Ce este autismul?


autism ce esteAutismul este o tulburare de dezvoltare, de natură neurobiologică. Autismul tipic face parte din tulburările spectrului autismului (TSA) sau tulburările pervazive de dezvoltare (PDD) care includ Tulburarea autistă, Sindromul Asperger (cei afectaţi de acest sindrom au limbaj, o inteligenţă chiar genială, dar manifestă deficienţe de comunicare şi socializare), Sindromul Rett, Tulburarea dezintegrativă a copilăriei şi Tulburarea pervazivă de dezvoltare- nespecificată altfel/PDD-NOS.

Termenul de “autism” este folosit în sensul larg de “tulburări din spectrul autismului”. Atunci cînd ne referim la “autism” ca tulburare specifică din cadrul spectrului, folosim termenul “autism clasic” sau “tipic”.

Tulburarea se manifestă în prima copilărie, între 1,6 şi 3 ani. Nu poate fi diagnosticată la naştere pentru că semnele (tiparele comportamentale pe baza cărora se face diagnosticarea) nu apar sau nu pot fi uşor identificate înainte de 18 luni. Uneori există o perioadă de dezvoltare aparent normală, după care copilul se izolează şi pierde din abilităţile dobîndite.

În Manualul de diagnostic şi statistică a tulburărilor mentale (1994) criteriile de diagnostic pentru tulburarea autistă sunt următoarele:

  • Manifestările să aparţină celor trei domenii simptomatologice considerate importante pentru diagnosticul de autism: deteriorare calitativă în interacţiunea socială reciprocă, deteriorare calitativă în comunicarea verbală şi nonverbală şi în activitatea imaginativă, repertoriu restrâns de activităţi şi interese.
  • Manifestările să fi debutat în perioada de sugar sau în copilărie.
  • Manifestările să fie cel puţin opt, dintre care cel puţin două de la A, cel puţin una de la B şi cel puţin una de la C:
  1. Deteriorare calitativă în interacţiunea socială reciprocă:

– lipsa conştienţei existenţei sau sentimentelor altora

– nici o căutare sau căutare inadecvată a alinării în perioadele de stres

– nici o imitaţie sau o imitaţie alterată

– nici un joc social normal

– deterioare evidentă în capacitatea de a-şi face amici printre egali.

2. Deteriorare calitativă în comunicarea verbală şi nonverbală şi în activitatea imaginativă:

– lipsa comunicării verbale şi nonverbale

– limbaj nonverbal inadecvat

– absenţa activităţii imaginative relevată de lipsa interpretării rolurilor reale sau imaginare

– anomalii marcante în producerea vorbirii, incluzând volumul, accentul, viteza, ritmul şi intonaţia

– anomalii marcante în forma şi conţinutul vorbirii: stereotipii verbale, uz idiosincratic de cuvinte sau expresii, remarci inadecvate frecvente, folosirea incorecta a pronumelui personal

– deterioare marcantă în capacitatea de a iniţia sau susţine o conversaţie cu alţii.

3. Repertoriu restrâns de activităţi şi interese:

– mişcări stereotipe ale corpului

– preocupare persistentă pentru părţi ale obiectelor

– stres major legat de modificări minore în ambianţă

– insistenţă iraţională de a urma în detaliu rutele

– restrângerea marcantă a intereselor şi preocupărilor la un interes mărunt.

În trecut autismul era considerat o tulburare rară. Studii recente arată o creştere majoră a ratei de incidenţă a cazurilor de tulburări din cadrul spectrului autismului. De ex. în Marea Britanie, cel mai recent studiu al Consiliului de Cercetare Medicală (Medical Research Council) (2001) din această ţară a determinat că prevalenţa este de 1 la 166 din totalul populaţiei, semnalînd o alarmantă creştere de 1600% doar în ultimii 10 ani). În România nu există nici o statistică care să arate numărul de persoane cu autism.

În procesul educaţional – terapeutic şi şcolar – se doreşte adaptarea copilului cu autism la lumea celor fără autism. Şi uneori se reuşeşte. În anumite limite. Nu ştim însă să existe vreo abordare educativă care să încerce o întâlnire a celor două ”universuri” reprezentate de autişti şi neautişti. Cu atât mai puţin una care să stipuleze rezonanţa celor consideraţi normali la lumea celor numiţi autişti.

