Cuplurile co-cuib/cuplurile mono-cuib


pasari in cuibPăsările, după ce îşi găsesc un partener, îţi fac un cuib. Numai al lor, pentru ele şi puii lor. La oameni, se mai întâmplă ca noile cupluri să mai locuiască şi prin ”cuiburile” altora (părinţii lui sau ai ei, de obicei).

Ce se întâmplă când se amestecă cuiburile? Cei din cuplurile co-cuib, sau cei care trăiesc prin spaţiile altora, se pot confrunta cu următoarele aspecte:

  • Există riscul să fie trataţi ca nişte copii, ceea ce conduce la infantilizare şi deresponsabilizare, deopotrivă. Această abordare infantilizantă are ca efect şi dezerotizarea relaţiei de cuplu, căci doi oameni abordaţi ca nişte copii nu pot avea o relaţie erotică adultă, ci mai degrabă una care seamănă cu fratria. Infantilizarea partenerilor din cuplul mai tânăr vine la pachet şi cu deparentalizarea lor, căci unde s-a mai văzut ca nişte copii să crească alţi copii! Prin urmare, persoanele din cuplul co-cuib sunt împiedicate, de multe ori, să se dezvolte ca adulte, să fie responsabile, să aibă o viaţă erotică satisfăcătoare şi să-şi asume rolurile de părinţi.
  • Conflictele sunt mai numeroase decât în cuplurile monocuib, fie şi numai din motivul coexistenţei, în acelaşi spaţiu, a mai multe persoane adulte diferite, cu concepţii de viaţă, valori, norme şi reguli care pot să fie lejer divergente. Nu mai punem la socoteală faptul că părinţii unuia sau altuia dintre cei doi nu au cum să asiste neutri la interacţiunea acestora!
  • Chiar dacă persoanele din cuplul mai în vârstă sunt rude foarte apropiate ale unuia sau altuia din cuplul mai tânăr, ele sunt străine cuplului respectiv (în sensul că aparţin exteriorului acestuia), aşa că cei doi co-cuib vor fi obligaţi să aibă mai puţină dezinvoltură comportamentală şi intimitate comparativ cu cuplurile monocuib.
  • Chiar dacă părinţii vor fi foarte discreţi şi vor respecta limitele noului cuplu, o doză de infantilizare tot va apărea la persoanele tinere, din simplul motiv că în preajma părinţilor devenim oricum puţin copii!
  • Partenerii unui cuplu au nevoie să se acomodeze unul la celălalt, să-şi găsească ritmurile proprii, adică modalităţile specifice (şi unice de altfel) de interacţiune în multe arii importante ale vieţii în cuplu: comunicare, conflicte, decizii, sexualitate, creşterea şi educaţia copiilor, treburile casnice, petrecerea timpului liber, interesele proprii etc. Pentru a se putea realiza aceasta e nevoie ca cei doi să poată comunica, interacţiona firesc şi liber într-un spaţiu numai al lor. Deci, cuplurile co-cuib vor avea dificultăţi în a-şi găsi identitatea proprie, în care să se îmbine satisfăcător pentru fiecare din cuplu identităţile celor doi.
  • Cuplul mai nou format nu are de obicei suficientă autonomie şi soliditate ca să poată să reziste fără daune majore, influenţelor dezorganizatoare venite de la celelalte persoane din acelaşi spaţiu. Prin urmare, putem asista uneori la un amestec al celor două cupluri, rezultând unul singur, în care rolurile iniţiale de cuplu să fie profund denaturate, în ambele cupluri.

În concluzie, un cuplu are nevoie de un spaţiu al său propriu ca să crească, să se dezvolte, să devină puternic. Deci, dacă doriţi să vă daţi şanse reale relaţiei de cuplu, căutaţi-vă un spaţiu propriu, mono-cuib!

Advertisement

Semne ale deresponsabilizării personale


deresponsabilizareViaţa noastră, aşa cum este ea, fie că ne place sau nu, este o oglindă a ceea ce suntem noi. Suntem responsabili pentru deciziile noastre, alegerile pe care le facem sau le evităm, pentru multe dintre situaţiile cu care ne confruntăm, pentru eşecurile şi realizările pe care le experimentăm, pentru felul cum interpretăm ceea ce ni se întâmplă, pentru persoanele cu care intrăm în relaţii, pentru relaţiile pe care le constituim, mai funcţionale sau mai disfuncţionale, pentru sănătatea noastră, pentru nivelul de fericire şi satisfacţie din vieţile noastre.

