristeţea, enervarea şi uneori chiar crizele de furie. Aceasta are însă rezultate exact contrare pentru că, un copil căruia i se neagă emoţia, va simţi nevoia să o amplifice din dorinţa firească de validare şi recunoaştere. Cu toţii am auzit fraza, binevoitoare în fond, “Taci, nu mai plânge, că nu doare aşa tare!” precum şi răspunsul copilului, normal în asemenea situaţie: “Ba mă doare!” (urmat de ţipetele de rigoare!).

Spuneam şi în articolul despre anxietate şi atacurile de panică, precum şi în cel despre trăirile afective că, emoţiile noastre, având un mesaj de transmis îşi păstrează intensitatea şi chiar şi-o amplifică dacă le ignorăm şi scad ca putere dacă sunt recunoscute de către noi şi de către ceilalţi.

Atunci când ne recunoaştem emoţiile proprii:
  • ne respectăm nevoile proprii;
  • suntem în contact cu o parte importantă din propria persoană;
  • suntem mai unitari şi mai armonioşi;
  • devenim mai adaptabili.
Când recunoaştem emoţiile unei alte persoane:
  • respectăm acea persoană, cu nevoile proprii;
  • o validăm, adică îi transmitem mesajul: „E în ordine aşa cum eşti!”;
  • o acceptăm;
  • putem construi o relaţie mai bună cu aceasta.
Cum recunoaştem emoţiile?
  • ascultându-l pe celălalt
  • empatizând
  • nespunând: “Nu e bine ceea ce simţi!” sau “N-ar trebui să simţi aşa ceva!”
  • având o atitudine de acceptare.

Procesul de recunoaştere a emoţiilor, personale şi ale celorlalţi, reprezintă de fapt o adevărată piatră de temelie pentru o lume mai tolerantă, în care să dezvoltăm relaţii interpersonale mai armonioase.

Câteva modalităţi de-a reduce anxietatea şi atacurile de panică


anxietate 1Anxietatea este definită ştiinţific ca o frică generalizată, fără obiect precis, care se constituie ca fundal pentru celelalte trăiri afective. Despre anxietate putem discuta din perspectiva unei trăsături de personalitate, care defineşte anumite persoane, acestea fiind caracterizate prin temeri, prudenţă, precauţii multiple şi ca tulburare psihică apărută pe fundamentul unei personalităţi nu neapărat anxioase, un fel de boală (deşi termenul a ieşit din uz) psihică, problemă, disfuncţionalitate apărută la un moment dat.

Atacurile de panică se constituie în vârfuri de tensiune psihică şi anxietate ce sunt însoţite de o multitudine de simptome fizice şi psihice: ameţeală, transpiraţie, senzaţia de sufocare sau de leşin, tahicardie, frica de moarte, de-a înnebuni, de-a pierde controlul etc. Ele se nasc prin urmare pe un fond de anxietate, căci nu există atac de panică fără anxietate (în schimb anxietate fără atacuri de panică, da). Acestea sunt trăite foarte intens şi chiar incapacitant, în anumite situaţii. Atacul de panică propriu zis este urmat de o perioadă post-criză, când organismul îşi recapătă funcţionarea normală treptat, pe un fundal de anxietate care descreşte în intensitate.

Ce putem face pentru a scădea intensitatea anxietăţii şi a atacurilor de panică şi a reduce frecvenţa sau chiar a elimina atacurile de panică? Voi enumera mai jos mai multe modalităţi, cu specificaţia că ele au efect dacă sunt realizate sistematic (iar sistematic poate chiar să însemne zi de zi timp de câteva luni).

1. Odihna: un sistem nervos odihnit este mai puţin excitabil şi, prin urmare, persoana are mai multă stabilitate neurovegetativă iar atacurile de panică pot apărea cu o frecvenţă mai mică. Somnul suficient are, în medie, o durată între 7-8 ore pentru adulţi.