   Bibliografie:
  1. American Psychiatric Association (2003) – Manualul de diagnostic şi statisticã a tulburãrilor mintale,ed a patra revizuitã, DSM IV TR 2000, Ed. Asociaţia Psihiatrilor Liberi din România.
  2. Bruin, Colette (2008) Give me 5 – Pedagogie modernă pentru lucrul cu persoanele autiste, Editura Fides, Iaşi
  3. Mitasov, Tudor; Smelik, Inge, Jose (2005),  Elemente de intervenţie în autism, Editura Stef, Iaşi.
  4. Peeters, Theo, 2009, Autismul- teorie şi intervenţie educaţională, Editura Polirom, Bucureşti

Advertisements

Cum ne creştem copiii în plastic!


plasticParcurile în care se joacă copiii noştri sunt alcătuite, într-un procent mare, din plastic: tartan pe jos şi structuri de plastic (chiar dacă unele au aparenţă de lemn). Nu mai e nisip, nu mai e pământ, nu mai e iarbă (sunt căpuşe!), nu mai e lemn, nu mai sunt beţe, nu mai sunt pietre. Copiii, ingenioşi, mai scot tartanele şi se apucă să se joace, împreună, în nisip. Cu spor şi multă plăcere şi parcă şi cu o dorinţă crescută şi renăscută de-a fi cu ceilalţi. Spre disperarea unora dintre părinţi, care adoră curăţenia, igiena şi, de ce nu, confortul!

Suntem fiinţe ale naturii, noi, ca specie, ne-am retras în cutii şi betoane de prea puţin timp. Avem încă mare nevoie de natură: aici ne relaxăm, ne destresăm, ne încărcăm energetic. Când mergem în vacanţe, cei mai mulţi căutăm marea sau muntele, care sunt elemente naturale. Rezonăm şi ne armonizăm bine cu frecvenţele din natură.

În contact cu artificialul (plasticul construit în laboratoare) ne creşte agresivitatea, imaginaţia ne e inhibată (căci totul este dat de-a gata şi lasă puţin loc adăugirilor, modificărilor, visării chiar), spontaneitatea se reduce, devenim mai competitivi, mai centraţi pe luptă, nu pe cooperare. Dar plasticul oferă posibilitatea controlului. Obiectele finalizate, finisate vin la pachet şi cu o poveste. Creată deja. Care trebuie doar asimilată. Şi aici intervine publicitatea, care-şi joacă rolul foarte bine.

Nu sunt împotriva curăţeniei, a igienei şi a siguranţei. Dar am senzaţia că e prea mult plastic în viaţa noastră şi a copiilor noştri. Şi control. Care se exercită uneori subtil, în forme frumoase, încât e greu să le refuzăm. Cine să se revolte împotriva unor parcuri frumoase?! Chiar dacă din plastic!

Şi, totuşi, de ce nu există şi locuri cu nisip în aceste parcuri?!

Pentru a compensa plasticul parcurilor, jucăriilor, hainelor, hranei, sucurilor şi chiar… modelelor care li se oferă copiilor noştri, putem încerca să ieşim mai des în natură: una neorganizată, nefinisată, cât mai naturală dacă se poate!

Alegem, alegem, alegem… . Cum?


decizieViaţa este o continuă alegere. Alegem tot timpul: unele decizii sunt foarte importante, cu impact major pe o perioadă mai mare de timp, altele ne influenţează existenţa cotidiană, dar nu suntem întotdeauna atenţi cum o fac.

A avea o aptitudine dezvoltată de luare a deciziilor reprezintă un aspect forte pentru diverse profesii, chiar esenţial (din fişa postului) pentru altele, iar – pentru celelalte domenii ale existenţei – dezvoltarea ei ne ajută să scăpăm de mult stres, frustrare emoţională, consum energetic şi de timp.

