Month: June 2015

Restructurarea convingerilor dezadaptative precoce. Planurile cognitiv şi experienţial

On By emailioanaIn PsihoterapieLeave a comment

restructurareConvingerile fac parte din structura personalităţii şi e de la sine înţeles că ne influenţează modalitatea în care ne trăim viaţa. Young a identificat 5 categorii de convingeri dezadaptative timpurii: separare şi respingere, lipsa autonomiei şi a performanţei, limite deficiente, orientare către ceilalţi, supravigilenţă şi inhibiţie. Acestea îşi pun amprenta negativ asupra comportamentelor, deciziilor luate, tipurilor de relaţii formate, stilului de viaţă în general. Pentru ca persoanele care conţin aceste convingeri cu impact dezadaptativ să fie mai mulţumite, mai satisfăcute, mai sănătoase, mai adaptate, e nevoie ca ele să fie restructurate.

Toate convingerile se formează prin extragerea unor interpretări şi semnificaţii din evenimentele de viaţă pe care le parcurgem. De fapt, ele sunt nişte idei născute din interpretarea a una sau mai multe experienţe asemănătoare sau care au un numitor comun, iar ideile inerente convingerilor au o anumită forţă şi chiar rigiditate generate de experienţele emoţionale parcurse.

Dacă convingere înseamnă aşadar o idee întărită afectiv, restructurarea convingerilor presupune modificarea acestor idei bine fixate de evenimentele emoţionale şi înlocuirea lor cu idei mai adaptative, mai flexibile, mai productive.

În procesul terapeutic, restructurarea convingerilor dezadaptative timpurii se poate realiza în mai multe planuri:

  1. Planul cognitiv: înseamnă a lupta, a contraataca convingerile negative prin argumente logice, susţinute de realitate; de exemplu convingerea ”nu sunt bun de nimic” înseamnă a aduna argumente legate de abilităţile şi realizările personale care să infirme această idee şi, în locul ei, să apară alta care să sublinieze aptitudinile persoanei.
  2. Planul experienţial: înseamnă a re-experimenta, în context terapeutic, situaţia sau evenimentele care au stat la baza convingerii cu scopul atât al catharsisului emoţional, dar şi al înţelegerii şi validării emoţiilor şi nevoilor adiacente; când trăirile afective (frica, tristeţea, frustrarea, furia, ruşinea etc.) sunt acceptate iar nevoile subsumate acestora sunt înţelese, persoana capătă disponibilitatea de a vedea lucrurile şi din alte perspective şi acesta este exact punctul care poate contribui la restructurarea unei convingeri. De exemplu, o persoană care crede despre sine că nu o iubeşte nimeni, poate accesa experienţele din propria copilărie care au făcut-o să creadă aceasta, îşi poate exprima sentimentele şi emoţiile trăite, poate înţelege şi valida trăirile copilului care a fost, ceea ce aduce alinarea necesară pentru a înţelege comportamentul celuilalt, de care s-a simţit neiubită. Lăsând copilul din trecut să simtă şi să înţeleagă, în procesul terapeutic, permitem adultului să conştientizeze că de fapt celălalt, persoana semnificativă, nu a vrut să spună că nu o iubeşte sau că nu o valorizează, ci mai degrabă nu a ştiut cum să-şi exprime adecvat părerea, cerinţa, mândria, supărarea etc.
Bibliografie:
Fontaine, O, Fontaine, Ph., Ghid clinic de terapie comportamentală şi cognitivă, Ed. Polirom, Iaşi, 2008

Advertisement

Scheme dezadaptative precoce. Domeniul hipervigilenţă şi inhibiţie

On By emailioanaIn PsihoterapieLeave a comment

hipervigilenta

A cincea categorie a schemelor dezadaptative timpurii (şi ultima) este cea a hipervigilenţei şi inhibiţiei. Aceste persoane provin din familii în care munca, datoria, controlul, perfecţionismul sunt supravalorizate. Toate aspectele subsumate muncii şi datoriei sunt valorizate, iar relaxarea, distracţia, hobby-urile sunt minimalizate sau chiar depreciate. Copiii care cresc în astfel de familii devin inhibaţi, anxioşi, perfecţionişti, critici, pesimişti, veşnic tensionaţi. Convingerile pe care şi le formează privilegiază datoria, pe ”trebuie” şi resping libertatea de-a simţi şi de-a fi în multiple moduri.

Schemele acestui domeniu sunt:

  1. Negativism/pesimism: convingerea că evenimentele negative sunt dominante în viaţă comparativ cu cele pozitive, precum şi sentimentul că nu avem control asupra primelor şi, prin urmare, este firească o anumită pasivitate.
  2. Inhibiţie emoţională/autocontrol crescut: convingerea că autocontrolul este primordial în viaţă pentru a evita respingerea celorlalţi şi sentimentul de ruşine ca urmare a dezvăluirii de sine. Sunt inhibate în special exprimarea furiei, a emoţiilor pozitive, a comunicării propriilor sentimente. Persoanele sunt centrate pe raţional şi pe inhibarea emoţionalului.
  3. Standarde nerealiste/exigenţe înalte: convingerea că lucrurile trebuie întotdeauna făcute perfect. Aceste persoane au interiorizat standarde înalte în majoritatea domeniilor vieţii, neîndeplinirea lor fiind asociată cu sentimente puternice de nemulţumire de sine.
  4. Pedepsire: convingerea că oamenii ar trebui să facă totul perfect asociată cu o puternică intoleranţă la greşelile proprii şi ale celorlalţi. Din această categorie fac parte persoanele foarte critice care nu admit că oamenii nu au cum să fie perfecţi.