2. Relaxarea: se poate obţine prin intermediul activităţilor relaxante sau prin tehnici specifice de relaxare. Principiile tehnicii de relaxare sunt relativ simple, ceea ce face ca această tehnică să poată fi realizată fără nici un efect secundar de către orice persoană la ea acasă, nefiind necesară îndrumarea de specialitate. Anume, în poziţie şezând sau culcat (dacă se poate se recomandă poziţia culcat, pentru că putem destinde muşchii mai bine) se relaxează progresiv toate grupele musculare, începând de obicei de la picioare la cap. Pentru a şti când un muşchi este relaxat putem încorda şi relaxa progresiv muşchii; după câteva încordări şi relaxări vom avea reprezentarea kinestezică a relaxării musculare. După ce am relaxat progresiv toate grupele musculare (timp de 10-15 minute), ne putem spune diverse fraze liniştitoare, formulate pozitiv, pentru că subconştientul nostru nu ia în calcul negaţiile, ca de exemplu: ”Sunt din ce în ce mai relaxat, mă simt din ce în ce mai bine”. Această fază, a frazelor, comenzilor adresate subconştientului nu este neapărat necesară, e suficient să fim perseverenţi în a ne relaxa muscular. Cercetările confirmă cu certitudine corelaţia pozitivă între tehnica relaxării şi scăderea anxietăţii.

3. Sportul reprezintă o modalitate excelentă de-a drena tensiunea fizică şi psihică. Orice sport este benefic: alergatul, căţăratul pe munte, gimnastica etc. Este necesar însă să-l practicăm constant pentru reale rezultate în reducerea anxietăţii şi a atacurilor de panică.

4. Prioritizarea activităţilor: supraîncărcarea ne creşte nivelul tensiunii psihice. Deci, e necesar să ne luăm timp să ne gândim la ce avem de făcut, să ne ierarhizăm sarcinile şi să ne construim un orar realist pentru îndeplinirea acestora. Apoi, să ne apucăm de lucru, căci amânarea naşte tensiune psihică şi ea.

5. Atacurile de panică sunt o imagine condensată a pierderii controlului în plan psihic. De fapt, ele se şi suprapun uneori peste perioade de viaţă foarte stresante, dominate de evenimente asupra cărora simţim că nu avem control.

A ne lupta cu atacurile de panică nu conduce decât la o accentuare a acestora. O tehnică foarte simplă şi eficientă constă în a le accepta realitatea, aşa cum este ea percepută şi trăită în plan intern (poate fi şi ceva terifiant) şi, în acelaşi timp, a observa că nu există motive reale externe pentru emoţiile simţite. De exemplu, se poate spune ceva de genul: ”Mă simt foarte rău, mi-e frică că o să leşin, îmi bate inima foarte pare, am senzaţia că mă sufoc ŞI (niciodată ”dar”) în realitate nu există nimic ameninţător.” Această tehnică a recunoaşterii ambelor realităţi, cea internă şi cea externă, fiecare cu particularităţile ei specifice are rolul de-a reduce intensitatea anxietăţii resimţite, prin efectul de contagiune, am putem spune. (Vezi şi articolul ”Tehnică de reducere a anxietăţii în atacurile de panică”).

6. Descărcarea furiei. În plan psihic, atacurile de panică sunt rezultatul unui amalgam de sentimente reţinute, printre acestea furia ocupând un loc dominant. A găsi modalităţi de-a exprima furia conţinută reprezintă un pas major în direcţia vindecării de atacurile de panică. Cum ne putem exprima furia? Prin varii modalităţi:

  • exprimând ceea ce simţim prin desene, modelaje, colaje;
  • vorbind cu persoana care ne-a înfuriat, direct sau prin intermediul imaginaţiei; o variantă de mijloc este a ne imagina că persoana care ne-a înfuriat este în faţa noastră, pe un scaun, iar noi să-i vorbim acesteia (aceasta este binecunoscuta tehnică a scaunului gol utilizată în psihoterapie; nu este nevoie să fim la psiholog pentru a ne confrunta cu persoana faţă de care simţim multă furie, deşi, dacă putem să facem aceasta, ar fi foarte bine); după ce exprimăm ceea ce simţim putem să trecem şi pe celălalt scaun pentru a da glas celeilalte persoane (e recomandat însă să nu ne grăbim şi să ne lăsăm timp pentru a exprima tot ceea ce simţim);
  • scriind
  • bătând covoare şi vorbind în gând cu sursele furiei noastre.