Ce înseamnă a alege, a decide? Decizia presupune un proces de ”cântărire” a două sau mai multe variante de acţiune, din perspectiva avantajelor şi dezavantajelor pentru ca în final să privilegiem una şi să renunţăm la celelalte. Decizia este prin urmare o alegere a ceva în detrimentul a altceva. De aici şi dificultatea resimţită uneori în procesul decizional, dificultate corelată cu avantajele variantelor respinse. Ne-am dori, atunci când alegem, să putem să păstrăm tot ceea ce ne interesează din fiecare posibilitate. Însă, fiecare alegere are în fundal măcar o renunţare şi decizia presupune şi ”tăria” de a putea să facem aceasta. Este motivul pentru care unii dintre noi aleg să nu aleagă, ci s-o facă altcineva (alte persoane sau contexte) pentru ei, însă şi renunţarea la a decide este de fapt tot o decizie.

În scopul luării unor decizii bune, constructive pentru viaţa noastră e important să ne prioritizăm necesităţile pentru a putea alege varianta care corespunde cât mai bine nevoilor şi dorinţelor noastre.

Există mai multe modalităţi de-a lua decizii. Personalităţile predominant raţionale vor analiza cognitiv avantajele şi dezavantajele variantelor, vor trage linie şi vor păstra varianta cea mai favorabilă din punct de vedere cognitiv. Cele emoţionale vor folosi ”radarul” trăirilor afective pentru a decide, iar persoanele intuitive vor căuta sau aştepta să intuiască ce decizie e benefică. Probabil însă că stilurile sunt doar predominant cognitive, emoţionale sau intuitive, căci noi funcţionăm unitar întotdeauna, nu anumite părţi psihice funcţionează, iar altele sunt în stand-by. Când spuneam că stilul decizional este predominant într-un anumit fel, noi considerăm de fapt că o modalitate sau alta psihică este favorizată în analiza şi alegerea inerente deciziei, nu doar că aceea este implicată în procesul decizional. Şi aici ne întâlnim aşadar cu o decizie, cumva derivată din felul nostru de-a fi, structurat în multiplele interacţiuni cu realitatea.

Sunt oameni mai activi în propriile vieţi, care îşi asumă responsabilitatea pentru ceea ce cred, gândesc, simt, trăiesc. Aceştia iau decizii active. De asemenea, există persoane care preferă să nu aleagă ele, ci să o facă altcineva sau altceva, lor le e teamă de a se asuma aşa cum sunt sau nu au dobândit încă puterea de-a renunţa (absolut necesară abilităţii de-a lua decizii). Acestea iau decizii pasive, deşi de multe ori nu conştientizează că şi evitarea este tot o decizie. Spunem despre ele că sunt persoane dependente de părerea, de contribuţia, de forţa şi de alegerea altora.

Pe parcursul unei zile noi luăm foarte, foarte multe decizii: cu ce să ne îmbrăcăm, cum să ne pieptănăm, ce parfum să folosim, ce să mâncăm, cum să interacţionăm cu ceilalţi, cum să răspundem în diverse situaţii, multe decizii profesionale specifice, cum să ne petrecem serile etc. Unele decizii trebuie luate într-un timp foarte scurt, chiar foarte scurt câteodată, la altele avem răgazul de-a ne gândi mai multă vreme. Pentru deciziile cu impact major asupra vieţii noastre cred că este bine să ne luăm un timp de ”coacere” a acestora. Ce presupune acest timp? Unul în care să analizăm atât cognitiv, cât şi emoţional şi intuitiv variantele de acţiune, în care să ne gândim conştient la decizie, dar şi să lăsăm mintea inconştientă să lucreze, o perioadă în care să fim atenţi la dorinţele, valorile, interesele noastre pentru a descoperi cu adevărat ce e mai important pentru noi în situaţia în care luăm decizia.

