Cicluri distructive în cuplu. Ciclul dominare-supunere


dominare supunereDinamica urmărire-distanţare se baza pe decalajul existent între intensitatea nevoii de intimitate la cei doi parteneri de cuplu. În ciclul dominare-supunere nevoia care stă la baza acestei interacţiuni este cea de putere, de control, de dominare.

Nevoia de putere este specifică fiecărui individ uman. Există însă diferenţe între cât de intens este resimţită aceasta de către fiecare persoană. Într-un cuplu, când unul dintre parteneri are o nevoie de putere crescută, va tinde să ia cât mai multe decizii şi să impună regulile şi normele de funcţionare în acest sistem. Pentru celălalt, cel care simte nevoia să controleze şi să domine mai puţin, la început poate fi chiar relaxant să cedeze din propria putere şi să-i permită partenerului să se impună în diverse arii. În timp însă, această dinamică conduce la un decalaj evident de putere şi responsabilitate către partenerul dominant şi la o subresponsabilizare şi o crescută submisivitate la cel mai puţin dominant. Primul va obţine satisfacţie o perioadă, până când va obosi, iar – al doilea – deşi aparent poate fi mai liber, va fi din ce în ce mai îngrădit şi deresponsabilizat. Primul se transformă într-un supraresponsabil, iar al doilea se infantilizează.

Dinamica din ciclul dominare-supunere este una care se impune inconştient, fără ca cei doi să conştientizeze intensitatea propriei nevoi de putere şi decalajul ei în cuplul pe care îl formează. Nefiind conştientizate acestea, nici nu se pot negocia ariile de putere, astfel încât fiecare partener de cuplu să deţină putere şi să nu apară disensiuni, insatisfacţii şi conflicte asociate supra sau subresponsabilizării.

Lipsa conştientizării nivelului de dezvoltare al nevoii de putere îl face pe partenerul dominant să cumuleze putere şi responsabilitate, să se plângă de multitudinea deciziilor pe care ”trebuie” să le ia şi de varietatea lucrurilor pe care ”trebuie” să le realizeze dar, pe de altă parte, să saboteze iniţiativele celuilalt. De asemenea, aceeaşi inconştienţă legată de dinamica din care face parte, îl determină pe partenerul submisiv să nu găsească căi de ieşire din poziţia infantilă pe care o ocupă.

Dinamica dominare-supunere, fiind una distructivă, conduce la frustrare emoţională la ambii parteneri, la creşterea nivelului de dependenţă al fiecăruia, la eroziune emoţională şi conflicte frecvente. Ieşirea din acest ciclu distructiv se face prin conştientizarea intensităţii nevoii de putere şi a modalităţilor inadecvate prin care fiecare partener o exprimă. Totodată, e important ca cei doi să înţeleagă cum se sabotează reciproc astfel încât poziţiile iniţiale dominant-supus să funcţioneze în continuare. Odată conştientizate, cei doi pot găsi modalităţi asertive, conciliante de a-şi exprima nevoia de putere şi de-a o valorifica în cuplu astfel încât fiecare partener să simtă satisfacţie în această privinţă.

Bibliografie:
Greenberg, Leslie, Terapia centrată pe emoţii, Ed. Gestalt Books, Bucureşti, 2014

Advertisement

Cuplurile co-cuib/cuplurile mono-cuib


pasari in cuibPăsările, după ce îşi găsesc un partener, îţi fac un cuib. Numai al lor, pentru ele şi puii lor. La oameni, se mai întâmplă ca noile cupluri să mai locuiască şi prin ”cuiburile” altora (părinţii lui sau ai ei, de obicei).

Ce se întâmplă când se amestecă cuiburile? Cei din cuplurile co-cuib, sau cei care trăiesc prin spaţiile altora, se pot confrunta cu următoarele aspecte:

  • Există riscul să fie trataţi ca nişte copii, ceea ce conduce la infantilizare şi deresponsabilizare, deopotrivă. Această abordare infantilizantă are ca efect şi dezerotizarea relaţiei de cuplu, căci doi oameni abordaţi ca nişte copii nu pot avea o relaţie erotică adultă, ci mai degrabă una care seamănă cu fratria. Infantilizarea partenerilor din cuplul mai tânăr vine la pachet şi cu deparentalizarea lor, căci unde s-a mai văzut ca nişte copii să crească alţi copii! Prin urmare, persoanele din cuplul co-cuib sunt împiedicate, de multe ori, să se dezvolte ca adulte, să fie responsabile, să aibă o viaţă erotică satisfăcătoare şi să-şi asume rolurile de părinţi.
  • Conflictele sunt mai numeroase decât în cuplurile monocuib, fie şi numai din motivul coexistenţei, în acelaşi spaţiu, a mai multe persoane adulte diferite, cu concepţii de viaţă, valori, norme şi reguli care pot să fie lejer divergente. Nu mai punem la socoteală faptul că părinţii unuia sau altuia dintre cei doi nu au cum să asiste neutri la interacţiunea acestora!
  • Chiar dacă persoanele din cuplul mai în vârstă sunt rude foarte apropiate ale unuia sau altuia din cuplul mai tânăr, ele sunt străine cuplului respectiv (în sensul că aparţin exteriorului acestuia), aşa că cei doi co-cuib vor fi obligaţi să aibă mai puţină dezinvoltură comportamentală şi intimitate comparativ cu cuplurile monocuib.
  • Chiar dacă părinţii vor fi foarte discreţi şi vor respecta limitele noului cuplu, o doză de infantilizare tot va apărea la persoanele tinere, din simplul motiv că în preajma părinţilor devenim oricum puţin copii!
  • Partenerii unui cuplu au nevoie să se acomodeze unul la celălalt, să-şi găsească ritmurile proprii, adică modalităţile specifice (şi unice de altfel) de interacţiune în multe arii importante ale vieţii în cuplu: comunicare, conflicte, decizii, sexualitate, creşterea şi educaţia copiilor, treburile casnice, petrecerea timpului liber, interesele proprii etc. Pentru a se putea realiza aceasta e nevoie ca cei doi să poată comunica, interacţiona firesc şi liber într-un spaţiu numai al lor. Deci, cuplurile co-cuib vor avea dificultăţi în a-şi găsi identitatea proprie, în care să se îmbine satisfăcător pentru fiecare din cuplu identităţile celor doi.
  • Cuplul mai nou format nu are de obicei suficientă autonomie şi soliditate ca să poată să reziste fără daune majore, influenţelor dezorganizatoare venite de la celelalte persoane din acelaşi spaţiu. Prin urmare, putem asista uneori la un amestec al celor două cupluri, rezultând unul singur, în care rolurile iniţiale de cuplu să fie profund denaturate, în ambele cupluri.

În concluzie, un cuplu are nevoie de un spaţiu al său propriu ca să crească, să se dezvolte, să devină puternic. Deci, dacă doriţi să vă daţi şanse reale relaţiei de cuplu, căutaţi-vă un spaţiu propriu, mono-cuib!