Persoanele care au deja atacuri de panică conţin multă furie. Uneori nici nu sunt conştiente de ea, cu atât mai puţin de sursa acesteia (şi din motivul că acestea aparţin tipologiei centrate pe celălalt, atente la alţii, salvându-i sau ajutându-i excesiv). Pentru a intra în contact cu propria furie e nevoie de timp, răbdare, toleranţă faţă de ceea ce ar putea să iasă la iveală. Şi de întrebarea constantă: ”Oare ce mă supără?” Odată identificată furia e nevoie să ne lăsăm iarăşi timp, mult timp pentru exprimarea acesteia: poate dura zile, săptămâni sau chiar luni.

Intensitatea atacurilor de panică corelează cu cea a furiei reprimate. Exprimând-o, sistemul psihic şi sistemul nervos deopotrivă nu vor mai avea o ”temperatură de fierbere”, iar atacurile de panică se vor reduce atât ca frecvenţă, cât şi ca tărie.

7. Nu-i putem controla pe ceilalţi şi nici unele evenimente din exterior. Dar putem controla şi influenţa felul în care ne raportăm la acestea. Schimbarea focusării de pe controlul exterior pe cel interior contribuie la reducerea anxietăţii, din simplul motiv că ne readuce în control. Asupra noastră, singurul posibil. De altfel, persoanele anxioase sunt mai degrabă persoane cu focusare externă, vrând să dobândescă controlul asupra exteriorului, imaginându-şi probabil că e singurul realizabil.

Cum putem schimba focusul? Simplu, schimbându-l. Adică, când constatăm că suntem atenţi la ceva din afara noastră ne putem focaliza asupra a ceea ce trăim în interior în contact cu evenimentul respectiv extern. ”Ce gândesc acum? Ce simt?” sunt întrebări necesare investigării interiorului nostru.

8. Anxietatea şi atacurile de panică sunt derivate uneori din conflicte psihice pe care le conţinem, dar nu le conştientizăm. A fi atenţi la factorii declanşatori ar putea reprezenta un mijloc de a putea intra în contact cu conflictele intrapsihice. De asemenea, a ne gândi la ce ar gândi persoanele semnificative pentru noi legat de aspecte care ne preocupă, ar fi o altă resursă importantă pentru identificarea conflictelor pe care le conţinem.

Conflictele conştientizate nu sunt rezolvate. Urmează travaliul găsirii unei soluţii care să integreze aspecte din fiecare parte conflictuală, într-un mix convenabil şi confortabil psihic pentru propria persoană.

9. Reducem anxietatea dacă începem să facem, în ritmul nostru, lucrurile de care ne e frică. Încetul cu încetul vom vedea că de multe ori realitatea este mult mai paşnică decât reprezentările noastre despre ea.

10. Cultivarea atitudinii de recunoştinţă conduce la reducerea tensiunilor psihice, căci ne ajută să înţelegem plusurile din viaţa noastră.

11. Atacul de panică nu conduce la moarte şi nici nu este atât de vizibil în exterior precum ne imaginăm. Deci, relaxaţi-vă, în afară de faptul că poate fi extrem de neplăcut el nici nu vă pune într-un pericol iminent, nici nu vă expune atît de mult!

Gândiţi-vă la toate aceste modalităţi, vedeţi ce vi s-ar potrivi şi începeţi să le puneţi în practică. Realizate cu perseverenţă, repet, chiar au succes!