Fiecare persoană are propriile tipare de-a lua decizii. Ne aşteptăm, în virtutea unităţii inerente fiinţei umane, ca un anumit tipar decizional să se aplice în cât mai multe domenii. Şi probabil aşa se şi întâmplă. Cu următoarea menţiune însă: tiparul decizional se va păstra în diverse domenii dacă persoana are aproximativ acelaşi nivel al autocunoaşterii, al conştientizării nevoilor, intereselor, valorilor în fiecare dintre acestea. Dacă însă vor fi blocaje, dificultăţi, vulnerabilităţi, un contact mai slab cu nevoile proprii în privinţa unor aspecte existenţiale, aici se vor aplica alte tipare: mai puţin exersate şi dezvoltate. Vestea bună e că putem extrapola tiparele decizionale mai dezvoltate şi validate ca fiind benefice, dintr-un domeniu în altele, în care suntem mai vulnerabili. Aceasta se poate dacă şi numai dacă conştientizăm ambele tipuri de tipare şi realizăm procesul decizional predominant conştient, fiind atenţi la fiecare nuanţă, în fiecare etapă a lui. Să luăm un exemplu pentru această situaţie. Am scris, cu ceva vreme în urmă, un articol pe care l-am numit ”Pantofăria dragostei”. Ideea acestuia era că unele femei, acelea care realizează predominant alegeri parteneriale inadecvate, intrând în relaţii de cuplu toxice, ar fi bine să înceapă să aplice aceleaşi principii pe care le aplică în alegerea pantofilor (încălţărilor), atunci când decid în privinţa partenerilor de cuplu. Pentru că, într-un procent destul de mare, femeile au exersat abilitatea de-a lua decizii în privinţa cumpărării pantofilor, ele au aici un tipar clar şi compatibil cu felul lor de-a fi, cu activităţile prestate, precum şi cu resursele de timp şi financiare, pe când în privinţa bărbaţilor aplică mai puţin criterii clare de selecţie, lăsându-se la dispoziţia modelelor inconştiente, derivate din scenariile de viaţă şi vulnerabilităţile personale. În concluzie, când constatăm că luăm decizii bune într-un domeniu, e bine să conştientizăm tiparul folosit şi să-l transferăm prin analogie şi în limita bunului simţ evident, şi în domenii mai problematice decizional.

Fiecare dintre noi poate să-şi dezvolte abilitatea de-a lua decizii şi prin alte modalităţi:

  • reflectarea constantă asupra propriei persoane (calităţi, defecte, trăsături, nevoi, interese, valori);
  • informarea în domeniile în care trebuie să luăm decizii;
  • antrenarea capacităţii de efort voluntar, prin crearea obişnuiţei de-a ne îndeplini obiectivele şi de-a ne finaliza sarcinile.

Copiii pot fi obişnuiţi să-ţi dezvolte procesul decizional punându-i constant în situaţii de alegere, situaţii conforme cu nivelul lor intelectual, emoţional şi volitiv. Putem astfel, de la vârste mici, să-i antrenăm să ia decizii. Pe măsură ce cresc, acest proces ar trebui să fie trecut progresiv în responsabilitatea acestora, astfel încât, când vor fi mari, să fie autonomi decizional.

Exerciţii de reflecţie:
  1. Cum vă alegeţi ce pantofi să vă cumpăraţi? Ce criterii folosiţi pentru a face aceaste alegeri?
  2. Cum decideţi ce alimente să consumaţi?
  3. Cum v-aţi ales ultima destinaţie de vacanţă?
  4. Sesizaţi asemănări între deciziile mai sus menţionate?
  5. În ce domeniu luaţi cele mai bune decizii?
  6. Ce modalităţi concrete puteţi folosi pentru a vă îmbunătăţi capacitatea de luare a deciziilor?

Ce este ADHD?


adhd 1Hiperactivitatea cu deficit de atenţie (ADHD) este o tulburare caracterizată printr-un nivel de dezvoltare necorespunzător vârstei în ceea ce privește atenţia (capacitatea de concentrare, distractibilitate), activitatea motorie şi impulsivitatea. Persoanele cu acest tip de tulburare prezintă, în general, o perturbare în fiecare din aceste arii, dar în grade diferite. Simptomele se accentuează de obicei în situaţii care cer o atenţie susţinută.

