În ultimul an am avut ocazia, în cadrul unei activităţi de formare, să experimentez libertatea de-a fi şi de-a mă exprima între limite clar conturate. Despre ce este vorba? Despre a avea un spaţiu, un timp şi nişte reguli de conduită bine definite în care să te manifeşti, să-ţi spui punctul de vedere, să fii în contact cu tine, să fii atent la ce se întâmplă în interiorul tău, să fii ascultat, conţinut, acceptat cu tot ceea ce eşti. Experienţa aceasta m-a făcut să simt imensele beneficii ale unui astfel de cadou. Şi m-a dus cu gândul la experienţa copilăriei, a tuturor copiilor. Ce extraordinar ar fi dacă mulţi dintre aceştia ar experimenta libertatea între limite clare, într-un cadru securizant şi flexibil! Libertatea de-a gândi, de-a simţi, de-a se exprima, de-a plânge, de-a râde, de-a se bucura, de-a se mişca, de-a se juca, de-a acţiona în diverse moduri.
Acest tip de cadru, securizant şi conţinător, oferă posibilitatea de structurare a eului, a experienţei proprii şi a convingerilor despre sine şi despre lume. Putându-te manifesta liber, fără a fi criticat, sfătuit, direcţionat, devii conştient de ceea ce eşti. Putând gândi liber la ceea ce ţi s-a întâmplat poţi să extragi concluzii valide despre propria personalitate. Putând intra în contact cu trăirile emoţionale şi oferindu-se posibilitatea de-a te exprima în felul propriu, te structurezi ca un întreg nereprimând părţi importante din tine.Un astfel de cadru reprezintă o oportunitate de-a creşte armonios, de-a te structura consistent, de-a fi permanent conştient de procesul evoluţiei tale.
Şi totuşi, dacă e atât de favorabil creşterii armonioase, ce ne împiedică să-l facem o constantă în educaţia copiilor noştri? În primul rând, felul în care fixăm limitele. De multe ori ele nu sunt nici clare şi nici constante, ci reprezintă nişte prescripţii ale adulţilor, stabilite în consonanţă cu dispoziţia lor emoţională. Dacă e pozitivă, limitele sunt laxe, dacă e negativă, cresc limite ca ciupercile după ploaie. Dacă adultul se simte bine într-o zi e mai permisiv, dacă are o zi mai proastă, devine foarte constrângător. Apoi, limitele pot fi foarte rigide, menţinute chiar dacă copilul a crescut şi nu mai are nevoie de securitatea oferită de acestea. De fapt, în multe familii, experienţa legată de reguli şi limite este una complet abramburită, în care părinţii îşi ceartă copiii în diverse circumstanţe, nestabilind ce trebuie respectat şi ce nu suportă condiţionare. De asemenea, se pun limite acolo unde nu ar trebui să fie, de exemplu că un copil ar trebui să mănânce tot la masă (cât şi ce mănăncă copilul ţine de libertatea care trebuie oferită nevoii lui de hrană, adultul trebuind doar să se îngrijească să fie hrană destulă şi variată la masă). Există şi familii unde e libertate totală, fiecare face ce vrea, când şi cum vrea, aici copilul fiind pus în faţa unei sarcini prea dificile pentru sine şi anume aceea de a-şi găsi singur limitele şi măsura. Această experienţă este de fapt una care este trăită mai degrabă ca un abandon, copilul având mari dificultăţi în a-şi găsi ”forma” potrivită.
Pentru adolescenţi şi chiar copiii de vârstă şcolară mică, a fixa un cadru securizant presupune şi a le lăsa un spaţiu şi un timp pe care să le petreacă în intimitate, gândindu-se, jucându-se, citind, meditând, făcând ceea ce doresc.
În relaţiile noastre de oameni maturi putem să ne construim noi înşine acest cadru securizant. Definindu-ne limitele, spunând ceea ce ne place şi ce nu, ce agreem şi ce nu, ce permitem şi ce nu. Fiind atenţi la noi, la interiorul nostru şi acţionând cât mai în acord cu ceea ce suntem.
Ioana Stancu, psiholog, psihoterapeut 