Parcurile în care se joacă copiii noştri sunt alcătuite, într-un procent mare, din plastic: tartan pe jos şi structuri de plastic (chiar dacă unele au aparenţă de lemn). Nu mai e nisip, nu mai e pământ, nu mai e iarbă (sunt căpuşe!), nu mai e lemn, nu mai sunt beţe, nu mai sunt pietre. Copiii, ingenioşi, mai scot tartanele şi se apucă să se joace, împreună, în nisip. Cu spor şi multă plăcere şi parcă şi cu o dorinţă crescută şi renăscută de-a fi cu ceilalţi. Spre disperarea unora dintre părinţi, care adoră curăţenia, igiena şi, de ce nu, confortul!

Suntem fiinţe ale naturii, noi, ca specie, ne-am retras în cutii şi betoane de prea puţin timp. Avem încă mare nevoie de natură: aici ne relaxăm, ne destresăm, ne încărcăm energetic. Când mergem în vacanţe, cei mai mulţi căutăm marea sau muntele, care sunt elemente naturale. Rezonăm şi ne armonizăm bine cu frecvenţele din natură.

În contact cu artificialul (plasticul construit în laboratoare) ne creşte agresivitatea, imaginaţia ne e inhibată (căci totul este dat de-a gata şi lasă puţin loc adăugirilor, modificărilor, visării chiar), spontaneitatea se reduce, devenim mai competitivi, mai centraţi pe luptă, nu pe cooperare. Dar plasticul oferă posibilitatea controlului. Obiectele finalizate, finisate vin la pachet şi cu o poveste. Creată deja. Care trebuie doar asimilată. Şi aici intervine publicitatea, care-şi joacă rolul foarte bine.

Nu sunt împotriva curăţeniei, a igienei şi a siguranţei. Dar am senzaţia că e prea mult plastic în viaţa noastră şi a copiilor noştri. Şi control. Care se exercită uneori subtil, în forme frumoase, încât e greu să le refuzăm. Cine să se revolte împotriva unor parcuri frumoase?! Chiar dacă din plastic!

Şi, totuşi, de ce nu există şi locuri cu nisip în aceste parcuri?!

Pentru a compensa plasticul parcurilor, jucăriilor, hainelor, hranei, sucurilor şi chiar… modelelor care li se oferă copiilor noştri, putem încerca să ieşim mai des în natură: una neorganizată, nefinisată, cât mai naturală dacă se poate!