În clasă neatenţia şi impulsivitatea conduc la inconsecvenţă în îndeplinirea sarcinilor şi la dificultăţi în organizarea şi efectuarea corectă a activităţii. Activitatea este de obicei dezordonată şi efectuată neglijent şi impulsiv. Hiperactivitatea conduce la dificultăţi în a rămâne aşezat, ridicatul excesiv în picioare, alergatul prin clasă, neastâmpăr, manipularea obiectelor etc.

Acasă neatenţia se poate manifesta prin dificultatea de-a răspunde solicitărilor şi prin treceri frecvente de la o activitate la alta. Impulsivitatea se exprimă prin întreruperea sau deranjarea celorlalţi membri ai familiei şi printr-un comportament neatent, înclinat spre accidente. Hiperactivitatea determină nelinişte psihomotorie şi activităţi excesiv de zgomotoase.

Cu egalii, această tulburare determină următoarele comportamente: incapacitatea de a urma regulile jocurilor structurate, incapacitatea de a-şi aştepta rândul în jocuri, angajarea în activităţi potenţial periculoase, dificultatea de de-şi regla comportamentul în conformitate cerinţele jocurilor.

  1. Diagnostic. Pentru ca diagnosticul de ADHD să fie îndeplinit este nevoie ca:
  • Să existe o perioadă de cel puţin 6 luni în timpul căreia să fie prezente cel puţin opt din următoarele manifestări :
    1. nelinişte motorie sau psiho-motorie
    2. dificultate de a rămâne aşezat
    3. distractibilitate crescută
    4. dificultăţi de a-şi aştepta rândul la jocuri sau manifestări
    5. impulsivitate în comunicare
    6. frecvent, nefinalizarea activităţilor
    7. dificultăţi de concentrare a atenţiei
    8. treceri de la o activitate la alta
    9. dificultatea de a se juca liniştit
    10. vorbitul excesiv
    11. întreruperea altora din jocuri sau activităţi
    12. neatenţie în comunicare
    13. pierderea lucrurilor
    14. angajarea în activităţi periculoase
  • manifestările să apară cu o intensitate și o frecvență crescută comparativ cu copiii de aceeaşi vârstă;
  • manifestările să fi fost prezente înainte de vârsta de 7 ani;
  • manifestările să apară în cel puțin două domenii de activitate ale copilului (acasă, școală, parc, petrecerile cu alți copii, afterschool etc.);
  • manifestările să-i producă copilului o afectare semnificativă a funcționării sociale şi şcolare (relații cu cei de-o vârstă, progrese la școală, relații în familie).

ADHD este o tulburare pentru care diagnosticul se realizează doar pe baza comportamentelor observate, pentru că nu există teste de laborator sau imagistică cerebrală care să o certifice.

O perioadă de timp ADHD cred că a fost supradiagnosticat. Educatorii, părinţii chiar începuseră să ”caute” excesiv simptome de ADHD, deşi de multe ori era vorba doar de particularităţi de vârstă, caracteristici temperamentale, efectul unei alimentaţii foarte bogate în glucide sau un rezultat al agitaţiei resimţite în propria familie.  În prezent pare că această tulburare nu mai este atât de mult în centrul atenţiei celor care se ocupă de copii şi, în aceste condiţii, numărul celor diagnosticaţi e mai probabil să fie mai realist.

Bibliografie:
1. American Psychiatric Association (2003) –Manualul de diagnostic şi statisticã a tulburãrilor mintale,ed a patra revizuitã, DSM IV TR 2000, Ed. Asociaţia Psihiatrilor Liberi din România.
2. Barkley, R.A. (1997) – Behavioral Inhibition Sustained Attention and Executive Functioning: Constructinga Unyfing Theory of ADHD, Psychol Bull
3. Barkley, R. (2002) – Issues In The Diagnosis of Attention Deficit-Hyperactivity Disorder In Children, Brain Development

Semne ale deresponsabilizării personale


deresponsabilizareViaţa noastră, aşa cum este ea, fie că ne place sau nu, este o oglindă a ceea ce suntem noi. Suntem responsabili pentru deciziile noastre, alegerile pe care le facem sau le evităm, pentru multe dintre situaţiile cu care ne confruntăm, pentru eşecurile şi realizările pe care le experimentăm, pentru felul cum interpretăm ceea ce ni se întâmplă, pentru persoanele cu care intrăm în relaţii, pentru relaţiile pe care le constituim, mai funcţionale sau mai disfuncţionale, pentru sănătatea noastră, pentru nivelul de fericire şi satisfacţie din vieţile noastre.