Cuplurile co-cuib/cuplurile mono-cuib


pasari in cuibPăsările, după ce îşi găsesc un partener, îţi fac un cuib. Numai al lor, pentru ele şi puii lor. La oameni, se mai întâmplă ca noile cupluri să mai locuiască şi prin ”cuiburile” altora (părinţii lui sau ai ei, de obicei).

Ce se întâmplă când se amestecă cuiburile? Cei din cuplurile co-cuib, sau cei care trăiesc prin spaţiile altora, se pot confrunta cu următoarele aspecte:

  • Există riscul să fie trataţi ca nişte copii, ceea ce conduce la infantilizare şi deresponsabilizare, deopotrivă. Această abordare infantilizantă are ca efect şi dezerotizarea relaţiei de cuplu, căci doi oameni abordaţi ca nişte copii nu pot avea o relaţie erotică adultă, ci mai degrabă una care seamănă cu fratria. Infantilizarea partenerilor din cuplul mai tânăr vine la pachet şi cu deparentalizarea lor, căci unde s-a mai văzut ca nişte copii să crească alţi copii! Prin urmare, persoanele din cuplul co-cuib sunt împiedicate, de multe ori, să se dezvolte ca adulte, să fie responsabile, să aibă o viaţă erotică satisfăcătoare şi să-şi asume rolurile de părinţi.
  • Conflictele sunt mai numeroase decât în cuplurile monocuib, fie şi numai din motivul coexistenţei, în acelaşi spaţiu, a mai multe persoane adulte diferite, cu concepţii de viaţă, valori, norme şi reguli care pot să fie lejer divergente. Nu mai punem la socoteală faptul că părinţii unuia sau altuia dintre cei doi nu au cum să asiste neutri la interacţiunea acestora!
  • Chiar dacă persoanele din cuplul mai în vârstă sunt rude foarte apropiate ale unuia sau altuia din cuplul mai tânăr, ele sunt străine cuplului respectiv (în sensul că aparţin exteriorului acestuia), aşa că cei doi co-cuib vor fi obligaţi să aibă mai puţină dezinvoltură comportamentală şi intimitate comparativ cu cuplurile monocuib.
  • Chiar dacă părinţii vor fi foarte discreţi şi vor respecta limitele noului cuplu, o doză de infantilizare tot va apărea la persoanele tinere, din simplul motiv că în preajma părinţilor devenim oricum puţin copii!
  • Partenerii unui cuplu au nevoie să se acomodeze unul la celălalt, să-şi găsească ritmurile proprii, adică modalităţile specifice (şi unice de altfel) de interacţiune în multe arii importante ale vieţii în cuplu: comunicare, conflicte, decizii, sexualitate, creşterea şi educaţia copiilor, treburile casnice, petrecerea timpului liber, interesele proprii etc. Pentru a se putea realiza aceasta e nevoie ca cei doi să poată comunica, interacţiona firesc şi liber într-un spaţiu numai al lor. Deci, cuplurile co-cuib vor avea dificultăţi în a-şi găsi identitatea proprie, în care să se îmbine satisfăcător pentru fiecare din cuplu identităţile celor doi.
  • Cuplul mai nou format nu are de obicei suficientă autonomie şi soliditate ca să poată să reziste fără daune majore, influenţelor dezorganizatoare venite de la celelalte persoane din acelaşi spaţiu. Prin urmare, putem asista uneori la un amestec al celor două cupluri, rezultând unul singur, în care rolurile iniţiale de cuplu să fie profund denaturate, în ambele cupluri.

În concluzie, un cuplu are nevoie de un spaţiu al său propriu ca să crească, să se dezvolte, să devină puternic. Deci, dacă doriţi să vă daţi şanse reale relaţiei de cuplu, căutaţi-vă un spaţiu propriu, mono-cuib!