Există într-adevăr şi evenimente care ies de sub sfera controlului şi responsabilităţii noastre (cataclisme, crize, unele boli, accidentele etc.), dar şi vizavi de acestea noi avem libertatea (şi evident responsabilitatea) de-a ne poziţiona faţă de ele. De asemenea, încă de la naştere, oamenii nu sunt egali din punctul de vedere al resurselor (interne şi externe, deopotrivă): unii se nasc în familii cu multiple resurse (economice, emoţionale, intelectuale, culturale etc.), alţii pornesc din start cu mai puţine beneficii; unii dispun de informaţie genetică care să le permită o bună dezvoltare ulterioară, alţii sunt mai puţin norocoşi în această privinţă.

Luând în calcul lipsa controlului asupra unor evenimente şi inegalitatea specifică condiţiei umane, ideea responsabilităţii rămâne valabilă. Căci suntem responsabili faţă de semnificaţiile acordate evenimentelor incontrolabile şi faţă de ceea ce facem pornind de la ceea ce avem şi ni se întâmplă. Suntem responsabili, în foarte mare măsură, pentru viaţa noastră!

Pentru că ideea responsabilităţii personale poate fi trăită ca inconfortabilă, căci ea presupune atât a ne bucura de reuşite, cât şi a ne asuma eşecurile, unii oameni preferă să nu intre în contact cu aceasta, fie că e vorba de domenii circumscrise ale existenţei, fie de viaţa proprie, la modul general.

Persoana care evită sau neagă responsabilitatea are un comportament comunicaţional marcat de următoarele caracteristici:

  • utilizarea altor pronume sau persoane, în locul pronumelui personal ”eu”: ”datorită ei/lui…”, ”femeile/bărbaţii sunt…”, ”se întâmplă…” etc.;
  • referirea excesivă la trecut: sunt justificate acte din prezent prin intermediul evenimentelor şi persoanelor din trecut – părinţi, profesori, resurse insuficiente, evenimente cu impact negativ;
  • referirea excesivă la viitor: persoana face planuri, multe iluzorii, despre ceea ce va urma, uitând să ia în calcul momentul prezent şi ceea ce se întâmplă aici şi acum ca modalitate de-a pregăti viitorul; planurile sunt doar verbale, declarative;
  • reactivitate: persoana este mai mult reactivă decât activă, atât în procesul comunicării, cât şi în viaţă, la modul general; ea obişnuieşte să ia act, atitudine faţă de ceea ce spun sau fac ceilalţi, în detrimentul activismului şi iniţiativei personale;
  • devalorizare: persoana îi percepe pe ceilalţi ca având mai multă autoritate decât deţine ea, aşa că este într-o continuă căutare de sfaturi şi sugestii;
  • plângeri constante şi critică faţă de ceea ce i se întâmplă ei şi celor din raza sa de percepţie şi gândire: evenimente personale, politică, vremuri, oameni etc.;
  • invidie în loc de apreciere şi admiraţie: în loc să recunoască nevoile care secondează invidia, să le asume şi să acţioneze pentru îndeplinirea lor, preferă să rămână în stadiul stresant al trăirii de invidie.

Aceste caracteristici sunt semnalizatori comunicaţionali ai deresponsabilizării. Dacă le conştientizăm, în propria comunicare, cu sine şi cu ceilalţi, putem să reperăm mai uşor când ieşim din zona de influenţă a responsabilităţii şi intrăm în cea a deresponsabilizării, iar – dacă le sesizăm la ceilalţi – putem să ne activăm mecanismele de evitare a energiei negative, blocante pe care o împrăştie aceştia în jur pentru că, nu-i aşa, viaţa pe care o trăim este responsabilitatea noastră!

Bibliografie:
Emmy van Deurzen, Martin Adams, Psihoterapie şi consiliere existenţială, Ed. Herald, Bucureşti, 2011