Există într-adevăr şi evenimente care ies de sub sfera controlului şi responsabilităţii noastre (cataclisme, crize, unele boli, accidentele etc.), dar şi vizavi de acestea noi avem libertatea (şi evident responsabilitatea) de-a ne poziţiona faţă de ele. De asemenea, încă de la naştere, oamenii nu sunt egali din punctul de vedere al resurselor (interne şi externe, deopotrivă): unii se nasc în familii cu multiple resurse (economice, emoţionale, intelectuale, culturale etc.), alţii pornesc din start cu mai puţine beneficii; unii dispun de informaţie genetică care să le permită o bună dezvoltare ulterioară, alţii sunt mai puţin norocoşi în această privinţă.

Luând în calcul lipsa controlului asupra unor evenimente şi inegalitatea specifică condiţiei umane, ideea responsabilităţii rămâne valabilă. Căci suntem responsabili faţă de semnificaţiile acordate evenimentelor incontrolabile şi faţă de ceea ce facem pornind de la ceea ce avem şi ni se întâmplă. Suntem responsabili, în foarte mare măsură, pentru viaţa noastră!

Pentru că ideea responsabilităţii personale poate fi trăită ca inconfortabilă, căci ea presupune atât a ne bucura de reuşite, cât şi a ne asuma eşecurile, unii oameni preferă să nu intre în contact cu aceasta, fie că e vorba de domenii circumscrise ale existenţei, fie de viaţa proprie, la modul general.

Persoana care evită sau neagă responsabilitatea are un comportament comunicaţional marcat de următoarele caracteristici:

  • utilizarea altor pronume sau persoane, în locul pronumelui personal ”eu”: ”datorită ei/lui…”, ”femeile/bărbaţii sunt…”, ”se întâmplă…” etc.;
  • referirea excesivă la trecut: sunt justificate acte din prezent prin intermediul evenimentelor şi persoanelor din trecut – părinţi, profesori, resurse insuficiente, evenimente cu impact negativ;
  • referirea excesivă la viitor: persoana face planuri, multe iluzorii, despre ceea ce va urma, uitând să ia în calcul momentul prezent şi ceea ce se întâmplă aici şi acum ca modalitate de-a pregăti viitorul; planurile sunt doar verbale, declarative;
  • reactivitate: persoana este mai mult reactivă decât activă, atât în procesul comunicării, cât şi în viaţă, la modul general; ea obişnuieşte să ia act, atitudine faţă de ceea ce spun sau fac ceilalţi, în detrimentul activismului şi iniţiativei personale;
  • devalorizare: persoana îi percepe pe ceilalţi ca având mai multă autoritate decât deţine ea, aşa că este într-o continuă căutare de sfaturi şi sugestii;
  • plângeri constante şi critică faţă de ceea ce i se întâmplă ei şi celor din raza sa de percepţie şi gândire: evenimente personale, politică, vremuri, oameni etc.;
  • invidie în loc de apreciere şi admiraţie: în loc să recunoască nevoile care secondează invidia, să le asume şi să acţioneze pentru îndeplinirea lor, preferă să rămână în stadiul stresant al trăirii de invidie.

Aceste caracteristici sunt semnalizatori comunicaţionali ai deresponsabilizării. Dacă le conştientizăm, în propria comunicare, cu sine şi cu ceilalţi, putem să reperăm mai uşor când ieşim din zona de influenţă a responsabilităţii şi intrăm în cea a deresponsabilizării, iar – dacă le sesizăm la ceilalţi – putem să ne activăm mecanismele de evitare a energiei negative, blocante pe care o împrăştie aceştia în jur pentru că, nu-i aşa, viaţa pe care o trăim este responsabilitatea noastră!

Bibliografie:
Emmy van Deurzen, Martin Adams, Psihoterapie şi consiliere existenţială, Ed. Herald, Bucureşti, 2011