Păsările, după ce îşi găsesc un partener, îţi fac un cuib. Numai al lor, pentru ele şi puii lor. La oameni, se mai întâmplă ca noile cupluri să mai locuiască şi prin ”cuiburile” altora (părinţii lui sau ai ei, de obicei).

Ce se întâmplă când se amestecă cuiburile? Cei din cuplurile co-cuib, sau cei care trăiesc prin spaţiile altora, se pot confrunta cu următoarele aspecte:

• Există riscul să fie trataţi ca nişte copii, ceea ce conduce la infantilizare şi deresponsabilizare, deopotrivă. Această abordare infantilizantă are ca efect şi dezerotizarea relaţiei de cuplu, căci doi oameni abordaţi ca nişte copii nu pot avea o relaţie erotică adultă, ci mai degrabă una care seamănă cu fratria. Infantilizarea partenerilor din cuplul mai tânăr vine la pachet şi cu deparentalizarea lor, căci unde s-a mai văzut ca nişte copii să crească alţi copii! Prin urmare, persoanele din cuplul co-cuib sunt împiedicate, de multe ori, să se dezvolte ca adulte, să fie responsabile, să aibă o viaţă erotică satisfăcătoare şi să-şi asume rolurile de părinţi.
• Conflictele sunt mai numeroase decât în cuplurile monocuib, fie şi numai din motivul coexistenţei, în acelaşi spaţiu, a mai multe persoane adulte diferite, cu concepţii de viaţă, valori, norme şi reguli care pot să fie lejer divergente. Nu mai punem la socoteală faptul că părinţii unuia sau altuia dintre cei doi nu au cum să asiste neutri la interacţiunea acestora!
• Chiar dacă persoanele din cuplul mai în vârstă sunt rude foarte apropiate ale unuia sau altuia din cuplul mai tânăr, ele sunt străine cuplului respectiv (în sensul că aparţin exteriorului acestuia), aşa că cei doi co-cuib vor fi obligaţi să aibă mai puţină dezinvoltură comportamentală şi intimitate comparativ cu cuplurile monocuib.
• Chiar dacă părinţii vor fi foarte discreţi şi vor respecta limitele noului cuplu, o doză de infantilizare tot va apărea la persoanele tinere, din simplul motiv că în preajma părinţilor devenim oricum puţin copii!
• Partenerii unui cuplu au nevoie să se acomodeze unul la celălalt, să-şi găsească ritmurile proprii, adică modalităţile specifice (şi unice de altfel) de interacţiune în multe arii importante ale vieţii în cuplu: comunicare, conflicte, decizii, sexualitate, creşterea şi educaţia copiilor, treburile casnice, petrecerea timpului liber, interesele proprii etc. Pentru a se putea realiza aceasta e nevoie ca cei doi să poată comunica, interacţiona firesc şi liber într-un spaţiu numai al lor. Deci, cuplurile co-cuib vor avea dificultăţi în a-şi găsi identitatea proprie, în care să se îmbine satisfăcător pentru fiecare din cuplu identităţile celor doi.
• Cuplul mai nou format nu are de obicei suficientă autonomie şi soliditate ca să poată să reziste fără daune majore, influenţelor dezorganizatoare venite de la celelalte persoane din acelaşi spaţiu. Prin urmare, putem asista uneori la un amestec al celor două cupluri, rezultând unul singur, în care rolurile iniţiale de cuplu să fie profund denaturate, în ambele cupluri.

În concluzie, un cuplu are nevoie de un spaţiu al său propriu ca să crească, să se dezvolte, să devină puternic. Deci, dacă doriţi să vă daţi şanse reale relaţiei de cuplu, căutaţi-vă un spaţiu propriu, mono-cuib!