Agresivitatea din noi şi din vieţile noastre


agresivitateMeditam de curând la câtă agresivitate e în lumea noastră: şi în cea a adulţilor, şi în cea a copiilor. Oamenii sunt extrem de reactivi: simt nevoia să critice, să evidenţieze punctele slabe, să iasă în evidenţă prin contraargumente, să bârfească, uneori să jignească şi chiar să sară la bătaie. Când stăm la coadă suntem vigilenţi să nu ne-o ia cineva înainte (pe drept cuvânt de altfel pentru că sunt destui disponibili pentru a face asta), când prezentăm o idee sunt 20 care au contraargumente, unii părinţi sunt dispuşi să se bată pe un leagăn, la serviciu se găseşte câte un coleg care să-şi ”analizeze” colegii în biroul şefului, lovim copiii şi ei lovesc ceilalţi copii la rândul lor etc. Şi gândindu-mă aşa am avut o revelaţie: suntem foarte vulnerabili. O să spuneţi, probabil: ”ce mare revelaţie!” I-am dat această denumire pentru că am simţit această idee, nu numai am gândit-o, am rezonat profund cu ea. Da, suntem tot timpul dacă nu în poziţie de luptă, măcar pregătiţi pentru ea, pentru că avem un mare grad de nesiguranţă atât în vieţile noastre, cât şi în tot ceea ce ţine de noi, de personalitatea noastră, de încrederea şi stima de sine. Trăim într-o ţară unde, aparent (doar aparent) sunt resurse puţine sau sunt atât de prost gestionate încât grija zilei de mâine pare cuvântul la ordinea zilei pentru mulţi, foarte mulţi români. Apoi, deşi sunt multe cursuri, traininguri, conferinţe de dezvoltare personală, cei mai mulţi încă nu am atins un nivel al încrederii în sine necesar şi suficient centrării în primul rând pe ceea ce suntem noi, pe abilităţile noastre, pe valoarea noastră.

Suntem atât de nesiguri pe propria valoare încât folosim predominant paternuri comportamentale agresive derivate din cele ancestrale. Mă uit la oameni şi sesizez că sunt tot timpul atât pregătiţi ”să muşte”, dar şi să fie ”muşcaţi”. Aşa cum adulţii păstrează în comportamentul lor structuri construite în copilărie, tot aşa, în spaţiul nostru cultural, ne raportăm în mare măsură unii la alţii prin prisma comportamentelor din copilăria speciei noastre. Deşi vremurile s-au schimbat şi nu mai suntem în pericol de moarte cum ieşim în pădure (citeşte societate!).

Ne consumăm multă energie în lupte cu miză mică, cooperăm puţin, ne luptăm mult. De exemplu, cercetările arată că mediul şcolar cunoaşte, în general, o organizare competitivă şi că elevii lucrează în condiţii de cooperare numai 4,6 % din timpul pe care îl petrec în clasă.

În lumea copiilor e multă agresivitate şi nu e de mirare, de vreme ce modelele sunt de aşa natură!

Ce e de făcut? Mă gândesc că o variantă accesibilă ar fi întărirea puterii personale, ce derivă din autocunoaştere realistă şi valorificarea ulterioară a calităţilor proprii. Exerciţiile de meditaţie ce conduc la conştientizarea forţei inerente fiecărei fiinţe pot fi de asemenea folositoare. Ceea ce ne întăreşte este de asemenea şi ceea ce ne îmbogăţeşte lăuntric. Interesele, hobby-urile, sportul ne ajută să ne clădim o imagine pozitivă, sănătoasă despre noi înşine. Nu vreau să închei fără îndemnul de-a vă conştientiza propria unicitate, ce vine la pachet cu o valoare ce nu o veţi regăsi nicăieri în aceeaşi formă şi expresie. Existenţa e suficient de cuprinzătoare încât să avem loc cu toţii!