Toţi cei care îşi construiesc scheme specifice acestui domeniu sunt caracterizaţi de o crescută tensiune psihică, care le afectează sănătatea, eficienţa şi calitatea relaţiilor apropiate. Sunt oameni veşnic nemulţumiţi de ei înşişi şi de alţii, de viaţă în general. Sunt cei care nu pot să se bucure de viaţă, care nu-şi permit decât arareori să se relaxeze, să nu facă nimic, să se distreze, să existe doar.

Bibliografie:
Fontaine, O, Fontaine, Ph., Ghid clinic de terapie comportamentală şi cognitivă, Ed. Polirom, Iaşi, 2008

Scheme dezadaptative precoce. Domeniul dependenţa de altii

On By emailioanaIn PsihoterapieLeave a comment

dependenta de altiiA patra categorie a schemelor dezadaptative timpurii este cea a dependenţei de alţii. Persoanele care au convingeri subsumate acestei categorii se focalizează excesiv pe satisfacerea nevoilor şi dorinţelor celorlalţi, în detrimentul celor personale. Motivaţia pentru o astfel de centrare se află de obicei în dorinţa de a primi acceptarea sau valorizarea celor din jur sau în frica de respingere şi abandon. Cei care îşi construiesc astfel de motivaţie au crescut de regulă în familii în care au simţit că dragostea primită este oferită condiţionat, dacă mai întâi oferă părinţilor satisfacţie în satisfacerea nevoilor acestora.

Schemele acestui domeniu sunt:

  1. Subjugarea: convingerea că trebuie să te supui controlului celorlalţi pentru a evita furia sau respingerea acestora.
  2. Sacrificiu de sine: centrarea excesivă şi voluntară asupra nevoilor celorlalţi, cu propriile costuri. Esenţa acestui comportament îţi găseşte explicaţia tot în frica de respingere sau în nevoia de acceptare.
  3. Nevoia de aprobare: constă în căutarea exagerată a aprobării celorlalţi, ceea ce conduce la un dezvoltare deficitară a identităţii de sine. Stima de sine este dependentă, în această situaţie, de părerea celorlalţi.

Schemele acestui domeniu, dacă sunt dominante şi puternice în structura de personalitate, conduc la formarea unei tipologii dependente de personalitate, decentrată de sinele autentic şi centrată predominant pe ceilalţi, pe nevoile, dorinţele şi aşteptările acestora. Pentru acceptare şi valorizare. Pentru că persoana cu astfel de convingeri a interiorizat că valoarea ei depinde de acceptul celorlalţi şi că nu este valoroasă în sine, doar pentru că există ca fiinţă umană.

Bibliografie:
Fontaine, O, Fontaine, Ph., Ghid clinic de terapie comportamentală şi cognitivă, Ed. Polirom, Iaşi, 2008

Starea de atenţie conştientă în relaţie cu copiii noştri

On By emailioanaIn Psihologia copilului şi a familieiLeave a comment

mindfulnessÎn relaţiile noastre – cu noi înşine sau cu ceilalţi – ne comportăm de multe ori într-o manieră automată, neconştientă, acţiunile noastre fiind de multe ori reacţii vechi, deprinderi învăţate de demult, la ceea ce trăim în prezent.

Parentajul bazat pe automatisme poate aduce un rău profund relaţiilor cu copiii şi dezvoltării personalităţii acestora. Pentru a ieşi din cercul vicios al automatismelor e nevoie să ne dorim şi să exersăm starea de atenţie conştientă în relaţie cu noi şi cu ceilalţi (inclusiv cu copiii).

Nu este suficient să ne iubim copiii, ci este nevoie să le-o şi arătăm adecvat, iar grija şi dragostea pe care le avem pentru ei se văd în calitatea stării de prezenţă şi de atenţie pe care le avem în interacţiunea cu ei.

Starea de atenţie conştientă în relaţie cu copiii presupune:

  • a da atenţie fiecărui moment;
  • a fi conştienţi de multitudinea reacţiilor proprii – cognitive, emoţionale şi comportamentale – trezite şi manifestate ca rezultat al relaţionării cu copiii;
  • a accepta situaţia aşa cum se prezintă ea şi nu a încerca să o transformăm în ceva ce ne dorim sau credem că e mai bine să fie;
  • a identifica mecanismele de apărare care se nasc în noi în situaţiile dificile emoţional şi a alege să rămânem în prezent în pofida acestora;

şi conduce la:

  • a decela reacţiile care ţin de nevoile şi aşteptările noastre de acelea care au legătură cu nevoile copiilor;
  • menţinerea contactului empatic cu copiii chiar dacă comportamentele acestora sunt problematice sau dificile (fără o practică a atenţiei conştiente există riscul de a ne deconecta în momentele în care comportamentul lor dificil ne trezeşte suferinţe vechi experimentate în copilărie, în situaţii similare);
  • creşterea capacităţii de a lucra mai creativ cu ceea ce se întâmplă de fapt;
  • conştientizarea mai clară atât a propiilor emoţii, cât şi ale copiilor.

Parentajul conştient este modalitatea de-a oferi copiilor timp de calitate, în care să fim real în conexiune cu ei, nu cu reacţii învăţate din trecutul nostru, din cărţi sau de la alte persoane. El însă nu poate fi realizat decât dacă exersăm constant atenţia conştientă, adică atenţia la ceea ce se întâmplă acum, în acest moment.

Bibliografie:
Myla&Jon Kabat-Zinn, Mindfulness pentru părinţi, Ed. Herald, Bucureşti, 2015