Pixul/rujul


pixrujul

Îmi notam ceva pe o foaie de hârtie în timp ce eram cu fetiţa mea în parc. În faţa mea, o fetiţă mică-mititică (avea cel mult un an şi un pic), cu ochi zglobii-inteligenţi, se îndrepta spre mine, fixându-mă cu privirea. S-a apropiat şi a întins mânuţa ca şi cum mi-ar arăta ceva. Aşa am tradus semnificaţia gestului ei. Dar nu, ea îmi cerea ceva. Voia creionul cu care scriam eu. Am fost atentă la reacţiile părinţilor ei care o urmăreau îndeaproape şi, nesesizând vreo interdicţie în această direcţie, i l-am întins. L-a luat cu mare plăcere şi a vrut să scrie şi ea. Numai că ţinea creionul invers şi pe foaie nu rămânea nici o urmă. Am vrut s-o ajut să scrie, explicându-i că e nevoie să ţină creionul altfel, doar că era prea fascinată de el ca să slăbească strânsoarea pentru a-l poziţiona corect. A mai făcut câteva încercări nereuşite şi apoi, spăşită, mi l-a întins. Moment în care mama i-a spus, spre marea mea surprindere: ”Aş fi preferat să alegi un ruj ceva, nu un pix!”. M-a surprins şi surprinderea mea şi am încercat să mi-o explic. Pentru mine pixul, creionul, ca simboluri, sunt importante. De asemenea şi pentru mulţi părinţi cu care am interacţionat sau doar i-am auzit vorbind. Discutând despre grădiniţe, şcoli, facultăţi aceştia se declarau adepţii unei educaţii de calitate. Pănă la această mămică nu am asistat la o directivă atât de clară pro-ruj şi contra pix. Şi la o vârstă atât de mică!

M-am gândit într-o fracţiune de secundă dacă să zic ceva. Am ales să nu, pentru că, pe de o parte, nu mi s-a adresat mie şi, pe de altă parte, nu cred că ar fi avut vreun efect asupra ei (oricum, nu unul pozitiv) replica mea. În aceeaşi ordine de idei, consider că valorile pe care părinţii vor să le transmită copiilor sunt responsabilitatea acestora.

Nu m-am putut opri însă să mă gândesc ce o face pe o mamă să-i spună ceva de genul acesta fiicei ei de nici un an jumătate. Să vedem:

  • Rujul = imagine. Trăim într-o societate a imaginii într-adevăr, iar uneori imaginea e tot ce luăm în calcul. Mâncăm legume şi fructe ”imagini”, vedem personaje ”imagini” la televizor, publicitatea ne învaţă tot mai mult că imaginea contează. Însă imaginea fără esenţă cred (sau sper eu) că nu are viaţă lungă. Ce poate face o fată/femeie doar imagine în afară de-a găsi pe cineva care s-o întreţină?! Chiar şi în profesiile unde imaginea contează, nu supravieţuieşti mult dacă nu dispui şi de ceva abilităţi!
  • Pixul= şcoală, cunoaştere, intelectuali. Ce există în conştientul nostru colectiv legat de acestea, adică ce gândesc cei mai mulţi dintre noi despre aspectele enumerate? Recunoasc că nu ştiu, adică nu am citit în ultima vreme rezultatele unor cercetări psihosociologice legate de valorile poporului român (nu ştiu nici dacă s-a realizat vreo cercetare de genul acesta în ultima perioada). Aleg să nu iau ca reper ceea ce se întâmplă prin presă, pentru că acolo găsim mai ales valorile care se doresc a fi formate acestui popor. Poate chiar s-a şi reuşit. Nu ştiu.

Ce e sănătos să le transmitem copiilor? Cred că nu putem evita imaginea, dar de ea trebuie să ne ocupăm după ce i-am susţinut să construiască ceva valoros în interiorul lor.

P.S. Dvs. ce valoare transmiteţi copiilor? Pixul sau rujul? Sau ambele?